Glosa

,, Eminescu gloseaza Cartea Existenței, carte ce aratà rostul lumii și al lucrurilor, al oamenilor
comuni și al celor de geniu.” (Mircea Scarlat)

Glosa este o poezie cu formă fixă apărută în Spania în secolul al XV-lea. Din punctul de
vedere al conţinutului, glosa este o poezie filozofică şi dezvoltă un comentariu adeseori
sentenţios, gnomic, pe marginea unor teme precizate în versurile primei strofe.
Ca structură, numărul strofelor rezultă din numărul de versuri din prima strofă plus încă
două. Strofele mediane conţin, în final, versul din prima strofă pe marginea căruia se
alcătuieşte comentariul.
Poemul este construit pe antiteza dintre aparenţă şi esenţă, dezvoltând câteva motive
specifice liricii eminesciene: Sparta schimbătoare/Fortuna labilis, Curgerea ireversibilă a
timpului/Fugit irrearable tempus, Deșertăciunea deșertăciunilor/ Vanitas vanitatum,
Cosmogonia, Viața ca teatru, Trăiește-ți clipa/Carpe diem.
Prima strofă se deschide cu un şir de enumeraţii antitetice, ale căror termeni se pun în
valoare prin raportarea la noţiuni contradictorii: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi
nouă toate”. Simetria antitetică a primelor două versuri evidenţiază noţiunile de timp,
desemnată prin sinonimul cu caracter general vreme şi de efemeritate, desemnată prin
pronumele nehotărât toate.
Forma de plural a pronumelui asociat cu vechi şi nouă ( formă arhaică a pluralului noi )
marchează generalitatea discursului poetic, ca şi substantivul vreme, folosit în context pentru
bogăţia lui semantică. Primele două versuri sunt structurate pe un paralelism sintactic. În
centrul fiecărui vers se situează noţiunea esenţială – vreme, toate – evidenţiată prin antiteze,
simetrii: trece - - s vechi, vine – nouă.
Ultima strofă reia, în ordine inversă, versurile primei strofe, susţinând circularitatea ordinii
interioare a poemului şi accentuând logica ideilor din strofa – nucleu. Jocul poetului
sugerează reversibilitatea situaţiilor şi predeterminarea condiţiei umane: „Tu rămâi la toate
rece, / De te-ndeamnă, de te cheamă; / Ce e val ca valul rece, / Nu spera şi nu ai teamă; /
Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece,
vreme vine”. „Adunarea de la sfârşit a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior
formei goale a glosei.
Limbajul Glossei eminesciene este simplu, muzicalitatea versurilor fiind obţinută printr-o
rigurozitate a rimei care include câte patru sunete: dinainte – minte, multe – asculte.
Severitatea expresiei poetice, care nu apelează decât foarte rar la figuri de stil, ilustrează
jocul ideilor pure, care se impun atenţiei cititorului. „Glossa trebuie integrată, pentru a fi
interpretată adecvat, ansamblului liricii eminesciene. Ea îşi va dezvălui atunci coordonate
adânci, greu de surprins la o analiză separată. Aspiră oare Eminescu să exprime aici
recomandări etice obiective de valabilitate universală? Şi da şi nu. Răspunsul la întrebarea
pusă poate fi afirmativ în măsura în care poetul indică temeiurile unei atitudini de repudiere
faţă de proasta întocmire a lumii. Glossa e animată de suflul unei revolte lucide, asociată însă
– semn al aceleiaşi structuri duale de care am mai vorbit – unei vizuni fataliste. Pe de altă
parte, poezia reprezintă un moment al dramaticei dezbateri lăuntrice a însuşi creatorului: un
moment care trebuie încadrat într-o succesiune. Ca monolog interior, Glossa propune unele
soluţii etice subiective: un eroism al solitudinii, al izolării voluntare, aspiraţia spre puritate
glacială, realizată prin contemplaţia ironică. E acesta un aspect al valorii de autoconfesiune
pe care o are orice mare poezie. Soluţiile numite subiective nu încheie, în Glossă, marea
dezbatere în care e angajată întreaga biografie artistică a lui Eminescu; nu sunt nici soluţiile
cele mai frecvente la care ajunge poetul”.