Este o meditatie asupra vietii , asupra poeziei si asupra

menirii poetului .
Poezia lui M. Eminescu reprezintă o culme a creației sale.
Prin conținut poezia are valoare filosofică, gnomică,
constituindu-se într-un adevărat cod de cunoaştere, de
etică, cu valoare de generalizare maximă. Forma poetică
este lapidară, sentenţioasă, concentrată, clară, sobră.
Glossa lui M. Eminescu se încadrează între marile creaţii
universale şi ale literaturii române, având ca temă
fundamentală timpul, iar ca motive: Fugit irreparabilae
tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă); Fortuna
labilis (soartă schimbătoare) şi Vanitas vanitatum
(deşertăciunea deşertăciunilor), prezente în: literatura
egipteană - Cântecul Har-pistului; literatura ebraică;
literatura latină - la Horaţiu; literatura franceză - Fr.
Villon - Balada doamnelor din alte vremuri şi A de
Lamartine - Lacul; literatura germană: J. W. Goethe -
Faust, iar în literatura română la Miron Costin -Viaţa
lumii şi mai târziu la Lucian Blaga.
Glossa este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei
geniului, care datorită concepţiilor sale superioare este
nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul
comun.
Deşi Eminescu se autodefineşte ca fiind poet romantic
("Eu rămân ce-am fost: romantic"), măiestria artistică a
acestei creaţii poetice constă tocmai în clasicitatea ei, ce
reiese în primul rând din respectarea regulilor pe care le
impune o poezie cu formă fixă, cum este glosa, precum şi
din lapidaritatea versurilor.
Incă din prima strofă, considerată strofa-temă a poeziei,
unde verbele sunt puse la "prezentul etern", cititorul intră
în contact cu aceste adevăruri general-valabile, exprimate
lapidar în versuri grupate două câte două.
Ca şi în alte poezii - Scrisoarea I, Odă (în metru antic),
Revedere -, poetul meditează asupra perisabilităţii
timpului: "Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă
toate", repetiţia cuvintelor "vreme", "toate" şi antinomia
termenilor "vechi" - "nouă" sugerând tocmai această idee.

Cea de-a doua strofă conţine codul de reguli şi sfaturi de

provenienţă stoică. De aici rezultă că pentru om cel mai
important lucru este să se cunoască pe sine şi să nu se lase
purtat de valurile înşelătoare ale fericirii efemere. Dar
pentru aceasta drumul vieţii trebuie mereu luminat de
raţiune, de "Recea cumpăn-a gândirii", numai aşa
putându-se evita orice deziluzie.

In strofa a patra apare lumea ca teatru, motiv preluat de

Eminescu din filosofia antică hindusă şi care mai poate fi
urmărit în opera unor scriitori din literatura universală:
Lope de Vega, Calderon de la Barca, Shake-speare.

Ca şi în finalul Luceafărului, în Glossă lumea este văzută

ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul priveşte ca
spectator; "Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/
Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de
plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi
din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine".
Revenind apoi în strofele a şasea şi a opta, această idee
devine laitmotivul poeziei. Intr-un univers în care doar
măştile se schimbă ("Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri,
aceeaşi gamă"), poetul lansează îndemnurile: "Amăgit
atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă//(...) Tu pe-alături
te strecoară"
Ultima strofă, care este o reiterare a celei dintâi, dar în
care versurile sunt aşezare într-o ordine inversă celei
iniţiale, codul de reguli şi sfaturi etice devine mai evident
datorită faptului că acum versul cu valoare emblematică
"Tu rămâi la toate rece" se află la început.
Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latină
(glossa - „cuvânt care necesită explicaţii”), fie din limba
greacă (glossa „limbă”), acestea fiind singurele limbi în
care cuvântul se scrie cu doi „s”. Ca specie literară,
„glosa” este de origine spaniolă, poezia datând încă din
secolul al XIV-lea şi fiind o creaţie a poeţilor de la curtea
regilor.

Glossa lui Mihai Eminescu este o poezie gnomică,

întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale; maxima
este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o
normă de conduită, fiind sinonimă cu aforism, sentinţă.
Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate
uimitoare. Figurile de stil sunt puţine, existând doar
câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi
tristă”, „zgomote deşarte”) şi ceva mai multe metafore
(„cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca
fericirii”).

Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi

cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăş”, „feri în
lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e
val, ca valul trece”.

Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de

opt silabe, rima este încrucişată. Ritmul trohaic, la fel ca
în poezia populară, produce o muzicalitate uşor
melancolică, atât de sugestivă pentru scepticismul
eminescian.

Poezia demonstreaza , la modul liric cel mai inalt ,

desavarsit , urmarile deceptiilor si disperarilor care l-au
incercat pe poet , acceptant concluzia schopenhaueriana a
necesitatii indiferentei si renuntarii (dupa Schopenhauer
„raul din lume este ireductibil”) , punand in lumina o
viziune pesimista asupra lumii . Eminescu da tonul unei
amare resemnari , dupa ce-si scruteaza raporturile dintre
sine si lumea in care traieste .
          Intreaga poezie este construita pe motivul
asemanarii vietii cu teatrul si discuta in general conceptul
de ataraxie (concept din filosofia antica greaca , preluat de
Eminescu de la Schopenhauer , care inseamna negarea
vointei de a trai , izolarea spiritului – „Ci eu in lumea mea
simt nemuritor si rece” , concentrarea in sine , eliberarea
de mrejele magiei) .
„Glossa” face elogiul intelepciunii si impune :
cunoasterea de sine (conform ideii socratice „Cunoaste-te
pe tine insuti”) , izolarea inteleptului , pentru a intelege
„ce e rau si ce e bine” (idee budista , care implica motivul
„lumii ca teatru”) sau , cu alte cuvinte , detasarea de
tumultul lumii , constiinta zadarniciei existentei omenesti
(provenind din filosofia Eclesiastului : „Ce-a fost o sa mai
fie , ce-o sa fie fie a mai fost .
Prin „Glossa” Eminescu a dat masura geniului sau .
Poemul contine o magie a cuvantului si o magie a
numarului opt : opt strofe ale argumentarii precedate de o
strofa tema (octava) , reluata in final cu versurile in ordine
inversa . Masura rafinat-populara numara opt silabe si
fiecare strofa este o octava. Numarul opt semnifica
„balanta universala a lucrurilor , armonia in analogia
contrariilor” , este „numarul justitiei” , „al plenitudinii” ,
in timp ce numarul zece (prezent prin numarul total al
octavelor) al strofelor este fachiric , caci „se compune din
Unitatea care inseamna Fiinta” si din zero care exprima
Nefiinta :”el cuprinde pe Dumnezeu si creatiunea , spiritul
(etern , n.n.) si materia (efemera , n.n.)” (Ion Barbu) .
Publicata in 1883, decembrie, in "Convorbiri literare".
- genul: liric;
- curentul: clasicist; clasicismul se exprima prin
claritatea expresiei, prin echilibrul interior - ataraxia -
prezenta maximelor (caracter gnomiC), spirit aforistic,
caracter filozofic (SchopenhaueR), note satirice (in
spiritul "Scrisorilor"), stoicism. Atitudine detasata intr-un
prezent etern (ca in finalul "Luceafarului"); atitudine
"apolinica", dar si scepticism - toate acestea sunt nuante
ale acestui poem de idei care este, pana la urma, "glosa"
eminesciana; cenzurarea sentimentului in favoarea
ratiunii;
- motive literare: timpul in scurgere ireversibila/ timpul
etern/ prezent etern/ lumea ca teatru;
- metafore: "recea cumpan-a gandirii"; "masca fericirii",
"Cu un cantec de sirene/Lumea-ntinde lucii mreje VTe
momeste in varteje";
- tema principala: atitudinea in fata vietii (valorile etice
in viata sociala. Mircea Eliade scria despre "Glossa":
"Eminescu nu refuza niciodata sa accepte realitateaSi
realitatea pentru el era izolarea omului in Cosmos, Omul
se naste si moare in singuratate absoluta, dar aceasta
singuratate e populata de vise, de himere si de iluzii.
intelepciunea ne sfatuieste la o rezerva calma, in fata
tuturor acestor lucruri iluzorii:
"Vreme trece vreme vine, Toate-s vechi si noua toate, Ce
e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate Nu spera si nu
ai teama Ce e val ca valul trece; De-te-ndeamna, de te
cheama. Tu ramai la toate rece".