Dima Sabina

Clasa a X-a D
Fișă de lectură
Glossă
De Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este considerat poetul național deoarece a creat un limbaj

poetic pe care s-a întemeiat poezia română modernă. Scrierile eminesciene
exprimă un mod de gandire profund românesc și se întemeiază pe estetica
romantismului.
Poezia “Glossă” este poezia eminesciană care a fost declarată de critici ca
fiind schopenhaueriană, fiind chiar esența filozofiei pesimiste a lui
Schopenhauer, dar și a filozoficilor stoici greci.
Tema poeziei s-ar putea formula ca atingere a ataraxiei, o stare de liniște,
de seninătate sufletească definită ca ideal de vechii greci. La Eminescu starea de
atingere a indiferenței este propusă ca soluție de viață recomandată geniului în
relația sa cu lumea.
Poezia „Glossă” este alcătuită din 10 strofe, dintre care prima se reia în
final în ordinea inversă a versurilor. Strofa inițială devine astfel strofa-cheie sau
strofa-temă a poeziei menită să ilustreze adevărul inițial și concluzia finală,
gravă a poeziei. Interesant este felul în care procedeul sintactic al inversiunii
unei întregi strofe are darul de a schimba semnificația acesteia, deși textul
rămâne același la nivel lexical.
Prima strofă este o succesiune de adevăruri rostite rece, impersonal, într-o
manieră specifică filozofiei paradoxurilor și în care tensiunea termenilor e de
natură intelectuală și nu afectivă:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate,
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate.
Nu spera și nu ai teamă
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
Structura poeziei se polarizează în jurul unor motive poetice precum:
timpul, morala, valul (ca motiv al aparențelor ce maschează esența), apoi un
motiv liric este cel al eului poetic, mascat aici sub veșmântul unui „tu”
impersonal, generic.
Din punct de vedere al sintaxei sunt prezente propoziții scurte,
independente și egale ca semnificație: ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi
și nouă toate”. Prezentul verbal susține aici egalitatea termenilor, egalitatea
formelor aparente: „vine” și „trece” sunt expresii ale instanțelor vremii. Cât
privește versul al doilea, epitetele „vechi” și „nouă” reflectă fațete ale unei
realități duale ce pare a se schimba, dar nu se schimbă. Fața esențială e una
singură și eternă, în vreme ce chipul nou e doar o iluzie: „Și în toată omenirea în
veci același om” spunea Eminescu în 1874.
Toate aceste adevăruri sunt formulate într-o manieră obiectivă de poetul
care-și construiește discursul în jurul motivului lumii ca teatru:
„Privitor ca la teatru,
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i.”
Poetul reprezintă geniul, expresie a rațiunii superioare, imagine a minții
obiective, iar concluziile lui sunt concepute ca sfaturi pentru alte genii.
În „Glossă”, Eminescu-și construiește atitudinea de om superior în fața
lumii meschine propunându-și să rămână mereu ca spectator al „teatrului de
măști” jucat de o atare lume. Poetul a observat repetabilitatea unor elemente de
fond labil în forme diverse: „Alte măști, aceeași piesă.”
Poezia „Glossă” rămâne o extraordinară lecție de înțelepiune și totodată o
cale de dobândire a stării de indiferență afectivă necesară oricărui tânăr aflat la
începutul căutărilor pe calea filozofiei.
Marele nostru poet își impune genialitatea meditând asupra marilor
probleme ale omenirii – în general – și asupra națiunii românești – ca istorie,
prezent și perspectivă – în special, dovedindu-și astfel profundul umanism și
permanentul patriotism care l-au însoțit pănă la sfărșitul vieții.