Paralela dintre

“Viata Lumii” de Miron Costin si

“Glossa” de Mihai Eminescu
Proiect realizat de Neagu Paul, Panfile Mario, Strat
Robert si Anton Cosmin

VS
 Viata lumii-Miron Costin
Data aparitiei Candva intre anii 1671 si 1673
Titlul operei Titlul operei reprezintă în sine un
motiv de izvor filosofic, prin care
se anticipează mesajul operei şi se
pregăteşte spaţiul receptării.
Tema operei Tema centrală a textului, preluată
din literatura europeană a timpului,
este destinul, căreia i se
circumscriu toate motivele: „toate
trec”, moartea elementelor
cosmice, norocul, inspirat din
folclor, egalitatea în faţa morţii,
motiv regasit mai tarziu la Mihai
Eminescu, în “Memento mori”,
prevederea, succesiunea
generaţiilor, fragilitatea vieţii etc.
Glossa-Mihai Eminescu
Titlul poeziei eminesciene este luat
fie din limba latină (glossa -
„cuvânt care necesită explicaţii”),
fie din limba greacă (glossa
„limbă”).Ca specie literară, „glosa”
este de origine spaniolă, poezia
datând încă din secolul al XIV-lea
şi fiind o creaţie a poeţilor de la
curtea regilor
Tema poeziei este un cod etic al
omului superior, care oferă
învăţăminte oamenilor obişnuiţi, pe
baza autocunoaşterii şi experienţei
sale filozofice. Poezia este, de
asemenea, o cugetare filozofică pe
un ton pretenţios, conţinând
adevăruri universalvalabile, deci
incontestabile, existand in prim
plan trecerea inevitabila a timpului.
 Viata lumii-Miron Costin
Limbajul artistic La nivel stilistic şi imagistic se disting structurile expresive inedite, îmbogăţite
de parfumul limbii române vechi. Inversiunea, de exemplu, se obţine mai ales
dintr-o distorsiune a frazei care conferă textului arhaicitate. Comparaţiile sunt
facile, uneori chiar prozaice, dar tocmai această trăsătură le conferă autenticitate
poetică şi o amprentă lingvistică specială: „cu griji şi primejdii cum este şi
aţa...”. Aproape toţi termenii de comparaţie sunt luaţi din natură: floarea, apa,
norul, stelele, cerul etc., ceea ce subliniază universul de inspiraţie şi
sensibilitatea autohtonă, care vor da roade şi la poeţii moderni de peste veacuri.
Epitetul „prea subţire” are valoarea unui superlativ absolut popular şi arhaic,
amintind de Luceafărul eminescian, adevărat reper de limbaj poetic: „O prea
frumoasă fată”
Continut Poemul demonstrează predispoziţia autorului spre autoobservare şi
cercetare filosofică. Întreaga operă se vrea o meditaţie gravă pe
tema vremelniciei omului în univers, a trecerii timpului, a sorţii
nestatornice,a sfârşitului implacabil etc.
Prozodia Poezia prezinta versul lung, de 13 silabe, împrumutat, probabil, din metrica
polonă, curge uneori melodios, alteori greoi şi şovăielnic. Sentimentul apăsător
al tragicului existenţial pare să se estompeze în finalul poeziei, când este
invocat Dumnezeu, omniprezent, care supravieţuieşte lumii şi îi oferă omului
alinare.
Glossa-Mihai Eminescu
Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare.
Figurile de stil sunt puţine, existând doar câteva epitete („recea
cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote deşarte”) şi
ceva mai multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de
sirenă”, „masca fericirii”). Aforismele(adevaruri, pareri) sunt
construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu
te prinde lor tovarăş”, „feri în lături”- sau proverbe - „toate-s
vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca valul trece”.
Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie
indiferenta fata de trecerea timpului şi filozofică,
ce exprimă adevăruri etice şi morale, cu o mare
putere generalizatoare în versuri, dar cu mare
concentraţie sentenţioasă. (maxima)
Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt
versuri scurte, de opt silabe, rima este
încrucişată. Ritmul trohaic, la fel ca în
poezia populară, produce o muzicalitate
uşor melancolică, atât de sugestivă pentru
scepticismul eminescian.
Multumim de vizionare!

 Aplauze!