Glossă

de Mihai Eminescu

Glossă este un poem de maturitate al lui M. Eminescu, publicat pentru întâia oară
în volumul „Poesii”, ediţia princeps, din anul 1883, singurul volum antum al autorului.
Este singura glosă cunoscută din literatura română. Termenul titlu are două sensuri: a)
comentariu pe marginea unui text, explicare a unui cuvânt străin sau a unui pasaj obscur
şi b) poezie cu formă fixă, cu un conţinut gnomic sau filosofic şi alcătuită dintr-o strofă-
cadru; un număr de strofe egal cu numărul de versuri al strofei-cadru, strofe ce
comentează câte un vers în ordine succesivă din prima, cu care se şi încheie; ultima
strofă, care o reia pe prima, dar cu versurile în ordine inversă. Poeziei Glossă, de M.
Eminescu, i se pot aplica ambele accepţii ale termenului.

Poetul a optat pentru titlul Glossă, ce reflectă specia literară, poezie cu structură
fixă, textul fiind, în acelaşi timp, şi un comentariu sceptic asupra condiţiei umane. M.
Eminescu a preluat termenul din germană sau italiană, singurele limbi moderne în care
cuvântul se scrie cu doi „s”. Titlul iniţial a fost, însă, En spectateur şi ar fi trebuit să
evidenţieze ideea centrală a textului, şi anume detaşarea omului înţelept de frământările
lumii (ataraxia). Se ştie că izvorul istoric al poemului este fragmentul tradus la noi sub
titlul Comedia cea de obşte, din scrierea Cugetările, aparţinând omului politic suedez
Oxenstierna (sec. al XVII-lea), care îndeamnă la adoptarea atitudinii de „privitor” dintr-
un „unghiu mic” la marele spectacol al lumii.

Din punct de vedere compoziţional, Glossă prezintă un discurs liric de tip

monologic, organizat în jurul persoanei a II-a, care îl desemnează pe cititor sau pe oricare
potenţial interlocutor. Deopotrivă, persoana a II-a este, însă şi o marcă a eului liric,
deghizat în tu impersonal. Pe de altă parte, poezia prezintă o relaţie de simetrie între
incipit şi final, având formă circulară, prin reluarea strofei-nucleu cu versurile în ordine
inversă. Poezia începe şi sfârşeşte cu versul: „Vreme trece, vreme vine”. Lirismul nu
provine din provocarea sensibilităţii prin imagini, ci din rostirea incantatorie a unor
adevăruri tulburătoare. Se remarcă o tehnică a perechilor contrastante, antonimice: trece /
vine, veselă / tristă, vechi / nouă, rău / bine. De asemenea, monologul liric se
structurează pe trei planuri: al timpului, implacabil ca orice dimensiune cosmică; al
societăţii, efemeră prin esenţa lucrurilor, dar şi amăgitoare; al omului, fiinţă fragilă,
plasată sub imperiul timpului şi prinsă ireversibil în mrejele lumii.

Poezia este numai aparent impersonală, fiind o „confesiune deghizată” prin

„transformarea lui eu în tu impersonal”, „un document al inadaptării geniale, al unei mari
sensibilităţi ultragiate” (Matei Călinescu). Aşadar, poezia este clasică prin echilibrul şi
rigoarea formei, prin tonul gnomic, dar romantică prin pledoaria pentru solitudine ca
formă de regăsire a sinelui, prin aspectul de meditaţie, prin revolta împotriva relei
întocmiri a lumii.

Din punct de vedere tematic, Glossa este o meditaţie amară asupra condiţiei
omului, în raport cu timpul (temă preferată a romanticilor), pentru care poetul foloseşte
cuvântul slav „vreme”, şi cu societatea, numită de poet „lume”. Viziunea este de sorginte
schopenhaueriană: toate gesturile active ale omului stau sub semnul zădărniciei, căci
trecerea timpului nu aduce modificări esenţiale, iar lumea este prinsă iremediabil într-un
joc tragic al „voinţei oarbe de a trăi” şi al dorinţei de mărire şi putere. Glossă este o
succesiune de sentinţe ce alcătuiesc un „decalog al izbăvirii spiritului de amăgirile
clipei”, un cod de conduită a cărui cheie o constituie versul: „Tu rămâi la toate rece”.

Ideile poetice se succedă într-un ritm alert şi vizează cele trei teme literare.
Sentinţele / aforismele sunt formulate din perspectivă filosofică sau morală. Astfel,
asupra timpului poetul adoptă perspectiva heracliteană, căci vremea curge indefinit „cu
zgomote deşarte”. Apare ideea schopenhaueriană a prezentului etern, „o proprietate” pe
care nimic nu i-o poate răpi omului: „În prezent le-avem pe toate”. Viitorul şi trecutul
sunt irelevante, aşa cum reiese din versurile ce alcătuiesc o imagine artistică inedită:
„ Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-
nveţe”.
Asupra societăţii, poetul adoptă viziunea eleată. M.Eminescu valorifică în strofele
de mijloc un motiv literar esenţial în creaţia sa, dar şi unul frecvent în istoria culturii şi a
literaturii universale, lumea ca teatru. În acest sens, poetul imaginează societatea ca pe o
imensă scenă pe care se derulează mecanic aceeaşi piesă. În spiritul filosofilor din şcoala
eleată (Parmenide, Zenon, Xenofan), lumea există în virtutea unor tipare imuabile prin
care curge veşnic materia: „Căci aceloraşi mijloace /Se supun câte există, / Şi de mii de
ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă; / Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi
gamă”. Oamenii joacă roluri prestabilite, deci actele umane nu aparţin voinţei lor, ci sunt
alese de altcineva. Criticii literari au apreciat că „regizorul” spectacolului nu mai este nici
providenţa stoică, nici Dumnezeul creştin, ci o „putere obscură şi înşelătoare”, în care se
poate recunoaşte „voinţa oarbă de a trăi” despre care vorbeşte filosoful german Arthur
Schopenhauer, a cărui gândire este adânc imprimată în creaţia eminesciană: „Cu un
cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte
în vârteje”.
Imaginea lumii ca spectacol este construită în spirit sarcastic. Versurile ating pe
alocuri accente de pamflet. Experienţa implicării în jocurile lumii este dezamăgitoare,
căci ele sunt făcute de indivizi mediocri, care, la nevoie, îşi dau mâna. M.Eminescu
satirizează confuzia de valori şi falsele ierarhii din societate: „Nu spera când vezi mişeii /
La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte”.
În condiţiile acestei hore sterile, omul trebuie să adopte ipostaza de spectator,
să-şi asume o atitudine resemnată, de provenienţă stoică . Poetul propune ataraxia ca mod
de existenţă, îndeamnă pe cel înţelept la neimplicare şi raţiune, idee formulată în
versurile: „Nici încline a ei limbă / Recea cumpănă-a gândirii”. Fericirea spre care tinde
omul este iluzorie sau cel puţin efemeră, aşa cum sugerează structura „masca fericirii”.
Codul moral este formulat cu o simplitate derutantă: „Tu aşază-te deoparte”; „Tu în colţ
petreci în tine”; „Tu pe-alături te strecoară”; „Nu spera şi nu ai teamă”; „Tu rămâi la toate
rece”.

Prozodia poemului relevă aspecte surprinzătoare. Versurile sunt scurte,

invariabil de 8 silabe, cu ritm trohaic precum în lirica populară, ceea ce imprimă o
muzicalitate melancolică asemănătoare doinei. Nota gravă a pesimismului eminescian
este primită de cititor şi prin melodia cuvintelor.
 Limbajul se caracterizează prin naturaleţe şi prospeţime, impresia de
spontaneitate fiind izbitoare. Claritatea şi simplitatea expresiei poetice se alătură
formulărilor memorabile din versurile gnomice / aforistice într-un discurs filosofic
armonios, fără discrepanţe de ton.

Prin urmare, Glossă, de M. Eminescu este o meditaţie pesimistă asupra

condiţiei umane în raport cu timpul şi cu societatea. Poetul abordează teme romantice
într-o viziune şi un text poetic de factură clasică, propunând un memorabil cod de
conduită morală. Aşa cum remarca Titu Maiorescu în studiul consacrat poetului chiar în
anul morţii acestuia, 1889, M. Eminescu se dovedeşte un bun cunoscător al filosofiei de
la Platon, până la Schopenhauer şi un desăvârşit mânuitor al limbii române. Pe de altă
parte, Glossa aminteşte de mărturisirea poetului din versurile: „Nu mă-ncântaţi nici cu
clasici, / Nici cu stil curat şi antic - / Toate-mi sunt deopotrivă, / Eu rămân ce-am fost:
romantic.”(„Eu nu cred nici în Iehova”)

ultragiat - rănit
sorginte - origine