Florin Dochia

Stare de lectură 2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DOCHIA, FLORIN
Stare de lectură / Florin Dochia. - Ploieşti :
Premier, 2013-2016 2 vol.
ISBN 978-973-740-219-6
Vol. 2. - Bucureşti : Detectiv Literar, 2016.
ISBN 978-606-8697-27-7
82.09

Editura DETECTIV LITERAR

telefon: 0757 047 399
fax: 021 312 64 11
E-mail: editura_detectiv@yahoo.com
Adresa: Bucureşti, str. Anghel Saligny, nr. 8, etaj 4,
sector 5

© Florin Dochia
DTP & coperta: © Florin Dochia
 Florin Dochia

Stare de lectură
-2-

2015

2016
De acelaşi autor:
Geometria singurătăţii, poezie, Editura Premier, Ploieşti,
2003, (premiul Opera prima al Festivalului Internaţional
«Nichita Stănescu», 2004)
Grădina de hârtie, poezie, cu ilustraţiile autorului, Editura
Premier, Ploieşti, 2003
Conserva de fluturi, poezie, Editura Premier, Ploieşti, 2004
(cu desene de Lidia Nicolae)
Puterea lui Don Quijote, studiu aplicativ asupra surselor şi
rosturilor creaţiei [interviuri cu personalităţi culturale],
Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2006
33 - piatră pasăre, duh, poezie, Editura Fundaţiei Culturale
Libra, 2007 (cu 33 de desene de Lidia Nicolae)
Şarpele dezaripat, poezie, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
Cântece pentru ştergerea umbrei, poezie, Editura Premier,
Ploieşti, 2010
Elegii de pe strada mea, poezie, Editura Premier, Ploieşti,
2011
Prins în lumea cuvintelor, 1, eseuri, Editura Premier, 2012
Stare de lectură, critică literară, Editura Premier, 2013
Prins în lumea cuvintelor, 2, eseuri, Editura Premier, 2013
Elegiile căderii, poezie, Colecţia Biblioteca de Câmpina,
Editura Premier, Ploieşti, 2013
Orb pe mare, poezie, Editura PIM, Iaşi, 2014 (cu 10 desene
de Lidia Nicolae)
Ferestre spre curtea interioară, poezie, Editura Fundaţiei
Culturale Libra, 2015
Cântece pentru Inanna / Chansons pour Inanna, version
française par Laura Şerban, 16 desene de Lidia Nicolae,
poezie, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Prins în lumea cuvintelor, 3, eseuri, Editura Fundaţiei
Culturale Libra, 2015
Fenomenul K, eseuri, Editura Detectiv Literar, 2015
 Ştefan Al.-Saşa
Parfumuri şi delicatese

[Mecanica poetică şi practica râsului]

„Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul

rizibilului? Ce element comun am putea găsi între
strâmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte,
quiproquo-ul unui vodevil, o scenă de comedie fină?
Prin ce distilaţie anume vom obţine esenţa, mereu
aceeaşi, de la care produse atât de diverse îşi
împrumută fie aroma indiscretă, fie delicatul parfum?”
Nu mi-am propus deloc să răspund aici (sau în altă
parte, vreodată!) întrebărilor puse de Henri Bergson
în debutul capitolului I din „Teoria râsului”. Mi se
pare că avem chiar în cartea aci de faţă nişte
răspunsuri pe care geniul ce-şi are sălaş în unii dintre
semenii noştri le aduce destul de convingător. Omul,
s-a tot spus, este „un animal care ştie să râdă”.
(Bergson zice că poate fi, la fel de bine, definit drept
cel care provoacă râsul, pentru că de orice am râde, o
facem pentru că asemănăm cu omul, cu ale sale
comportamente, obiceiuri, ticuri…) Urmând
raţionamentul, cel care ştie să facă un animal să râdă
şi să-l înalţe astfel la rangul de om, ar trebui să fie un

5
Florin Dochia

om mai presus de om, un om special. Şi aici mă

despart de Bergson, care leagă râsul de insensibilitate:
„Râsul nu are duşman mai mare decât emoţia.” Sunt
adeptul nichitianului «râsu’-plânsu’», cu surse şi
resurse în Caragiale şi Urmuz, iar asta implică fără
drept de tăgadă emoţia.
Autorul textelor adunate sub generoasa firmă
„Parfumuri şi delicatese” – Ştefan Al.-Saşa, este unul
dintre cei locuiţi de microbul stârnirii râsului prin
cuvânt şi niciodată nu a abdicat de la a însoţi, mai pe
faţă, mai pe ascuns, spusele sale de o dimensiune
etică. Ceea ce l-a condus, inevitabil, la satiră.
Epigramist de marcă, artist al cuvântului, fin şi
pretenţios scormonitor după rime şi ritmuri alese,
stăpân sigur al prozodiei şi prestidigitator al formelor
fixe, Saşa iubeşte nu mai puţin să se hrănească din
opera maeştrilor. Deja, un volum anterior, numit
simplu, „Parodii”, a dat seamă de felul în care se
apropie, cu respect şi lipsit de complexe, de marea
poezie românească, spre a o aborda din perspectivă
comică. Apropierea nu este, însă, nevinovată.
Se cuvine să amintesc, întâi, că, imitaţie amuzantă
a unui text serios, îndeobşte cunoscut publicului,
parodia (din gr. παρωδία parōdía = cântec
distorsionat/contrafăcut) este o creaţie artistică ale
cărui subiect şi procedee de expresie sunt transpuse la
modul burlesc, ca o mimare a originalului, cu intenţia
expresă de a-i sublinia comic trăsăturile caracteristice.

6
 Stare de lectură 2

Procedeul predilect al parodiei este ironia, care

presupune sesizarea unei dualităţi, a paradoxului.
Pentru a realiza scopul propus, în prima parte a
volumului, intitulată „Parfumuri”, autorul de faţă
glisează sub pielea virtuală a ţintei şi pare că îi
maimuţăreşte comportamentul literar. Sunt puţini
parodişti contemporani (l-aş putea numi pe infatigabilul
Lucian Perţa...) notabili, iar Ştefan Al.-Saşa se
desprinde din micul pluton printr-un aspect care-l
apropie mult de maestrul său, l-am numit pe Marin
Sorescu, anume faptul iese din zona retoricii, a
mecanismelor de suprafaţă, a ticurilor stilistice şi
uzează de ceea ce aş numi deconstrucţie a
originalului, astfel că trece graniţa în zona poeticului
de profunzime şi textul sună mai degrabă ca un fel de
„à la manière de” superior asumat. Iubitor de George
Topârceanu, după care pastişează delicat adesea, Şaşa
nu aspiră, totuşi, la desconstructivismul nietzschean
al poetului şaizecist craiovean, dar păstrează de la
acesta dimensiunea poststructuralistă a unui
pantextualism care-l conduce la compunerea unor
adevărate „mimotexte”, în termenii unui Gérard
Genette, mai degradă decât parodii. Şi totuşi, intenţia
lesne detectabilă de transformare ludică a modelului,
ne păstrează în aria generoasă a parodiei, minus
precaritatea intertextuală a acesteia, pe care o
depăşeşte prin hiperbolă şi antifrază.
Retorica lui Saşa oferă o direcţie polemică triplă

7
Florin Dochia

trimiterilor etice ale parodiei: spre textul sursă, spre

lumea reprezentată de acesta şi spre lumea
receptorului potenţial al noului text. Riguros în ceea
ce priveşte mecanica poetică originară, poetul nu
ocoleşte nici un mijloc prin care ar putea obţine
efectele focurilor de artificii ale unei sărbători
intelectuale a practicii râsului.
Parodiile sale se remarcă, în câte un caz, prin
concurenţa pe care o pot face, prin profunzimea
emoţiei stârnite, originalului. Ştiinţa versificaţiei şi
spiritul critic exacerbat nu îi permit să facă rabat la
calitatea expresiei, aşa că uneori parodia ne poate
părea mai valoroasă decât textul parodiat. Poetul nu
numai că împrumută „parfumul”, dar îi mai şi
adaugă arome noi, secrete!
Cât priveşte „delicatesele”, adică fabulele şi
satirele din partea doua a volumului, mă fac să mă
gândesc la viitorul volum de epigrame, pe care sunt
sigur că îl va intitula „Condimente”…
 Mihai Antonescu
Memoria Trestiei

Tentaţia repovestirii vieţii Mântuitorului a fost, în

ultimele două milenii, un fel de temă-canon pentru
mulţi călători prin lumea scrisului. La răstimpuri,
numeroşi autori dintre cei mai importanţi au purces
la repovestirea, reinterpretarea, revizitarea textelor
biblice despre intervenţia lui Dumnezeu în lume prin
fiul Său Iisus Hristos. Aproape în unanimitate,
cercetătorii consideră că formarea evangheliilor s-a
petrecut între anii 50-250 d. Hr., şi se enumeră,
dincolo de o sursă ipotetică numită „Q”, în ordine
cronologică, Evanghelia Semnelor, Evanghelia lui
Toma, Evanghelia lui Oxyrhynchus 1224, Înţelepciunea
lui Iisus Christos, Evanghelia după Marcu, Evanghelia
lui Egherton, Evanghelia lui Petru, Evanghelia secretă
a lui Marcu, Papirusul lui Fayyum, Evanghelia după
Matei, Evanghelia după Luca, Evanghelia greacă a
egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia după
Ioan, Evanghelia secretă a lui Iacob, Evanghelia
Eboniţilor, Evanghelia Nazarenilor, Evanghelia lui
Oxyrhynchus 840, Evanghelia lui Matia, Evanghelia
lui Basilide, Evanghelia Mariei, Dialogul
Mântuitorului, Evanghelia Mântuitorului, Evanghelia

9
Florin Dochia

secretă a lui Ioan, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui

Iacob, Evanghelia copilăriei a lui Toma, Evanghelia
Adevărului, Cartea lui Toma, Evanghelia lui Apeles,
Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Bardesan, Pistis
Sophia. Majoritatea sunt socotite apocrife, unele sunt
pierdute, iar cele patru subliniate au devenit
canonice, scrise, probabil, în anii 70-100 d. Hr.
Acestea din urmă „nu pretind că ar fi fost scrise de
martori la viaţa lui Iisus, iar istoricii au recunoscut de
mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau
a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Iisus (şi
Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de
aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi
adresându-se unui public diferit.”(*)
În vremea din urmă, scriitorul Mihai Antonescu a
purces şi el, plin de curaj, de multă răbdare şi de
acribie, la scrierea unui tom dedicat acelor timpuri
încărcate de semnificaţii spirituale pentru o mare
parte a istoriei lumii din ultimele două milenii. Într-o
mărturisire plină de sentiment, autorul declară că
„Memoria trestiei este o Carte «altfel» despre viaţa şi
faptele Celui care anume s-a înlumit spre a ne putea
noi îndumnezei. O «Cântare a Cântărilor» în proză,
scrisă pe fire de trestie mai întâi de păstorul Amin,
Cel trăitor în Munţii Magedanului şi ai Galileii, acolo
unde iubirea Celui atoatefăcător nu are început şi nici
sfârşit. Păstorul Amin este măsura omenească a
zidirii în adevăr, instanţa supremă a mărturiei despre

10
 Stare de lectură 2

cer şi pământ, din moment ce nimeni nu se îndoieşte

de spusele Lui. El este oglinda în care se reflectă Iisus,
Cel aflat în cealălaltă margine a «turmei de suflete».
În douăsprezece Cărţi însumând şaizeci de capitole,
ficţiunea şi realitatea istorică se împletesc benefic pe
trupul şi fiinţa trăitorilor acelui timp de început al
Noului Testament.”
Drept bibliografie, aflăm că, pe lângă Vechiul şi
Noul Testament, s-a folosit şi de alte surse, între care
Profeţiile lui Edgar Caice, Marile religii a lui Filippe
Gaudin şi Viaţa lui Iisus de Ernest Renan. Povestea este
binecunoscută, faptele par că nu pot fi încărcate cu
elemente noi şi nici cu semnificaţii noi. Ceea ce mi se
pare importat în această scriere nu este, aşadar,
bibliografia, nu sunt sursele, ci credinţa şi priceperea
de a reconstitui o lume altfel misterioasă încă pentru
cititorul de azi şi de a o face credibilă, semnificativă. O
reconstituire cu valenţe „istorice”, aşa cum fu făcută,
cândva, despre alte timpuri, de cronicarii din Ţările
Române. Nu întâmplător fac această referire, pentru
că felul în care îndemânaticul Mihai Antonescu
mânuieşte limbajul aminteşte evident de dulcea
spunere a lui Ion Neculce, de pildă, sau a lui Grigore
Ureche. Iar muzicalitatea textului, solemnitatea
imnică aduc aminte de cel care a avut curajul să ducă
în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră,
mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în secolul al XVII-lea,
şi să ne ofere splendida „Psaltire pre versuri tocmită”.

11
Florin Dochia

Acceptând de la început cunoscuta convenţie a

„manuscrisului găsit”, este obligatoriu să luăm seama
întâi că o stare poetică specială traversează permanent
cele peste cinci sute de pagini ale volumului, o
încărcătură de metaforă şi de vorbire în pilde, în ziceri
înţelepte. „Toţi aşteptăm, dar nu toţi ne dăm seama.”
„Fetele mari stau cu ochii pe flăcăi, ca evreii pe Moise
când cu ieşirea din Egipt.” „Eu nu vând nimic,
nimănui. Eu caut în om, în rădăcina lui de cuget,
fântâna. Aflu câtă apă mai are în ea.” „Prea mulţi pui
naşte şarpele nenorocirii.” „Apa şi femeia sunt minuni
asupra cărora nimeni nu are dreptul îngrădirii. Dar
lumea uită… Cuiele ruginesc.” Mihai Antonescu este
şi un excelent portretist. Iată un exemplu: „E uriaşul
Baraba. Omul slugă, omul câine, omul sabie. Trei
însuşiri fără de care lui Ioachim i-ar fi mult mai urâtă
lumea, trei năravuri într-un om cum nu găseşti prea
mulţi între Dan şi Beer Sheba, fiindcă Baraba anume a
fost creat, să asculte fără crâcnire şi să muşte la cel mai
mic semn al stăpânului. […] Dumnezeul lui e unul
crud, neiertător cu cei ce nu-l urmează.” Sau: „Iisus
păşea între ucenici plutind cumva, încât nici o pulbere
nu părea să-l atingă. Poate nici nu vedea pe unde
calcă, îngândurat şi singur în El, lăsând pe dinafară
numai umbra unui surâs drept călăuză.” Şi gestul
semnificativ, parabola: „Iisus dezleagă cu mâna Lui
sandalele ucenicilor mai întâi, spălându-le picioarele,
trecându-le prin omătul ştergarelor cu nespusă

12
 Stare de lectură 2

blândeţe. / - Doamne, tot tu? / - Eu, de şapte ori câte

şaptezeci, cum spuneam, fiindcă vouă lumea nu vă dă
nicicând pe cât meritaţi.” Descrierea peisajelor este, de
asemenea, un atu al scriitorului în definirea unei lumi,
a unei atmosfere speciale a locurilor şi drumurilor pe
care personajele le parcurg aproape continuu:
„Călătorii văzură în stânga cum urcau casele Betaniei.
Câteva cuburi albe, risipite pe spinarea dealului
printre măslini piperniciţi, petrecându-i cu ochii orbi
ai ferestrelor pe cei care treceau”. În mod firesc pentru
o astfel de lucrare, nu lipsesc inserţiile cu caracter
ideologic ori de tactică şi strategie în mişcarea de
răspândire a ideilor în spaţiul de refrinţă. Iată-l pe
Iuda: „Legea cea nouă despre care tot strigă
Botezătorul, o vom folosi. […] ea îşi face loc tot mai
mult în fiinţa evreilor, […] poate mişca mulţimile […],
nu faci nimic cu o armată. Oricât de bine ar fi ea
pregătită, dacă nu tragi mulţimile în propria-ţi
cumpănă. Să te creadă pe tine, să conteze prin
diferenţă, la o adică.” Iată-l pe Iisus: „Cum să vindeci
dacă nu cunoşti rădăcina suferinţei? Căci ura,
suferinţă este. Cum să faci lumea mai bună, dacă tu
însuţi nu stai pildă şi jertfă în pragul izbăviri ei?”
Construcţia textului este anume structurată astfel
încât aduce în faţă previzibilul şi inevitabilul, ideea
unui destin de neocolit, cu un final care înseamnă
încheierea unei misiuni. Iisus pare (?) că urmează un
scenariu foarte strict, căile Lui sunt stabilite cu

13
Florin Dochia

precizie, nimic nu-L abate de la ce are de împlinit.

Scena plecării în pustie este descrisă cu deosebită
frumuseţe: „[Botezătorul] tresare speriat, simţind
ochii lui Iisus deodată aţintiţi asupră-i, dar în
adâncurile lor fără de hotar, nimic nu se poate desluşi
(subl. mea F. D.). Undeva pe drumul Efraimului,
nechează fără veste un cal. Tropotul scapără în piatra
seacă, rătăcindu-se apoi nemişcat printre dunele
nemişcate. Domnul ridică fruntea. Un surâs pornit
numai El ştie din care înţelesuri, Îi abureşte colţurile
gurii. […] / - Plec, Ioane, e vremea. […] / - Doamne!
Curând se lasă întunericul, unde pleci noaptea?
aşteaptă până mâine când strig eu oamenii din deal
să-Ţi aducă ceva merinde şi apă. Un asin, să-Ţi care
sfântul trup… / - Multe nu pricepi tu, Botezătorule.
Însă, cum din iubire vin cuvintele tale, te iert.
Merindea, apa nu mai sunt pentru Mine acum, iar
asinului nu i-a venit încă timpul să Mă poarte (subl. mea
F. D.). Va pătimi el odată, căci om sau dobitoc numai
îndurând pentru Mine vor vedea porţile cerului
deschizându-se. / Mâinile Lui adastă blând pe
creştetul lui Ioan, înfiorând scaieţii cuibărind în părul
lung. Făptura-I firavă e numai boare, gata să se
destrame.” Toate se petrec după un ritual neştirbit,
argumentat undeva tot de vorbe ale Lui, reproduse de
Salomee, soţia lui Zebedei şi mama lui Ioan şi a lui
Iacov: „Mi-a mai spus că la un anumit crug în viaţă,
orice om trebuie să treacă singur pârleazul datului, să

14
 Stare de lectură 2

se întâlnească cu propria-i fiinţă. Să se contopească cu

ea, să devină una, în veşnic.” Sunt numeroase scenele
memorabile descrise cu îndemânare artistică, de care
Mihai Antonescu nu se fereşte a face risipă. Peste tot
prezenţa Mântuitorului se simte ca o lumină din
adâncurile frazelor. De parcă este urmată spusa Lui
din Cartea a XI-a: „Unde lumea vorbeşte despre Mine,
acolo voi fi şi Eu întotdeauna (subl. mea F. D.). […] Eu
nu stric Legea, ci o împlinesc mai punând în Ea încă
alte bune îndemnuri ce nu au mai încăput în scrisul
pietrei. Fiindcă Eu ştiu, pe când marii preoţi nu
îngăduie. Eu spun ce mintea lor nu cuprinde. Mai
îndată a omului sărman, simplu, căci lui arătându-i
Calea, bine face apucând pe ea, până se lămureşte.”
Nu am a insista asupra naraţiunii conduse cu
măiestrie de Mihai Antonescu, în fraze meşteşugite,
într-o absenţă uimitoare a banalităţii, în ciuda
subiectului arhicunoscut, las cititorului să (re)descopere
oameni şi întâmplări din vremuri întemeietoare, pilde
totdeauna cu ales folos pentru aceia cu drag de
învăţătură spre buna trecere prin biata viaţă pe acest
pământ de refugiu, spre existenţa în veşnicie.
Memoria trestiei se arată a fi una dintre acele cărţi pe
care, aşezându-le în rafturile prime, se cuvine să le
recitim, la răstimpuri, pentru a descoperi înţelesuri
noi, ivite din experienţa de viaţă şi din întrebările pe
care nu obosim să ni le punem până la sfârşitul care
poate fi un nou început. Drept final, ofer, prin

15
Florin Dochia

intermediul lui Mihai Antonescu, vorbele de rămas

bun ale Mântuitorului, înainte de a se înălţa, din
ograda lui Lazăr, înconjurat de ucenicii lui, aşa cum
au fost ele incizate pe trestii de păstorul Amin:
„Acum, rămâneţi cu bine, iubiţii Mei. Am fost, se ştie.
Sunt cu voi ori de câte ori Mă veţi striga. Staţi locului
în rugăciune şi priviţi în urmă. V-am dat văzul să Mă
vedeţi, când Mă voi întoarce.”
__________
(*) Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a
new look at betrayer and betrayed, Oxford University
Press, 2006
 Silvia Bitere
Gri kamikaze

Unde eşti copilărire cu… păpuşile cu tot – îşi vine să

exclami, parafrazând liber, la citirea noului volum al
Silviei Bitere. „De-a Coraline” (2012) ne făcea atunci
cunoştinţă cu „sporovăiala unei puştane”, „un fel de
incantaţie de candoare” (Al. Cistelecan), o joacă de-a
jocul al unei Alice maturizate prea devreme, înainte de
ieşi dintr-o lume a misterului, unde „oamenii sunt
decupaţi din ziare se amestecă / dadaist lunatic absent”
şi „sub asfalt se dă un spectacol în care oamenii joacă
rolul / perfect de mort”. A rămas azi, şi persistă în noul
volum, o gravitate pe care nu-mi explic de ce
comentatorii nu au observat-o, în grija de a îi încadra –
închide! – poezia într-un gen anume (de la romantism
la suprarealism – Angela Nache Mamier, de parcă ar
exista un poet autentic azi fără a parcurge, fără a „rata”
TOATE orientările, experienţele anterioare!), o gravitate
a patimii neostoite de a cunoaşte / înţelege lumea
înconjurătoare. Este o lume încărcată de imagini
bulversante şi goală de sens, pe care Silvia Bitere
încearcă să o re-constituie, să o re-iniţieze; „o, măreţule,
îmi spuneam, împărţind bucata de cretă / albă cu
Dumnezeu / de jos Eu mă cred Dumnezeu, Doamne? /

17
Florin Dochia

[…] / Tu să mă cumperi, rogu-te Doamne!” – citim în

„De-a Coraline” (p. 80) încă îndoiala la contactul cu o
Creaţie împreună, pentru ca, în „Gri kamikaze” să îl
înlocuiască în Creaţie, să şi-l aproprieze, parcurgând
„singurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt”:
„Doamne cum să te cuprind? / povestea mea începe de
sus / când îmi arăţi un cer un soare / iar eu mă bucur /
uite cât sunt de asemuită ţie / coastă din ce oi fi tu mă
ştii / mirarea nu-şi mai încape sensul / nasc în fiecare zi
câte ceva / de exemplu azi am născut un fir de iarbă /
care mi s-a lipit de geană / şi alerg alerg cu el la firul
gleznei – când de geană când de gleznă / de abia atunci
mă mir / mă mir de glezna mea firavă / ce-ţi calcă
pământul dospit / şi nu te mai caut / te am” (p. 17).
Aş putea spune că poezia Silviei Bitere, frenetică,
egocentrică, dar nu intimistă, este în primul rând expresie,
dar asta ar acoperi mai puţin de o zecime din rezultatul
efortului ei creator, un efort care nu se vede în vers, dar
care se presupune la o lectură intensă; construcţia după un
algoritm continuu surprinzător, imprevizibil, aproape
aleatoriu, mimând cu graţie dicteul automat, trimite, e
adevărat, spre o dimensiune a discursului suprarealist,
dar este numai o discretă latură tehnică, „poezofică”, pe
aici se accesează dimensiunea ontologică, pentru că,
evident, personajul Silviei fuge / se refugiază / evadează
din realitatea-ficţiune apăsătoare („evadarea deţinutului
reprezintă partea în care părăsesc romanul” – p. 18 –
poemul este un fel de ars poetica) în lăuntrul său, în

18
 Stare de lectură 2

căutarea unei alte ordini a haosului; poetul „e fericit e gol

puşcă în el”, pe când „istoria se scrie încet odată cu mersul
nostru”. Este o căutare amăgitoare, personajul – căci şi
autoarea – o ştie: „aşa credeam că tot ce visez / se şi
întâmplă / dar iată, visul nu e pentru muritor, simplă
doamnă / e ca un guler de vulpe polară / lăsat în şifonier
pe timpul verii // sunt un biet om femeie sunt / zidirea lui
Dumnezeu / cerberul paznic de jos în sus / unde urcatul
din treaptă în treaptă se face / şi treapta face cărare prin
mine” (p. 45). Da, Poetul ia locul Creatorului, re-
inventează Lumea, dar nu poate renunţa la Planul aceluia,
cum nu va renunţa să-l certe şi să-l ierte, să-l caute şi să-l
abandoneze („încă îl caut pe Dumnezeu / mă uimesc că nu
port carne pe suflet”; „şi nu te mai caut / te am”). „Gri
kamikaze” este povestea unui vis în destrămare, „umbra
ia forma nimănui” şi „raiul e o sfoară întinsă / de care stau
agăţate sufletele noastre ca o foiţă de tutun” (p. 13).
Sensibilitatea bine disimulată în vigoarea aproape
„masculină” a tăieturii versului, răzbate netulburată în
frazări de mare frumuseţe expresivă, „dispariţiei
elocutorii” la modă de la o vreme, Silvia Bitere
răspunzându-i cu o prezenţă acaparatoare a fiinţei sale de
simţire şi de interogaţie, cu o personalizare accentuată a
emoţiei scăldată într-o tragică veselie („mergeau cu mine
pe acoperişul blocului / cântam din u2 ne luam de gât /
săream cu ochii deschişi ne transformam / într-o altă viaţă
în avioane de război / venea salvarea şi totul era atât de
minunat / atât de roşu fără sonor” - p. 5).

19
Florin Dochia

Silvia Bitere scrie, în fond, o poezie reflexivă de cea

mai bună calitate, departe de retorism şi de edulcorări
sentimentaloide, de estetizări minimalist-mizerabiliste, o
poezie bogată, din registrul grav, cu mijloacele expresive
ale unei arhitecturi arborescente care subjugă întâi prin
ritmurile întrerupte ca ale apelor învolburate de munte,
pentru a convinge imediat de adâncimea misterioasă –
ca a ochiurilor de apă din peşteri - la care coboară în
mărturia emoţională. Copilărirea a acces la un joc secund
şi la incertitudine, la nesupunere în faţa imposibile
evadări, dar acceptare a acelui „dezastru al sensului”
care o conduce, inevitabil, spre o poezie a descifrării
esenţei umane fundamentale; „azi ca şi ieri am înţeles o
parte din sensul existenţei mele /[…]/ fluieram pe străzi /
ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat /
dornic de libertate şi fără grija zilei de mâine /[…]/ da
sunt da exist uite calc iarba calc mocirla / sunt viu şi lângă
mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure /e om
pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară / nu
din genunchi nu din încheieturi cădere /[…]/ nebunul
care te strigă nebunule / tu as besoin de tenir bon / la
chute ne se fait pas à genoux”. (p. 49)
Poemele în proză cuprinse în acelaşi volum nu fac
decât să sublinieze varietatea mijloacelor poetice de
care dispune autoarea pentru a se exprima deplin pe
sine la ciocnirea cu Lumea şi a transmite emoţia,
generos, mai departe.
 Hanna Bota
Când în fiecare zi e joi

Iată o carte în care prima linie a textului poate

rezuma întreaga poveste: „Mă cheamă Daria. Am
murit într-o joi.” Aşa cum prima frază din
„Metamorfoza” rezumă toată esenţa povestirii lui
Franz Kafka (ba chiar şi a unei întregi mişcări
existenţialiste care va urma). Cum o face şi propoziţia
relevantă aşezată de Soljeniţîn în deschiderea
„Pavilionului canceroşilor”. Hanna Bota are o
dexteritate extraordinară în a construi ludic şi
luminos o lume a umbrelor, preponderent urâtă, o
lume în care nu există bucurie, speranţă, ci numai
durere, lacrimi, degradare fizică, cu o vorbă
cuprinzătoare: deşertăciune. Teritoriul narativ este
acela al bolii ca spaţiu concentraţionar; dar autoarea
ne oferă varianta iluziei că ar putea fi şi boala ca
spaţiu al eliberării spirituale. Istoriile unei comunităţi
de tineri dependenţi de dializă sau, eventual, de
transplantul de rinichi (în general, o amânare a
deznodământului) numită „Gaşca” dezvăluie
dedesubturi evitate de privirea pe care oamenii
obişnuiţi o aruncă lumii înconjurătoare. Când funcţia
de detoxifiere a rinichiului se pierde, începe drumul

21
spre extincţia treptată trupului. Mai lung sau mai
scurt. Final cunoscut, previzibil mult mai rapid decât
la ceilalţi oameni. Dar, cu un eufemism, calea este mai
importantă decât finalul ei. Despre această cale ne
povesteşte Hanna Bota, într-o convenţie cunoscută, a
„manuscrisul găsit”, de astă dată a „jurnalului
moştenit” de la Daria Codrescu, cea care afirmă
despre menirea sa: „E nu sunt doar Şeherazada, ci
memoria Găştii”; „O poveste porneşte dintr-altă
poveste, toate se leagă, eu trebuie doar să le deşir ca
să le ştiţi şi voi.”
Semnificaţia titlului ne este dezvăluită devreme,
după ce Daria afirmă deschis, cu o luciditate arareori
întâlnită, că „plecarea – adică moartea – e un final
care poate fi fericit uneori. E mai tragică viaţa decât
moartea.” Definind zilele săptămânii, ea ajunge la joi:
„Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu
trebuie să fii nici aşa, nici altfel. E un stop-cadru care
păstrează timpul într-o formă plată – fără să cobori,
fără să urci. Un etern Acum. Măcar un pic! După o
vreme, am hotărât ca toate zilele mele să fie joi, să fie
Acum. Trăiam un veşnic joi, aşa că nu ştiu în ce zi am
murit…” Astfel, este de înţeles că, indiferent de dată,
toate notaţiile din jurnal sunt de joi. Daria trăieşte
într-un veşnic prezent, „am intrat într-o adâncitură a
timpului ca într-un buzunar cald când afară pişcă
frigul”. Şi aici frigul nu este absenţa căldurii vieţii, ci
absenţa căldurii umane din lumea cea mare,

22
 Stare de lectură 2

indiferenţa, minciuna, hoţia, abandonul pe care le

întâlneşte şi de care se loveşte continuu. Sunt câteva
lumini – tatăl său, căruia îi spune cu drăgălăşenie
Codru, un sacrificat pentru fiica sa, discret şi dăruit
total misiei de părinte („Când va rămâne Codru fără
mine, o să fie ca şi cum ar purta după el o amputaţie
care are neuronii încă vii şi foarte dureroşi… […] Ne
dăm viaţă unu altuia, ne omorâm unul pe altul”);
Matei, activistul social voluntar, jurnalist care are
grijă de Gaşcă, de nevoile ei şi luptă pentru
drepturile bolnavilor –, multe umbre, între care
doctorul D. (Dumnezeu!), cel de care depinde un
transplant de rinichi, o salvare temporară de la
dializă, cel care hotărăşte cine trăieşte mai bine şi mai
mult şi cine moare mai degrabă, chinuindu-se fizic şi
psihic, cel care vinde rinichii în ideea falsă de a crea
condiţii mai bune celorlalţi bolnavi (şi o clinică
particulară, desigur): „pentru Doctor conta mai mult
propria imagine decât binele şi adevărul, conta
puterea pe care o exercita asupra celorlalţi, admiraţia
pentru ceea ce era.”
Mama e aproape absentă. Dureros de absentă.
Lucrează în Germania „ca să mă poată îngriji în
sistemul medical românesc, unde trebuie să cumperi
tu medicamentele scumpe, pentru că spitalul nu are,
de multe ori, nici din acelea ieftine. […] Apoi, de-a
lungul anilor, au trebuit daţi mulţi bani şi doctorilor,
şi asistentelor, şi femeilor de serviciu, portarilor şi

23
Florin Dochia

infirmierelor, pentru că dacă nu dai, nu eşti băgat în

seamă.” Vine la răstimpuri, dar vorbesc zilnic pe internet
şi la telefon. „Banii pentru viaţa mea îi câştigă mama.”
Apar şi alte mame, ale altor copii, adolescenţi,
tineri dependenţi de dializă. Una pentru care
compromisul, mizeria morală constituie mod de
viaţă, mama Andei. Abuzată de tatăl mare mahăr
pervers, adolescenta se destăinuie mamei, iar aceasta
recunoaşte că ştie de la el mai demult: „Ce să-i fi
spus? Crezi că ascultă de mine? Mi-a spus că mai bine
o amantă în casă, decât curve străine. […] Aşa că nu
aveam cum să mă opun, dar uite, măcar i-am spus că
trebuie să-ţi cedeze rinichiul, să te facă din nou
sănătoasă. Astfel ştiu că este serviciu contra serviciu,
că nu e abuz, că e viaţă…”
Unii au noroc, ajung să-şi întemeieze o familie,
visează la o viaţă cât mai apropiată de normal, chiar
dacă şansa îi poate abandona brusc, pentru că „boala
e mai tare decât dragostea”, precum în cazul
Claudiei, cu transplant de rinichi, la a cărei nuntă cu
Gelu merge toată Gaşca, undeva, în Maramureş, ca să
afle că, peste noapte, în rochie de mireasă, Claudia a
fost dusă de urgenţă la Cluj, în şoc hepatic provocat
de medicaţie; din el a ieşit direct în lumea de dincolo,
peste câteva săptămâni, după ce i se amputase un
picior. „Că la nunta mea a căzut o stea…”
În Gaşcă se trăieşte după piramida lui Maslow:
„cei mai mulţi sunt la bază, căutând supravieţuirea, la

24
 Stare de lectură 2

modul propriu: gura de aer, bucata de mâncare,

nevoia de excreţie”; apoi, „cel care reuşeşte să se
caţere un pic, să trăiască la următorul nivel, să aibă
o oarecare siguranţă, susţinere financiară, o casă şi o
familie stabilă (unii dintre aceştia „îşi caută refugiul
în religie, în dogme, pelerinaje, mănăstiri, în orice
formă de promisiune a vieţii eterne”); „un pas mai
sus se caută iubire. Să dai şi să primeşti iubire” (y
compris împlinire profesională şi de studiu); „La
nivelul patru, al căutării de sine, al recunoaşterii
propriei valori se ajunge mai greu”, din pricina
disfuncţiilor fizice care le grevează socializarea,
comunicarea cu cei sănătoşi. Dar „suferinţa te face să
iei în serios întrebările, avem o mare şansă să
primim şi răspunsuri.” Şi Daria destăinuie, pe cât
poate exprima în cuvinte din ce în ce mai
inexprimabilul, rezultatele experienţelor ei: „Pragul
acela subţire între aici şi dincolo […] ne face să fim
foarte receptivi la esenţă.”
Hanna Bota, prin intermediul jurnalului Dariei – un
personaj puternic, sensibil, lucid, inteligent –, spune
poveşti triste ale multor membri ai acestui grup
enclavizat – Gaşca –, proveniţi din toate mediile, unii
fără vreo speranţă, din căminele de orfani – altă
enclavă, ori mai degrabă ghetou, din care sunt aduse
triste istorii de viaţă ratată din start -, de multe ori
abuzaţi psihic şi fizic (sexual), alţii, puţini, conştienţi
de situaţia fără ieşire, pe care o judecă de la înălţimea

25
Florin Dochia

tentativei de înţelegere a rostului existenţei

individului în lume. În opinia mea, cea mai
importantă şi excelent realizată componentă a cărţii
este această reflecţie continuă asupra rosturilor vieţii
şi a asupra destinului. Studiile aprofundate şi
fabuloasa experienţă de viaţă a autoarei – în vremea
petrecută în Orient a ţinut cu stricteţe un jurnal,
pentru că, mărturiseşte undeva: „Am ştiut că intram
într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun
oamenilor pe care îi întâlneam întrebări pe această
temă. M-a ajutat asta foarte mult, pentru că am
înţeles, mai apoi, în Vanuatu, cum se întâmplă
lucrurile. Dacă la noi, în Occident, lucrurile sunt
segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă
relaţională bine delimitată, când mergi în India,
lucrurile nu mai sunt delimitate. Spiritualitatea este
cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin intermediul
templelor.” – îi permite o abordare spirituală de mare
fineţe, iar talentul de povestitor, relevat deja, cu
prisosinţă, în cărţile anterioare, face ca orice text al
său să-l subjuge pe cititor. Aceeaşi întrebare esenţială
din „Dansând pe Gange” este, la altă dimensiune, din
altă perspectivă, în fundamentul romanului distopic
„Când în fiecare zi e joi”: pentru ce existăm? Şi
răspunsul, aparent paradoxal, este prezenţa morţii.
„Pentru mine era şi viaţa şi moartea acelaşi lucru,
învăţasem prin experienţă că viaţa se prelungeşte cu
ea însăşi în alte dimensiuni, moartea poate e o poartă,

26
 Stare de lectură 2

ca naşterea, dar nu o stare, doar trecere” – scrie Daria

Codrescu în jurnalul ei, joi, 11 iulie. Pentru ca mai
târziu, joi, 8 martie, să se-ntrebe şi să răspundă: „Ce
rost are atâta suferinţă? Dacă are vreun rost - chiar
dacă nu i-l pricep - măcar există o speranţă. Dar dacă
n-are rost, atunci e cumplit […], îţi vine să-l apuci pe
Dumnezeu de pulpana hainei şi să-l tragi jos din cer!
Dacă n-o fi fost tras jos de cine ştie când, şi-acum cerul
să fie gol, cu zice Nietzsche – el a ajuns mai repede la
concluzia asta chiar fără să facă dializă. Sau El n-are
treabă cu tot ce trăiesc eu?” Pentru ca joi, 10 martie, să
noteze: „Dar ştiţi, oricine îşi construieşte aşteptările
pe lucruri exterioare lui, care sunt în afara fiinţei lui,
îşi construieşte iadul.” Căci, „Drumul e spre sine,
acolo trebuie făcute schimbările, întâlnită liniştea şi
bucuria existenţei.”
Salvarea fiinţei vine din existenţa ei interioară, din
trăirea prezentului pe deplin, este concluzia Dariei şi a
iubitului, prietenului şi partenerului în suferinţă
David. „Tot ce este în jur nu este realitatea, ci este doar
aşa cum «pare» să fie, pentru că realitatea se bazează
pe percepţii, iar eu am văzut că tot ce aici poate fi
atins, de dincolo se vede ca o imagine 3D prin care poţi
trece cu mâna, dar care nu e reală cum înţelegem aici
realitatea.” Mizeria vieţii cotidiene, compromisurile,
relaţiile umane lipsite de moralitate, minciuna,
deşertăciunea, lipsa de speranţă într-o lume mai bună,
mai luminoasă - descrise, uneori cu o amănunţime

27
Florin Dochia

demnă de maeştrii noului roman, cu uneltele cele mai

bune de povestitor ale Hannei Bota - se îndepărtează
treptat, ultimele zile de joi aparţinând trecerii spre
lumea de dincolo, trecerii printr-un timp static
(„Timpul nu este ceva care se duce, cum percepem noi,
căci perspectiva creează percepţia; dacă schimbi
perspectiva, vei avea altă percepţie - noi suntem cei
care trecem prin timp, cum am trece printr-o grădină
de la o poartă spre cealaltă.”), în care „Moartea este o
singularitate, [...] precum originea universului,
precum o gaură neagră.”
Dacă debutul romanului (care are, nu ştiu de ce, şi
o prefaţă) stătea sub semnul Kafka & Soljenitîn, pe
măsură ce naraţiunea curge, la persoana întâi,
deschiderile referenţiale sunt tot mai dificil de stabilit,
originalitatea devine manifestă, ecouri inevitabile din
Blecher ori din existenţialismul dintotdeauna, de la
Dostoievski, la Camus & Sartre, fiind detectabile de
cititorul exersat.
La final, Codru-tatăl cu un ochi plânge, cu un ochi
râde „într-un şuvoi de lumină ondulatorie”.
Prezentul continuu este un balans «râsu’-plânsu’»
(ca la Nichita Stănescu), o viaţă de trăit intens
indiferent cât durează – o noapte, cât efemerida,
secole, precum ţestoasa.
O carte dură şi cinică, lipsită de sentimentalisme
siropoase ori văicăreli lăcrămoase. Un roman excelent
scris despre cum să trăieşti frumos într-o lume urâtă.
 Ani Bradea
Poeme din zid

Uneori, de poezie trebuie să te apropii pregătit

pentru orice surpriză, pentru absenţa pasului
şovăitor - real sau jucat - în preajma sentimentului, a
nesiguranţei - jucate - în preajma vieţii trăite ori
închipuite, a realismului crud şi apăsător din care
ieşirea pare a fi doar pe calea violenţei verbului, ca o
compensare, dar şi ca o recompensă. Există poezia
care se ia în serios şi se hrăneşte din suferinţa intimă,
profundă, din spiritualitatea în căutarea sensului,
poezia care nu se teme să se nutrească din valorile
romantismului sau ale modernismului celui mai
curat, y compris simbolistica mitică revizitată şi
repusă în discuţie à rebours. Este poezia care joacă
totul / & total / în preajma morţii, de fapt, a dragostei
şi a morţii, desigur, pe muchia subţire, ascuţită, a
umbrei care împarte lumea între aici şi dincolo, între
lumină şi întuneric.
Aşa m-am apropiat, cândva, de poezia semnată de
Ani Bradea, cu o curiozitate lipsită de prejudecată, şi
curând am descoperit o atmosferă de felul aceleia
sugerată de Paul Valéry, când spune: „Et là-haut, dans
la lumière immense, / Nous nous sommes trouvés en

29
Florin Dochia

pleurant, / Ô mon cher compagnon de silence!” („Şi

deasupra-n focul altor sfere / Vaste, ne-am găsit din
nou plângând, / O, tu scump tovarăş de tăcere!” – în
tălmăcirea lui Ştefan Aug Doinaş). Adică foarte
aproape de cunoscuta definiţie a distinsului
intelectual francez: „Le poème – cette hésitation
prolongée entre le son et le sens”. Deloc întâmplător
recursul acesta al meu, pentru că Poeme din zid este o
carte încărcată de ritmuri muzicale tot atât de subtile
şi ambigui, pe cât de clare, evidente, reuşind să ofere,
concomitent, şi imaginea unei poezii a ezitării şi
amânării, a unui misterios pas encore.
Evident, doar tehnic avem de-a face cu un volum
de debut. Maturitatea construcţiei poetice sugerează
o experienţă şi un exerciţiu îndelungat, un studiu
acribios al artei – chiar la nivel sincretic – şi un
consum constant de produse ale spiritului. Lumile
poetei Ani Bradea aparţin unei realităţi secunde,
care virează hipertextual spre o puternică
dimensiune de mit personal. Dialogul continuu şi
divergent cu agentul unui deus iratus iscă versuri şi
situaţii poetice memorabile.
Autoarea exploatează deschis (şi înşelător!)
conotaţia de legendă a numelui său, joacă, într-un
fastuos spectacol poetic, rolul soţiei marelui
constructor, care îmbracă şi hainele preţioase ale
unei Şeherezade sui generis, dezvăluită chiar din
Poem liminar: „şi va fi iarăşi zi. / şi se va face lumină.

30
 Stare de lectură 2

/ chiar şi după noaptea aceasta.” Spaţiile-timp care

găzduiesc poemele din cele patru secţiuni ale
volumului (Cartea I, Facerea; Cartea a II-a, Rătăcirile;
Cartea a III-a, Desfacerea; Cartea a IV-a, Poveşti din
Submarginea) baleiază permanenţe locale concrete
(vastele plaiuri din preajma Apusenilor) aruncate cu
îndemânare în mit, din sens în semn. Ni se prezintă
episoade dintr-un dialog continuu între Ana şi
Călău – un anumit fel de dialog, pentru că discursul
este cu precădere al Anei, iar tăcerea este, în
principiu, a Călăului. Ana este aceeaşi mereu:
prinsă într-o capcană, într-o cătuşă a Dragostei;
Călăul este o combinaţie între Constructorul
legendar Manole şi Regele persan Shahryar, este
orice Stăpân care a supus o femeie prin Dragoste.
Ana-Şeherezada spune mereu o poveste care se
încheie cu o invocare a Călăului, unde ea îşi anunţă
încă o bătălie câştigată dramatic, dintr-un război pe
care [se] ştie că-l va pierde.
Suferinţa spiritului este jucată în text la modul
fizic, durerile transferându-se în trupul viu, încărcat /
încătuşat / de dorinţă. Poate fi semnificativă, pentru
bogata expresivitate a poeziei acesteia, incidenţa unor
cuvinte cheie; iată două exemple sugestive, fără a
alcătui un inventar exhaustiv, dar ilustrând, adesea,
imagini memorabile: carnea albă a nopţii, treptele
săpate-n carnea muntelui; unghiile înfipte spasmodic în
carne; carnea pământului luceşte; pământul miroase

31
Florin Dochia

aţâţător a carne tânără; în carnea zidului ce-i creşte-n

coaste; în carne vie am tăiat fereastră spre suflet; carnea
descompusă ţi se lipeşte jilav de suflet; cerneluri scurse din
carnea putredă / a singurătăţii; casele răsar din carnea
verde a colinelor; în carnea liniştii; din carne putredă / şi
nu din ţărână virgină / vor creşte; unghiile înroşite
drăgăstos în carne; cu cioburi de cer înfipte-n pupile, taie-
n carne vie; dar poate şi mai sugestiv: cerul se umple de
sânge; sângele şuieră clocotind peste margini; caloriferele
cu sânge clocotit; sunt urme de lacrimi în sânge; care-mi
pătează sângele pe buze; că-l hrănesc în fiecare dimineaţă
/ cu sângele meu; cerul strâns [...] azi chiar a sângerat
puţin; de la o amintire veche / la alta proaspătă şi abia
sângerândă; Cad petale de sânge; harta îngheţată a
sângelui; o mantie proaspăt spălată în sânge; până la
sângele meu revărsat / în toate venele şi arterele luate prin
surprindere; urmele de genunchi în lespede / se vor umple
cu sânge; sângele se scurge molcom / până la scaunul
judecătorului; Te-am văzut cum tăiai sângele macilor cu
securea; aripile i-au fost tăiate până la sânge; poezia se
umple mereu de sânge; ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-
am îmbătat cu sânge; păşesc cu tălpile goale / şi carnea
nu-mi mai sângerează; sub pielea translucidă / sângele
pulsează anemic în vene; conturul i se pierde sub voalul
însângerat; miezul alb al mărului pătat cu sânge; baie de
sânge curge din cer; bujorii ţi-au însângerat securea;
viclene creaturi cu colţii albi pătaţi de sânge; lacrimi
amestecate cu sânge am băut; mireasma sângelui nostru
 Stare de lectură 2

amestecat; Spală-ţi mâinile de sângele asfinţitului; curge

sângele răcoros pe ziduri.
Cartea I, Facerea este despre naşterea din moarte,
povestea seminţei din care creşte noul arbore. Dar şi
conştiinţa că moartea nu este niciodată absentă din
viaţă, că ea este esenţă prin iminenţă. „Copila joacă
şotron pe linia orizontului. / piatra cade dincolo. /
stins conturul i se pierde sub voalul însângerat. / un
ultim gest, braţul ei ridicat a chemare. / nu vede
nimeni, / n-aude nimeni, / în oraşul acesta! // Din
asfinţit se face vânăt, / din vânăt se face negru, / din
negru noaptea mai naşte o zi. // Nu poţi ucide,
călăule, ce-a fost deja ucis!” (II [Cortegiul fecioarelor
poartă doliu alb.]) Regnul vegetal este permanent
împletit cu mişcarea dragostei, cu lenta pendulare
între noapte şi zi. Poemul III [Să trecem noaptea în
ritm de tango!], în care ritmurile sunt dedicat şi
delicat pasionale, este un imn închinat iubirii fizice,
trupurilor înlănţuite, arzând împreună: „ziua e a ta.
/ noaptea mi-ai dăruit-o... / […] // braţele tale, /
crengi viguroase, / crescute brutal / în jurul
trunchiului în flăcări. // îmbrăţişez cu privirea
umărul rotund. / arunci privirea să cadă dincolo de
umărul / rotund. / rădăcini drepte curg din
trunchiuri / şi se logodesc împletit. / alunecare
insinuantă de şarpe, / prelinsă pe trupul tău arzând.
/ roşu-rubiniu clocotitor / muşcă buza paharului
prea plin. / miezul alb al mărului pătat cu sânge. //

33
Florin Dochia

În nimbul de foc / două torţe mistuite de noapte. /

fereastra plesnită / de àcele îngheţate ale dimineţii
polare.” Şi totuşi finalul este un avertisment - semn
al unui posibil refugiu - pentru iubitul-Călău: „În
Buenos Aires e încă noapte, călăule, să ştii!” Poeta
iscă multiple sugestii biblice în imagini misterioase
(V [„Dacă eşti Tu]): „Valuri izbite-n fereastră. /
pescarii aruncă năvoadele din faţa uşii. / dihania-şi
varsă măruntaiele pe ţărm. / uliţa prăfuită cade în
gropi, / în dreptul dughenei cu stuf.” Face parte din
ele, le păstrează în privirea-memorie: „Salvez în ochi
imaginea apusului. / ace din flăcări îmi tatuează
retina. / cercul de foc, / lipit de pupilă, / alunecă
dincolo de ea. / apele inundă corneea cu vânăt. /
pietrele tac şi se lovesc de iris. / nisipul zgârie sonor
cristalinul. / porţile cad zăvorâte.” Până şi Călăul
înţelege să facă o schimbare, temporară, de rol:
„Dacă eşti tu, / îmi spune călăul, / vino la mine pe
ape!” De fapt, pe măsură ce înaintezi în lectura
poemelor, observi cum Călăul devine un personaj
din ce în ce mai ambiguu, deci mai bogat: „mi-ai
spus că vrei să fugim undeva, / unde nu există iarnă.
/ că ai cumpărat în avans biletele de tren, / cu
reducere. / două locuri la fereastră, / prin care să
admirăm în voie carnea albă a nopţii / când se
izbeşte de sticla murdară. / […] / întunericul meu
alunecă. / mobila veche din odaia mea / cade peste
mobila de împrumut din odaia ta. / la radio se

34
 Stare de lectură 2

anunţă cod roşu de viscol şi ger. // Un tren a rămas

înzăpezit în munţi. / pe un peron aştepţi tu, / călăule.
// bujorii ţi-au însângerat securea.” (VI [Primăvara
călătoreşte cu trenul de noapte]). Se instaurează o
dependenţă amoroasă între Ana şi Călău, diferită şi
nu prea de sindromul Stocholm. Nu este aşteptată o
salvare, din contră, spectrul deşertăciunii pândeşte
clipele viitoare, de unde întrebarea: „Cât poate trăi
îngerul, / călăule, / după ce şi-a smuls aripile?” –
desprinsă parcă dintr-un gând cioranian.
Acesta ar fi primul dintre cele patru stadii ale
existenţei: în-fiinţarea; ar urma fiinţarea, des-fiinţarea,
ne-fiinţarea.
Mai departe, are loc o nouă exfiltrare din realitate,
cu unele trimiteri geografice şi istorice, anunţate deja
de unele discrete accente textualiste. Aşa că fiinţarea
se desfăşoară în Cartea a II-a, Rătăcirile, nu mai puţin
bolnavă, nu mai puţin degradată: „Fereastra spartă a
fabricii de conserve / a tăiat răsăritul. / curge sângele
răcoros pe ziduri / şi se prelinge pe cărări spre ape. /
în aşternutul de nuferi / ziua şi-a pierdut virginitatea.
/ degetele se zdrobesc livid de scândura bărcii / şi
gândurile mă urmăresc în siaj prin labirint. / te-ai
ascuns în mine toată noaptea. / ochii ţi se multiplică
printre corole atinse de boală, / pupile galbene mă
pătrund / până la miezul de ceară, / păsări
somnoroase tresar înfiorate / în cuibul de in, / torente
vin de departe / şi mi se scurg spre viscere dormind.

35
Florin Dochia

/[…] / Opreşte-te! / Sau îţi voi smulge ochii ce-mi

lunecă pe trup / cu mierea privirii. / cu amândouă
mâinile-am să-i smulg, / oricât de îndărătnice le-ar fi
venele groase / şi oricât de ciudat ar ţipa barcagiul, /
în limba lui neînţeleasă...” (II [Fereastra spartă a fabricii
de conserve]). Violenţa (trăirii) creşte, în această
secţiune, odată cu priza mai accentuată la realitatea
frustă, din care se scapă tot mai greu. Toată natura
participă la desfăşurarea de forţe, fantasmele bântuie
fără să ierte vreo lumină benefică posibilă:
„Ferestrele de foc ale bisericii din deal / aprind
pajiştea. / peste ochiul drept îmi creşte o cicoare, / în
ochiul stâng îmi plânge un luceafăr, / răsar cărări de
maci / sub unghiile înfipte spasmodic în carne. / între
pământ şi cer răsună clapele trupului, / atinse după o
partitură doar de tine ştiută. / cântecul lebedei
coboară cete de heruvimi. / aripile se lovesc în şipcile
de lemn” (III [Pată de umezeală]). Imagini de o
superbă frumuseţe inundă pagina de carte cu bogăţie
de culoare, de presupuse sunete şi de obiecte ce nu
pot fi şterse din memorie. Se cuvine alese câteva, gest
dificil de făcut, dar folositor prin sugestie: „Proaspăt
tranşată, / mustind încă de sevă, / carnea pământului
luceşte-n asfinţit, / ca pielea negreselor, / dansatoare
în taverne obscure”; „Strivit sub cadavrul nopţii /
pământul miroase aţâţător a carne tânără. / sângele
şuieră clocotind peste margini, / îmbată simţuri
târziu adormite. / febril între buze se-mpletesc

36
 Stare de lectură 2

rugăciuni. / îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. / ca

un bulgăre, / plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. /
ţipătul coase tăcerea la loc. // Dincolo de obloane
crăpate, / în cer, / Dumnezeu plânge”; „ziua noastră
de dragoste, / noaptea care n-a mai venit, / o urmă de
tandreţe scăpată de uciderea în faşă, / masca unei
tristeţi întinse pe chip / ca o a doua piele, / pe toate le-
ai închis în sticluţa de otrăvuri, / din care-mi torn câte
o picătură / în cafeaua de dimineaţă”; „zăvorul cade
ghilotină peste ceafa nopţii. / tăcerea se sparge
desenând rătăcirii o hartă. / degetele se ating livid, /
se memorează. / buzele murmură surd. // şi nu te
aud! / şi nu mă auzi! // în difuzoare se-anunţă
plecarea la linia opt. // Pe caldarâm / încă mai sunt
urme de lacrimi în sânge.” …Şi multe altele, într-o
zbatere fără oprire pentru a salva nu mai mult decât
o imagine a lumii, un fel de înţelegere a ei, o căutare
de sens ori de cale către sens.
Cât despre des-fiinţare, avem Cartea a III-a,
Desfacerea, cu care ne păstrăm în zona sugestiilor
biblice (şi aici, citatele alese ca moto nu lasă vreo
îndoială), revizitate cu intenţia vădită de a scoate din
ele înţelesuri noi. Frumuseţea e iarăşi maculată, Ana
caută căi de atenuare a suferinţei: „te-am învelit în
brocartul ce-mi colorează lăuntrul / în nuanţe de
purpură, / să nu simţi cum îngheaţă totul pe
dinafară” şi „în carne vie am tăiat fereastră spre
suflet, / să poţi vedea valurile când se izbesc de ţărm”

37
Florin Dochia

chiar atunci „când dimineaţa mi se aşează pe pleoape,

/ ca o zdreanţă murdară / sub care drumul se pierde…”
(I [De când mă locuieşti]). Aici se şi decodifică rostul
întregii zbateri: „Fiecare Ană îşi poartă-n suflet zidul”
şi e convinsă că „lacrima va străpunge piatra, /
călăule, / şi zorii vor restabili ordinea lumii”, în timp
ce visează o ordine nouă: „am visat că poate fi altfel:
// Cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile
biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; /
cum / dragostea, / declarată cu disperare pe un peron,
/ ţine de cald în toate iernile de dincolo de gări; / cum
/ buzele uscate ar fi capabile / să reinventeze gustul
sărutului furat / la capătul vagonului, / înainte de
şuieratul final; / cum...” (III [Ţipă un tren de noapte prin
liniştea mea]). Dar iubirea rămâne o pedeapsă grea, în
„care miresele se-ascund sub văluri / negre, lumini
pe mormintele iubirilor / ofilite de bruma amintirilor,
florile / uitate relicve clădesc cuib puilor / de şerpi
încleştaţi să-şi scuipe mărgeaua / încrustată cu mii
de ochi / blestemaţi să nu poată desface / doar
nodurile-mpletite de moarte” (V [E noaptea-n care
miresele se-ascund sub văluri]), chiar Călăul pare a fi
plecat departe şi amintirile se scriu „cu cerneluri
scurse din carnea putredă / a singurătăţii”. În
continuare, imaginile sunt de o sugestivitatea
extremă, aproape materiale, au corporalitate,
mustesc de sevă, mesajul din finalul secţiunii, către
Călăul inventat, fiind relevant pentru eşecul

38
 Stare de lectură 2

păstrării coerenţei existenţiale: „nu ştiam că securea

ta / mă va despărţi pe mine de mine!”
Cea de-a patra secţiune şi ultima, intitulată
Submarginea, sporeşte ambiguitatea. Teritoriul cu
acest nume este real, dar simbolistica pe care o
include, y compris cea de Macondo personal
(observaţie justă a prefaţatorului!, strecurată însă şi
de autoare, undeva pe la finalul volumului:
„picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui
macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu
vei isprăvi poveştile din carte”), pare la îndemână fie
şi numai dacă citim nota de subsol: „cătun în satul
Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de
păduri”. Cu discreţie şi forţă evocatoare, Ani Bradea
exploatează toată încărcătura de semn/simbol din
„sub”, din „margine”, din „vale”, din „neagră”, din
„trans”, din „dincolo”… Deja, lucrurile se complică
iremediabil, dar poeta le ţine sub control, construieşte
şi construieşte complicate lumi imaginare şi
totdeauna semnificative. Memoria sentimentelor
aduce imagini dintr-un fel de lume minunată a lui
Alice, ciudate, minate de aceeaşi degradare care
străbate întreg volumul. „Copilăria mi se scurge pe
obraji, ca un rimel prost”, mărturiseşte, întrucât
căderea a început devreme, când inima „dureros
mi-au legat-o la spate, / silindu-mă să intru-n rândul
lumii!” Legătura cu limbajul a fost o trăire a
Calvarului, pentru că „literele mele au devenit

39
Florin Dochia

ascuţite, / mi-au rănit mersul desculţ prin biografie, /

precum cuiele tălpile fachirului”, iar Călăul trebuie să
înţeleagă „de ce dor poemele mele”. Submarginea este
şi un Paradis pierdut, atâta vreme cât au fost „bărbaţi
care-au râvnit mereu femeia, / niciodată copilul”:
„Oare îţi mai aminteşti de o primăvară, / când, închişi
în trupul păsării paradisului, / vânată de tine în
pădurile Noii Guinee, / ne-am hrănit din carnea ei / şi
ne-am îmbătat cu sânge?” (XI [Târziu şi zadarnic ai
venit, dragoste!]). Avem o multitudine de imagini plin
de miez, reflecţii asupra existenţei exprimate poetic
succint şi expresiv: „piatra învinsă de iarbă”, „în orice
carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face
pat pentru dragoste” , „În inima mea sunt iubirile
cicatrice”, „cad zdrenţe de veşmânt îngeresc / peste
crucile fără cimitir”, „Se vorbeşte atât de mult despre
moarte în poezie, / călăule, / şi atât de puţin despre
viaţa / care încearcă o evadare prin gaura de şarpe”,
„Viaţa începută într-un loc fără morminte, / călăule, /
e atât de încrezătoare în nesfârşitul ei!” Poemul VIII
[Răzbat tot mai multe nelinişti] este un cumul de
realism magic din zona ficţională gotică, ilustrând
versul capital: „Cumplite sunt zilele fericite”. Poemul
VI [În Submarginea] deja stabilise un tipic strict al
vieţuirii locului: „nimic nu se întâmplă în secret [...],
femeile nasc numai noaptea [...], în faţa porţilor [...]
aşteaptă [...] ursitoarele bătrâne [...], La prânz, / trec
miresele, / cu mijlocul rotunjit deja / sub rochiile

40
 Stare de lectură 2

lungi, de un alb murdar [...], carele mortuare / trec

întotdeauna seara / când se mai potoleşte fierbinţeala
matrimonială [...], viaţa şi moartea sunt mereu la
vedere!” Este, iată, ultimul stadiu, ne-fiinţarea: „La
început a fost izgonirea. / şi în zilele care-au urmat, /
o nefirească tăcere.” Totul a încremenit. Nimic nu se
mai poate schimba, în fond: „în fiecare dimineaţă, / în
oglinda mea e prizonieră aceeaşi femeie”,
„Frumuseţea e doar o aparenţă”, „nu se deschide
nicio uşă”, „În pământul îngrăşat cu iubiri moarte, /
călăule, / nu mai poţi sădi trandafiri!”, „singurul parc
în care se plimbă, / mereu, / aceeaşi pereche de
îndrăgostiţi amnezici”, „cuţitul uitat de tine pe masa
de scrisori, / lângă plicul închis!”, „visele ţâşnite din
ochii deschişi / se izbesc de fiecare dată de tavanul /
roşu-aprins / al amurgului”.
Călătoria s-a terminat. Un ultim poem, ca o
paranteză finală, aşa cum am avut un poem liminar.
„Dimineaţa / îmi număr rănile crestate de aşteptare. /
câte una pentru fiecare poveste. / de-acum / amintirile
nu-mi mai aparţin.” (Poemul dimineţii). Dacă
avertismentul era, la un moment dat, constatarea
suferinţei neostoite - „În cartea mea, / călăule, / sunt
doar aşternuturi de spini!” - a venit şi răzbunarea,
dulcea răzbunare: „vei rămâne captiv în povestea
mea”; „Cu unghiile înroşite drăgăstos în carne, /
răspândesc răsăritul pe chipul tău.” Încheierea este,
însă, şi anunţul unui nou început, un nou ciclu
Florin Dochia

existenţial în-fiinţare, fiinţare, des-fiinţare, ne-fiinţare:

„P.S. Tot restul zilei, / până se-aşează noaptea ca o
mască mortuară, / cetatea-şi caută călăul!”
Ani Bradea vine, cu pas sigur, să ocupe, cu acest
volum de debut de un viguroasă modernitate, care se
cere recitit şi recitit, descifrat şi re-descifrat, un loc
privilegiat, cu puţine vecinătăţi, în poezia română
contemporană. Sunt nerăbdător să aflu încotro se va
îndrepta poezia ei, în acest spaţiu magic personal
aparent inepuizabil, pe care şi / ni / l-a inventat /
decupat / cu atâta ingeniozitate şi fantezie creatoare şi
pe care sper să-l păstreze şi să-l tot re-descopere
pentru noi.
 Raul Bribete
să nivelezi un munte cu tăvălugul

Un tânăr poet care ştie şi poate foarte mult şi îşi

caută continuu, neliniştit, expresia proprie este Raul
Bibete. Volumul său cel mai nou, „să nivelezi un
munte cu tăvălugul” (Brumar, Timişoara, 2015), dă
seama de o eliberare a eului poetic înspre un
neoromantism de tip rilkean, cu precădere, în
continuarea unei direcţii tot mai evidente a poeziei
româneşti contemporane. Nu ne vom aştepta,
desigur, să găsim prea mulţi susţinători ai acestei
constatări, de vreme ce majoritatea comentatorilor
sunt încă dependenţi de viziuni post-şaizeciste şi
post-optzeciste (dacă nu chiar şi mai revolute),
adunate, cam alandala, sub semnul a ceva numit
„postmodernism”. Raul Bribete este, s-ar putea
spune, un poet postmodern, odată ce, în textele sale,
se manifestă, liber şi concomitent, urme de
impresionism, expresionism şi, fără îndoială, un
dilematic neoromantism existenţialist, de felul celui
lesne remarcat la poetul Rilke, dar şi la contemporanii
Kafka, Thomas Mann, Musil… E mai degrabă un
postmodern al contemplării meditative (postmodernism
as neo-romanticism), decât al zadarnicei fragmentări

43
Florin Dochia

sceptice (postmodernism as intensification of modernism).

(v. Walter Benjamin, The Writer of Modern Life: Essays
on Charles Baudelaire). Deci o revizitare şi revitalizare
a unei estetici „învechite”, străine capitalismului
postindustrial, dar şi altor relaţii decât acelea cu sine
însuşi şi cu o presupusă divinitate lipsită de aură.
Altfel spus, un tribut mai degrabă lui Charles
Baudelaire, decât lui T. S. Eliot; coerenţei nostalgiei şi
a splinului, decât scepticului şi fragmentarului. Fără a
absolutiza, totuşi…
Temele poeziei lui Raul Bribete sunt el însuşi – fiinţă
singulară şi însingurată – faţă cu obiectele, stările şi
întâmplările lumii înconjurătoare. O situare cu
precădere în furtuna interioară, care răspunde
redundanţei informaţionale a lumii cu o redundanţă
personală, menită să acopere sunetul celeilalte. „Eu tac
înafară / Şi urlu înăuntru”, de vreme ce „Totul, în
lucruri şi în mine, nu mai tace.” Universul asurzitor şi
apăsător contemporan este cel ce provoacă angoasa
perpetuă, iar răspunsul poetului se vrea a fi o tăcere
sfidătoare: „Tăcerea mea e poate mai cu tâlc decât
sfatul unui înţelept / Analfabet”. Ce-i iese lui Raul
Bribete este un fel de verbozitate adesea excedentară,
încărcată de continue definiri şi redefiniri ale relaţiei cu
lumea şi cu sine. Nimic nu este sigur, „Totul se reduce
/ La suprafaţa plană a unei coli de hârtie. (...) Totul este
ca în palmă: / Mai neted ca suprafaţa unei mobile
Biedermayer”. Este un fel de litanie în aceste versuri

44
 Stare de lectură 2

lungi şi aglomerate, încărcate de obiecte şi de efecte, de

afirmaţii absolute şi de întrebări mai degrabă retorice.
Trei sunt obiectele simbolice care apar deseori pentru a
determina stări şi sensuri: iedera, iepurele şi marmura
– toate anunţă proximitatea extincţiei. Poemul Faldurile
marmurei este revelator: „Să muşti din marmură / să
conţii în interiorul tău moartea / să te uiţi pe etichetele
iederei şi să deguşti sevele / ca pe buchetul vinului
preferat. / aici, în Dumnezeu, / parcă m-aş încălzi
lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure
sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru
al unui cerc care îşi măreşte circumferinţa / în mine
însumi, aidoma cercurilor vârstei / în trunchiul
arborelui. (…) sunt iederă franţuzească urcând încet,
/ şi atât de sigur pe piatra funerară, / pe faldurile
îngerului de marmură încrâncenată (…)”.
Cele mai multe texte se aşază lesne, prin urmare,
într-un gothic revendicat deschis, unde „înţelesul /
luminează ca o lanternă inversă” (Tribulaţii II), iar
„prietenul deschide gura, şi, pământ, şi numai pământ,
/ pătrunde pe masa din bucătărie din gura lui deschisă.
/ gesturile mele sunt pământ şi atingere sfărâmicioasă.
/ (…)// deodată pământ limpede mi se prelinge din
urechi / şi nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care,
halucinant / sunt la rândul lor, şi ei umpluţi cu
pământ.” (Lumea din care fumegăm – un excelent poem
al degradării lumii contemporane, al fantasmelor care
acaparează realitatea şi o transformă în neant.)

45
Florin Dochia

Un neoromantism viguros străbate toată cartea lui

Raul Bribete. Nu se poate cita îndeajuns pentru a
releva soliditatea construcţiei poetice şi siguranţa cu
care obligă cititorul să iasă din comoditate şi să se
exploreze. Iată (fragmente din) poemul Darul,
dedicat unei intimităţi definindu-se într-un
transcendent asumat iniţiatic: „Atingere oarbă. (…)/
atingere a sării de aur cu trupul / marelui turbion de
cuvinte // ax al lumii mă simt /(...)/ inima mea arsă
cântă ca o corabie otrăvită; /(…)/ Lumi mor şi iau
naştere. / în faţa şemineului ne închipuim / tot felul
de animale rare / cărbuni aprinşi, acum, / primesc
forme de jderi lunecând, / pe rând, unul în pieile
celuilalt / într-o întotdeauna amăgitoare formă / care
se destramă îndată // (…) // Pipăi lumina cu gândul,
/ burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în
sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie /
au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în
care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” Dacă
Blestemul sună atât de borgesian („Ca şi cum ai fi
blestemat / Să citeşti dintr-o carte / Ale cărei pagini
sporesc / La nesfârşit”), poemul Azi e doldora de
nostalgia pierderii trecutului şi a imposibilităţii
câştigării unui viitor oarecare („am străbătut u drum
/ atât de lung, // încât nu-mi mai amintesc / de unde
vin / e ca şi când m-aş ajunge din urmă / alergând pe
suprafaţa / unei mingi vărgate / sau mărgea uriaşă /
de sticlă colorată”).

46
 Stare de lectură 2

Egoul este stăpânul absolut, în poezia lui Raul

Bribete, egoul nestăpânit, desfăcut şi refăcut
continuu, într-o combinaţie de austeritate şi fervoare,
ca în excelentul text intitulat Sunt eu până la capăt deşi
nu ştiu / dacă sunt până la capăt eu, care începe astfel:
„Cobor din mine ca dintr-un tren de lux. Niciodată,
dar niciodată, / simt că nu am fost până la capăt Raul
Bribete, adică de ce / mai continui să scriu, poate
dintr-o imperioasă necesitate / de a fi când nu sunt,
poate dintr-o apatică speranţă în mai bine.” Şi
undeva, mai departe: „grija cu care mor aduce cu grija
pentru detaliu a picturilor flamande”. Poetul
nivelează un munte cu tăvălugul pentru a-l re-
constitui şi a şi-l apropria; în concepţia lui, poetul nu
are nimic de dăruit, numai pe sine, aproape ca o
autopsie, ca o expunere largă a structurilor sufletului.
El este Făuritorul, „eu, Raul Bribete, am hotărât să
ridic în spinare / această colină, s-o aduc la nivelul
mării cu tăvălugul cuvintelor mele. / Io, Raul Bribete,
am hotărât.”
Raul Bribete susţine, şi de această dată, cu poezia
sa, direcţia plină de consistenţă a liricii româneşti
contemporane, dedicată temelor mari existenţiale,
rezistente la mode şi experimente lipsite de substanţă,
fără a pierde, din vedere, vreodată, evitarea
contingentului, a circumstanţialului.
Ada Carol
Declaraţie de Dependenţă

Imaginea unei poezii proaspete şi ludic-senine,

într-un peisaj contemporan mai degrabă dedat la stări
umbroase, deprima(n)te şi pline de nelinişti
metafizice post-erotism douămiist, aduce Ada Carol,
autoare cu o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ
particular al metaforei cristaline, surprinzătoare şi
revelatoare. Este evidentă plăcerea cu care scrie-descrie
cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite, fireşti,
transformându-le în evenimente existenţiale curăţate
de umbre şi de furtuni. Ada Carol este, în acest
volum, în primul rând, emoţie, apoi este cuvânt şi
gest, este trăire intensă mascată în joc, ironie, delicată
copilărire. Nici un pic de sentimentalism desuet,
unda de romantism este cu îndemânare pusă în
surdină, versul ei este agreabil şi simplu precum
acuarelele japoneze, cu linii unduioase şi vagi umbre
de culoare palidă.
Candoarea observată deja de comentatori se degajă
din toate poemele marcate de o neobosită dragoste
pentru celălalt, pentru cel pereche până la
identificare. Îndemânarea prozodică îi ajută din plin
talentul, îl pune în valoare, ritmurile se aşază atât de

48
 Stare de lectură 2

muzical încât aproape că lectorul nu-şi dă seama de

firele ascunse care-l conduc spre emoţie, îl captivează.
Declaraţia de dependenţă a Adei Carol este un jurământ
la altarul poetic al trăirilor totale întru dăruire
necurmată celuilalt. „Unde mă poartă drumul,
întortocheata cărare? / Poate e linişte la un capăt de
zare, / poate-i zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum
eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea albastră a
zburat / şi nu mă mai pot opri din cântat!” (Cavalerul
dragostei) mărturiseşte dintru-nceput şi continuă cu o
plăcere a textului calofil rar întâlnită astăzi: „Poate vei
afla că trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca antecameră a
sufletului. // Sau, dacă e să-mi aleg cuvintele, / ca pe o
grădină de flori / unde, în colivia pieptului, / pasărea
paradisului aşteaptă, / cuminte, să fie furată.”
(Promisiune) Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri
ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar putea încărca de
mulţimi de amănunte anatomice care să ilustreze „la
petite mort” (cum frumos îi spun francezii
orgasmului) face ca emoţia să fie dintre cele înalte:
„Mi-e dor de tine aşa de rău / că vreau să te iubesc
acum / până rămân fără trup, / până mi se închid ochii
/ şi buzele de topesc în pielea fierbinte…” (Dorinţă). Şi
chiar când patima devine sălbatică, expresia rămâne
la fel de luminoasă şi bogată: „Dacă te-aş avea la
îndemână, te-aş tortura niţel / ca atunci când mă ţii la
distanţă / printr-un cuvânt care despică – tăiş de sabie
/ cu lama curbă a buzelor tale. / E seară deja şi ninge

49
Florin Dochia

cu bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de departe pe

coate şi pe genunchi, / cu gândurile albe. / Mângâie-
mă pe cap – sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi bea
sângele cald, / uşor amărui.” (Idee fixă). Sau: „M-am
lipit de tine ca o grefă reuşită / şi am început să simt
din ce eşti făcut / de parcă îmi mai descopeream un
trup / […] / te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca
şi când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu
mine însămi” (Ieri). Ori: „Dacă te-aş putea dori mai
mult / aş face-o cu gura plină, / muşcând din strugurii
mov / care îţi cresc după urechi. / M-aş tăvăli în sucul
lor / cu miros de toamnă târzie. // După dezmăţ mi-aş
spăla / mâinile la izvorul care-ţi şiroieşte / prin barbă,
m-aş căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în extaz /
de pe vârful limbii / într-o lingură de smântână / fără
prea multă grăsime!” (Dorinţa coaptă). Ambiguitatea
revelatoare persistă de-a lungul întregului volum,
răsfăţul de a se tot întrepătrunde cu iubitul până la
contopire conducând la imagini de aleasă frumuseţe:
„Acum îţi ascult pulsul verde / prin carnea de peşte
molatec. / Mă pătrund de mirosul ei proaspăt / ca
surâsul apei într-un pahar cu lumini” (Rezumat). Sau
şi mai mult de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi /
şi inima mea bate ca să pompeze sânge / în venele
altui trup, cu adevărat al meu / aşa cum trupul meu
îţi aparţine. / E atât de frig aici că aş îngheţa / dacă
sângele tău nu mi-ar inunda / uneori pieptul, fără
voie şi fără supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se aliază

50
 Stare de lectură 2

foarte bine cu jocul femeii-copil şi expresia devine

zburdalnică: „Azi dimineaţă te ţineam în braţe, / era
aşa de moale şi cald de parcă / îmbrăţişam un
cozonac.” (Floare de soare).
Desfătarea dragostei se încarcă, uneori, de vagi
ecouri bacoviene, când „tristeţea… atârnă în gene / ca
un fruct prea copt” (Impromptu) şi ne duce gândul la
nichitiana „noi ne iubeam prin mansarde”: „Merg cu
autobuzul, / sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa e
plină de tine: / tu în mâinile mele, / pieptul tău arcuit
peste faţa mea, / tandreţea ploii dincolo de geamuri…
/ Gânduri plutesc peste oraş / intangibile ca pescăruşii
/ sclipind în noapte. / Prezenţa ta – ca o fereastră sau
ca o boltă, / mă desparte de lume.” (Prezenţa ta)
Provocarea poeziei Adei Carol este continuă,
expresia surpriză apare parcă aşteptată, de la un
punct încolo al lecturii, aşa că este firesc să citim
invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […] / La noi în
Macondo e linişte şi cald, / ca într-o burtă de somn. /
[…] / Nu ştiu dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau
poate mă voi înălţa din pat / directlacer. […]” (Un veac
de «singurătate») sau „Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi
încă lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai supravieţui
poate un timp / în mijlocul flăcărilor.” (Dacă lumea
s-ar sfârşi).
Avem de-a face cu o poezie a metaforei cotidianului
senin, în care suferinţele sunt mai degrabă jocuri
de-a baba-oarba sau de-a prinselea. S-a remarcat

51
Florin Dochia

deja absenţa angoaselor, a frustrărilor de orice fel,

autoarea-personaj este o fiinţă fericită, bucurându-se
de Sine şi de Celălalt, care este un alt fel de Sine.
Iubitul este oglinda în care-şi citeşte propria
fizionomie sufletească. Astfel încât poeme de certă
expresivitate orientală (japoneză) nu sunt deloc o
întâmplare, precum Sărutul nostru sau, mai cu
seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de haiku dintre
cele mai evidente.
Dincolo de simpatica senzaţie de „lasă-mă, dar
nu-mi da pace” din unele texte poetice, Ada Carol
reuşeşte, cel mai adesea, adevărate tururi de forţă
expresivă şi emoţională. Un minunat poem de
dragoste – aş spune summum al genului, în acest
volum – este Mărturisire, al cărui final sună astfel:
„Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul meu e un
trandafir albastru.”, după ce versurile evocaseră acel
captivant eternel retour. Forţa creatoare a poetei este
din plin pusă în valoare în Memento, poate cel mai
bun poem al volumului; cu un debut, în fond,
metafizic („De unde atâta energie – mă întreb acum, /
cu ochii la jarul răscolit din cenuşa noastră…”),
continuă cu pierderea înaltului şi căderea („Ne-am
îngreunat şi ni se pare / că singurul rost ar fi pe
pământ”), pentru a sfârşi, în recunoaşterea eşecului,
cu „În nopţile care picură la geam / doar lacrimile mai
sclipesc ca praful de stele”.
Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei Ada Carol,

52
 Stare de lectură 2

dar, cu siguranţă, este capabilă de numeroase

surprize, expresivitatea limbajului şi îndemânarea
stilistică fiindu-i deja calităţi evidente, iar volumul de
faţă dovedeşte că ea are multe de spus. Viaţa are, în
poezia ei, o altă valoare de întrebuinţare decât la
majoritatea colegilor de generaţie şi deţine toate
uneltele necesare pentru a o disemina în texte dintre
cele mai convingătoare şi furnizoare de încântătoare
dependenţă.
Ştefan Ciobanu
de-a buşilea prin aer

Semne din volumul anterior – Convoi de tăcere,

Princeps Edit, 2009 – sunt evidente şi în poezia
cuprinsă în cartea de faţă, apărută la Tracus Arte, în
2013. Oraşul şi angoasele sale, tentaţia onirică,
teribilismul copilăresc al jocurilor de cuvinte,
răspărul delicat al sentimentului de dragoste,
preferinţa pentru ingenioase formulări absconse sunt
decelabile de-a lungul şi de-a latul paginilor, dar este
ceva în plus, acum: o luciditate a construcţiei ce ţine
de experienţa suprarealismului, alături de o
reinventare a realului pentru uzul propriu, ambele
excelent strunite, ca o pereche de cai nărăvaşi la
caleaşca elegantă a unei zeiţe atotputernice.
Pe alocuri, Ştefan Ciobanu se eliberează de
tentaţiile poeziei „normale”, „obişnuite”, de notaţie a
trăirii, transcriindu-le. Acest aspect vreau să-l
epuizez, înainte de a trece la ceea ce constituie esenţa
volumului. Sunt câteva poeme de tip citadin, cu
inferenţe din zona modernismului american de la
jumătatea secolului XX sau, dacă vreţi, dinspre un
anumit sector al optzecismului românesc. Enunţurile
nu sfidează logica discursului şi a metaforei cuminţi,

54
 Stare de lectură 2

previzibile. Scrie foarte bine, Ştefan Ciobanu, astfel de

poeme urbane frumoase, poate nişte exerciţii de stil:
„mă întorc de la serviciu / o pasăre phoenix pe
bicicletă / duc pe ghidon un copac să nu mai văd
oameni / să fie frunze nu nori / azi când în loc de
dragoste / atârnă şireturi din inimă / şi iubita este
plecată în căutare de minereu” (cea mai clară zi) sau
„în fiecare dimineaţă / sunt cu un soare mai aproape
de moarte / din acest straniu corp / mă privesc în
oglindă şi-mi văd în spate/ ucigaşul” (portret) ori
binecunoscutul spleen (ennui) al acelor „générations
maudites”, desigur, actualizat: „în bar e gălăgie /
chelnăriţa nu mai vine cu berile alea / ba uite vine /
pariu că berea nu e rece / ba hai că este / acum ne
uităm la fundul ei / o să discutăm despre lucrurile
alea importante / dar acum hai să ne uităm la fundul
ei / din buzunarul de la spate îi iese / un desfăcător //
ba nu / ba da desfăcător este / ai îmbătrânit mă nu mai
vezi // ciocnim / dar în gălăgia de aici nu ne aude
nimeni / îmi place seara asta / noi aici / luna afară”
(prietenului). Toate, în secţiunea ultimă, intitulată,
cum altfel?, no need for speed.
De reţinut este, de asemenea, pentru că iese
oarecum din şi deasupra concertului general,
excelentul poem/psalm metafizic vreau să vorbesc cu
şoferul: „eu îl caut pe şofer este o chestiune de onoare
/ tatăl meu l-a căutat şi bunicul tatălui meu / vreau să
vorbesc cu el cineva mi-a spus că / l-a văzut printre

55
Florin Dochia

ruinele acestea proaspete / […] / îl caut pe şofer de ani

buni printre / furnicile astea de beton printre copacii
plini cu ouă / […] / îl caut pe şofer vă rog semnaţi actele
ridicaţi bariera / lăsaţi-mă să trec”. Dramatismul
trăirii este dincolo de orice tăgadă, dorinţa
irepresibilă de a-l cunoaşte pe cel care conduce lumea
indiferent la consecinţe, căci „inima lui este un
ghemotoc de hârtie”, este „o chestiune de onoare”: „îl
caut / cu dinţii pătrunşi unii în alţii să îi scuip
parbrizul ăla / mare cât cerul cu care se laudă”…
Majoritatea poemelor volumului cantonează la
graniţa dintre real şi vis, primul fiind reconstituit
după reţete proprii şi virat în cel de-al doilea, în
fantasme ce se hrănesc din consistenţa experienţelor
surrealiste, din literatura absurdului, din mecanica
urmuziană şi angoasa existenţială kafkiană, cu
precădere. Uneori, jocul poeticesc este mai vizibil,
ironic-demonstrativ, precum în despre tipologiile lui
don quijote: „apropiindu-se de morile tăcute şi masive
/ don quijote iese în fugă din don quijote în armură /
care iese din don quijote de pe cal / care iese din don
quijote care bea ceai pe şa / care iese din don quijote
care visează / care iese din don quijote căruia îi bate
inima // sancho panza îl urmează ducând gânditor /
cei şase cai de căpăstru”. Alteori, poeticitatea se naşte
din lungul inventar al obiectelor şi activităţilor
urbane cotidiene (a se vedea despre cum este să nu ai cu
ce să apuci dragostea, frumosul poem ce nebuni eram şi

56
 Stare de lectură 2

noi şi eminamente kafkianul cerul interzis – de departe

cel mai bun poem al volumului, variantă a trăirii
psihice din metamorfoza). E un inventar sui-generis, în
care semnificaţiile obişnuite sunt permanent
subminate de continua decădere a Oraşului, a
peisajului înconjurător şi devorator.
Deloc întâmplător, marca esenţială a expresiei
poetice, mai cu seamă în primele 2 secţiuni ale cărţii
(mi-ar şi plăcut să aud un val şi de-a buşilea prin aer) este
materia fluidă, apa, sub diferite forme, în diferite
situaţii – apa-ploaie, apa-fântână, apa-lac/baltă, apa-
oglindă, apa-lacrimă conducând neîndoielnic la apa-
viaţă. Lesne de decodificat simbolistica, inclusiv
erotică, a prezenţei lichide în poemele adesea
supermetaforizate, dar în care metafora nu vine din
analogia sau co-actualizarea a doi semnificanţi, ci din
aglomerarea imagistică în care proprietăţile
obiectelor devin fluide, se strecoară în fisuri
indecelabile şi le transformă în ceva cu atât mai
surprinzător cu cât au foarte puţin de a face cu
punctul de plecare. Expresii de genul „noi priveam
într-o fântână cum înfloreşte apa”, „în primele ore
bruma răspândeşte culori ude”, „picură apa şi la tine
şi la vecini / o pădure de chiuvete nereparate te
înconjoară”, „îmi văd trupul într-o baltă când o sar”,
„şterg perna de lacrimile sau balele balaurului”, „din
haine curgeau toate obiectele / noi căutam fântâna
aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni /

57
Florin Dochia

strângeam lacrimile”…, de fapt, întreg poemul din

poveştile nopţilor cu ploi nesătule, speculează poetic
efectele prezenţei apei/materiei lichide/fluide şi
culminează cu „igrasia” din amintitul excelent poem
din genul absurdului existenţial cerul interzis.
Revenind la dimensiunea urbană a poeziei lui
Ştefan Ciobanu, este evidentă revizitarea unor
heterotopii post-romantice, din genul resentimentar
nietzschean, şi locuirea deliberată într-un spaţiu fluid,
la alt nivel, însă, acela al ideterminării geografice şi
mai ales topografice, ordinea fiind abolită (a se vedea,
spre comparaţie, Franz Kafka în Procesul şi Castelul şi
Italo Clavino în Oraşe invizibile) în favoarea fantasmei
în care Oraşul-monstru este ucis, dar şi ucide. Dacă
„eram fericiţi / omorâserăm împreună căpcăunul /
puteam face dragoste / sub stelele lui de pe piept”
(esenţa) şi „ceasul din hol [e] o boală a zidului”
(dimineţi de rezervă) – Oraşul ca spaţiu/timp apăsător
se păstrează numai ca o locuinţă transparentă – „între
noi este acum o lume de aer cu / munţi de aer / trenuri
şi avioane de aer” (pe spatele cărţilor de joc câtă linişte).
Substratul este nu mitic, ci mai degrabă mistic, Oraşul
este iubit ca-ntr-un sindrom Stocholm. De unde
senzaţia permanentă a prezenţei miraculosului,
ascuns sub perdeaua unei ambiguităţi excelent
strunite, ceea ce face ca textele să fie citabile atât pe
suprafeţe mari (poeme lungi pe de-a-ntregul!), cât şi
pe fragmente mici, sentinţe încărcate de delicateţe:

58
 Stare de lectură 2

„iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la

microscop”; „văd mizeria din mine ca pe o comoară”;
„pământul este o poezie în vers alb / mii de ochi îşi
caută la suprafaţă punctul de sudură”; „îi urmăresc
şira spinării / cum urcă spre ceafă / un şir indian de
melci în căutare de lumină”.
Poezia lui Ştefan Ciobanu vine în contra
tendinţelor minimaliste şi mizerabiliste, asimilându-
le inteligent şi propune bogăţia imaginii care se
hrăneşte din metafora adesea fabuloasă, construind,
cu îndemânare artistică şi foarte bună cunoaştere a
mijloacelor de expresie din ultima sută de ani, o lume
supra-reală, a cunoaşterii de sine prin poezie. Astfel
că lectura nu este, se cuvine să avertizez, dintre cele
lejere, ci dintre cele presărate cu dificultăţi, tocmai
pentru că niciodată poetul nu rămâne cu adevărat,
expresiv, la nivelul cuvântului, ci invită permanent
tot mai adânc, dincolo de sensurile prime, simple,
banale, cotidiene.
Valeriu Marius Ciungan
Sisif pe casa scărilor

Ne-am obişnuit să aşteptăm poezia venind dinspre

toate întâmplările de viaţă, dinspre toate zonele
existenţei, luminoase sau întunecate, banale sau
excepţionale, fizice sau metafizice, metropolitane sau
rurale… Consumatorul de poezie – cum altfel să-i
spunem, într-o vreme în care se produce exclusiv
pentru îngurgitare pe toate căile, iar plăcerea vine tot
mai de jos, e tot mai puţin legată de spirit – aşadar,
consumatorul de poezie este adesea excedat de oferta
enormă de fructe ale reflecţiei – mai mult sau mai
puţin profunde – individuale, izbucnite din
irepresibila nevoie de exprimare de sine pe care o
civilizaţie împingând individul spre izolare ori
socializare în spaţiul virtual o induce în fiecare. Şi la
Mediaş, în Ţinutul Meşteşugurilor, se mediază o astfel
de ieşire din cotidian, pe calea poeziei, Valeriu Marius
Ciungan fiind unul dintre experimentatorii breslei.
Melancolie şi ironie, solemnitate şi ludic, calofilie de
faţadă sub care ascunde nostalgii provinciale – iată
caracteristicile unui demers poetic tratat, în aparenţă, cu
lejeritate prozodică, pe alocuri referenţial, deloc străin
câştigurilor din experienţele poetice ale ultimei sute de

60
 Stare de lectură 2

ani. Poezia lui Valeriu Marius Ciungan este contemporană

în sensul descris de profesorul Giorgio Agamben
(„Appartiene veramente al suo tempo, è veramente
contemporaneo colui che non coincide perfettamente
con esso né si adegua alle sue pretese ed è perciò, in
questo senso, inattuale; ma, proprio per questo, proprio
attraverso questo scarto e questo anacronismo, egli è
capace piú degli altri di percepire e afferrare il suo
tempo”), ceea ce îl face să se situeaze undeva într-un
interegn, într-o dualitate care facilitează accesibilitatea.
Contra-replica despre care s-a afirmat că este
adresată de poet generaţiilor anteriore se arată a fi prin
asimilare critică şi în urma apelului la acelaşi surse de
expresie. Se desparte de trecut râzând, râzând de
trecut şi de eu contemporan propriu. Autoironia este
semn de inteligenţă artistică! Debutul acestui al
patrulea volum al autorului se face arătându-l
ascensional şi calofil: „urcam / o scară nesfârşită, tot
mai înaltă, mai frumoasă” (Sisif pe casa scărilor) şi „eram
frumos aşa, / cu organele transparente / la vedere / o
luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos / cu
luminoasă putere” (Despre mine). Apelul deliberat şi
înşelător la absurdul de tip camusian conduce pe căi
de interpretare închise. Suntem în plin peisaj de o
banalitate înfiorătoare: „vopseaua insalubră, de ulei,
striată pe betonul mizerabil, rece, / spoiala varului,
anume nedesăvârţită / […] / cu becuri sterpe, imbecile,
muribunde / halucinând din două în două etaje /

61
Florin Dochia

tăcutul martor era balustrada plastic infinită / […] / era

o lumină absentă, chioară, / becuri de patruzeci” (Sisif
pe casa scărilor). Mizerabilismul este anulat, însă, prin
versul final, citat mai sus, personajul se vrea salvat de
fantasmă. Construcţia pe acest algoritm a discursului
poetic este continuată cu succes, ne întâlnim cu „un
abur mic în urma trenului de turtă dulce / şi-a mopului
cu plete lungi de catifea”, dar tot acolo avem „şi
încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul / şi să mă
sprijin de lumină către soare” (Răsăritul). Calofilia îl
împinge la obsesive incantaţii solemne de tipul celei
numite Insomnie, în care cuvântul „frumos” apare de
15 ori în 12 versuri, dar şi la pastişe folclorico-baladeşti
precum Vaillant: „Fată neagră / suburbană / vrei să fii
tu suverană / în uscătoria scării / subterană? / vrei să fii
tu / debranşată? / să îţi fiu calorifer / de fontă grea /
acum / îndată?” – unde (ră)sunetul ritmului, dar nu
numai, conduce departe de tot, la cei vechi, la Villon,
poate prin Miron Radu Paraschivescu şi, de ce nu?,
Nichita Stănescu, a cărui umbră o vom mai descoperi
şi în Clipa („treceai uşor / lipa-lipa / şi timpul se
închidea / în el / lăsându-ne afară / doar cu clipa” – v.
Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară) sau
în excelentul poem Fereastra („intra soarele / prin
tălpile umede de rouă / prin coastele fumegând a ceaţă / se
deschidea prin mine spre pământ / o altă dimineaţă //
prindeam rădăcini de lumină / sămânţa mea boemă se
risipea în vânt / şi plete blonde-mi răsăreau spre soare / şi

62
 Stare de lectură 2

plete blonde răsădeau cuvântul în pământ // între soare şi

pământ / eram numai eu: ca o fereastră / prin care se zărea o
altfel de lumină / mai pură / mai ecleziastă!”).
Un alt poem remarcabil este Semaforul verde, unde
banalul supralicitat, luat în răspăr, virează uşor în
metafizic, cu o undă nostalgică, de regăsit şi în strofe din
care răzbate amintirea copilăriei, precum Şotron („păşeam
aproape impecabil / urmând tăcut dunga de cretă /
desenul ezitant din lumea lor / concretă!”), o urbanizare
a acelui „unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu tot”.
Poetul Valeriu Marius Ciungan este şi elegiac, în
amorosul poem Micul dejun („sărutul tău abandonat
într-o mişcare lentă / cum degustai cu pleoapele
tăcute-nchise / lumina-nceată risipită între noi,
absentă”) ori, din cu totul alt unghi, O altă lume („se
închisese cârciuma din cartier, / mocnise zvonul ce era
de-acum sentinţă / că am rămas încremeniţi în faţa
drugului de fier / ce ţintuia o uşă rece-un zid de
neputinţă”) – cu doza inevitabilă de autoironie,
timbru necontestabil al poetului medieşean, semn de
seninătate oarecum cinică, superioară. Dacă spre
finalul volumului nu ar scădea tensiunea lirică (poetul
Valeriu Marius Ciungan este incontestabil un liric prin
excelenţă, sub orişicare măşti s-ar ascunde!), am putea
spune că Sisif pe casa scărilor este o reuşită deplină, în
continuarea volumelor anterioare, o voce clară,
distinctă într-un concert naţional adesea dizarmonic.
Christian Crăciun
Isografii. Eseuri despre evadarea în esenţial

Am toată admiraţia şi recunoştinţa pentru acei

risipitori de reflecţii publicate prin reviste culturale,
care, la răstimpuri, aleg să le adune în volume, să le
ofere astfel sub o formă care adaugă imaginea
coerenţei unui caleidoscop şi permit accesul mai lesne
la o lectură comparată şi completă şi chiar în
diacronie. Unul dintre aceştia este eseistul Christian
Crăciun, ale cărui Isografii* au apărut în 2013 la
Editura Eikon. Dintr-un avertisment al autorului
aflăm că volumul „cuprinde, în prima parte, eseuri
publicate în ultimele două decenii în revistele
Axioma, Litere, Revista Nouă, Idei în dialog, 22” şi
„sunt impregnate de aerul şi tensiunile timpului în
care au fost scrise, […] desenează un fel de
cardiogramă a unor vremuri ciudate”, iar „la nivelul
ideilor mă iluzionez să cred că sunt actuale. […] În
partea a doua am grupat răspunsurile pe care, între
anii 2004-2008, le-am dat în dosarele tematice din
Revista Nouă – Câmpina. Am precizat de fiecare dată
tema dezbaterii. Câteva texte, care se văd uşor, au fost
iniţial conferinţe ţinute în diverse împrejurări. Le-am
păstrat forma oralităţii, fără să încerc să literaturizez

64
 Stare de lectură 2

deloc.” Sunt peste trei sute de pagini care ne invită la

o călătorie ca istorie a întâmplărilor şi a ideilor, în care
neprevăzutul interpretării evenimentelor conduce la
un regal intelectual. Excelenţa dezvăluirii şi
interpretării sensurilor celor mai ascunse ale faptelor
culturale, ale gesturilor/comportamentelor sociale
este augmentată de spectacolul discret al erudiţiei, a
evidenţei spiritului ludic ce nu poate aparţine decât
spiritelor înalte, senine, lucide şi, tocmai de aceea, cu
inevitabila undă de scepticism.
Evident încărcat de „nostalgia după valorile tari”,
autorul remarcabilului studiu Ucronia eminesciană
(2010) îşi verifică instrumentele critice şi pe creaţia
altor mari personalităţi ale literaturii române şi
porneşte la acest demers de pe o poziţie foarte
interesantă. Remarcă undeva (Pagina albă, p. 210) că
„Marea noastră mişcare critică de după 1960 a ignorat
cu desăvârşire aspectele filosofic, sociologic sau cel
teologic ale operei literare.” Canonul pe care îl
agreează Christian Crăciun nu este, aşadar, acela al
„esteticului pur”, căruia i s-au lăsat pradă şi critici
tineri, de după 1990, „cantonaţi în haosul metodologic
postmodernist”, („Cantonată estetic, literatura noastră
a pierdut ceva. […] A pierdut anume legătura
placentară cu celelalte valori.”) ci este acela de
„desluşire belferească” (frumoasă sintagmă îi
aparţine!), adică de desfătare în universul larg al unei
viziuni holistice, al ontologiei şi al teologiei - „Nimic

65
Florin Dochia

fără Dumnezeu!” -, de care, în concepţia sa, creaţia

artistică nu are cum să nu depindă în cel mai înalt
grad, şi abia apoi al esteticului. Analizele aplicate unor
poeme de Nichita Stănescu sunt modele de implicare
lucidă în interpretarea dincolo de suprafaţa
cuvintelor. De fapt, poezia, ne spune, urmând o zicere
a lui Ioan Petru Culianu, „nu se face cu idei, nici măcar
cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme” şi preia, astfel,
critic, celebrul răspuns al lui Mallarmé („Dragul meu
Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind
cuvinte.”); Mallarmé, acela care, ştim, dispreţuia
„cuvintele tribului”, materia brută care şi lui Valéry i
se părea „oribilă”. Da, cuvintele, dar cuvintele, la poet,
sunt mult mai mult decât în vorbirea diurnă, banală,
de simplă comunicare a informaţiei. „Scriem
totdeauna împotriva focului mistuitor. Scriem din
iluzia că măcar cuvântul, aerian şi angelic, nu se
topeşte sub incendiul final”. Am citat din comentariul
la Daimonul meu către mine, „poem exemplar pentru
felul în care numeşte lupta cuvântului cu timpul”. În
desfidere a acelora care şi-au exprimat rezerva faţă de
valoarea poeziei din ultimele volume ale lui Nichita
Stănescu, Christian Crăciun demonstrează cu asupra
de măsură, argumentat, valoarea înaltă a acesteia,
accesibilă, cu precădere, cititorului „antrenat şi cu
urechea vânătoreşte la pândă, călugăreşte în stare de
trezie în faţa paginii.” Observaţia sa este că poetul
„renunţă în bună măsură la frivolitatea originalităţii

66
 Stare de lectură 2

imagistice”. „Sub orizontul Apocalipticului nu mai

rămân din gramatică decât exclamaţia şi imperativul.
Asculţi şi te revolţi împotriva neputinţei tale. În
războiul dintre timp şi cuvânt, poezia se retrage
îngrozită, descărnată.” În interpretarea lui Cristian
Crăciun, poetul alege „didactica magna a sciziunii
replicate”: poemul e construit precum o balanţă -
scriptul apocaliptic & soluţia mântuirii, trecerea în
cuvinte. Iar la mijloc, „strigătul de spaimă al fiinţei”.
„Eu cred că secretul acestui minunat text poetic stă
chiar în ultimul vers, care deschide tot mesajul spre alt
ceva.” Ultimul vers este: „Schimbă-te în cuvinte precum
îţi zic!” Am insistat pe această analiză pentru că este
relevantă, ca discurs, pentru maniera de a scrie
criticului-eseist. Ea se nutreşte, ca mai toate bunele
sale apropieri de genul poetic, şi din concepte bine
asimilate pre-maioresciene – dacă aşa ceva ar fi putut
să existe! -, poate pornind - e doar o sugestie! - de la
eseurile lui John Stuart Mill What Is Poetry şi The Two
Kinds of Poetry, cu accent pe teoria genezei emotive a
poeziei, mai cu seamă din unghiul ivirii din cuvinte a
noii semnificaţii (estetice, dar şi metafizice, ontologice,
religioase). El nu favorizează abordarea genetică şi
psihologică ci pe aceea a unei realităţi spirituale
autonome ireductibilă la ceea ce a produs-o; aşadar,
nu funcţia de comunicare, într-o contagiune emotivă,
ci funcţia revelatorie, într-un fel iniţiatică, ce deschide
drumuri necunoscute spre zone ascunse, esenţiale.

67
Florin Dochia

Plecarea de la emoţie, ca primum movens, conduce, nu

numai spre comunicarea ei, ci spre mai mult,
spre intuiţie. Dar „Poezia […] se împlineşte prin
tăcere” – sună concluzia comentatorului, care
descoperă la Nichita Stănescu „o credinţă fanatică în
cuvânt”, de unde şi observaţia că „Rareori s-a rostit
mai profund în limba română adevărul că poezia este
realitatea ultimă a lumii.” Eu aş adăuga: dar este şi
realitatea primă a lumii, Christian Crăciun! Dar asta
nici nu mai trebuie demonstrat…
Temele eseurilor din volum sunt foarte variate şi
acoperă cam toată problematica social[-politică] legată
de cultură şi de învăţământ. Sunt texte de atitudine,
texte care veştejesc situaţii aberante, inconsecvenţe,
primitivisme, nepăsări, înşelătorii. „Pedagogic
vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române
eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvânt: catastrofă.
[…] Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism
rudimentar, limba este redusă la un simplu
instrument de transmitere de informaţii.” (p. 165) Dar
„nucleul tare” al volumului îl constituie reflecţiile
inspirate de teme existenţiale, de valori morale ale
civilizaţiei umane, de întrebări esenţiale asupra
rosturilor fiinţei. Dimineţie Seherezadei, Alchimie şi ojă,
Îmbăierea, Icoana, La portiţă şi mai cu seamă meditaţiile
din amplul text Ziua în care vin peştii umplu paginile
cu o frumuseţe aparte, subjugantă, a unui discurs de
mare delicateţe a gândului, alăturate unor neaşteptate

68
 Stare de lectură 2

profunzimi spirituale. „Mirosul combinat al acetonei

şi al ojei, al trupului proaspăt îmbăiat e ca un mic drog
care te poartă într-o lume de vis, de o senzualitate
nestăvilită.” (p. 219) „Trupul femeii este prin el însuşi
o capodoperă, îmbăierea nu face decât să lumineze
această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea,
sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar,
erosul pur, purificat adică de orice contingenţe.” (p.
220) „Icoana este un punct. Din care coboară lumea
sau spre care se ridică spre golgotă lumea.” (p. 223)
Am convingerea că orice text scris de Christian
Crăciun, orice invitaţie la rătăcire în reţeaua de
gânduri, este / va fi întâi un text frumos, dar şi un text
neplictisitor, incitant, sprijinit pe o solidă cultură
enciclopedică - mai rar întâlnită în vremea noastră - şi
scormonitor după nou, după sensuri noi în texte
vechi, iniţiator de viitor, atâta vreme cât în spatele
nostru se află un trecut încă provizoriu. „Citiţi cu
atenţie revistele noastre de cultură şi observaţi că din
articole lipseşte timpul viitor. Nimeni nu pare fascinat
să propună proiecte, să îndrăznească anticipaţii, să
forţeze un drum, după modelul – neperisabil –
maiorescian.” Aşadar, „să nu ne grăbim cu
desprinderea de trecut. […] Cu el cu tot trebuie
construit viitorul.”
_________
* Christian Crăciun - Isografii. Eseuri despre evadarea
în esenţial, 2013, Editura Eikon.
Patru dimensiuni ale poeziei
Splendoarea capcanelor

Am întâlnit oameni care erau convinşi că ştiu ce

este poezia. Ca practicant asiduu al citirii şi scrierii
acesteia, nu am atins un asemenea nivel de siguranţă.
Asta nu înseamnă că resping alesele bijuterii ale
gândirii speculative, sprintenele jocuri ale minţilor
neliniştite şi neobosite. Pe urmele lui Hegel –
„totalitatea care uneşte în sine cele două extreme,
adică artele plastice şi muzica, pe un plan superior, în
domeniul interiorităţii spirituale înseşi” -, mă încânt şi
mă uimesc de neîncetarea dorinţei de conceptualizare
ori de metaforizare a însuşi conceptului sau a
metaforei înseşi. Limbaj redus la esenţele lui (Ezra
Pound), mers în străchini sau mers astral (Eugen
Ionescu), fondare a fiinţei prin cuvânt (Martin
Heidegger), instrument al unui funebru narcisism
(Emil Cioran), jurnalul animalului marin care trăieşte
pe pământ şi visează să zboare (Carl Sandburg),
„poezia este adecvată tuturor formelor frumosului şi
se extinde asupra tuturor, fiindcă elementul ei propriu
este imaginaţia artistică, iar imaginaţia este necesară
pentru orice producţie a frumosului, indiferent cărei
forme i-ar aparţine acesta.” (Hegel)

70
 Stare de lectură 2

Se cuvenea o astfel de introducere în deschiderea

unui volum ce reuneşte patru autori cu marcată
dimensiune individuală, experimentatori venind din
direcţii total diferite ale realităţii şi ale imaginaţiei
înspre poezie.
Valentin Irimia prinde în cuvinte potrivite, cel mai
adesea cu prozodii curate, bine conduse, reflecţia asupra
lumii mai cu seamă din constatarea absenţei, dar nu a
golului, ci a golitului, a descoperirii melancolice pe care
o face, aproape fără uimire, dar cu frustrare, că unde era
ceva, nu mai este nimic. Sau mai este o umbră, o
amintire, o amprentă. Însăşi fiinţa proprie este percepută
ca alienată, locuită de un altcineva străin. Perspectiva este
aceea a dezvrăjirii realităţii, a spălării ei de mister
(„concretul e rumegat de vrajă”) şi, astfel, mutarea în
fantasmă („Lumina obosită se-ntoarce spre
străfunduri”), într-o voluntară alcătuire à rebours a lumii
(„Întregul cu întregul e mai mărunt ca partea”;
„Te-ndepărtez ca să te simt aproape”). Sunt trimiteri,
aparent, în absurd, e, cu siguranţă, revoltă, dar şi un
strop de speranţă („Precum un vis ce tot revine-n
pleoape”). Mesajul de dragoste, în poemele de gen,
trimit în absolut („Te scotocesc, pe mine să mă caut, / Iau
infinitul şi-l împart la doi.”), din dorinţa de coerenţă a
sentimentului refugiat în abstract, într-o căutare a actului
(iubire) şi nu a obiectului (iubita), o scotocire mascată în
retorici derutante (Pândesc din pagini rădăcini carnale /
Şi-n vaierul materiei se-nfig, / Cuvintele se răsucesc de

71
Florin Dochia

frig / Prin rătăcite puncte cardinale.”). Recursul la

transcendent, mai direct ori subtil, vine din direcţia eticii
udeo-creştine, cu irizaţii autohtoniste („Sunt primul care-
arunc cu piatra-n mine / La ora când păcatul încă-i crud,
/ Nadirul mă-mbrânceşte către sud / Să-nvăţ urî, ca să
iubesc mai bine.”).

Filip Köllö e prins în răsfăţurile / hăţişurile

cotidianului, pe care le împinge în lături cum un pui
de şopârlă coaja oului din care îi este sortit să iasă.
Soartă nu neapărat acceptată, tentaţia refuzului
pulsând ca o inimă exterioară, alternativă. Cuvântul
are aici rolul descoperirii unor căi în labirint - atenţie! -,
nu spre vreo ieşire, ci spre parcurgere continuu
iniţiatică. Imaginea din cuvinte tinde înspre concept,
dar atingerea este lină, delicată, aproape speriată, căci
oricât de mult abstract ar chema, ruperea de concret,
de obiect şi de act este imposibilă. Materia - vie şi
nevie - aglutinează în retortele alchimistului,
substanţă coloidală, consistenţă translucidă… Din
această alcătuire înconjurătoare, aparent protectoare,
poetul se adresează personificării realului nemişcat,
din care s-a refugiat, Satya, simbol transcendent al
statorniciei, al siguranţei, dar şi al lipsei de perspectivă
(„scorpia-restrişte / întinde tentacule de fier”). De aici,
o coerenţă particulară a discursului, o încărcătură
considerabilă de imagini care trec dintr-una într-alta
insesizabil, o retorică izbind cu metafore neaşteptate

72
 Stare de lectură 2

(„Puneţi-le, întrebările! / Puneţi-le, cizmele cu şireturi

/ veşnic neîncheiate.”) ori cu sentinţe surprinzătoare,
precum flori ivite între pietrele deşertului („Ratarea
nu se scuză, năvăleşte asemenea unei / bariere pe
lungă durată, durabilă.”). O aparenţă a firescului, a
prozaicului, a normalului banal (sic!) din care, ironic,
deviază conştiinţa diferenţei, a inevitabilei scalde
impure în activităţi lipsite de semnificaţie şi, totuşi,
încărcate de semnificare. Jocul eufoniilor, sunetul
cuvintelor este o posibilitate pe care poetul nu o
ocoleşte atunci când ritmurile secrete o cer, din
plăcerea nevinovată a jocului, altfel greu, complex,
încurcat... O lectură incomodă, pentru că obligă
cititorul să se recunoască pe sine şi să se ierte pentru
păcate uitate („Suntem două, doar două mere
ermetice / în scheletul hamacului de inox”).

Cornel Sântioan Cubleşan este artist din stirpea

aleasă a fantaştilor. Lumea lui este cu totul şi cu totul
interioară, aparţine în întregime spiritului. Dacă
recunoaşte cititorul aspecte ale celei îndeobşte
cunoscute, asta se întâmplă numai şi numai pentru că
nu există alte mijloace de a dezvălui ceea ce este ascuns
dincolo de alcătuirea de carne a personajului, „tunelul
de gheaţă ce trece prin mine”. Altfel, spaţiul este populat
cu o mulţime de vietăţi, pare o flotă de corăbii ale lui
Noe, în care viaţa musteşte de activităţi entuziaste.
Insectele parcurg drumuri aeriene care trec prin lăuntrul

73
Florin Dochia

materiei tari şi o învigorează, o transformă, îi dă viaţă,

suflet, o dumnezeiesc. Este natura naturata cea care se re-
structurează din voinţa poetului spre a semnifica stări,
sentimente, trăiri, el aspirând a fi acea natura naturans
din viziunea lui Spinoza. („să vii să îmbolnăveşti /
păsările de vise, / să vorbească de iubire şi pietrele, / să
fie totul ca la începuturi / când locuiam amândoi în casa
de rouă, / în miezul rugăciunii.”) Poemele sunt mai toate
de dragoste, sunt adresate, direct sau indirect, femeii, o
alcătuire materială, cu sâni şi coapse care influenţează
percepţia timpului, dar şi un altfel de Celălalt,
complementar, salvator, posesor al perfecţiunii, al
idealului, al misterului existenţei. Celelalte sunt psalmi
delicaţi, venind nu dinspre cel ce a păcătuit, ci dinspre
cel ce aspiră, cu umilinţă şi orgoliu, la dumnezeire,
conştient că totul este deşertăciune, deşertăciune a
deşertăciunilor: „Încerc să pictez cu cenuşă, pe vânt, /
chipul viitoarei dimineţi” şi „Aceleaşi cuvinte ară /
aceleaşi nisipuri.”

Sorin Vânătoru joacă poezia deliberat în concept

etico-ştiinţific. A ales dimensiunea poetică de
angajament maiakovskian, pare pregătit de asalturi ale
pieţelor publice împreună cu tovarăşii săi, indignaţii,
iar cuvintele sale conduc invariabil la imagini gotice,
groteşti, postapocaliptice. Forma predilectă este aceea a
parabolei cu bătaie directă, indubitabilă. Exploatând
diferite concepte teoretice din fizica cuantică (ex.

74
 Stare de lectură 2

butterfly effect în „Al treilea război mondial” sau

Schrödinger’s cat în „Un robinet nebun”), folosind
definiţii serioase virate în limbaj cotidian („Viaţa este un
exerciţiu de fitness al neantului”), pe urmele jocurilor
speculaţiei filosofice nietzscheene ori cioraniene,
autorul surprinde la fiecare viraj un spectator ingenuu.
Undeva chiar poate fi detectată o ars poetica sui generis:
„O matematică beată duce la poezie”, ceea ce este foarte
aproape de adevărul creaţiei sale şi de ceea ce îl
diferenţiază în concertul poeziei contemporane şi îl
plasează la marginea dinspre speculaţia ştiinţifico-
tehnică şi mesajul cu conotaţii ecologiste. Cu toate
aceste riscuri asumate, poezia lui deschide larg uşile
comunicării crude, eliberate de prejudecăţile calofile,
sentimentaloide. Discursul accede la o ceartă perpetuă
cu Dumnezeu, dar şi promovare a Lui, cu reproşul
indiferenţei şi mizeriei umane de care nu are cum să nu
se facă vinovat, drept pentru care răul (Răul) i se
întoarce însutit („M-am destrămat şi-am început să mă
scurg la rigola divină” sau „Dar, Doamne, sunt un
răstignit fără margini, / Un infractor singur, fără
acuzare!”), ar şi cu iliminarea poetică a unor căi de
ajunge la El. „Mereu între Rai şi Iad la masa de scris”,
avem de faţă un sclav stăpân al cuvântului de care se
serveşte cu bună ştiinţă şi implicare socială nu foarte
obişnuită printre contemporani.
Virgil Diaconu
Jurnal erotic

Volumul poetului piteştean este construit în

aparenţă după acelaşi algoritm al cărţii anterioare de
poezie (Dimineţile Domnului, Ed. Paralela 45, 2004): o
parte dintre poeme au accente polemice, vor să
demonstreze (poate puţin cam tezist, dar nu mai
puţin poetic…) o idee, o atitudine referitoare cu
precădere la viaţa literară şi nu la viaţa literaturii, şi o
alta, mult mai consistentă, de poeme pur şi simplu
(sau pure şi - nu chiar aşa de - simple). Continua
nelinişte în trăirile lui Virgil Diaconu îi joacă feste
câteodată, atunci când o „scapă” de sub control, dar
nu avem a-i reproşa acest lucru, atâta vreme cât
defineşte o personalitate puternică şi complexă, un
talent şi o ştiinţă a poeziei indubitabile. El este, mai
cu seamă, cum spuneam altădată, un om fericit, un
om viu şi activ nu doar în lumea exterioară – privită
cu ochi critic neadormit -, ci cu deosebire în lăuntrul
său, cu îndoielile, întrebările, îndrăznelile, laşităţile,
iluziile sale. Poate de aceea: „Nici nu mai ştiu / când
suntem în lumea reală şi când în cea virtuală / dacă
aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat
în poemele mele de dragoste” – ne asigură în poemul

76
 Stare de lectură 2

1001 de nopţi… şi nu avem cum să nu-l credem, e

convingător, pentru că, citim: „Încă o dată visele
mele s-au trezit cu cuţitul în spate”. Aici locuieşte
poetul Virgil Diaconu, într-un no men’s land care nu
aparţine pe de-a-ntregul niciuneaia dintre lumi. Este
locul unde se (şi ne) hrăneşte cu poezie.
Jurnal erotic este o carte omogenă, aproape un
singur poem. Convenţia pe care ne-o propune
autorul – un dialog în versuri cu o iubită pre numele
ei Lolita (desigur, cu trimitere directă la personajul
lui Nabokov, devenit între timp aproape substantiv
comun) – este generatoare de surprize nebănuite!
Iată un exemplu ce ne aminteşte prin delicateţe de
Cântarea Cântărilor: „Fără să aştept nimic în schimb,
/ am să încerc din nou să fiu o femeie frumoasă. //
Am să-mi încarc părul cu balsam / şi corpul am s-l
ung de sus până jos. // În parfumul de mosc deja ţi se
îneacă simţurile. // Îmi scoţi trupul din rochie / şi
contururile noastre devin incerte. // Gura se crapă să
guste torsul umezit al bărbatului, / pentru ca el să-şi
strecoare între buzele mele respiraţia. // Între braţele
lui zvâcnesc precum o coadă de peşte. // Lolita” (O
femeie frumoasă). Ori, altundeva, şi mai evident:
„tărâmul cu lapte şi miere al picioarelor şi ţâţelor
tale”, „Strâmbă avuţie hulubii sânilor ei / grea
pedeapsă pulpele sale, / de nici că mai pot zilele
a-mi duce”. Demonstraţia pe care Virgil Diaconu
cutează a o face – că poezia de dragoste se poate

77
Florin Dochia

scrie şi astăzi fără a se recurge la expresii (şi

experienţe) frizând pornografia – este încununată de
succes. Mijloacele de care dispune poetul sunt cele
mai potrivite: talentul, lecturile din poezia lumii şi
ştiinţa de a le pune în valoare spre delectarea
cititorului. Ingeniozitatea imaginilor lărgeşte
limitele lumii interioare prin expresivitate:
„Dimineaţa, ca un armăsar lovind din copite”,
„Teama, ca un motan alintat, se cuibăreşte în pat”,
„vocea mea ţi s-ar strecura sub plapumă / caldă şi
frumoasă ca un pântec tânăr”, „neputinţa pătrunde
încet / ca un bărbat în trupul femeii îndelung
frământat”, „Patul e gol ca o stepă prin care doar visul
aleargă călare”, „fluturele negru al cărnii ei în
flăcări”. Peste tot este evident, în background, imnul
închinat Femeii (ideale), chiar poemele semnate (de)
Lolita se desfăşoară după acelaşi cod. Sigur, Lolita este
şi ea poetesă. Este Femeia-care-iubeşte, dar şi cea care
minte, trădează pentru a face „carieră” (literară).
Conform convenţiei, „uitând” că, de fapt, aici, Lolita
este un alter ego, bărbatul tratează propria situaţie cu
autoironie – „Dar eu găsesc întotdeauna o ieşire din
mocirla penibilului / şi mă fac că nu am văzut
vânătaia proaspătă de pe gât” – dar nu pregetă să
ironizeze la rându-i – „Da, eu trebuie / să fac
conversaţie despre pisicile şi prietenele ei, poetele, /
care miaună prin cărţile lor, una dintre ele, care / şi-a
desfăcut picioarele în piaţa publică a manuscriselor

78
 Stare de lectură 2

ei, / tocmai a fost premiată de falusurile criticii

literare, / cele mereu atente la prospături / pe piaţa
textuală. / Poezia mileniului va fi estrogenă sau nu va fi
deloc“. Ba, mai mult, Virgil Diaconu îşi exersează cu
rezultate notabile îndemânarea într-ale şarjei şi
pamfletului, amplul poem intitulat Bulevardul gloriei
fiind proba peremptorie. („[…] să-ţi întinzi / piciorul
lung şi de piersică, pulpa ta fragedă / care va regenera
caii putere ai critici literare. / Ai critici literare ieşite în
stradă să întâmpine poezia. // […] / Să nu-ţi faci
probleme, crizantema mea - / hârjoneala de pe
banchetă şi urletele în hexametri / vor rămâne secrete!
[…] // O fragedă poetă pe bulevardul gloriei, o poetă /
care în seara aceasta s-a îmbrăcat în cea mai frumoasă
piele. / O poetă decapotabilă! Şi încă nehotărâtă /
printre portierele deschise ale limuzinelor! […] Să fim
seroşi! – gloria literară se pregăteşte pe canapele! /
Primele cărămizi pentru soclurile gloriei / se pun pe
margine patului, pe fotoliu sau în colţul mesei, / şi asta
chiar înainte ca producţiile literare ale Lolitelor / să
iasă pe piaţa textuală.”)
Strategia din prima secţiune, care dă şi titlul
volumului, se diluează sensibil în celelalte două
secţiuni – Fructe secrete, Omul vulnerabil (Parabole) –,
însă câştigul este de profunzime a tonului elegiac.
Chiar de ne repetăm, acesta credem că îi stă cel mai
bine lui Virgil Diaconu. Este alta femeia venerată de
poet în Fructe secrete… şi în Omul vulnerabil. Ecouri

79
Florin Dochia

din volumul anterior (Dimineţile Domnului)

îmbogăţesc erosul de orientare panteistă. „Încă puţin
şi voi intra în noapte, / încă puţin şi noaptea va intra
în mine. / Şi întunericul va intra în mine / ca un hoţ
printre odoare de preţ, / neştiind pe ce să pună, mai
întâi, stăpânire... / Prima ispită va fi femeia, desigur,
/ copilăria aceasta cu cireşe la urechi, / pe care o poţi
afla peste tot prin ungherele mele. / Căci despre ea
este vorba prin ungherele mele. / Despre femeia,
despre flacăra care / îmi fuge din vene ca să îşi
povestească peste tot / surâsul şi mâinile... / Prima
ispită va fi femeia care îmi aleargă prin vene; / femeia
care se tăvăleşte cu lumina în fiecare dimineaţă, /
care face dragoste cu clinchetul zăpăcitelor vrăbii... /
Prima ispită va fi femeia, vezi, eu deja am prins-o / de
câteva ori împreună cu întunericul. // Şi totuşi
întunericul nu are treabă cu ea. / Poate îl caută pe
Domnul, îmi spun, poate pe Domnul. / Deşi El nu
mai locuieşte de multă vreme aici, / cele câteva
lucruri pe care le fac în locul Lui / sunt doar aşa, ca să
nu găsească Grădina pustie / când se va întoarce.
Când se va întoarce la mine. / Deja, în locul Lui, am
înflorit cireşul; / şi glas am dat zăpăcitelor vrăbii. /
Fac totul ca să n-o ia lumea la vale, / să nu se ducă
totul de râpă. / Eu sunt în slujba Domnului, /
întunericul nu are ce să ia de la mine. // încă puţin şi
voi intra în noapte, / încă puţin şi noaptea va intra în
mine.” (Întunericul).

80
 Stare de lectură 2

Marca volumului este, totuşi, nostalgia iubirilor

neîmplinite, mai mult visate, a femeilor care ar fi
putut să fie, însă doar au trecut. „Singura mea bucurie
umblă în zdrenţe. // Singura mea bucurie umblă în
zdrenţe, / îndrăgostit cum sunt tot de femei
imposibile, / intangibile. De femeile din care beau apă
pe furiş... // Singura mea bucurie umblă în zdrenţe, /
îndrăgostit cum sunt de femeia aceasta, / care nu m-a
tăvălit niciodată / prin grădina cu portocali a trupului
ei... / Ea este femeia pe care o pierd printre degete / ca
nisipul..., mi-am spus, / femeia în care îmi voi îneca
singurătatea; / o dată pentru totdeauna - singurătatea!
/ este femeia din care beau apă pe furiş... // Şi cum rup
din amiaza ei / eu nu mai ating de multă vreme
pământul, / când merg - eu calc pe păsări în zbor... //
Femeie imposibilă, femeie secretă, / în noaptea
aceasta te voi arunca în groapa cu lei! / în noaptea
aceasta te voi deschide!” (Femei imposibile). Şi de aici
avem de ales între numeroase probe de expresivitate
remarcabilă: „Tu erai sprijinită de propria-ţi
frumuseţe / ca de pajură”, „Îmbrăcată sumar, / doar
într-o metaforă, / iubita mea trece strada”, „ea
străluceşte şi nu ştie că străluceşte. // Ea vorbeşte
întotdeauna despre altceva, / din propria lumină se
retrage”. Sunetul acestor din urmă fragmente alese ne
trimite la poezia lui Nichita Stănescu („Ea era
frumoasă ca umbra unei idei, / a piele de copil
mirosea spinarea ei, / a piatra proaspăt spartă / a

81
Florin Dochia

strigăt dintr-o limbă moartă.” – s-a spus că este o

superbă parafrazare a lui Platon), venind el însuşi
dinspre Eminescu, iar acesta de mai departe. Fie că-i
convine sau nu domnului Virgil, noutatea voci
proprii, indubitabilă, se sprijină puternic pe tradiţie,
pe recursul doar aparent textualist (postmodern?),
discret, fără excese. Cum - un alt exemplu la
îndemână - „afară înnebuniseră cireşii” vine evident
din versul „au înnebunit salcâmii” al lui Arhip
Cibotariu, nemurit de menestrelul Tudor Gheorghe?
Această „înnebunire” a naturii – poetul este cu
siguranţă dependent de efectele ei! – întru înflorire şi
fructificare nu este altceva decât vizualizarea
misterioasei îndrăgostiri, a furtunii sentimentelor şi a
dorinţei pornită încă de când Adam a muşcat din
măr. Iată de ce nostalgiei de care vorbeam mai sus
autorul îi pune, în expresie, haina scumpă
senzualităţii, delicată sau brutală, aspră sau
mătăsoasă, elegantă şi (auto)ironică, totdeauna
căutând armonizarea lăuntrului cu afara, cu lumea
naturală, în acelaşi mod din volumul anterior, când
se exalta: «Sunt aici, Doamne, deschide-ţi ochii! Aici,
în cuibul coţofenelor, / la picioarele narcisei, în
vuietul pădurii. Sunt aici: / în poemul-coţofană, în
poemul-narcisă, în poemul-pădure.» Acum avem şi
altele, precum: piersica (în special! – sintagma
„picioarele lungi şi de piersică” apare obsedant în
diferite contexte: „…/ îşi fac veacul în camera mea”,

82
 Stare de lectură 2

„…/ ce-au trecut pe la mine aseară”), merele roşii,

trandafirul, „rapiţa, romaniţa şi mătrăguna”,
mesteacănul, tăcutul arici, graurul şi petunia…
Relaţia deschisă cu natura naturans şi (nu cu natura
naturata) este cea mai bună relaţie a poetului pe care
o re(-)cunoaşte(m) în vers. Societatea umană, cei jurul
apropiat, femeia, Dumnezeu sunt parteneri de
conflict ai singurătăţii poetului („Eu mi-am tăiat
singur cordonul ombilical / cerea mă leagă de lume,
trăiesc pe cont propriu… / Din propriul meu duh
trăiesc, pe străzile pustii” – Poezia), cei de care s-a rupt
nemulţumit că nu pot aduce împăcarea între eros şi
psyhé („Da, o prezenţă străină mă urmăreşte / pas cu
pas prin camera mea… O prezenţă străină! / Am
întors capul să o aflu unde era de aflat, / am privit,
fireşte, unde era de privit – chiar şi în cedrul pe care
îl ştii, cel desenat pe perete, / printre cărţile răvăşite
pe masă… Nu este nimeni!” – După ce te-am gonit ;
„Călătorule care treci, ia seama: / în sufletul meu, ca
în părăsitele temple, / cântă cineva care nu mai
există…” – Închisă în cireş), necum între eros şi thanatos
(„Femeile prin care treci: / nişte păsări în care iţi cauţi
cerul. / În timp ce lume curge în jurul tău. // Femei
înflorite din propriul lor întuneric.” – Trandafir negru ;
„Sunt singur la masa tristeţii şi-ţi scriu / cu o inimă
plină de întuneric… //…// Da, întunericul este
cerneala cu care îţi scriu / această scrisoare de
dragoste” – Din naufragii). Avem şi o conştientizare a

83
Florin Dochia

crizei comunicării interpersonale, cuvintele nu ne mai

ajută să ne mărturisim gândurile. „De fapt, noi nu ne
mai înţelegem decât prin petale şi fluturi, / vorbim
prin albine şi vrăbii.” (Primăvara).
Adrian Alui Gheorghe (Convorbiri literare, aprilie
2007) are dreptate, este greu de evitat lectura
integrală a acestui volum cu care Virgil Diaconu îşi
confirmă locul important în peisajul poeziei
contemporane, consecvent cu sine şi la un nivel al
valorii care nu poate fi trecut cu vederea de cititorul
pasionat de poezie şi cu atât mai puţin de
preacinstitul cititor profesionist (desigur, dacă mai
are timp de lectură, între multiplele cerinţe ale
„grupului” său…).
 Maria Dobrescu
gânduri în cuşcă

În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi

superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe
hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis
şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine
autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile
isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind
după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite.
Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit
preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al
consumatorului de literatură.
Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura
volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu,
lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe
cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă
de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate,
imprevizibile, ca dansul în aer la fumului de ţigară,
amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe trasa
unei cafenele din Montmartre...
După debutul cu mireasa de sare, premiată anul
trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă
păstrează linia aproape minimalistă, dar viguraosă, a
versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez

85
Florin Dochia

ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului

este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei
împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care
funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi
distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de
versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a
poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man
pursuing the horizon; / Round and round they sped.”
Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului
elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială,
exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată
cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie
într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu
al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de
explozie în cuvânt.
Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca
gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt
domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se
zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un
grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate
postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând
izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut
păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat
sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa
asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea
încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i /
ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi
picură / pe limbă / absint”.

86
 Stare de lectură 2

Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă

de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în
volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al
fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită
să ne desfătăm este unul al luminii, al aceluiaşi alb
care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă
titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie.
Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu
amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se
nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă
/ a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă /în oasele
mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă /
ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei
de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al
clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o
singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra
asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil
stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta
îmi roade / unghiile până la sânge”.
Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei
secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi
pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura
poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il
faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui
Frany Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O
dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea,
regală, a logicii terţului inclus.
De nicăieri nu răzbate, aşa cum se întâmplă la mai

87
Florin Dochia

toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la

serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane,
cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Ea
spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa
noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem /
doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte
de acela al scrisorilor trimise de Kafka Milenei
Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o
astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul
unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu
o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect
/ pentru un captiv”.
Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum
banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se
şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică,
desigur, dar codul de imagini este din viaţa
exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un
beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia
din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima
copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o
dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar
cele două nu se intersectează.
Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine
odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi
mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că
nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie,
este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru
veridicţiune.
 Florin Frăţilă
Rămân să disper printre ai mei

De obicei, textele jurnalistului au o existenţă

scurtă. Rezistă numai până la apariţia unui nou
număr al publicaţiei. De asta se şi spune, poate, pe
urmele lui Albert Camus, că este un „istoric al clipei”.
El se străduieşte să spună adevărul, chiar dacă
adevărul nu este cel mai comod lucru de pe lume, ba
chiar dimpotrivă. El se vrea o oglindă fidelă a
realităţii. Dar, în continuarea unor reflecţii ale lui
Octavian Paler, adevărul poate însemna şi „a subscrie
la rău”. „Nu cred că ziaristul se poate mulţumi să
joace rol de oglindă. Oricât de fidelă, o oglindă nu va
îndrepta niciodată în lume nimic. Nu va micşora răul
şi nu va ajuta binele să triumfe. Prin simplul fapt că
reflectă lumea, ea n-o va face şi mai dreaptă.”
Istoric al clipei reuşeşte să fie jurnalistul Florin
Frăţilă, în antologia textelor apărute săptămânal în
„Oglinda de azi” de la Câmpina, în cadrul rubricii
„Cuvântul care înţeapă”. Titlul antologiei este
semnificativ: „Rămân să disper printre ai mei”.
Convins de utilitatea demersului său publicistic,
Florin Frăţilă are destule îndoieli că „va micşora
răul şi va ajuta binele să triumfe”. Ce rămâne

89
Florin Dochia

atunci, în timp, din textele sale? Termenul prim al

expresiei camusiene pare preponderent cu valoare,
de această dată. Nu clipa contează, ci ISTORIA ei,
amprenta faptelor unor oameni asupra mişcării
sociale şi politice.
Autorul decupează întâmplări semnificative şi le
supune dezbaterii cititorilor, având grijă să se şi
implice prin comentariu de ordin etic, ceea ce
transcende perceptele deontologice obişnuite în
jurnalism. Aşadar, nu avem de-a face cu articole
banale, de serie, ci cu texte de atitudine, în care se
implică personal, direct. Rubrica „şi-a asumat rolul şi
răspunderea de a critica, argumentat şi fără
menajamente, atât tarele societăţii contemporane, cât
şi puterea politico-administrativă. Motivaţia acestui
demers a fost dată de sesizările primite zilnic din
partea celor ce îşi caută dreptatea pierdută în
conflictele şi relaţiile defectuoase cu instituţiile
administraţiei publice.” Avertismentul semnatarului
este de luat în seamă, cum şi orientarea sa ideologică
declarat liberală nu trebuie trecută cu vederea! „Voi
încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept
câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am
născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul
meu, acum în vârstă de 9 ani va ajunge, peste câţiva
ani, să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a
născut român” - avertizează încă de la început, în 13
iulie 2010. Mai mult, este conştient de riscurile pe care

90
 Stare de lectură 2

şi le asumă: „Zilele trecute am fost întrebat de o

cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu
fiecare apariţie tot mai mulţi duşmani. I-am răspuns
că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se
întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi
pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să
nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a
privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. (Pentru a
câta oară mi se spune asta?) Poate avea dreptate, dar
eu încă mai cred în puterea cuvântului.”
De la aceste premise plecăm în lectura volumului
de peste două sute de pagini şi descoperim o scriitură
crudă, nutrită din sigură sursă pamfletară, mai peste
tot satirică, neiertătoare cu ceea ce autorul socoate a fi
comportamente imorale, atitudini necinstite, minciună,
înşelătorie, ipocrizie. Subiectele principale se extrag
din relaţia cetăţenilor cu administraţia locală,
avatarele acesteia din urmă, primarul, funcţionarii
Primăriei, consilierii locali fiind ţintele preferate.
Debuturile textelor sunt aparent benigne, puternic
personalizate: „De ceva vreme, mi-am făcut un obicei
din a-mi bea cafeaua cu prietenii la barul din centru,
după părerea mea un fel de «Capşa» a zilelor noastre,
unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii.
Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu,
politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici,
muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore,
şmecheri de centru şi uneori chiar primari.” Sau: „Nu

91
Florin Dochia

mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte

de câteva zile a venit la pachet cu un soi de
indiferenţă, o letargie de care încerc să fug obligând
cuvântul scris să fie din nou amprenta gândurilor şi
trăirilor mele cotidiene.” Sunt probe în favoarea
subtitlului cărţii, „Jurnal de ziarist incomod”, dar şi
pentru a demonstra preeminenţa artei scrisului
jurnalistic în demersul lui Florin Frăţilă, aspect foarte
vizibil pentru orice privire cât de cât atentă. Patima cu
care se angajează în discurs este ilustrată printr-o
retorică sui-generis ce atrage cititorul şi-l convinge.
„În ultimele zile am avut o senzaţie puternică de
neputinţă în faţa realităţii, provocată de sentimentul
că demnitatea şi cinstea sunt pe cale de dispariţie. În
locul lor, a apărut o gaură neagră, care nu ne mai dă
posibilitatea să ne împotrivim în faţa celor ce ni se
întâmplă. Trăim în haos, la discreţia unor ticăloşi pe
care i-am ales să ne dispreţuiască, să ne facă să ne
simţim străini în propria ţară şi cu mâinile legate. În
cinismul lor, aceşti mârşavi ne cer să fim raţionali, să
ne obişnuim cu sărăcia şi eventual, în calitate de
victime, să le mulţumim că ne jefuiesc. Aş vrea să pot
să-i urăsc, însă ştiu că ura este o manifestare a
neputinţei şi încă nu-mi permit să fiu neputincios,
chiar dacă mă încearcă această senzaţie, trăind într-o
ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii
corupte, comunişti şi securişti. Cu câtă amărăciune
spun asta!” Tăietura chirurgicală a textului aminteşte

92
 Stare de lectură 2

de cele mai acide texte ale lui Pamfil Şeicaru sau chiar,
mai departe în timp, un Octavian Goga al deceniului
al doilea din secolul XX. Iar abordarea trece dincolo
de interesul local de care se bucură hebdomadarul ce
găzduieşte îndeobşte articolele, poate şi pentru că o
parte dintre ele au apărut şi în cotidianul naţional
„Adevărul”, dar cu siguranţă din pricina angajării
responsabile a autorului în problematica generală a
societăţii româneşti.
Evenimente semnificative pe plan local sunt
privite cu luciditate.
O vizită a artistului Marcel Iureş este pusă în
balanţă cu atmosfera orăşelului de provincie. «După
ce-l asculţi preţ de două ore pe marele actor Marcel
Iureş este foarte dificil să reintri în atmosfera
apăsătoare a unui oraş prăfuit de provincie cum este
Câmpina, în care singurele bucurii ale sufletului sunt
fetele frumoase pe care le observi sporadic pe stradă,
lectura unei cărţi bune, emoţiile de suporter al unei
echipe de fotbal şi momentele de socializare în faţa
unui pahar cu bere, alături de amici. […] Modestia lui
Iureş este năucitoare. De la hainele pe care le îmbracă,
până la principiile sale de viaţă şi mai ales cele
referitoare la societatea în care trăim, omul
debordează de bun simţ. Simplitatea lui îţi arată, de
fapt, complexitatea unui mare caracter născut în
Băileştiul lui Amza Pellea şi desăvârşit pe marile
scene ale lumii. Dialogul cu Marcel Iureş a fost un

93
Florin Dochia

moment de normalitate într-o lume absolut nebună,

în care cei peste 200 de invitaţi au aflat că viaţa nu este
o simplă piesă de teatru pusă în scenă de o clică de
regizori proşti, ci mai degrabă o luptă în care fiecare
ne alegem rolul în funcţie de cât ne duce mintea.»
Mesajul din Parlament al fostului rege al României
îi prilejuieşte ziaristului un excurs senin, într-un text
cu titlu plin de semnificaţie, „Majestatea Sa Bunul
Simţ”: «Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea
bunului simţ, adresându-se poporului său cu
demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de
stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25
octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire
aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru
prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna
Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii
falimentare dâmboviţene.» Dar nu uită şi nu iartă
«pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei
puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o
întâlnire istorică».
O sărbătoare oarecum tradiţională dă prilejul
pentru o satiră neiertătoare: «Zilele trecute, am asistat
la festivitatea de deschidere a serbărilor de toamnă
ale oraşului, „intitulate” (vorba lui Garcea) de
autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea
copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le
bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor
oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un

94
 Stare de lectură 2

gust amar multor câmpineni iubitori ai obiceiurilor şi

culturii autentice locale. [...] „Câmpina Medievală” a
adus din nou în prim plan cârnăţăria înşirată de-a
lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de
nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal,
cred că a fost singurul element autentic al unui târg
de provincie din epoca evului mediu, despre care
prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă
plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult
sau mai puţin îmbietoare”.»
Atitudinea etică este un aspect esenţial pentru
înţelegerea demersului jurnalistic al lui Florin Frăţilă.
Dacă nu iartă ceea ce crede că este imoral sau ilegal
în atitudinea reprezentanţilor administraţiei, nici pe
concetăţenii indiferenţi, needucaţi, răuvoitori nu-i
iartă, iar discursul capătă valabilitate generală, cum
citim în textul „Laşitatea la români”: «Cred cu tărie
că infernul în care trăim azi în societatea românească
vine din fiecare dintre noi. Laşităţile noastre de
fiecare zi, mai mici sau mai mari, ne-au adus în
punctul în care ne complăcem ducând o viaţă
mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea
puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne
venea să urlăm. / Dacă cineva ar avea vreun motiv să
ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem
bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi
în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare,
probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai

95
Florin Dochia

bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape

de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de
Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm
să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp, am
aşteptat propria noastră decădere, care, iată, este pe
cale să se producă. E drept că aşteptarea poate fi
uneori o sursă de speranţă, însă, în cazul nostru, a
fost doar o dezamăgire.»
Florin Frăţilă nu rămâne indiferent nici în faţa
evenimentelor cu impact european. În „Demagogii
noştri nu semănă cu ai lor”, cu referire la blocarea
aderării Românie la Schengen de către Olada şi
Finlanda, pune în lumină asemănarea dintre lumea
politică din patria noastră şi aceea din alte patrii, ba
chiar din patria europeană. «Partidul pentru Libertate
din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care
împreună reprezintă mai puţin de două milioane de
voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile
guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi, în cele din
urmă, ale Consiliului Europei), care la rândul lor au
acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului
parlamentar intern. Aşadar, două milioane de
populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au
dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de
milioane de europeni. Concluzia mea după acest
neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată
are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de
decizii în ceea ce priveşte spaţiul Schengen, lăsate la

96
 Stare de lectură 2

îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi

extrem de nocive pentru ideea de libertate a
individului european.»
Aria subiectelor abordate de autor în „Rămân să
disper printre ai mei” este mult mai largă decât a
putut fi prezentată aici. Se cuvine subliniată, în plus,
valoarea de mărturie istorică a antilogiei prezente -
peste decenii, cu siguranţă, cei care vor voi să ştie câte
ceva despre viaţa câmpinenilor în cel de-al doilea
deceniu al secolului au în textele lui Florin Frăţilă o
oglindă, dacă nu obiectivă (aşa ceva este, să
recunoaştem, imposibil!), indubitabil cinstită şi
îndrăgostită. Căci din ce altceva decât din dragoste să
vină patima cu care scrie despre oraşul acesta care
împlinea 510 ani de atestare documentară?
Florina Isache
Ploi în oglinzi

Poezia Florinei Isache pare că se hrăneşte din

oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor –
interioară, exterioară, personală, străină, concretă,
abstractă, reală, falsă, inventată, a ideilor, a
sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. –
este printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul
întors se transformă, uneori, în caleidoscop, acel tub
cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile
multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după
algoritmi pe care autoarea îi lasă să conducă jocul,
aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei
limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată
a cotidianului în poezia Florinei Isache,
caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint
deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar.
Este prezent în permanenţă un Celălalt incert, o
alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile poetice
cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre
spaţii ori evenimente din categorii diferite de
realitate. Iată un exemplu relevant pentru felul în
care poeta, deschizând banal (ca la şah, e4 e5),
construieşte un puzzle insolit, din fragmente cărora

98
 Stare de lectură 2

le distorsionează sensurile curente şi obţine un întreg

mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori
pe zi mă întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier,
apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă. / Ploua şi
carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. /
Întins pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau
setea prin el. / Uneori, sângele se aprindea din senin
şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri sub
pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările
rămâneau tot flăcări. / Oamenii se jucau cu focul.
Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un
fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la
strategiile formale ale (post)suprarealismului nu este
surprinzător la ora de faţă, când numitul
postmodernism permite alcătuiri în care insolitul
este regula, iar alăturări de elemente specifice
diverselor orientări poetice sunt fireşti. Florina
Isache struneşte cu îndemânare mijloacele textuale,
îşi permite adesea formulări aforistice (cum o făcea şi
în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze
neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait
pour aboutir à un livre».
O lectură atentă poate discerne, mai mult decât
altădată, în fundal, drame existenţiale din zona
limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de
comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie
asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-
aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea

99
Florin Dochia

până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul

se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai
expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un
timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am
scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi
întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos /
între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care
vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea
aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care
poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al
provocării: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine
/ şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută /
toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin
tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele
/ şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la
moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e
fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.”
(Când îţi părăseşti trupul).
Orice clipă a existenţei poate fi transformată în
poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie,
poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci
când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu
Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind
cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o
pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface
de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis
ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile
deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare

100
 Stare de lectură 2

sunt mai ales poemele din acest volum, despre

conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil
după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi
morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm
supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.”
Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se
scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi
forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din
această carte, în care apa este element primordial
(„Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau
deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”),
ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat
din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă,
adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi
argumentul cel mai convingător pentru înaltul nivel
al poeziei acesteia: „Noaptea se mula pe ziduri, pe
străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în
balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta
fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de
apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea
îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-
i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu
îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort.”
(Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de
sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la
metafora nichitiană…), persistă în majoritatea
textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber,
indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului.

101
Florin Dochia

„Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul

Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte
rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. /
Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe
mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio
atingere. (Durerea face parte din noi).
Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în
copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt
pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru
înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a
depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este
o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei
plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să
se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme,
tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o
haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. //
Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am
ales să fiu ea.” (Ereditar)
Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie,
constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache
este dovada unui câştig în profunzime şi în
expresivitate, precum şi confirmarea unei voci
distincte, puternice a poeziei contemporane
româneşti.
 Ioan Matiuţ
fuga din urmă

Dacă vrei să simţi ce înseamnă în lectura de poezie

senzaţia de insaţietate, citeşte poezia lui Ioan Matiuţ!
Poetul arădean are – nu de azi, de ieri – rar întâlnita
înclinaţie de a chema cititorii al festin şi a le permite
doar simpla – şi încântătoarea, e adevărat –
degustare. Ca în antecamera unei crame cu vinuri
nobile, eşti invitat să-ţi desfeţi poeticele papile
gustative cu alese arome dintre cele mai fine şi bogate
în cantităţi farmaceutice. Poate că marile fericiri sunt
nutrite şi micile bucurii, cert este că Ioan Matiuţ are
ştiinţa dea fi concis fără a pierde din vedre
profunzimea reflecţie. Aparent, multe dintre textele
sale sunt notaţii de stări şi situaţii, legate de real ori de
imaginar. În fond, ele sunt rezultatul unor adânci
aplecări asupra trăitelor şi tot către cele de trăit
conduce cititorul negrăbit.
În locul şi împotriva aluviunilor verbale
considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte
şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate,
Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care
încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu
este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o
comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin

103
Florin Dochia

din economia de mijloace artistice, nici din

parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu
care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie,
pentru a sugera un posibil Univers: „scapă / sfâşie
vederea” (p. 10) este deschiderea simplă, frustă a căii
spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de
sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare
cititor poete găsi în lăuntrul său resurse pentru a
urma îndemnul lipsit, altfel de retorism.
Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi
o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie
lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa
aşterne / coala albă / care-mi pândeşte / sângele // să
scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere
referenţială, de situare deliberată, înlăuntrul
metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată
de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în
acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu
aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în
care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi
cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi
lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în
câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe
un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge
exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, azil ori
prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce / în ce /
mai greu dimineaţa / o parte / rămâne în somn / alta
pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme

104
 Stare de lectură 2

de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii,

ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal
nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală
aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul
lui Franz Kafka din „America”, într-un labirint de
încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi
săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu
minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri,
pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai
este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al
zădărniciei: „zgârâi pielea // nu curge / nu se arată /
nimic // după piele/ altă piele/ până la capăt // care e
cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc,
ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi
nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre
toate / zgomotele lumii / doar paşii tăi / îi aud / nu ştiu
dacă eşti / ploaie / moarte / vânt/ animal flămând / sau
simplă femeie // dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare
dimineaţă / cineva / mă trezeşte / şi mă trimite / în
viaţă // seara / las uşa deschisă” (p. 8)
Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu
generozitate, scânteierile expresive de mare
frumuseţe: „desfrunzit de / toamnă / legănat de / tine
/ unde mă va duce / noaptea care / vine” (p. 11). Ceea
ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna
/ un burete colorat / şterge lume / din ochii mei”
(p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale
precum „binecuvântată fii / iubire / care-mi sfâşii

105
Florin Dochia

sufletul / chiar dacă / eşti mai amară / decât moartea”

(p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu
are/ capăt / începutul / început // de ce m-ai risipit /
Doamne / în pulberea asta de lume (p. 21).
Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu
tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan
Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi
bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată
ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate
capul / pe fereastră / mi-a zis / Conductorul // prea
târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea / cu mica ei
călătorie / din care / uneori ne întoarcem” (p. 44).
Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini
apare adesea, de obicei ca reproş pentru numeroasele
absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu
tine / pentru o veşnicie / fără tine // nu ne mai îngrozi
/ Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu
moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt
în gură / gustul tău / amesteca cu gustul /
pământului” (p. 45), „chipul tău / floare de gheaţă / pe
fereastra / dintre zi şi noapte” (p. 53).
Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ
crede pe bune dreptate că „lumea / ar putea fi /
poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să
încerci „a-ţi şterge / urma / încercând să scapi” (p. 63)
de „straniul / fiecărui lucru / decojit de / privirea /
care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu
din labirint, ci spre un nou labirint.
 Octavian Mihalcea
Umbra de fier

Dacă este evident, de mai bine de un secol, că

poezia se face cu cuvinte (a se adăuga expresiei şi
grăuntele necesar de caldă ironie strecurat de
Mallarmé), nimic nu o obligă să locuiască în ele. La
nivelul cel mai înalt, poezia îşi află sălaşul dincolo de
cuvinte, în spatele lor, chiar înaintea existenţei lor,
dacă-mi este permis să arunc mănuşa. Fiind de
acord că „la-nceput a fost cuvântul”, atunci poezia
îşi află sălaşul dincolo de acel început, în creuzetul
din care energiile cele mai subtile şi-au iscat forma
şi şi-au căutat trup. Actul Creaţiei Primordiale este
un Act Poetic, invenţia de lumi este rostul prim al
Poeziei, iară nu descrierea lor postumă. Dar dacă şi
naşterea fiecărui om este un act poetic, moartea sa
nicicum nu este altceva. Deja avangarda interbelică
din secolul trecut a eliberat cuvântul de sensul
imediat, conferindu-i identitate, deci existenţă
proprie. A încetat să mai fie vehicul, a devenit
cuvânt în libertate, iar lirismul, esenţial şi sintetic. L-aţi
recunoscut aici pe Marinetti, urmele sale şi ale
celorlalţi „revoluţionari” sunt mereu proaspete în
poezia de azi.

107
Florin Dochia

De pe aceste premise se cuvine plecat, în opinia

mea, la lectura poemelor lui Octavian Mihalcea, din
noul volum numit „Umbra de fier” (Bucureşti,
SemnE, 2016; cu ilustraţii de Alex Ivanov). „Instalaţia
de avangardă funcţionează” – ne previne autorul, şi
aş adăuga că o greşeală de tipar, ratată aici, ar fi urcat
tensiunea versului şi reversului: „instalaţia de
avangardă ficţionează” – dar m-aş cam îndepărta de
sobrietatea autorului. Însă esenţa asta este, Octavian
Mihalcea construieşte auster, economicos, foarte
adesea asindetic, precum un eremit aşezat cu spatele
în gura grotei penitenţei sale, privind în „adâncimi
sihastre” „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă
ceara unui timp interesant”. Căci penitenţa este
izvorul poemelor aşezate sub „umbra de fier”,
suntem cu toţii „prizonieri din afară spre interior”, iar
zidurile acestea dinlăuntru nu se pot sparge.
„Captivitate strânsă la piept”, îmbrăţişată, aşadar, ca-
ntr-o relaţie nevinovată victimă-călău. Un sindrom
Stocholm de o frumoasă plasticitate a imaginii
impresionist abstracte, esenţializate; de fapt, „poetul
pictează poveşti”, în prezenţa timpului ca o materie
inertă, lipsită de relief. Timbrul poemelor lui
Octavian Mihalcea este angoasa existenţialistă lipsită
de ethosul promotorilor direcţiei. „Simpla iluzie se
petrece şi fuge pe întreaga cursă. Trecut fără viitor.
Vară abstractă printre ierburi. Mult aşteptatele
răspunsuri vin cu himerele traiului învingând

108
 Stare de lectură 2

expresia. Acum înclinăm forma tristă, alunecată.

Urmează proba supliciului divers. Cumva
inexprimabil.” Poemul tocmai citat, Acum înclinăm,
descrie pierderea iremediabilă a legăturii cu realul, fie
şi imaginat, elementele acestuia nu se mai leagă între
ele, nu mai comunică. „Umbra de fier” este un şir
nesfârşit de zăbrele cărora li se dezvăluie numai
imaginea indirectă, desenul pe un perete îndepărtat.
Toate întâmplările din acest spaţiu sunt stranii ca într-
un spectacol de circ sau commedia dell’arte: „Satirul
baroc înţeapă tablourile. Pătrundere zărită printr-un
foarte abil fum. Vieţuire implacabilă împreună cu
veninul. Lupa oricărei camuflări la plural. De altfel,
luxul apare diferit peste dulcile pete.” (Pete dulci). Ar
fi superfluu să se citească o asemenea construcţie
eliptică în absenţa unei imaginări plastice, a
construcţiei în minte a unui tablou cel puţin din genul
acelora ale lui Chagall. Volumele sunt definite prin
absenţa substanţei din forma obiectului: „Tot mai
regretatele adâncimi vestesc discreţia lagunei. Mereu
nouă, mângâierea măştilor pierdute. Din globul
necunoscut vorbeşte legea redusă la esenţă. Valul –
înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel
vestitor.” (Castel) Măştile apar adesea în poemele lui
Mihalcea, însă este evident că nu mai există loc în care
să te ascunzi, nu mai există intimitate, totul este la
vedere – poemele acestea dau seamă de absurdul
înstăpânit peste postmodernitatea în care vieţuim.

109
Florin Dochia

Societatea transparentă (Gianni Vattimo), aici mai

degrabă a transparenţei, în care marginile se pierd în
indefinit, înseamnă eliberarea diferenţelor, dar, în
viziunea lui Mihalcea, à rebours, y compris şi
abandonarea oricăror reguli, manifestarea brută a
imediatului. Fragmentarea dă iluzia pluralităţii, dar
trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de
slăbire, de dezagregare resimţită la nivel intim.
Poemul Demult este o excelentă ilustrare a acestei
trăiri tragice a destinului: „Deplasare, deplasare,
treptat spre alte cruste din univers. Consecinţa fugară
soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui tip
născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea
fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări.”
Imaginea finală, a reducerii întregului la un simplu
contrast la nonculorilor, resemnificând moartea, pune
punct oricărei nostalgii, dar speranţa se mai hrăneşte
din iluzie câteva pagini mai departe, în poeme
precum Altă linişte: „Spui că doar acolo e linişte. Nu
ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să
vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Afară
simţi (da, chiar ăsta e cuvântul tremurător!) cum te
vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista.
Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe
salvatoare.” Deja se observă o altă coerenţă a
expresiei, o căldură ivită de nu se ştie unde, dar aceste
„scăpări de hăţuri” sunt rare la prea-lucidul poet
Octavian Mihalcea. „Mag printre spini”, poetul

110
 Stare de lectură 2

combină elementele în căutarea unei ordini

imposibile, dar „Aşa e realitatea eterului. Trist exil al
flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt nepieritoare, doar
cheia supliciului însingurează atingerile odată
preţioase. Ameninţarea pândeşte lumina. Florile iau
trup animal. […]” (Libertatea eterului).
Abandonând căutarea unui imposibil Paradis
pierdut, Octavian Mihalcea cutează să şi-l
reconstituie din fragmente disparate, din lumini şi
mai cu seamă din umbre, din „Ploi vechi la margine
de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii”, „nicio
emoţie, numai şi numai imagini în amfora unor
imposibile coincidenţe.” Cumva, Paradisul său
devine convingător, dar niciodată vindecător, „Poezia
trezeşte oricând culoarea ochilor”, dar „Peisajul
atârnat în lanţ” „prin lumea scărilor volante” nu
reuşeşte să dea sens unui puzzle descompletat. Asta e
lumea construită de poet, ceva ce ar putea să fie dacă
s-ar putea lega fie şi iluzoriu.
Magda Mirea
Ceva nu e
Avem în textele Magdei Mirea mărturisirea
neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul
iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect:
esenţa subtilă a versurilor (şi poemelor) este
îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă
lumea înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie
descoperit fragmentar, pas cu pas, de necuprins fiind,
în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne poate
conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din
„Dincolo de bine şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung
abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul
sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru
a sublinia că poeta acceptă să demonstreze cu
dezinvoltură chiar aforismul 145: „Comparându-l în
mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi
avut geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de
a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest volum
joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde
priveşte lumea şi o procesează cu voluptate, aruncând-
o în visare, în dorinţă, o salvează din contingent
mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri
fondatoare, care se risipesc repede, la cea mai uşoară
briză, pentru a se reconstitui în alte uimitoare imagini
fantastice şi pitoreşti.

112
 Stare de lectură 2

Magda Mirea este un poet al viziunii. Al viziunii care

te face să participi aproape fizic la o sublimare a iubirii
sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului
dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este
căutare a sensurilor absente ale existenţei. Ne aflăm în
mod manifest la nivelul Eros din construcţia clasică
Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica
expresivă este golirea cuvintelor de sensurile originare
şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri noi, pentru
simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al
suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a
uimi şi a surprinde, pentru a subjuga. Coerenţa este
câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin logica
morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism,
prin rearanjare aparent aleatoare a peisajului şi
populaţiilor care îl decorează. Surprinde la Magda
Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini
de o claritate şi strălucire orbitoare, sfidând limita
indefinibilului raţional, deci cu nevoia accesului la
perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea
altădată un comentator, poezia aceasta „ţi se deschide
direct în sinapse”. Dacă nu ne-am teme de platitudine,
am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor”
lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta,
ci poate numai intuit.
Dacă în „Femeia cu mâinile lipite de trup” (2008) şi
„Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva din
accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen

113
Florin Dochia

proxim, spontaneitatea notaţiei o conduce, de astă dată,

la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea
existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost
descoperită o formă incertă / părea o ruminaţie a unui
poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă: „plutesc / în
conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie /
un copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se
întinde într-o stampă de levănţică şi verde”), aşadar
aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca
neviul să devină viu, să deprindă clocotul vieţii.
Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu
conduce decât la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de
ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne
în poemul „eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma
unui oraş / în bărbatul lunatic / visător până la poezie /
în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile
unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă
am fi plutit pe doi cai albi / tot carteziană ar fi rămas
întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă depăşeşte
posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…
Bărbatul pare a fi un vehicul al iubirii, nu are carne
şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de sine: „[…] /
aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr /
de parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de
femeie / […]” („tratat de descompunere a fericirii”).
Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de
Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când se va fi
spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru

114
 Stare de lectură 2

e şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va

dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi
necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale
noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile,
respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom
înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit, dar oferta ei
poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu
mă crezi // scriu doar poeme din rodnicia unei femei /
în mintea căreia încolţeşte iarba/ iar fericirea mea e
strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte”
(„denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea
rodului spiritual, în proximitatea transcendentului,
fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la mundan, la
banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou
votiv”), pentru că „singurătatea se naşte, de regulă,
fără umbră” („poem somatic, cu trădare şi
margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare
ardori” („ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în
poemul „duminica ating iarba” este spre oarecine: „fă-
mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce dinţii
sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa
/ spre unica formă a nebuniei / care ne scapă”.
În peisajul fantast al unui discret eros fondator
(„fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez
cu o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna
scăldată în lapte / descleiez sărbătoarea”, „femei
începură să se nască [sic!] / ca un păienjeniş de curbe
şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi”

115
Florin Dochia

), se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate,

puseuri de lipsă a speranţei ori de presimţire a unui
final de neocolit: „de ce am fi schimbat lumea / iepurii
de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă
gură // ca o zi făcătoare de văduve // o femeie
închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase drumul //
părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi,
râul era un cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt
poem al volumului ilustrează absenţa absolută,
arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici
măcar singurătatea” („şi soarele acesta care intră în
mine”) Dar thanatosul ascuns aici este reîntemeitor,
este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea
clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de
femeie / eu, spre ultima literă a întrebării / amândoi cu
faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).
Delicate declaraţii de dragoste sunt „poem în trei
puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în braţe”,
„poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un
izvor” ş.a., fără însă a atinge tensiunea spirituală
înaltă care traversează cele mai multe texte ale
volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare
cititor sensibil: „vreau să înnoptez în povestea ta /
să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut
visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare
în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.
Poezia Magdei Mirea este o continuă sărbătoare a
Cuvântului.
 Iulian Moreanu
Iarna perfectă

Dacă tot e să mori, fă-o cu talent!

Fie că ni se arată a fi in actu, fie că trec pe lângă şi
ratează momentul final, personaje din proza scurtă a
lui Iulian Moreanu par a tinde să răspundă
comandamentului. Autorul este în acord cu un filosof
german (1) care socotea că momentul fecund al
literaturii moderne este ciuma din Florenţa anului
1348, când se schimbă direcţia narativităţii europene
şi se reuşeşte să se demonstreze că oamenii au un
talent nebun de a supravieţui. În acord, dar şi în
răspăr, adesea, Iulian Moreanu arată, în destule
povestiri din cele şase volume ale sale, că oamenii pot
avea şi un talent neaşteptat de a muri sau măcar de a
mima actul. A se vedea Cerbul însetat (2012), Febra
(2013), Neguţătorul de vise (2014).
Acesta ar fi şi sensul metaforei din titlul celui mai
nou volum semnat de acesta, Iarna perfectă (Editura
Rafet, 2015) – ceea ce vrea să însemne atingerea la
supremă valoare a finalului unei existenţe,
semnificative sau nu. Sintagma aminteşte de Perfect
storm, un alt titlu de op artistic încărcat de dramatice
semnificaţii existenţiale şi apocaliptice. Nimic

117
Florin Dochia

apocaliptic, însă, în textele lui Iulian Moreanu. Totul

este „omenesc, prea omenesc”, cu tot ceea ce poate
include această spunere a lui gânditorului de la Sils-
Maria, inclusiv ideea străveche despre legătura
indestructibilă eros & thanatos „A iubi şi a dispărea:
acestea se împreună în vecii vecilor. A voi să iubeşti e
totodată să fii gata de moarte.” (2)
Volumul include opt povestiri: Iarna perfectă, Omul
pădurii, Accidentul, Doamna Nina, Ăla care…, Umbrela,
Florentina şi Penalty. Lumea fiecăreia este diferită,
particulară, de la simpla întâmplare banală văzută din
perspectiva relaţiilor sociale, uneori indirect satirizată,
la malentendu-ul existenţialist sau la devenirea unei
existenţe plasate la întâlnirea cu mister(ios)ul.
„Fericit în contemplare, cu voinţa morţii” (3) este
personajul din povestirea ce dă titlul cărţii. „Voiam să
mor. Da. Chiar aşa. Să mă aşez pe ceva şi gata! În
secunda următoare să mor. Să dispar.” Persoana întâi
folosită de autor mereu cu bună îndemânare oferă
posibilitatea analizei interioare clinice şi cinice a unei
existenţe lipsite de perspectivă. Acel eternel retour
cotidian al boschetarului, somnul de noapte pe o
bancă din parc, însoţirea cu aceiaşi oameni de
condiţie socială modestă spre joasă, cu prilejul unor
excese bahice nesfârşite obţinute ca plată pentru
poveştile pe care le spune fără oprire („turnam
braşoave la foc automat”, „parcă în cap mi se
deschidea o carte din care eu nu aveam altceva de

118
 Stare de lectură 2

făcut decât să citesc”) şi de care publicul avid pare a

fi devenit dependent. Pentru ca tabloul să fie complet,
apare şi femeia, ceva între fantasmă şi ange gardien,
dar, vom vedea, de fapt, călăuză senină spre
împlinirea destinului dorit şi inevitabil. Ca la mai
toate textele lui Iulian Moreanu, finalul răstoarnă
orice impresie ne-am fi făcut de-a lungul lecturii cu
privire la semnificaţia etică a demersului creator.
Situarea acţiunii textelor într-un timp cvasi-
indeterminat, vag plasabil în a doua jumătate a
secolului al douăzecilea şi/sau cel curent, într-un loc
indeterminat, vag situabil într-o rural-urbană zonă de
deal, aminteşte de spaţiul-timp static din proza
realismului miraculos, combinat cu acela din
povestirile eliadeşti. Ai tot timpul senzaţia stranie că
toată mişcarea are loc într-o fotografie. Meşteşugul
construcţiei este excelent controlat de Iulian
Moreanu, marea fineţe a strecurării acelui detaliu
semnificativ pentru deturnarea discretă a firescului
acceptat este reconfortantă pentru cititorul atent;
degradarea realităţii se produce pe neobservate şi
trecerea în alt sistem de referinţă se remarcată abia
atunci când deja s-a produs.
Se cuvine să subliniem, însă, că mai este ceva ce
rezistă întotdeauna: verosimilitatea. Cu toate că, pe
urmele lui Jean Ricardou, teoreticianul Noului
Roman, putem accepta că „efectul de verosimilitate,
într-un text, are un efect secundar: acela de a face să

119
Florin Dochia

dispară textul ca text prin abolirea materialităţii sale

în transparenţa sensului” (4), şi că această
transparenţă poate fi apreciată ca un pericol pentru
text, în ceea ce se doreşte a fi el pentru cititor, şi că
sensul istoric şi cel social reprezintă unul dintre cele
mai mari pericole, căci conduc la modelul anacronic
al realismului secolului al nouăsprezecelea. Nimic
mai departe de verosimilitatea prozei lui Iulian
Moreanu. Încrederea vine, aici, după opinia noastră,
din stil, din manipularea subtilă a expresiei, din
asigurarea unei redundanţe complexe care asigură
„mesajului” acceptarea fără obstacole.
Prozatorul manipulează cuvintele ca pe nişte
unităţi de coduri genetice, prin alăturarea lor în
anumite şiruri produce efecte imprevizibile, el are o
po(i)etică personală, cu elemente ce amintesc şi de
Noul Roman francez, iar aceasta îl diferenţiază pe
autor într-un context contemporan altfel atât de bogat
şi variat. Există, în plus, şi poezia romantică a
imaginii calofile - peisajele, indiferent de anotimp,
sunt luxuriante, veşminte, gesturi, atitudini
beneficiază de comparaţii cel mai adesea fabuloase
(„Mă privea cu nişte ochi ce aveau în ei ceva de
cărbuni încinşi la maximum care simţeam că-mi
sfredelesc pieptul.” „Sipică îşi scoase cizmele de piele
şi simţi cum labele picioarelor i se dilată ca un aluat
de cozonac pus la dospit şi care dă peste marginile
vasului.” „Bărbatul strivi mucul puturoşeniei sale cu

120
 Stare de lectură 2

două degete, parcă acestea erau un cârlig de rufe şi-şi

aprinse o ţigară din pachetul omului legii. O savură
cu ochii închişi, cu nările dilatate şi ţinând cât mai
mult fumul în plămâni, dându-l apoi afară uşor, într-
o expiraţie ca un suspin de copil care visează ceva
frumos. Parcă nici nu scotea tot fumul afară, ca şi cum
voia să-şi facă nişte rezerve pentru mai târziu. Un mai
târziu incert.”). Din acest punct de vedere, al
frumuseţii expresiei, Iulian Moreanu este un calofil,
un explorator şi exploatator al limbii române, pe care
o mânuieşte cu forţă şi graţie. La toate acestea se
adaugă, din plin, ambiguizarea, de felul aceleia a lui
Vasile Voiculescu, mai puţin acel avant-gout fizic sau
imagistic carateristic la medicul buzoian. Nimic nu
este sigur decât scurtă vreme, tot ceea ce porneşte
într-o direcţie clară, îşi schimbă sensul curând, pentru
a se întoarce, în general, şi a relua ciclul, într-un
balans care nu se opreşte, uneori, pentru cititor, nici
măcar la ultimul cuvânt la textului. În Accidentul,
personajul este purtat într-un asemenea carusel de la
un capăt la altul al povestirii, rolul de ange gardien
fiind jucat de un bătrân destul de misterios. În Omul
Pădurii şi în Ăla care… tot ceea ce declanşase
„alergătura” este uitat brusc, fără nici o explicaţie, de
toată lumea şi lucrurile par că îşi reiau cursul normal.
Umbrela este un exemplu de echilibristică pe
marginea absurdului – o femeia lasă/uită pe o bancă o
umbrelă, iar bărbatul o ia, vrea şi nu reuşeşte să i-o

121
Florin Dochia

înapoieze; de şapte ori la rând, duce umbrela acasă

(„şapte umbrele pliabile fără husă… împodobiseră
cuierul ca un brad de anul nou”). Femeia este
nedumerită: „- Domnule, am observat că mă
urmăriţi… Şi-mi mai şi luaţi de fiecare dată umbrela
pe care o las pe bancă în semn de reper pentru cineva
care trebuie să afle că am fost aici şi l-am aşteptat.”
Pentru ca, apoi, ea să caute un răspuns plauzibil:
„- Nu cumva dumneavoastră trebuia să vi-l las?”
Finalul, care nu dezambiguizează, este în cheie
derutant glumeaţă: „Nişte nori urâţi ce se apropie cu
repeziciune de acea parte a oraşului nu prevestesc
nimic plăcut. […] Ce bună ar fi fost acum o
umbrelă…” Nimic nu se rezolvă, din contră,
ambiguitatea devine dominatoare. Cum se va fi
întâmplat şi în alte povestiri ale volumului.
Diferite sunt Florentina şi Penalty. Cea dintâi ţine de
clasicul quid pro quo, o neînţelegere cvasi-comică, cu
totul încântătoare, azi, în secolul apăsat de perceptele
political correctness, şi se decodifică în ultimul paragraf:
„Piticania a cuprins-o de mijloc, apoi s-a ridicat din
mers pe vârfuri şi a sărutat-o pe obraz.” Cea de-a doua
este o satiră socială din genul real-fiction, în care eroul
Liţă Spuzea, „vârful de atac al echipei locale de fotbal
în anii de glorie ai acesteia”, îşi onorează sărbătorirea,
pe stadion, desigur, încărcată de personaje şi de
semnificaţii exploatate electoral-politic, cu un cuvânt
final care aruncă totul într-o deriziune totală.

122
 Stare de lectură 2

Semnificativ, autorul nu iartă nimic, lasă deriziunea să

se întindă peste întreaga mulţime, minată de mizerie
morală, adunată, gregar, în jurul Puterii. Este un
exemplu de forţă evocatoare a scriiturii lui Iulian
Moreanu şi de independenţă faţă de mòde şi modèle,
pentru că, dacă literatura „este un sistem ale cărui
mecanisme de comandă sunt destinate reconstrucţiei
coerente de experienţe socialmente diferite din
complexitatea contingentă a lumii” (5), dubla
influenţă a poststructuralismului şi a deconstrucţiei a
făcut să devină anacronice concepţiile istorică şi
socială ale criticii literare, iar mondializarea accelerată
a amplificat tendinţa. Ceea ce s-a numit sociocritică
s-a fragilizat sub asaltul unor noţiuni precum
simultaneitate, hibridare, latenţă, performanţă, iar
procesul a fost accelerat de abandonarea reflecţiei
asupra relaţiei între câmpul literar (istoric sau
contemporan), devenită infecundă, şi dezvoltarea aşa-
numitei democraţii consensuale. Centrarea pe individ
şi, mai degrabă, pe relaţia cu sine, decât pe aceea cu
ceilalţi a lăsat inactive şi nesemnificative judecăţile de
valoare care evită observarea faptului că „a scrie
lumea” include inevitabil pe „a scrie istoria”, iar
graniţele dintre ficţiune şi eseu se estompează, din
deceniul nouă. Resorturile secrete ale genezei unor
asemenea texte literare rămân de descoperit, dar aici
este, îmi pare, sursa preferinţei benefice a autorului
pentru perspectiva autodiegetică, în defavoarea

123
Florin Dochia

aceleia homodiregetice, cu unele incursiuni strategice

în zona heterodiegetică.
Toată proza lui Iulian Moreanu este, în fond, o
luare de atitudine şi o interogare asupra valorilor
etice ale fiinţei raţionale aflate în conflict deschis cu
tendinţele totalitare ale mulţimii manipulate,
maniheiste, gregare, atinse de sindromul Stockholm,
confundând viziunea din acvariu cu aceea din
adâncul oceanului - o încercare disperată de a pune
ordine în haos. Excelenţa mijloacelor folosite de
„fabrica de emoţii” (cu expresia lui Pierre Lemaitre*)
a autorului stă mărturie a implicării totale în alegerea
celor mai potrivite căi de a convinge de adevărul
creaţiei ca îndreptar de comportamente, ca model de
viaţă. Din fericire pentru noi, cititorii, el reuşeşte pe
deplin, artistic, dar ratează, ca demers de inginerie
socială, pentru că realitatea este o continuă, o
nesfârşită provocare.
__________
1. Peter Sloterdijk, în Le Monde des livres, 20.05.2010
2. Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra…
3. idem
4. Jean Ricardou (éd.), Claude Simon, 10/18, 1975
5. Erich Köhler, „Gattungssystem und Gesellschaftssystem”,
în Cahiers d’Histoire des Littératures Romanes, vol. 1 (1977)
* „La vocation de la littérature, c’est de faire comprendre le
monde à travers les émotions.”
 Iulian Moreanu
Năvala norilor

Este un mister încă nedezvăluit de oarecine din ce

motiv, la un moment dat, unii autori (remarcabili) de
proză scurtă îşi încearcă puterile şi în a scrie roman.
Evident că avem de-a face cu două modalităţi diferite
de abordare a înălţimilor ficţiunii, fie şi numai din
pricina complexităţii şi a dificultăţii trecerii la un alt
tip de coerenţă narativă. Sunt numeroase exemplele
de eşecuri la trecerea de la o categorie la alta. E, poate,
vorba şi de urma unui bovarism al autorului care îşi
închipuie că ascende odată ce dă proba cantităţii
păstrând, pe cât îi este cu putinţă, semnele calităţii;
dar şi de manifestarea acelei opere de camuflaj, care
ar fi literatura, gustul pentru măşti şi pentru identităţi
multiple ca atitudine ofensivă la întâlnirea (adesea,
contondentă) cu realitatea. Se poate rata profunzimea
din orice direcţie ai veni spre scrierea de roman (sau
ai pleca dinspre scrierea de roman), acesta e tot într-o
criză de bune decenii, a acumulat numeroase
experienţe formale în ultima sută de ani – de la
madlena proustiană, fluxul conştiinţei, portmanteau
word, absurdul kafkian şi cel existenţialist, la noul
roman francez, la puzzle-ul din Rayuela lui Cortázar şi

125
Florin Dochia

realismul miraculos sud-american... Din criză în

criză, romanul îşi demonstrează vitalitatea şi
viabilitatea, devine tot mai expansiv faţă de genurile
„vecine”, liric şi dramatic, locuind tot mai stabil
centrul de interes al literaturii.
În acest context atât de variat, după câteva volume
de proză scurtă (Ruleta mincinoasă, 2007, Cerbul însetat,
2012, Febra, 2013) în care se observă lesne un algoritm
personal de dezvoltare a povestirii, de creare a unei
atmosfere care alunecă pe neobservate spre
fantasticul cu sensuri etice, fără să se rupă cumva de
epicul verosimil în accepţiunea clasică, Iulian
Moreanu ne propune un roman care îndrăzneşte să
refuze mòdele şi modélele post- ori trans-moderne şi
rămâne legat de naraţiunea modernă solidă, chiar
nutrindu-se din expresionism şi existenţialism, cu
subtile atingeri de aripă ale absurdului benign,
caracteristic la jumătatea secolului anterior şi
niciodată absent după aceea. Personajele sale par a fi
citit cu toatele Mitul lui Sisif camusian şi îl replică în
trăirile lor interioare, într-un permanent şi inevitabil
triumf al eşecului sentimental, într-o viaţă cotidiană
anostă, pe un meleag românesc oarecare, în timpuri
istorice în care oamenii sunt fără speranţă sub vremi.
Acţiunea curge după un ritm particular, lesne creator
de suspans, în care situaţiile conduc adesea spre
soluţii imprevizibile, dar întrutotul verosimile. Iulian
Moreanu este, şi în roman, un excelent povestitor.

126
 Stare de lectură 2

Proza lui „are carne”, textul se desfăşoară firesc,

precis, într-o aparentă lentoare, pentru ca surpriza să
vină cu precădere din acumularea de imagini mai
degrabă statice.
Trama este ţesută în jurul tribulaţiilor sentimentale
ale unui profesor cu veleităţi literare încă din
adolescenţă şi inserţii ale unor întâlniri semnificative,
la diferite vârste, care să îi definească profilul: fronda
tinereţii, anchete ale Securităţii, şedinţe de partid sau
de UTC, atmosfera îmbâcsită din mediul profesoral al
unui orăşel de provincie, marile greşeli şi micile
laşităţi care presară o viaţă cu numeroase răspântii şi
destule ratări. Facem cunoştinţă cu Cristian Anghel în
timp ce, preocupat de aranjarea cărţilor într-o nouă
bibliotecă, reciteşte manuscrisul romanului al cărui
personaj, Sandu Albu, este un inginer acuzat cândva
că vrea să fugă în Occident. Conform cunoscutului
procedeu mise en abyme, cei doi par a fi personaje
complementare, vieţile li se întrepătrund cumva, la
nivele subterane, ceea ce-i permite autorului
romanului să ofere scene memorabile, povestiri în
ramă – a se vedea cu deosebire vizita la cimitir şi
inevitabila întâlnire cu groparul-paznic parcă ieşit din
urzeala shakespeariană, sau ciudata călătorie cu
trenul, într-o atmosferă de margine a lumii. Linia
principală a naraţiunii este, însă, pendularea lui
Cristian între două iubiri, cea pentru Ioana, de care-l
despărţise repartiţia guvernamentală şi un

127
Florin Dochia

malentendu niciodată clarificat, şi cea „interzisă”,

pentru zvăpăiata elevă de liceu Rodica, un continuu
joc de-a şoarecele şi pisica, un fel de „lasă-mă, dar nu-
mi da pace” tensionant şi tragic, în cele din urmă.
Finalul, romanului, imprevizibil, dar întrutotul
verosimil, rezolvă pe deplin toate intrigile pornite de-
a lungul textului, adună toate firele, dar lasă, în
acelaşi timp, porţi deschise pentru noi direcţii de
dezvoltare. În fine, o ratare, două ratări, trei ratări
sentimentale, fugi şi refugii spre spaţii nesigure, cu
alte cuvinte, viaţă de-adevăratelea, cu luminile şi mai
ales cu umbrele ei, cu ameninţarea inevitabilă a
întunericului ce se strecoară aproape insesizabil în
inima fiecăruia şi-l consumă fără oprire.
Năvala norilor, primul roman al excelentului autor
de proză scurtă Iulian Moreanu, dă seama de buna
ştiinţă a construcţiei romaneşti, confirmă o voce
distinctă şi proaspătă a prozei contemporane.
 Miruna Mureşanu
Lumina mântuitoare

Tăcerea şi Cuvântul sunt marca poeziei semnate

Miruna Mureşanu. Adică singularul şi nu pluralul,
nu prea-multul, nu aglomerarea, nu mulţimea, nu
discusivul. Poetă pentru care scrisul este abia
rezultatul unei stări de graţie şi de reflecţie asupra
fiinţei interioare şi nu povestea detaliată a acestora,
este o stare de graţie intimă şi nu manifestare
exterioară de comunicare retorică, Miruna Mureşan
se prezintă editorial cam la un deceniu. Primul
volum de versuri i-a apărut în 1994 (Secunde
desfrunzite), primit ca „o certitudine aşteptată” (Paul
Dugneanu), al doilea în 2002 (Vinovăţia memoriei),
„un univers crepuscular, cu lumini spectrale, cu
forme instabile, destrămate sau spulberate” (Sultana
Craia), cel de-al treilea în 2012 (Lumina mântuitoare),
o confirmare a modernismului de sorginte
existenţialistă care a susţinut dintotdeauna
demersul ei poetic.
Pe linia expresionismului blagian, cu o ontologie a
misterului asemănătoare („căutând tot mai în urmă
un înţeles ascuns // înmuguream târziu în ritmul altei
toamne”), dar cu o viziune plătind tribut mai degrabă

129
Florin Dochia

direcţiei Kierkegaard-Kafka-Sartre-Camus, poezia

Mirunei Mureşanu este contemplaţie lucidă, detaşată,
neangajată, care ascunde discret suferinţa vinovăţiei
inevitabile, originare a fiinţei. Metafizica poetei se
sprijină pe conştiinţa eşecului fundamental al
proiectului uman, în lipsa aproprierii esenţei divine,
pe constatarea tragismului rupturii de absolut şi
cantonării în relativ, într-un univers volatil, în
perpetuă degradare.
Imaginarul acestei poezii pare a ţine de
oximoronul obişnuit la autorii optzecişti, de la care
autoarea s-ar putea revendica lesne. „Văzduhul cu
pereţi de miere aspră”, „timpul ce-mi fura/ mereu
din clipă”, „mirabil ţipăt al morţii înspre viaţă”,
extrase din poemul liminar, lacrima Bucuriei I, sunt
exemple de luxurianţă a peisajului interior, chiar
dacă perisabil: „de-o veşnicie repetam căderea”.
Concretul este abstras repede de abstract, de
reflectarea în oglinda interioară, care îl înlocuieşte cu
masca sa de sens friabil: „cu palmele întruna
îngropam subţire / tot mai absentă luna sub muntele
ce / deschidea-napoi o uşă acolo unde aştepta cu /
fiinţa colţuroasă cum un abis copilăria (subl. mea, FD)”
(lacrima Bucuriei II). Imaginile, mai peste tot, în acest
al treilea volum, sunt de o stranie frumuseţe, dar nu
se poate cita aici pe cât am voi, aşadar: „eu mă
temeam că văzul lor e mai puţin / şi mai neclar
capcană pentru fluturii / care-şi lăsau încet pe lucruri

130
 Stare de lectură 2

umbra / şi repetând-o ca pe o stranie dantelărie //

ieşeam câteodată pe ascuns să văd / cum totul
devenea de departe o fugă a / umbrelor noastre
zidite-ntre nouri în / fărâme albastre neştiute de
rugă” (lacrima Bucuriei II).
Reverberantă este, în continuare, „prezenţa
foşnitoare a morţii”. Poemele din corpul volumului,
al căror titlu este şi primul vers, sunt portrete ale
unor peisaje interioare detaliate amănunţit şi sintetic
şi curg alene pe linia subţire dintre avânt şi cădere.
Prezenţa lui Dumnezeu face ca atmosfera de psalm
şi de calm să primeze, chiar dacă El aparţine de o
dimensiune inaccesibilă: „Dumnezeu desena o lume
în ochiul lui bun şi cuminte”; „Dumnezeu calcă încet
pe pietre de lumină căutându-ne // trecând de poartă
El vede pe ziduri doar umbrele noastre / îmbrăţişate
târziu de vântul tristeţii violet arămiu”; „încercam
să-l simt pe Dumnezeu în forma abruptă a unei
pietre”; „atunci când lumina coboară din ochiul
Tatălui bun şi cuminte / de-o iarnă dureros de albă
îmi aduc poate aminte”; „noi două jumătăţi
alunecând // în singura lui Dumnezeu durată”;
„atunci o rugăciune ne strânge laolaltă / să ne
deschidă spre Dumnezeu o poartă”; etc. Dar căderea
este şi ea imagine însoţitoare / înlocuitoare a expierii
inevitabile: „cad uneori în mine şi-mi pierd urma /
scriu poezii precum ploile toamnei târzii / de parcă
mi-ar bate-n tâmplă se-ntâmplă / să pot înflori pe-un

131
Florin Dochia

creştet sălbatic de pietre-ntr-o zi”. Rima (uneori

interioară) nu face decât să sublinieze tragicul, prin
atmosfera de rugă-plângere pe care o creează.
Lumina mântuitoare ar putea sugera calea de salvare
din existenţa tragică în absurdul lumii, dar, împreună
cu Miruna Mureşanu, am serioase îndoieli: „pe
umerii luminii înserăm târziu / gustând din carnea-
nfiorată a unui ţărm / cu umbre lungi şi arămii de
miere / şi despărţim încet în verzi silabe Bucuria /
când veşnicia muntelui îndepărtat / ne ţine-n palme
visul fără să-l dezlege”.
 Alina Naiu
Intangibil 54

Ideea – poate fixă! – că nu există decât poezie de

dragoste şi că eros & thanatos merg împreună în orice
creaţie de valoare este cu asupra de măsură ilustrată
de consistentul volum elegant de debut al Alinei
Naiu, Intangibil 54, apărut la Editura Palimpsest,
Bucureşti, 2014, cu o prefaţă generoasă în citate şi
aplicată în comentarii a lui Octavian Soviany.
Alina Naiu nu este o autoare obişnuită de poezie.
Interogaţiile ei existenţiale sunt, evident, de sorginte
existenţialistă, solid fundamentate pe o trăire intensă a
absurdului şi a unui imanent malentendu impus de o
dimensiune fabuloasă a transcendentului, departe de
„măreţia simplă a divinului” (Heidegger), în cea mai
bună tradiţie a principiului general conform căruia
existenţa precede esenţa. Versurile sale sunt de o
uimitoare comunicabilitate activă, lucidă, chirurgical
cinică şi, concomitent, de o sălbatică frumuseţe
derutantă, înşelătoare, paradoxală, încărcată de
substanţă oximoronică. Sunt texte de o solidă
modernitate asumată deplin, fără rest, în respingerea
manifestă a oricărui experiment steril neoavangardist,
textualist, posthipertransmodernist la modă; ceea ce

133
Florin Dochia

nu înseamnă că unele tehnici constructive specifice

acestora îi sunt străine. Alina Naiu este în primul rând
ea însăşi, unică, neîndatorată unor înaintaşi, de la care
ia doar, uneori, cu delicateţe, ceva din libertatea
expresivităţii şi structuri ale tăcerilor elocvente, pe care
le postează cu agilitate după nişte partituri originale.
Erosul în poezia aceasta nu este neapărat din
categoria aceluia iscat de patimi corporale – legat de
ceea ce francezii numesc atât de semnificativ „la petite
mort” -, ci pare o îmbrăţişare a morţii reale şi imginare,
iar nu un refuz al ei, un nivel mai înalt de trăire intimă:
„tu te naşti din femeile pe care le ai / eu mor în braţele
bărbaţilor mei” (Inutil de aproape) sau „moartea e
singura parte / de netăgăduit din viaţă care mai stă în
picioare” (Semne divine) şi, coronat opus: „pe mine m-au
iubit / doar bărbaţii cărora le-au murit mamele / şi-am
plâns / ori de câte ori am făcut dragoste / gândindu-mă
/ că din femeie moartea se naşte prin naştere.” (Un sat
părăsit). Durerea absenţei durerii, incapacitatea de a
simţi o spaimă permit imagini senine: „să văd fulgii
aşezându-ţi-se pe umăr / şi să mi se pară că eşti o cană
caldă de lapte”, însă „nici măcar florile nu înfloresc
când ar trebui: adică să se întâmple iarna / şi noi să
dormim în gândul vreunul înger / ce nu are conştiinţa
zăpezii şi a lui Dumnezeu”. Abandonul duce tot mai
departe „purtându-şi neştiinţa ca pe un scut // […]
când nu mă mai doare nici măcar: / sentimentul acesta
de a nu mă mai durea nimic.” (Prima zăpadă).

134
 Stare de lectură 2

Angoasa existenţială traversează întregul volum,

mai mult sau mai puţin evidentă. „Doamne, / a cui
este noapte ape care o dorm?” // […] //cine mă trăieşte,
cine mă cheamă / pe care parte a corpului se doarme
somnul de veci?” Înstrăinarea primeşte răspunsul care
nu va limpezi nimic: „iată, femeie! / acest îţi este sfârşitul
/ aceasta îţi este salvarea / tu te temi de fericire / căci ea îţi
va aduce nefericirea.” (Somnul de veci). Perechea de
cuvinte esenţiale devine vizibilă: sfârşitul/salvarea &
fericire/nefericire şi se constituie în argument pentru
autenticitatea trăirii în Absurd, acela care confirmă că
nu exista nicio însemnătate a lumii în afară de aceea
pe care individul i-o conferă. Personajul creat de poetă
se încarcă astfel continuu cu energie şi merge mai
departe, ştiind că numai de la sine poate avea
aşteptări. Aşa că poate să afirme că „singurătatea mea
este atât de adâncă / încât până şi măduva oaselor
mele / locuieşte în mine ca un om singur. // până şi
creierul meu e un copil foarte singur. / nu-mi vorbeşte
niciodată. niciodată nu creşte. / Dumnezeul lui a murit
/ şi zace într-o baltă enormă de sânge. // câteodată
moartea înveleşte ca un cearşaf / şi nu miroase a mort.
vine pe vârful degetelor, / cu tălpile goale, murdare de
pământ, // dar eu privesc viaţa cu coada ochiului / ca
un şobolan flămând pândind pui de rândunici.”
(Marele alb). Imaginile tulburător de frumoase în
cruzimea lor reumanizează transcendentul, abstractul
capătă concreteţea gestului firesc, permiţând

135
Florin Dochia

afirmarea voinţei de a continua, în ciuda repetatelor

ratări: „merităm / să fim iertaţi pentru tot ce nu ni se
întâmplă” (Ploaie toracică), „singurul lucru sigur este /
că moartea ne va salva pe toţi de la orice speranţă.”
(Mânuţele unui copil) şi „fiecare zi este o sinucidere
lentă într-un anotimp secetos de tinichea / în care
moartea şi viaţa îşi schimbă sufletele între ele.”
(Tandrele cuie), „storc viaţă şi dintr-o memorie de
piatră seacă / voi zbura pentru că n-am învăţat să
merg” (Războaiele pierdute) etc., etc.
Invocaţia divinului se petrece către un Dumnezeu
omniprezent şi relaţia cu El este de tip etic şi mai
degrabă familiară, ca şi cum ar fi o rudă căreia îi poate
reproşa orice, îi poate cere orice şi îi poate oferi orice:
„că-l recunosc pe Dumnezeu – e un băieţel. încă se joacă
în ţărână. / aşteptă să-i întind biberonul să-i trec un
şerveţel umed peste buzele uscate” (Economie subterană)
şi „uneori / tânjesc după normalitate / cum tânjeşte
Dumnezeu după păcatele fiilor săi / ştiind că ei vor
continua să ucidă şi să creadă // credinţa fără păcate nu
există / Dumnezeu fără păcatele noaste ar fi fost unul
dintre noi // Dumnezeu a vrut azi să se roage / şi / nu a
avut cui” (Despre credinţă). Dragostea, temperată,
amortizată de prezenţa morţii, îl are pe Dumnezeu
martor şi posibil sprijin: „sunt /boli care vor suferi
întotdeauna de mine. / îl caut pe Dumnezeu / doar să îi
pun sabia în mână.” (Război polar). El este salvatorul: „se
pare că au rămas câteva zile doar/ până la un nou sfârşit

136
 Stare de lectură 2

al lumii // […] // într-un alte veac, / poate că eu aş fi fost

aceea / care v-ar fi bătut la uşă ca un martor al lui Iehova
/ şi v-aş fi spus că încă este vremea iertărilor. // dar în
veacul acesta / când, iată, / au mai rămas câteva zile
doar, câteva ore / până al un nou sfârşit al lumii, / nu mai
e timp de nicio iertare, / nu mai este niciun om care să
poată fi iertat, / niciun păcat de păcătuit, nicio rugăciune
de rostit. // nimic fără Dumnezeu!” (Vremea iertărilor).
Puternicul impact emoţional care face posibile
revărsările aluvionare de imagini tulburătoare o
deosebeşte pe Alina Naiu de orice alte contemporane ale
sale. Spunerile memorabile surprind prin debordanta
imaginaţie lingvistică şi prin paradox, pot căpăta existenţă
independentă: „despre libertate ştiu doar atât: / lanţurile
sunt lucrate din obsesii de fier”, „indiferenţa este cea mai
pură formă de libertate” (ceea ce se justifică întrutotul din
viziunea liberului arbitru existenţialist, care ne face perfect
responsabili pentru fiecare din alegerile vieţii noastre),
„mâinile se murdăresc / dacă nu le spală pe altele”, „eu
cred în mine / chiar şi atunci când nu mai cred în nimic”,
„fiecare mort îşi are vii lui”, „sunt însăşi clona inexistenţei
mele”, „uitarea cu ochi nevinovaţi / de bebeluş a învăţat să
înoate în formol”, „o femeie cade în lanul de maci, / îngeri
i se dezlipesc de pe oase, / se prăvălesc ca mirosul de
ploaie din cer”, #durerea aceasta pe care o simt / cum
vulturul cară îb spate un munte / cum florile îşi ucid
frumuseţea / cum tropotul calului sfărâmă iarba // cum
din cer plouă cu morţi învârtindu-se”…

137
Florin Dochia

Orgoliul de a fiinţa, de a iniţia lumi se arată ca o

forţă a omului şi este ilustrat cel mai bine de poeme
precum Registrele cu morţi („[…] dar pentru ce să mă
rog, / când nici întunericul / şi nici lumina nu sunt ale
mele? // n-aş frânge moartea / darămite felia de pâine
// ascultă-mi pildele / şi umileşte-te / când vin să te
întreb / târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor
zile: / unde sunt ochii tăi de lup vegetal / unde sunt
degetele cu vârfurile arzând / să pâlpâie în noapte / să
rescrie în alfabetul uitării / tot ceea ce n-a fost rostit?
// creşte în mine toată această singurătate / tristă ca o
cale ferată / ca un drum făcut de nouă ori până acasă.
// mă număr pe degete / ştiu că n-o să încap în
registrele cu morţi / din moment ce despre naşterea
mea / nu s-a vorbit la facerea lumii.”) sau Sfârşiturile
cele mai de departe („moştenirea pe care o la eu /
umanităţii este inestimabilă, / dar puţini sunt cei ce
vor înţelege. // poezia mea / este cea mai pură dovadă
/ a faptului că un cuvânt nu înseamnă nimic. // nimeni
nu poate suferi cât de mult suferi eu. / nimeni nu
poate plânge cât plâng eu. / nimeni nu simte durerea
aşa cum o simt eu // eu nu iubesc pe nimeni / de
teamă că n-am să mai pot iubi. // am privit moartea în
ochi / şi moartea s-a cutremurat. [Nietzsche spune :
„dacă priveşti prea mult în abis, abisul se va uita la rândul
său în tine” – n. m. F.D.]// totul are un sfârşit - / lasă-mi
mie sfârşiturile cele mai de departe! / Dumnezeu a
creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc.”) ( subl.

138
 Stare de lectură 2

m. – F. D.). Să reţinem finalurile: „despre naşterea

mea / nu s-a vorbit de la naşterea lumii” &
„Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă
nasc” care vor culmina cu suprema, strania înlocuire
din poemul Semnul lui Cain, care ne conduce cu
gândul tot la Nietzsche („E omul una din gafele lui
Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”):
„de la facerea lumii / umblu printre oameni / goală şi
singură. // un copac jupuit de scoarţă / îşi arată
rădăcinile în colţul garsonierei mele. / o haină îşi
pierde înţelesul de haină, / o apă îşi pierde menirea ei
de apă. / nici o casă nu mai ştie cum să se numească
acasă. // port semnul lui Cain de dinainte dea mă
naşte. / sunt condamnată să trăiesc în această mare
închisoare / unde deţinuţii îşi tatuează îngeri sub
coaste / şi raiul are miros de carne arsă. // aici sfinţii
poartă cămăşi cu mânecile strâns legate la spate. // cei
care mă ating halucinează. / cei care mă privesc
plătesc cu propria moarte. / vina are mereu altă vină.
// sângele care curge miroase întotdeauna altfel. / sunt
un fel de Dumnezeu în exil”. Imaginea este reluată
mai încolo: „mi-e frică de iluzia aparenţelor / şi de
uitări. // în cămaşa de forţă / trăiesc această viaţă /
şi-n carnea mea locurile sfinte încep să duhnească a
mort.” (Viaţa în cămaşă de forţă). Coborâre în Infern:
lumea ca temniţă, trupul ca temniţă, viaţa ca temniţă.
Pentru ca lectorul să nu mai aibă nici un fel de
îndoială, Alina Naiu îi oferă şi un fel de artă poetică în

139
Florin Dochia

excelentul poem curat existenţialist, în care ghicim şi

tentaţia secretă a personalizării acelui eternel retour
nitzschean: „încă mai trudesc la facerea lumii,
Doamne! // despre marile uitări nu se vorbeşte / se scrie
doar prea mult despre marile singurătăţi. / la început a
fost sfârşitul. / merg fără chip prin întuneric. / merg
fără obârşii. mint şi caut adevărul. // mă caut de suflet
în măduva oaselor. / îmi sfâşii toate măruntaiele / şi nu
curge nici strop de sânge. / nimic nu mă doare în afara
înfrântului tăcut, / această carne din carnea mea, /
această viaţă din viaţa mea. // la început a fost sfârşitul
/ şi înainte d eorice sfârşit eu. // sunt condamnată să
duc mai departe taina cinelor fără de taină. // marea
vâltoare de sânge, marele nesomn, / toate mă strigă cu
glasul îngerului meu: // Eli, Eli, lama sabactani” (În cea
de-a şaptea zi). În lumea încă neîntocmită, singura
certitudine este prezenţa absenţei lui Dumnezeu, în
ziua odihnei sale, şi deşertăciunea care cheamă dorinţa
finală, salvarea: „aştept să dorm odată somnul cel mare
şi tăcut.” (Somnul cel mare şi tăcut).
Dar adevărata artă poetică e de găsit în Cenuşăreasa
văduvă: „am minţit spunând că nu pot scrie poeme de
dragoste / eu însămi sunt un poem prosternat la
picioarele mele / am ars ca jertfă toate cuvintele
scuipate aleatoriu pe o foaie de hârtie // cuvintele
mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător /
eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă
am traversat / cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii

140
 Stare de lectură 2

acum îmi atârnă pe buze // […]”. În alt poem, după o

parabolă a sacrificiului („acum trei ani i-am spus unui
bărbat că îl iubesc atât de mult încât / dacă i-ar ceda
inima când ar face dragoste cu altă femeie / mi-aş
scoate-o pe-a mea din piept fără nici un regret. / Peste
un an, când el chiar a murit, i-au găsit-o printre roţile
unei maşini, / mi-am dat seama că, de fapt, n-aveam
nevoie niciunul de inimi. / poate că ar trebui să
interzică cineva cuvântul dragoste / din vocabularul
oricărei femei”), urmează încă o tentativă de ars
poetica combinată cu ars vivere & ars moriendi:
„oamenii mor şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu
poemele lor. / singurele morţi superficiale sunt ale
insomniilor cele mai negre / când vorbesc atât de mult
gândindu-mă că va tăcea / vocea cuvântului nescris
de alţii în nopţile de veghe. / de aceea strig mai tare
decât poţi tu să auzi.” (Materie de studiu)
Ca o mireasă nenuntită, împletind iubirea cu
moartea, pe căile unei obiectivări la transcendentului
din perspectivă existenţialistă, poeta în-„născută iar
nu făcută” Alina Naiu, cu o maturitate de invidiat, nu
permite o lectură superficială a poeziei sale din
Intangibil 54, iar atingerea stării înalte de trăire
nemediată nu poate fi decât fără intermediar, intimă,
ca în orice eros lipsit de exacerbarea erotismului
consumatorist: acaparatoare precum un orgasm
cosmic din care ieşirea nu poate fi decât în explozia
unei supernove.
Monica Patriche
Cât o mie de nopţi

Poezia de dragoste - dacă e să o judecăm ca

manifestare în sine - se arată azi a fi mult diferită de
aceea a secolului trecut - retorică, intimistă,
sentimentalistă – şi de aceea dezinhibată din preajma
anului 2000 – cu excese emfatice nepudibunde şi
mizerabiliste. Fără să piardă din angajamentul amoros
şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat fie într-
un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare
de comuniune biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre
transcendent. Imnurile dedicate partenerului,
chemările, plângerile nu mai au nimic din
entuziasmul sau vaierul inimii în deplină bucurie ori
suferinţă. Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au cam
dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei
asupra trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine
la contactul cu celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud
şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”, „floare-
albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar
„dacă ţi-aş săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai
feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai încerci
să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi
mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”.

142
 Stare de lectură 2

Cel mai bine este să te fereşti de senzaţia unui nou déjà

vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce se-ntâmplă
în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie,
în măsura în care textele româneşti ajung, tălmăcite, la
un public din alte zări. Desigur, cu excepţiile de
rigoare… niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi
varietatea este cu deosebire benefică tuturor. Avem de
unde alege, doamnelor şi domnilor!
Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o mie de nopţi
(Brumar, 2015), a Monicăi Patriche, cu o prefaţă
alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu, din
care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se
potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi
visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi vieţii un
cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele
lăuntrice.” Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase,
foarte potrivite poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai
adesea, unei foarte largi arii din poezia universală.
Chiar demersul poetic al Monicăi Patriche ţine de
această arie universală, nu se localizează şi nici nu
datează, este originală atât cât se poate ca să se
păstreze comunicabilă, redundanţele rămân discrete,
metaforele sugestive, amintind cumva de stările
extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor
vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori, acvaticul sunt
mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt, mai
mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum
adastă în preajma făptuirii. Sunt preludii şi postludii,

143
Florin Dochia

spaţiul intermediar este păstrat în zona discreţiei.

Primul grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune scena la
dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte
Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat
Ava Gardner sau Deborah Kerr – Charlotte sau
Hannah din celebrul film al lui John Huston, Noaptea
iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul adolescentin
nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei
maturităţi prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că
ne trimite înspre tensiunile psihologice din textele
dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile
mărturisesc neobosita căutare de Sine în Celălalt,
nevoia de comunicare ca reflex într-un timp-oglindă:
„E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind
din braţe, intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu
găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa mea în care
intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent /
mereu cu un pas mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu
erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă
aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot
atunci, „Trăiesc întâmplări despre care nu mai ştiu /
când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu refugiul
în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras
pe o vale a somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa
unui ceas. Slava lui / se vede din micimea secundei, în
trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi
lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde.
Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja

144
 Stare de lectură 2

este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine

un prezent perpetuu („Este acel astăzi pe care îl
trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un
salvator imaterial: „Între ţipătul naşterii / mele şi
ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi stat
mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori,
mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea. Apoi ai
alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam
pustie şi neagră, dar pe care tu o numeai răsărit. / […]
/ Viaţa mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine.
/ […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu atât mai înalt /
se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).
Într-o lume în care „fiecare respiră viaţa celuilalt /
[…] / având memoria unei sigure zile” şi „Trăiam ceea
ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă
seminţe”, este tot mai evidentă propensiunea spre
contopirea perpetuă între iubită şi iubitul ca ange
gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous aime.
Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de
a fi, de a fi fost inventată, de avea trup care să
lumineze nopţile la sfânta atingere amoroasă: „Devin
conştientă de fiinţa mea, de propriu-mi / trup. Viaţa
urcă foarte încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim
dintr-o unică viaţă. O viaţă care respiră prin trupurile
noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în
acele momente nu pot vedea altceva). Se mai adaugă
dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă tentaţie a
atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu

145
Florin Dochia

„cei care se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta,

născut de o / altă femeie! Născut în afara mea. Lumea
se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de
ochi / albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”.
Un egoism al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din
iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar sosi
revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului:
„Curând nu mă mai bucur şi stau singură în faţa /
peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care / sunt
martirizaţi ochii albaştri.” (13. Sunt geloasă pe cei care se
nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor
eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar
întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor,
salvator, aducător de speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu
te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi
te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21. Am vrut
să fiu femeie cu păr de culoarea).
Bună cunoscătoare a poeziei de dinaintea ei,
legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor
şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, Monica
Patriche nu evită evocarea unei atmosfere care să
amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu
celălalt, respirând unul cu celălalt) sau de Ana Blandiana
(14 februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am
intrat în grupajul intitulat „Jurnal poetic sau Despre
retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu respiraţie
scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile
existenţialiste amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert

146
 Stare de lectură 2

Camus, aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri

(salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte,
retragerea în inima / unei femei care poartă dureros
lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele
poeţilor merg pe pământ / inima lor este stăruitoare
în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în
această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual:
„Nu rămâne din noi decât ceea ce am iubit”; „Lumea
trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se
retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă
veghează”; „Puterea poetului stă în adâncul său” (aici
amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry).
Grupajul intitulat „Femeia amurgului” ilustrează o
altă faţetă al poliedrului oferit nouă de Monica
Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul
interior este desemnificat, un du-te-vino leneş în
căutarea sensului. Lungul şir de tablouri nu se leagă,
deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar
imaginea de exit din titlu.
Lungul poem final la volumului – „Opt” –
încununează – prin parabolă – un demers foarte reuşit
de a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în
viziunea unei poete contemporane. Se promite un alt
început, o reînviere a speranţei: „Priveşte viaţa! Copii
sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol /
galben a unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră
pe trupuri care dimineaţă / vor purta altă lumină.” De
aici încolo, orice este posibil.
Ana Pop Sîrbu
Poesii

Un impresionism dezinvolt fundamentează lirismul

poeziei semnate de Ana Pop Sîrbu, în volumul intitulat
simplu şi aluziv „Poesii” (David Press Print, 2015),
fără, însă, a-l ocupa pe de-a-ntregul. „La Nature est un
temple où de vivants piliers / Laissent parfois sortir de
confuses paroles; / L’homme y passe à travers des
forêts de symboles / Qui l’observent avec des regards
familiers.” – iată de unde par că se trag poemele sale
aproape minimaliste, răspândind, însă, şi calmul iscat
din esenţa haiku-ului (în prefaţă, Felix Nicolau vede
imediat filiaţia). Firesc, sugestia este dominanta,
cunoscutul „eu poetic” nu intervine în peisajul static al
iluziei. Pagină cu pagină, o serie de fotografii, nimic
despre mişcare, despre trăire. Poeta „opreşte clipa”, o
rinde cu ace ca-ntr-un insectar şi o disecă cu mijloacele
metaforei semnificative. Tensiunile, câte sunt, vin din
expresivitatea oximoronului mai mult sau mai puţin
mascat („Doar absenţa mai prinde contur”), dar
continua senzaţie decădere îi joacă fără oprire rolul,
peste tot ea sugerând lipsa de fertilitate a unei lumi
încremenite: „Floarea primejdiei încă nu înflorise”,
„Prin peisajul uscat [...] / Zile cojite, / Un geam obosit”,

148
 Stare de lectură 2

„Pâraie de culori distincte / Mor pe aproape”, „Lumina

cade portocalie şi roşie”, „Soarele ascuns încălzeşte /
Doar umbre pe nisip, Firavă îmi părea lumea. / O
vedeam răsturnată. / Alături, amiaza era / O fotografie
confuză”, „Lumina cobora. / După-amiaza se decolora
/ Printre case vechi…”, „Lumina cădea obedientă”,
„Se-ncreţea asfinţitul”, „Ce palid e amurgul”, „Ceaţa
îngustă pardoseşte / O margine, o povară”. Cam acesta
este Decorul în prima secţiune a cărţii, cu o lumină
muribundă (v. sublinierile mele), care revine pe alocuri
în restul volumului: „Noaptea zvântă orele, /
Absorbind lumina din corpurile noastre”, „Flacăra lui
era / Chiar lumina ascunsă”, „Îmi reconstruieşte
liniştea. / Focul, lumina rece”. Selecţia de expresii dă
seamă de această viziune dedicată lipsei voinţei de
viaţă. Celelalte
secţiuni, Memento, Portrete, Emotikon, Oglinzi narative,
nu diferă prea mult ca abordare a poeticului. Aceeaşi
economie de cuvinte, aceeaşi dorinţă de a simboliza
rece şi plat o realitate încremenită, ruptă de coerenţa
întregului. Totuşi, în Portrete, poemele cumva mai
ample ne sugerează ecouri din bagajul expresionist
blagian, un abandon al pasivităţii, raportarea a absolut,
interiorizarea şi spiritualizarea peisajului: „Mama-i un
crâng, spre apus. / Are 88 de ochi. De timpane. /
Străbate pinii aurii, / Ca roiul de albine din jurul lunii.
/ E tânără. Îmbrăcată-n brocart. / Nu se desparte de Cer
nicio clipă. / Şi îl înconjoară ca un fum. / Are mâinile

149
Florin Dochia

strânse / Ca iarba din uluci. / Un râu poartă în piept.

Căpăstrul cailor / Ce-o leagă de lume. / Mama e dealul
singur / Ce-mi stă în cărare. (Brocart). Dar în Emotikon,
unde tandreţea pare să-şi facă un pic de loc,
degradarea sentimentului este o iminenţă: „Inima mea
e un scarabeu. / Tot mai umilă-i gâlceava ei. / Doar
norii asurzitori vor şti / Ceva despre ea. / Inima ta e-o
literă. / O pajişte plină. / Se face ţăndări piatra în
lumină, / De grâul semănat în mine. / Ţin în mână
lucruri / Care nu mai sunt. / Doar amurgul se strecoară
/ Pe lângă noi, / Despăturindu-şi faţa.” (Piatra în
lumină). Ne luminăm citind un poem ce pare ars poetica:
„Frigul purtat de tine, / De mine, de noapte, / E vibraţia
ce se lasă / Pe incertitudinea Artei, / Pe cei ce o
întrezăresc / Din zile incerte. / Din acel spaţiu mărit, /
Când corola Mariei / Tace în preajma lăncilor voastre, /
Amorfe. (Frig). În lipsa mesajului venit de Sus, în
prezenţa tăcerii ca răspuns la rugă, se înstăpâneşte
epoca de gheaţă, lipsa de ideal, de rost al lumii,
adică Vacuitate: „Totul e gol. / Lecţia de viaţă nu e
grandioasă. / Privirea se ciobeşte de ţipătul meu / Şi
strigă înceţoşată, spectrală…” Dar nu e nimic din ceea
ce ar putea însemna transcendent în poezia Anei Pop
Sîrbu, în linia firescului impresionism Zeul este absent
şi chiar absenţa sa este absentă, ca interogaţie
spirituală, într-o lume bidimensională, precum o
bandă a lui Moebius al cărei sfârşit nu poate fi
imaginat. Există, chiar în interiorul fiinţei, numai o

150
 Stare de lectură 2

geometrie seacă a spaţiului desenat în cărbune, un

ansamblu static, inert: „Jocul de şah e pe străzi. / Un
domn priveşte pe deasupra cravatei. / Se aude un
clinchet târziu. / Cupa e plină. / El trece strada. / Odaia
nu are margini. / Pe uşă, un stol de păsări negre. / Aşa
stau lucrurile cu melancolia.” (Melancolie). Dexteritatea
poetei în a desena cu mijloace puţine ansambluri
precise şi semnificative este dincolo de orice îndoială.
Aceste construcţii eliptice nu sunt deloc mai sărace
decât o revărsare aluvionară de cuvinte, însă ele permit
cititorului să completeze golurile cu propria trăire, nu
neapărat mai colorată, mai luxuriantă, poate cel mult
mai personală, căci are destul loc de popas: „Voluptate
uzată, mutilată de elan. / Plăsmuită. / Acum, când
toate-s în van, / Ce obstacol e-n tremurul / Glasului
tău… (***) şi „Libaţia nopţii, azi şi ieri. / Taverne,
întâmplări, buze strânse, / Printre Cezari, linguşiri,
inscripţii / Şi alte Berenice. Femei palide, / Date uitării.
Precaute, asemenea carnaţiei versului. / Dar, mai ales,
acea dogoare, / Acea viziune a versurilor trufaşe /
Printre hexametrii … (Voluptăţi iluzorii). O umbră de
textualism îi permite poetei să se situeze în
modernismul târziu contemporan, de care se mai
folosesc, în secret, şi poeţii declarat postmodernişti.
Textele volumului de Poesii semnat de Ana Pop Sîrbu
au claritatea şi delicateţea unor bijuterii muzicale din
perioada barocului târziu, dar în refuzul total al
exuberanţei şi al grandorii.
Radmila Popovici
Unicat

Cu o prefaţă lejeră a distinsului critic Gheorghe

Grigurcu, apare la Editura Vinea volumul „Unicat” al
frumoasei poete Radmila Popovici. Deloc întâmplător
adjectivul anterior, căci, mărturisesc, primul contact
cu imaginea fizică a autoarei mi-a provocat un
aparent inexplicabil déjà vu. Moment decodificat mai
târziu, când am aflat că este nepoata încântătoarei
actriţe Ileana Popovici, cea care m-a fascinat cândva,
la vârsta adolescenţei, în filmul lui Lucian Pintilie,
„Reconstituirea”. Iată, aşadar, cum m-am apropiat de
poezia Radmilei Popovici, cu câtă subiectivitate şi,
concomitent, aşteptare-înfrigurare.
Prima impresie este a surâsului şăgalnic ce
însoţeşte, discret, dar permanent, versul, o invitaţie
la un joc de-a joaca, pe care o adresează cititorului,
aproape o vrajă în care-l prinde şi nu-l mai lasă să
scape. Lumea construită în jurul lui, din cuvinte, ca
mătasea unui cocon, este veselă şi tragică, este tristă
şi reconfortantă. Este vie. În ea, obiectele prind
viaţă, plantele, seminţele simt şi resimt sentimente
umane, are loc un transfer spiritual, o revărsare de
gând şi de dorinţă, de bucurie şi suferinţă în

152
 Stare de lectură 2

universul înconjurător. Precum: „mesteceni

uscăciune / pădure rară albă caut / sub stratul de
iarbă / un pantof fără el / îmi înţep talpa schimb /
decorul oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc de
undeva / mă ascund de ei în minte / bâjbâi răcoarea
cu degetele / singure se prind / în capcană jubilează
/ vârtejul // […]” (şi arderea). Jocul este, se observă
lesne, plin de capcane, versul scurt, răstit, rupe
gramatica elocvenţei – „aveai un nume / cu rădăcini
/ tulpină şi vlăstari / străvezii // […] // sângeros e
micul / nostru album / de familie” (veşted) – dar şi
creează un ritm obligatoriu, un răspăr a cărui
stridenţă voită are rolul de a nu lăsa loc de trecere
spre odihnă, spre abandon.
Cea de-a doua impresie este a intervenţiei
chirurgicale pe sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor
expuse cu generozitate. Poemul verde în wiki poate
fi un exemplu de bogăţie imagistică şi dexteritate
expresivă, care denotă o largă libertate a poetei în
lumea cuvintelor. „… frica e o tipă / modernă
fumează / doar trei ţigări la / asfinţit se parfumează
/ după urechi // nu mă întrebaţi unde / şi cum am
văzut-o ultima / oară avea cearcăne am salutat-o /
din fugă hei blondo te prinde / violetul // să fi uitat
cum dormeam / de-a-n picioarele cum îi / călcam
fustele pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de / mâini
când traversam străzile / tentaţiilor cum chicoteam /
în troleibuz dacă urca / vreun ochelarist //

153
Florin Dochia

dedublarea personalităţii / e o boală psihică / îmi

spune verde în wiki- / pedia // e timpul să schimb /
doctorul”. Dacă funcţia de înlocuire a „funcţionat”
aici în cheie vag ironică, cu totul altfel se întâmplă în
curgere: „iarba îşi smulge / din rădăcini /
mormintele crucile / înalţă braţele / cerul se trezeşte
/ se freacă la ochi / până crapă / tălpile îngerilor /
supraobosiţi / stropii de ploaie / se înfrăţesc în /
cădere şi curgere/ pe obrajii zbârciţi / ai pământului
/ lupii îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa / mieilor
când / se roagă / o mamă.” Gravitatea se instaurează
ori de câte ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor,
familiei – copil, mamă, tată; aici jocul devine serios,
sobru, dar nu mai puţin bogat imagistic şi plin de
forţă, ci dimpotrivă. În tace tata, sentimentul
zădărniciei este şi mai puternic: „tata se ceartă/
muţeşte cu alfabetul / omite / literele trădătoare îşi /
loveşte fruntea / cu palma nu-şi mai ascunde /
lacrimile de cinci luni / tata e un copil supărat pe /
copilul din el îşi întoarce / arcul zâmbetului / în jos
aruncă / privirea şi tace // […] // ajunge la poartă o /
deschide mă vede / mă strânge / în braţe // şi tace //
bună tată / mulţi ani sănă- / tata îmi face semn / să
tac // îl ascult şi înăbuş / copilul / din mine / că tace”.
Enumerarea gesturilor, aproape ritualic, creează o
tensiunea, care explodează lăuntric, genetic – cum
altfel? – într-o tăcere semnificativă, o absenţă a
cuvintelor, a „literelor trădătoare”.

154
 Stare de lectură 2

Ultima impresie este de dependenţă a cititorului,

care nu se mai poate desprinde din plasa întinsă cu
dibăcie de Radmila Popovici. Rafinamentul
discursului – observat, undeva, de Şerban Foarţă –
iscat din ritmurile pe care le impune, ca într-o
coregrafie pe linia frontului – din bucăţi de trupuri-
suflete, din zdrenţe şi petice de trăiri, din cioburi de
oglinzi care-au păstrat chipuri uitate, rafinamentul,
aşadar, este marca acestui volum aflat în certă
ascendenţă faţă de cele anterioare. Dramatismul
trăirilor şi seninătatea spunerii – era să spun
sinceritatea, dar ce sinceritatea se poate cere
subiectivităţii supreme, care izgoneşte orice urmă de
fals, de prefăcătorie? – conduc la formulări poetice
de evidentă excelenţă: „cine să-ţi / asculte vioara
/când cerul sălii / crapă şi / plămânii tăi / se zdrobesc
/ în aplauze // cine să-ţi arunce / la picioare
jumătatea / de garoafă / dacă zidul cortinei e / o
ghilotină iar / tu nu ai decât iluzia / umărului şi a
bărbiei / complici ai capriciului / no 24 de paganini //
numai o lamă / bună şi foarte subţire / te poate ajuta
/ decupându-te / cu precizie microscopică / din totul
în doar tu care /accepţi luatul ca pe un / dat şi nu
invers şi nu / altădată şi nu / oricui // abia atunci
când te / dezici de tălpi / ca de nişte şosete / rupte
cărările încep / a străluci şi munţii / te înalţă”
(decupându-te). Demn de remarcat, într-un volum,
altfel, unitar, puseul oniric din semafor, un exemplu

155
Florin Dochia

de virtuozitate şi densitate dramatică, un monolog

încărcat de tensiune ce poate întrezări?, cine ştie?,
alte faţete, surprinzătoare, ale caleidoscopului, care
ni se pregătesc, undeva.
Poeta Radmila Popovici din Chişinău, România,
„traversând curcubeul / alb-negru al / prezentului”, îl
umple de culoarea trăirilor complete, profunde, a
tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu tot ceea ce lumea
înconjurătoare şi lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot
înţelege prin intermediul inestimabil şi inefabil al
poeziei adevărate.
 Codruţ Radi
Celălalt, hotar cu mine

În urmă cu mai bine de 12 decenii, bine înarmat cu

ştiinţa literaturii vremii sale şi promotor nedezminţit
al aceleia viitoare, Stephane Mallarmé afirma că
„poeţii nu mai cântă în strană”, în sensul că au ales să
se exprime individual, pe sine, şi nu în(tr-un) cor, cu
toţi ceilalţi şi sub imperiul unei false „comuniuni”.
Schimbarea a avut loc foarte repede, azi nu mai
putem concepe că ar putea fi altfel. Şi nu numai ceea
ce are de spus poetul este de sorginte personală, ci şi
forma în care revarsă spunerea sa tinde să fie
personală, originală, deosebită de a celorlalţi, chiar à
rebours sau evident comentativă.
Pe urmele zicerii mallarméene a mers
dintotdeauna Codruţ Radi, poet de pe cursul superior
la Văii Prahovei, sinaiot de origine, dedat plăcerilor
lirice iscate din constrângerea formelor fixe, a
încorsetărilor voluntare, a rigorii formale care să
ascundă emoţia, să o ambiguizeze, dar şi exploatator
al unui lexic eminamente romantic, încărcat cu o
solemnitate de litanie magică, punând în valoare
incantaţia originară a poeziei. Creator de artă (este şi
un sensibil grafician!) neliniştit, scormonitor după

157
Florin Dochia

expresivităţi rare, se dovedeşte şi un experimentator

bine dotat cu unelte fine pentru a se juca sprinten cu
limbajul, parcă în conformitate cu îndemnurile
valéryene de „fabricare” poetică.
Jocurile prozodice din volumul „În..treimea
ocultă” (Arania, Braşov, 2014) stau mărturie pentru
luciditatea cu care provoacă, folosind tehnici de aşa-zisă
„recuperare postmodernă”, în cititorul atent, uimirea
descoperirii senzaţiilor naturale purificate din haiku
puse în slujba unei emoţii mai degrabă foarte
omeneşti, esenţializate, desigur, ceea ce poate
conduce, înşelător, înspre asemănări comode cu
versul rece, abstract, ermetic, încifrat barbian. Iată
nişte „Cufere goale..”: „Cufere goale / amintiri fără
vină/ praf nevânturat. // Noi pată-n poale / numai
lespezi rugină / ochi însingurat. // Morţii ocoale / frică
tot mai puţină / vis îndoliat.” Ritmul, rima versurilor
din cele trei terţine de haiku sunt constrângeri impuse
de autor spre a dezvălui ceva ce, altfel, lipseşte liricii
orientale centrate pe esenţa imaginii statice, a
permaneţelor – corporalitatea sonoră; aici, oarecum
schematică, scheletică, eliptică, de fapt, aşa cum a
practicat totdeauna Codruţ Radi. Din absenţe de
iveşte lirismul stenic, din ceea ce stârneşte în cititor
un text parcimonios.
Nu în altă parte se situează recentul său volum,
„Celălalt, hotar cu mine” (Tracus Arte, Bucureşti,
2015), chiar dacă sistemul de constrângeri prozodice

158
 Stare de lectură 2

ales este diferit, poate mai ofertant, mai „occidental”

liric, chiar mai mult situat în preajma aceleiaşi tentaţii
incantatorii, dar mult mai degajate, mai luminoase.
Iată că maniera constatată totdeauna nu a virat în
manierism, decât cel mult într-un sens pozitiv, de
devenire creatoare, de experiment condus pe noi căi
aparent epuizate în ultimele două secole, dar, iată,
proaspete, viguroase, de marcă proprie. I s-a spus
„alchimie” şi, metaforic vorbind, nu s-a greşit, pentru
că activitatea de laborator poetic înseamnă, la Codruţ
Radi, repetarea unei aceleiaşi experienţe, în aceleaşi
condiţii „climatice”, dar cu alte substanţe emoţionale
şi lingvistice. Ba, mai mult, o mai accentuată
deschidere înspre dimensiunea spirituală, spre
Divinitatea presupusă într-un Spaţiu-Timp ambiguu,
o năzuinţă spre contemplarea transcendentului şi
aproprierea lui.
Discursul este afirmativ, rafinat, aşa cum am fost
avertizaţi încă din „Prolog”-ul subtitrat „Singurătatea
alchimistului”: „Lumina nu se termină / o dată cu
cărţile / pline de ea. // Adâncul şi tainele lumii / îi
rămân necuprinse / şi noi încă robi. // Celorlalţi doar
forme desprindem, / obicei, ritual de-a-nţelege, /
neluându-i în seamă. // pretinşi c-ar trăi altcândva /
totdeauna la fel / ca şi umbre / […]” Strict tehnic,
poemele, în majoritate, sunt construite din trei-patru
catrene, cu dublă rimă încrucişată. Lucrarea textelor
este evident invadată de simboluri, care creează şi o

159
Florin Dochia

reconfortantă redundanţă a temei interogatorii sau

problematice. Cu toate acestea, nu avem de a face cu
lectură comodă, ci cu una provocatoare, densă, care
obligă aproape totdeauna la recitire, la des-facere a
zicerii, dincolo, dar nu în afară, de ritmuri. Iată cum
senzaţia de singurătate, de absenţă care vine, este
accentuată subtil prin lexicul bine ales: „De veghe
cui rămân acum / când toate s-au pornit la vale /
penumbre dintr-odată fum / adulmecând morţii o cale.
// Pretinsul firii să-mi însum / sihastru acoladei goale
/ întremele ce n-am de drum / pribeag trecutului la
poale. / Privirii stinse-n rost postum / îi plouă
ochiului de jale / uitări se-mpart cu-n vid oricum / pe
chip scobite feţe opale.” („Rău proscris”) Am marcat
cu italice cuvintele cu pricina. La fel se poate
proceda analitic în poeme precum „Nestări” sau
„Elegii înstrune”. Ca întotdeauna la Codruţ Radi,
invenţia verbală, împrumutul ori revigorarea unor
cuvinte vechi, rare sunt prezente acolo unde
prozodia o cere, dar încarcă şi de simbol, de sens
metaforic şi îmbogăţire semantică. Astfel, într-un
poem cu certe calităţi de psalm modern, despre
aceeaşi singurătate & absenţă & părăsire, găsim şi
semnele excelenţei îndemânării prozodice: „Răzbesc
prin mine mai puţin / cărări de-o vreme urmei valmă
/ să-şi fie-ntoarcerea declin / la starea niciodată
calmă, // În ronduri scurse de venin / ecou cuvânt
deja sudalmă / că n-am cutărui să-l închin / nici

160
 Stare de lectură 2

crucea rănilor din palmă, // Păşind pe reazem ce

susţin / doar dimprejur precum un val mă / reduce
crestelor din clin / să nu-mi priască vrajba almă.”
(„Dimpotrivă atei”) De observat ingeniozitatea rimei
- valmă (aglomeraţie, învălmăşeală) / calmă / palmă /
sudalmă / un val mă / almă (hrănitoare - latinism) - şi
curgerea firească a versurilor care dezvăluie drama
ratării sacrificiului salvator de suflete. Psalmice
sunt mai multe poeme, poetul s-a deschis mult mai
mult spiritualităţii creştine (poate de asta a şi fost
invitat să recite la Colocviile de literatură creştină
„Ridicat-am ochii mei la munţi” de la Mănăstirea
Sfânta Cruce Caraiman, Buşteni, iulie 2015 şi
august 2016) în acest volum cu titlu întru toate
semnificativ: „Celălalt, hotar cu mine” ar trebui să
însemne un alter ego învecinat, nedespărţit, dar
separat, înstrăinat, pierdut, cu care comunicarea se
face în van. Iată un poem-psalm care ilustrează
foarte frumos încărcătura aceasta de semn: „Mă-ntorc
din drumul ieri crezut / că-i piatră-n loc de iarbă
arsă / purtându-mi eul nevăzut / prin umbra
altcuiva revarsă // Mă-ntorc de unde-aş fi ajuns /
dacă plecam în altă viaţă / spre muntele sub cer
ascuns / pe care talpa mi se-agaţă, / Mă-ntorc
urmând acelaşi vis / că dincolo plutesc în moarte /
cu tot destinul ce mi-e scris / să plec întruna mai
departe” („Infinitul spiralei”)
„Alchimist scornindu-şi aur […] neputinţa să şi-o

161
Florin Dochia

tacă” („Roi apter”), poetul sinaiot Codruţ Radi a

crescut constant şi cu precădere în profunzime, în
ultimii ani, esenţializând spunerea şi perfecţionând
legătura secretă cu prozodia, suind crestele unor
culmi ale emoţiei desfăcute din chingile greoaie ale
concretului apăsător, înrobitor. Aerul rarefiat al ideii
stăpâneşte cu precădere în poezia sa din acest volum,
poate şi din cele viitoare, fără să lase cumva senzaţia
de uscăciune, de puritate seacă, ba dimpotrivă.
Alchimistul preface neobosit sterilul în metal preţios.
 Liliana Rus
pasărea în lesă

Propunerea Lilianei Rus ar putea fi socotită un

„poem epic” despre sfârşitul (trist) al copilăriei ori
sfârşitul unei (triste) copilării. Primele patruzeci de
pagini conţin tablouri de familie încărcate de
nostalgia copilăriei, o nostalgie ce pare sublimarea
unor experienţe traumatizante ori a unei moşteniri
întunecate. Poezia ca terapeutică, ar putea fi numite
poemele acestui volum, mai cu seamă că partea
finală, de la poemul Mona şi, mai ales, de la
excelentul Mărturisire, are alt ton, acela al femeii
împlinite, sigură pe ea, jucându-şi cu seriozitate
rolurile vârstei, ascunzând cu îndemânare
fragilitatea, melancoliile, neîmplinirile.
Personajul principal este chiar „pasărea pierdută”
din motoul cărţii, o pasăre care, închisă în colivie,
pare a se fi pierdut pe sine, a-şi fi uitat visele şi rostul.
„Prea netedă, prea subţire”, fetiţa trăieşte inocent
„înlăuntrul şi în marginea lumii vesele, melancolice /
în evantaiul ilustratelor ei”, „ca un cocostârc alb”, „ca
o libelulă de zăpadă”, „ca o pasăre curată şi
scânteietoare”. Mama, tatăl şi bunicul („Bunul”) sunt
prezenţe ocrotitoare ori dătătoare de spaime. „[…]

163
Florin Dochia

Frica lunguiaţă şi lacrimile oprite în gât. / O coregrafie

pentru genunchi de cârpă - / trupul meu de vrabie /
hărţuit de haine curate şi reci. // Am fost mereu fetiţa
ta speriată / îngheţul luat în stăpânire / de
pansamentele albe. / am fost moneda mică / lăsată de
tine în grija femeilor / cu buzunar apretat. // Frică mi-
a fost să nu mă pierzi… […]” (Sub alte ceruri). „[…]
Linişte netedă peste penele tale de păun, tată, / mai
strălucitoare decât ferestrele mele, / mai strălucitoare
decât bucuria ta scurtă. // Eu m-am născut după ce
îngerul / m-a scăpat de pe umeri / şi am zburat peste
nopţi cu zăpadă, / ghemuită în neputinţa lui
cuviincioasă. // pentru fiecare tren purtam lacrimi
noi.” (Pentru fiecare tren, lacrimi noi). „Îmi place
vremea rea, / cu ceţurile ei mirosind a frunze şi apă /
cu nevoia de sunete stinse şi copaci cântători. / Ascult
lumea în ţârâiala ei nebună, / jumătate leneşă, banală,
/ jumătate cu gândul la afaceri, guverne… // Stau la
fereastră şi cos. […] Sunt încă departe de câmpiile
tale, Bunule, / sunt cea mai ostenită femeie […]”
(Singura rochie).
Trecutul infantil pare a fi un refugiu, dar unul al
spaimelor, al despărţirilor: „Tata îngropa sub picioare
lupul hrănit / cu fricile mele. / în urmă ţărâna
acoperea ochiul sticlos. / […] Şi eu iubeam toate
acestea, / serbările inofensive ale stângăciilor lui, /
inima cu licăriri de tăciune, / duioşia cu care îşi creşte
puii de câine, / puşca niciodată atinsă – semnul vieţii

164
 Stare de lectură 2

sala curate / ca pulpa lemnului crud. / Arşiţa arde

grădina şi iunie nu-şi mai apără crinii… / În cuibul ei,
pasărea este o floare presată, / dar eu nu mai iubesc
toate acestea.” (Şi eu iubeam toate acestea…). Fetiţa este
„un fluture lovit de lumină”, „o pasăre de lemn rotită
pe deget”, „atât de mică şi tristă, îmblânzită de lungi
despărţiri”. Domină o cromatică luminoasă, albul este
cel mai adesea prezent, dar totul e rece, îngheţat,
bolnav („O adiere de septembrie, ca o boală ivită din
senin, / care se pliază atât de firesc peste clipa aceasta
/ limpede şi parazitară. / […] Acest rafinament al
crucificării / în norul de lumină al bonetelor albe,
înlăcrimate […]” – Rozariu de sâmburi), într-o copilărie
în care „O fetiţă nouă ce-şi poartă singură colivia”
este „doar o schiţă a unui duh vindecător / de oameni
şi de păsări”. Labirint alb este un poem semnificativ
pentru conotaţia negativă a imaginilor luminoase de
care cartea nu duce deloc lipsă.
Partea a doua, a femeii mature, aduce viziunea unei
forţe de revitalizare. „Mi-e dor de cine eram. – scrie
Liliana Rus – / O mireasă absentă, pe o stradă
lăturalnică – / martorul asimetriilor mele. […]
Sufocarea aceea savuroasă, anestezică, / a fiecărei zile
iernatice / după ce eşuam în încercarea de a grăbi
dezgheţul. […]” (Flowers, candles, singers…). Aici
rafinamentul este cu deosebire vizibil, expresivitatea
subtil oximoronică prezentă în tot volumul capătă
valenţe în plus, sensuri mai profunde. Odată ce ştim

165
Florin Dochia

despre „trupul meu întotdeauna aşezat cu spatele /

către ferestrele luminate de soare” şi despre „Rănile
mele – nişte lămâi învelite / în hârtii de mătase” –
înţelegem nostalgia unui trecut posibil: „Ce-aş fi putut
să fiu dacă nu m-aş fi ascuns / într-o lungă aşteptare
sterilă, / într-o lungă lună de iarnă, / ca un fotoliu sub
pânze, într-o casă pustie? / Cât aş fi putut zbura dacă
nu aş fi înţepenit / într-un veşnic rămas bun, / fără
următoare bătaie de ceas.” (Niciodată, iarba…).
Cu volumul pasărea în lesă, Liliana Rus confirmă
stabilitatea poeziei feminine lucide şi ferm situate în
zona revelaţiei sentimentelor pline de substanţă, a
omenescului înainte de toate, departe de deviaţiile
sexiste şi mizerabiliste, care au dominat şi s-au ratat la
începutul de mileniu.
 Daniela Şontică
Iubita cu nume de profet

Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică

(după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea,
1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută
la Trascus Arte, în 2014, şi lansată la Salonul de carte
Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare
de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga
în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele
sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă
mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia
nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o
indeterminare de la marginea inteligibilului, în care
poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de
reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-
a face cu o repovestire a realului pentru a-l face
suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă
pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o
Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela
Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când
spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig
Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu
locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa
poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că lectura

167
Florin Dochia

superficială a versurilor din „Iubita cu nume de

profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va
subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu
acea muzică a cuvintelor armonios compunând
frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu
lectorul dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament,
cunoaştere, credinţă.
Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia
numelui Daniel(a) – din „dan” – a judeca şi „el” –
Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul
meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament –
de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea
orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai
degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu
transcendentul. Autoarea levitează undeva, între
Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două
tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul
titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului
rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt
alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise
care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a
prevestirii pentru un rege al abandonului („am
aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele
tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre
darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe
drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii
grădinar, florile semănate de tine nu cunosc
anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de

168
 Stare de lectură 2

responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja

femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina /
vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că
numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie
semnificaţia general umană a prevestirii: „am
descărcat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan
[luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/
de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi
moartea / cum stau la taifas.”
Asemenea „naraţiuni nepersusive” sunt peste tot
în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai
degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate
iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi
din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia,
psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi
delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că /
fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, /
statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori
de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-l
strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier
înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu
se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale
ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului,
„Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi
abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă
imagine, din multele, a vinei tragice care traversează
literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona,
Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault.

169
Florin Dochia

Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi

mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce
fugeam / mătasea frigului mă învelea, / avidă ne
spunea despre surparea oraşelor / prin care abia
trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în
urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul
incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar
aşa, / dacă tu… dacă eu…” Reţinem revenirea în mai
multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al
perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele
13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală
- mătase satinată, catifea din mătase, voal din
mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem
dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-
mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin
pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe
un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând
pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”).
Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în
poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”,
„Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care
atingerea stratului de transcendent este deliberat
afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit /
se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să
nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit /
intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-
l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femei care
te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât

170
 Stare de lectură 2

Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai

deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme
precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”:
„Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de
aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, /
urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii
bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care
am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii
îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? /
Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de
prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…
Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este
de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc
galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă
amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu.
„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine
accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia
douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al
mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte
metafizică, interogativ, feminist cu măsură, Daniela
Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.
Amelia Stănescu
Aşternuturi de ploaie

S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami,

à rebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei
Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s-a estompat
până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din
unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub
control ori imagini corporale hiperbanale ale părţilor
de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai
departe, de a fugi din pustie.
Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte
despre singurătate. (Nota bene: ar trebui să spun
„cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee
de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de
versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va
urma…). O singurătate calmă, aparent simplă,
departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o
singurătate roditoare. Glorificând cu precădere
absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce
compun o realitate personală, nu mai verosimilă
decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi
simţire, mai lesne comunicabilă. O realitate a
melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi
satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană.

172
 Stare de lectură 2

Departe de orice sentimentalism desuet, însăşi

iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău
de autist / naiv orb sau incomprehensibil / […] / şi de
aceea mă lupt cu toate cuvintele / poate măcar unul
mi-ar deschide / o fereastră în spatele căreia norii / ar
desena o casă şi un pom / şi sub umbra lui / ne-am
odihni noi doi / visând”. Absenţa înţeleasă ca asumare
deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”:
„Eu am o lume a mea / în care mă sinucid regulat / am
zile în calendar /cu nume de stupefiante / am ţevi de
eşapament sub pat / şi plutesc/ (aşa am reuşit să te
prind de fapt / dar asta e cu totul altă poveste)/ gazul
fâsâie permanent / uneori mă sufoc dar / mi-e bine / pe
pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin / printre
ele e sculatul de dimineaţă / visul cu ace lecţia de
acupunctură de suportabilitate / de rezistenţă / la frig
la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că
poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de
coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar
dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din
„Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii / un
colaj de zâmbete latente / de gesturi risipite inutile
post festum / o bucurie temporizată din umbră /
mereu în joc mereu în alertă // speranţa moare ultima
[aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al
bufonului! – n. m.] // doar ucigaşul s-ar putea lăuda /
cu o crimă perfectă însă / în adâncul cordului / irisul
său a înregistrat imagini probante.”

173
Florin Dochia

Pasul spre metafizic este uneori minat de o

incoerenţă probabil căutată, însă atunci cusătura e
vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve
şi-or face loc / în trupul nostru îmbrăţişat după
moarte? / mă strângi mă doare orgasmul / nostru
muribund dar vocea / în lumea asta fără de cvinte / e
ca un nud pietrificat / şi răguşit se-aude doar
zumzetul… / sau paşii buzelor pedestre / avem atâtea
timp şi-atâta trudă / împreună / de ne-am cunoaşte.”
(„Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu
se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la
adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e
viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e
decât […] o formă a iubirii”. Melancolia se străvede
cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa
de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în
„Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se
încheie cu „măslinii sălbatici pe care / nu-i mai salută
nimeni / a doua zi.” Deschideri banale ori stridente,
satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări
ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte
adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la
profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei
decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta
pentru mine a devenit / un obiect erectil, un balon / de
veghe în lanul de secară / o mie de leghe sub mări” –
„Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă
dintr-o viitoare antologie personală, devenind foarte

174
 Stare de lectură 2

palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai

des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori
„Femeia poem”…
Pe alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ,
violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele
întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai
ascunde: „să sparg să mă eliberez din această /
strânsoare din această cuşcă în / care nu mai e aer nu
mai am / cuvinte / unde până şi amintirile s-au /
decolorat şi / totul în jurul meu / nu mai poartă nici un
nume / ochii au căpătat o crustă opacă / prin care nu
mai răzbate lumina / şi nici gândul tău / atât de
cunoscut înainte / nu mai ajunge la mine.” („Trebuie
să ies”). Anomia ca o criză de identitate este de regăsit
în multe locuri, relaţia de comunicare odată
scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie,
de refacere, pe alte baze, a coordonatelor realităţii. „În
fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană
noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de
dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop.
„Aşternuturi în ploaie” dau seama de o
reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se
câştigă în latura meditativă a melancoliei,
reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu
folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai
cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în
foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.
Adrian Suciu
Profetul popular

Adrian Suciu este unul dintre poeţii care se scrie pe

sine. Să fim bine înţeleşi, nu scrie despre sine, ci chiar se
scrie pe sine, se construieşte continuu pe sine din
cuvinte, este o reluare, cu fiecare poem, a muncilor
Făuritorului lumii, Acela care, inevitabil
nonconformist, căci nici o conformitate nu exista, a
pornit să inventeze şi să se inventeze. De făcut, poetul
o face în răspăr, eliberat de convenţii (nici convenţiile
nu existau pe vremea Modelului lui Suciu…), lovind
în spiritele pudibunde cu biciul cuvântului curat,
sincer, frust, verde. „N-am scris nimic. / Numai
Dumnezeu ştie să scrie / şi a scris o singură dată.” –
de unde necesara corectură: se re-scrie pe sine după un
model pierdut, adică se reinventează continuu din tot
felul de fragmente, cioburi, fâşii, materiale de reciclat
smulse din furtunile şi puhoaiele vieţii cotidiene.
Profetul popular predică acelora care nu se pot
ridica pe înălţimile esteticii înalte şi ale credinţei
ascetice şi care trăiesc pur şi simplu într-o ordine pre-
stabilită, impusă, limitată şi apăsătoare. Pentru
salvarea lor, el nu pune ordine în haos, ci pune haos
în ordine. Pe direcţia deschisă cândva de Urmuz,

176
 Stare de lectură 2

trecând deloc nepăsător pe lângă Kafka, Ionesco şi

mai ales Beckett, experienţa pe care o face Adrian
Suciu în materie de limbaj este cu totul particulară.
Jocurile inteligenţei, întrutotul în respectul teoriilor
poetice valéryene, în fond, beneficiază de verbul
sprinten, de vioiciunea expresiei surprinzătoare
devenite deja marcă a poeziei sale.
Poemul de deschidere este construit după model
urmuzian (ca şi acela intitulat Excitatorul); personajul
Suciu este un membru de vază al familiei Algazy &
Grummer & Cotadi & Dragomir & Emil Gayk &
Ismaïl & Turnavitu & Stamate. «Prietenul nostru
Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii / şi cancerului şi-a
murit într-un tandru accident / de trotinetă / la
vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur, / i
se trage şi de la numele de filosof dac. / […] / Suciu a
iubit o femeie specială, manechin de lopeţi, / şi a avut
multe neînţelegeri cu ea / din pricina bărbii lui
ţepoase care constituia / un dezavantaj major la sexul
oral / şi la mâncatul ciorbei.» Consecvent şi cerinţei
avangardiste, foarte potrivită azi: „épater les
bourgeois”, personajul Suciu are un comportament
social dintre cele mai inconformiste, violente (vezi:
„Suciu pune femeile pe spate, / pe caldarâmul suav al
patriei şi pe pământul reavăn” şi mai ales
continuarea, amintind de Marchizul de Sade), dar
face şi dovada unei gândiri dintre cele mai senine şi-
nţelepte: «Şi se întorcea Suciu de la băi ostenit / de cât

177
Florin Dochia

de trecător fusese, cu mâţa şi cu iubita. Dar / despre

dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă / ar mai
fi fost printre noi. Căci el era pasionat / de cunoaştere
iar nu de dragoste. Propoziţia / „Eu sunt identic cu
mine însumi” el ar fi socotit-o falsă / întrucât, până ce
s-ar termina rostirea lui „mine însumi”, / „eu” ar fi
deja expirat, adică ar fi altul / decât la începutul
enunţului.» Gândire pe care o trimite continuu să
„eşueze” în parodie, în derizoriu, precum versurile
de la finalul poemului prim & întregul poem Rozosina
şi Mugurel, care se încheie în stil veterotestamentar,
după ce traversase şi adusese în aşternuturi sonorităţi
kantiene («Mugurel a iubit-o din prima şi s-au
zvârcolit în pat / cu tavanul văruit deasupra şi legea
morală în suflet»).
Cartea lui Adrian Suciu este şi una a deşertăciunii
deşertăciunilor. O punere la îndoială netulburată a
capacităţii omului de a atinge cumva, vreodată,
transcendentul, de se ridica la vreun nivel oarecare de
spiritualitate. Eşecul este stare normală, iar «din
Profetul popular n-a mai rămas decât, / o scoarţă
stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ», după ce
făcuse marile sale prorociri: «„Fiecare om are o vacă”
/ De aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui”» şi
«„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi
nu / va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”».
Poemul intitulat Psalm, e, de fapt, o foarte serioasă
declaraţie de dragoste necondiţionată şi o de-plângere

178
 Stare de lectură 2

a neputinţei umane de a se ridica deasupra cărnii:

«Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii / cu moartea în
sânge! Să-ţi părăseşti fiii / încremeniţi de durere prin
oraşe în care / se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie /
flacăra lumânării, să-ţi tacă inima pentru o clipă / să
te locuiască un cancer flămând. // […] // Doamne, Tu
nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde / nepedepsit
de scrisorile tale şi tu să fii fericit pentru asta!»
Expresia sentenţioasă încarcă, adesea, de sens
metafora, acolo unde locul parodierii îl ia gluma
amară: «Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru
morţii. Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mână. / […] // Să
naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit. /
Dumnezeu râde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii / o
să-ţi facă ficaţii praf!” /[…]/ Şi moartea umblă /
nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf.
// Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e tare milă de ea!» În
Fiii cerului, răspărul devine pedeapsă pentru păcate
necunoscute, interdicţia lipsită de sens stabileşte o
atmosferă kafkiană, care se continuă în Ogoarele
spaimei, Prin tâmpla furnicii…
Poet al paradoxului, de asemenea, Adrian Suciu
ţine la păstrarea unei solemnităţi a discursului,
retorica înaltă, mai mult sau mai puţin parodică, mai
mult sau mai puţin psalmică, refuzând celebrul sfat
verlainian: „Prends l’éloquence et tords-lui son cou!”
Secţiunile intitulate Vulturii tandri şi Să bei singur au o
solemnitate încărcată de eros şi mai ales de thanatos, ca

179
Florin Dochia

să rămânem în temenii clasici ai judecăţii. Lauda

femeii ajunge până la constatarea că «O femeie îl
poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.» şi «În visul
femeii, Dumnezeu însuşi se teme să facă lumină.», iar
«dragostea / nu mai seamănă / decât cu ziua de
odihnă a măcelarului.» Dumnezeu este o prezenţă
nelipsită în cearta cu sine şi cu lumea, adesea la limita
blasfemiei. Adrian Suciu Îl ia alături de el în tristeţea
singurătăţii («Nimeni nu ştie cum e să bei atât de
singur / încât să dai nume ţuicii tale.»), când «Moartea
e un prieten bun care, într-o zi, / va trăda.» Undeva,
tonul poemului aminteşte de celebrul vers rilkean
«Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?» («Ce-ai să
te faci, Doamne, dacă mor?», în versiunea Mariei
Banuş) şi pare că de la o aceeaşi întrebare pleacă:
«Doamne, Dumnezeul meu, ce ţi s-au mai albăstrit
ficaţii / de când bem! Îmi placi dimineaţa, când
transformi treiul / de treflă în patru de treflă şi clienţii
localului dintr-o dată / ajung la esenţa divină. Am
întristat pe mulţi povestindu-le / despre cum te-aştept
acasă înfăşurat / într-un frig ponosit iar tu vii / târând
cheia de fildeş de la iatacul celei cu ţâţe mari. /[...]/
Nimic nu-ţi ascund, Doamne, / căci tu mă ştii pe de
rost, cum ştii / meniul de la cantina săracilor; fără
mine, / ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită. //
Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor / şi
de-ar fi să porneşti revoluţii şi incendii, / dacă vei trăi
mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va folosi! / Fără

180
 Stare de lectură 2

mine, nu eşti decât un drojdier orfan / chinuind o

limonadă prin străvechile noastre bodegi!»
Volumul de poeme Profetul popular al lui Adrian
Suciu s-ar putea reduce la esenţa unui singur vers, de
la pagina 72: «Mă tem că am început să spun
adevărul». Aceasta este marea spaimă a poetului,
atunci când constată: «Scriu în alfabetele morţii. /[…]
/ Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris / şi am
îndurat: eu sunt / cel ce nu sunt.»
Diana Trandafir
Discurs în alb şi roşu
Cel de-al treilea volum de poezie al Dianei Trandafir
continuă direcţia anunţată la început, aceea vag elegiacă,
în sensul contemporan al termenului, adică y compris
marcarea crizei comunicării, lipsa interlocutorului, care
se cuvine astfel inventat, redefinit continuu („s-ar putea
demonstra existenţa ta printr-o machetă o schiţă / un
decupaj sau ceva […]” – în nici un caz nu voi divulga ce-mi
aparţine), şi răceala cinică, nesentimentală şi vindicativă.
Dorinţa se ascunde sub gesturile cele mai fireşti, sau în
ziceri abstracte („mesele plutitoare / fumul oglinzilor /
scrierile neexplorate / linia roşie ce se încadrează perfect
în punctul alb // toate îmi lasă destul loc pentru trecere”
– întâi piele apoi pietrele), răzvrătirea feministă dă colţ pe
alocuri, ca o plantă ce-a dormit o vreme sub ierburi:
„fiecare dormim pe un alt continent / tu încerci să devii
obez şi învârţi pe degete fecioare cu turban / şi bijuterii
grele de aur / până când se dezbracă şi totul rămâne de
neexplorat // eu fac echilibristică deasupra valului de
libertate / ratat fraudulos în ultima clipă / duc gunoiul”
(televizorul merge singur). Cel mai adesea, poemele sunt
atemporale, chiar dacă titlurile par a trimite, cu totul
derutant, la momente fixe, recognoscibile: „te retragi
somnoros sub cort ca după o ploaie cu meteoriţi” ori „la
şapte fără un sfert mi-ai cerut să arunc peste tine

182
 Stare de lectură 2

motorina” sau „lumea moare în reprize iar eu stau

ghemuită jos pe parchet” – ele însele reale poeme scurte,
dezlegate de textele ce le stau dedesubt. Uneori poeta
mai scapă dincolo de impunerile lucide şi dă frâu liber
furiei acelui inevitabil „acte manqué”: „sentimentele
ne urmăresc chiar şi atunci când intrăm în jacuzzi / tu
îţi poţi vedea liniştit de vorbele care / nu mai au răgaz
să se umple / tot aşteptând // porii nu se deschid /
atingerea nu e perfectă // când mă saluţi de noapte
bună ţip la tine / să taci şi nu observi cum mă ascund
în spatele tricoului alb / inscripţionat cu roşu «Je
t’aime»” (îngerul tău s-a plictisit tot aşteptând).
Deloc nepotrivite ieşirile din decorul impus în prima
parte a volumului, un argument puternic este chiar
Addenda care urmează secţiunii traducerilor în limba
engleză: „după ploaie îi plăcea să intre / în subsolul
caselor părăsite / credea că va întâlni şobolani cu ochi
roşii / dar găsea numai îngeri / cu aripi zbârnâitoare / de
bondari mici şi bezmetici / lovindu-se de pieptul său iar
şi iar / multiplicau imaginile la nesfârşit / până ce
acestea / deveneau strânsoare de zid / şi igrasia îi picura
încet / printre pleoape” (Ficţiune). O addendă care ar fi
putut sta foarte bine în frunte, probă de neîncorsetare a
vorbei şi a simţirii, de desfăşurare liberă a emoţiei în
spaţiul paginii peste care pare că pluteşte. Diana
Trandafir se arată capabilă de explozie surprinzătoare
în viitor, odată ce cuvintele îşi vor fi luat în stăpânire cât
mai mult din fiinţa sa de carne şi lacrimă.
Diana Trandafir
Fiica lui Abel
În răspărul poetizării cu orice preţ şi în refuzul
sentimentalismului se situează poezia Dianei Trandafir
din volumul „Fiica lui Abel” (Pleiade, 2016, 80 p.), al
cincilea al poetei, după „Translucide” (2011), „Poeme cu
ceasuri şi flori” (2012), „Discurs în roşu şi alb” (2013) şi
„Oraşul suspendat” (2015). Tentaţia vag elegiacă este
refuzată cu abilitate şi de această dată, cu o oarecare
[auto]ironie („nimeni nu ţipă de fericire / ci doar atunci
când îi intră vreun ghimpe în călcâi”), cu insistenţă pe
imaginea voit banală sub care se insinuează o
subrealitate delicată şi stranie, precum în „Aşa începe o
viaţă nouă”: „se sculau cu noaptea în cap / dimineaţa pe
rouă / când luna îşi mai arăta cornul de piatră / de după
hambar / Se trezeau să lustruiască piele porcilor a cailor
şi a boilor / cu şomoioage de paie cât mai e caldă / Îi mai
dezmeticeau din visare coarnele cele mari înnodate / şi
oscioarele fragede ce se loveau unul de altul / cu
clinchetul viu / Buimaci pipăiau craniile de cristal ale
iezilor / şi mergeau apoi la oi să le menească de bine/
Delirând încă de somn ridicau fruntea şi zăreau /
argintul spălat în zece ape al stelelor / Abia atunci li se
dezlipeau pleoapele / şi auzeau cum urcă sângele /
să-şi zbată aripa în tâmplă”. Fiica lui Abel, observator
neutru, dar imaginativ al lumii, pare că locuieşte într-o

184
 Stare de lectură 2

periferie rurală din grădina Edenului, unde „întinde

rufele pe sârmă”, „îşi duce inima la râu / o limpezeşte o
netezeşte şi-o zvântă”, „sunt semne clare că doar îi bate
afară din piept”. Nu ştim, nu ni se dezvăluie dacă i s-a
spus sau nu tatălui ei de către fratele său Cain: „să
mergem în câmp”. Stăruie, însă, o impresie de
persiflare a realităţii, de neîncredere în consistenţa ei,
de îndoială că undeva există un sens. Poemele par mici
tentative de dezvăluire a unor mistere, dar, de fiecare
dată, totul curge spre vag, spre translucid: „am aflat o
legendă despre originea lumii / Cu ea aş putea să
încropesc mai multe poveşti / sau aş putea să-mi spăl
fustele / dintr-odată / într-o continuă curăţare ungere şi
legare / până ce straiele se vor face fluturi / şi vor fi gata
de zbor / e simplu / dacă ridici lespedea / trecerea e tot
un fel de plecare”. Realitatea virează în fantasmă brusc
şi cu un firesc aşteptat, algoritmul construcţiei
poemului este transparent, autoarea nu vrea să te
surprindă, ci vrea să-ţi facă pe plac, ţie, cititor
dezabuzat. Un poem remarcabil, parcă o descriere de
pictură murală cu subiect biblic, este „Condamnarea la
moarte”: „mai întâi l-au îmbrăcat într-o piele de miel /
au presărat frunze de arţar pe umeri / pe creştet pe
fruntea înaltă / Cum stătea aşa nemişcat unul i-a aprins
o ţigară / altul s-a căuta prin buzunare şi i-a dat ceva
bani / Eşti mulţumit au întrebat / sunt mulţumit a
răspuns / părând înveselit peste măsură / l-au privit fix
preţ de vreo zece secunde / apoi i-au dat foc”. Este

185
Florin Dochia

ilustrativ acest poem şi pentru „efectul de înstrăinare”

(„verfremdungseffekt”-ul brechtian) de care uzează
frecvent Diana Trandafir, într-o tentativă de a evidenţia
alienarea ce subminează o lume defectivă de sens.
Refugiul este tot fantasmatic, insuportabila realitate a
celor (numai) cinci simţuri poate fi depăşită numai de
vis (& coşmar, y compris!), precum în poemul „Tot un fel
de căutare a fost”: „îmi întorc pielea pe toate feţele o
scutur / o agăţ sus pe gard / Din casă iese mama
împiedicându-se de un sâmbure / Oamenii umplu
drumurile / nu mai am loc / Ar fi fost nedrept să constat
lipsa / deşi tot un fel de căutare a fost / Traversez
podeţul îngust din alt veac / Prin faţa mamei trec
vedenii / pe creştet soarele cât oul de potârniche /
Printre buzele strânse scuipă o sămânţă de fruct otrăvit
/ Ea nu mă vede eu totuşi o văd / să nu mai lungim
vorba / apa trece prin vad”. Finalurile oarecum
enigmatic-sentenţioase, parcă desprinse din
experimentele dada ori din dicteuri ionesco-
beckettiene, sunt şi ele o marcă a felului în care îşi
construieşte Diana Trandafir discursul. O luciditate a
poetei care ascunde, cum altfel?, cel puţin tot atâta
dramă. O luciditate care, prin lejeritatea metaforei
bogate, sugestive, ilustrează şi o creştere constantă, de
la un volum la altul, a clarităţii şi a maturităţii viziunii.
„Doamnelor şi domnilor îmi iubesc patria / sufăr de alb
pe o mlaştină”. Ca şi autoarea, las descifrările pentru
fiecare cititor în parte.
 Aurel Udeanu
Plânsul utopic
Al treilea volum de poezie al lui Aurel Udeanu,
„Plânsul utopic”, se păstrează în domeniul predilect al
celor anterioare: imaginaţia erotică din perspectivă
deliberat postmodernă. Patima iubirii este eliberată (aş
putea spune, mai degrabă: dezbrăcată…) de orice ar
putea părea visare sterilă, lirism dulceag, „amărâte
turturele” etc. Ca întemeietori ai speciei, coborâtori (fie
şi alungaţi…) din Paradis, Adam şi Eva (aici, Nataşa)
lui Aurel Udeanu se iubesc direct, frust, se bucură fără
păs şi cu multă imaginaţie de trupurile lor, abia vag
legate de o conştiinţă a (existenţei) spiritului, subjugat
şi el lumii fizice, comunicării prin simţurile cunoscute.
(De reamintit titlurile relevante ale volumelor
anterioare: „Femeia din creierul fiecăruia”, Ed.
Brumar, Timişoara, 2008, şi „Edenul din doamna”, Ed.
Limes, Cluj-Napoca, 2010.) Inteligent, îndemânatic şi
fin, poetul atinge cu aripile ironiei, autoironiei,
parodiei ori referinţei culte acolo unde ar putea pândi
pericolul unei retorici înţepenite, superficial fulgurante
ori stridente. El este în acelaşi ton înalt cunoscut –
rafinat, degajat, delicat cât şi unde se cuvine, apropiat
(parcă mai mult acum!) de vigoarea gingașă şi rigoarea
metaforică a Cântării Cântărilor, dar și cu ecouri ale
Psalmilor lui David, texte din care pare a-şi face model

187
Florin Dochia

/ obiect postmodernist de referinţă „à rebours”, unoei

chiar la limita blasfemiei: „dinaintea ta goală aici şi
acum / de parcă n-aş mai putea muri / niciodată /[…]/
nimicul care aici şi acum / mă înfiinţează // de ce te
îmbraci şi pleci / de ce îmi pui chiloţeii tăi în braţe / şi
mă laşi doar cu ei / să ţi-i miros? // pe străzi afară asini
dezabuzaţi / înaintează alene spre ierusalim / călare/ pe
iisuşi” („atât de trist atât de singur”, p. 20). A se vedea
integral şi superbul poem „şi am văzut părul tău
mătăsos azi-noapte”, pag. 44, în care este lesne
detectabilă acea „sublimare în absolut” despre care
vorbea mai demult regretatul Traian T. Coşovei.
Suntem, citind poemele, şi în apropierea sensului
eufemismului francez pentru orgasm: „la petite mort”.
(În Ontario, Canada, există „La Petite Mort Gallery”,
care găzduieşte artă plastică de gen. O lectură a
(poemelor) autorului într-un astfel de spaţiu ar putea fi
un eveniment!). Oricât ar putea părea de riscant pentru
un ochi superficial, remarc o certă dimensiune
metafizică a poeziei lui Aurel Udeanu din acest volum.
Orgasmul capătă valenţe cosmice, de întemeiere a
Universului. Iar titlul îndeamnă spre o astfel de idee,
cum şi (preudo)numele poetului: apa ca element
primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii,
cu tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice,
protejate de creaturi fabuloase şi guvernate de zei
specifici. În absenţa focului, a aerului şi, în mare
măsură, a pământului!

188
 Stare de lectură 2

Avem o continuare a „epopeii erotico-thanatice” –

cu expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai
pregnant, parcă, dialog – o dispută neostoită! – cu
Dumnezeu, în preajma căruia aspiră, pe calea iubirii
fizice, să ajungă. După epuizarea „micii morţi”, „mă
voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit /
carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p.
17, după ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot
alege”, pag. 15, mărturisise apropierea treptată de act
şi refuzul, abandonul: „aş fi ales să fiu botina ta / […]
/ aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş fi ales să fiu
bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele
tale / datorită lor progeniturile mele / să nu-şi mai
încoroneze vieţile / într-un sicriu de brad / […] mă
mulţumesc să rămân în trupul meu / să te privesc atât
să te privesc şi să nu mai mor / niciodată / universul
acesta să rămână veşnic / condamnat la existenţă (la
infern) / datorită / mie”.
Moartea „cea mare” pare o mult-dorită întoarcere
la Eden, ca recuperare a esenţei spirituale, în vreme
ce calea accesibilă, iubirea fizică, e un antrenament
cotidian pentru aşteptata cursă către spirit, oferta
femeii devine un subterfugiu, în care universul
moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă //
înseamnă totul în acest univers / era ştie că după ce
mi se dă / nu mai înseamnă nimic în acest univers - /
deplasându-se implacabil / spre roşu /[…]/ de-aia
întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de-aia

189
Florin Dochia

îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea / […]/

iar eu plâng, plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ]
/ plâng şi mă chinui înainte să-i scot bikinii: urcuşul
greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21). Se vede
lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără
limitări dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori
de pudori desuete, dar în deplină expresie a
frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi „citită” estetic
prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul”
al lui Radu Voinescu (v. pag. 240-242, 247-264),
departe, ca valoare a intenţiei poetice, de
superficialitatea jocurilor licenţioase ale unui Emil
Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre
coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să
epuizez lumea înţelegând / astăzi mă mulţumesc să
mă mir şi să compostez / să mor încă o dată / şi încă
o dată / încă o dată!”, pentru că se află sub „cenzura
transcendentală” pe care „mi-o administrează
creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la
„subceresc”. Lovitura repetată cu capul în poarta
Raiului se desfăşoară în prezenţa lucidă a condiţiei
inutilităţii: „eu ştiu că-n trupul ei ea nu se află /
oriunde aş căuta-o în acesta ea nu există /[…]// eu
ştiu că la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai
mult decât imaginaţia mea harnică pune /[…]// eu
ştiu că nu intru în ea decât ca să ies /[…]// când nu
mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se
masturbează şi creierul meu atâta tot / se

190
 Stare de lectură 2

masturbează / deschid fereastra încolăcite în ele

înseşi / pietrele pe caldarâm / tac elocvente.” („eu
ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).
Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea
ideii că viaţa nu este altceva decât un dans continuu
de la naştere spre moarte, un dans al schimbării
(vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe calea
deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul
acesta echilateral între coapse”, „sexul ca o foame
deviată / de dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele
ei”, „grota dintre picioarele tale lungi / princiare”,
„palatul meu de smirnă”, „tufa aia deasă de mirt”,
pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi „nu
suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de
ironia şi dezinvoltura afişate în discurs, subzistă
irepresibilă conştiinţa deşertăciunii, a imposibilei
împliniri: „astupăm, astupăm // pentru asta ne aflăm
în această existenţă / să astupăm // […] / vedem
acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum
ni l-am dori noi / gândirea noastră face ce face pe loc
se apucă / astupă fisura universului îl redă
creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să-l creeze // un
singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ
/ femeia fanta aia roz ce-i tronează între coapse /
caverna aia insolubilă de sub burtă /[…]/ dar poate e
mai bine aşa / ce-am face cu o femeie perfectă / la
care nimic nu mai este / de astupat?”
Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi,

191
Florin Dochia

Aurel Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o

pune în cuvinte adevărate, în imnuri originale, dar şi
legate de un continuum străvechi de când cu
existenţa omului pe planetă. Ar fi multe cuvinte bune
de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul de
faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta
uşoară accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are
atingere cu transcendentul mereu promis şi mereu
ratat. Aşadar, el se poate împăca cu gândul că femeia
„se dădea noapte de noapte / unui gutui înflorit / cu 5
copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer cu ale
lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar noi,
cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există
decât sex şi moarte; restul e decor.
 Cuprins

Ştefan Al.-Saşa
Parfumuri şi delicatese / 5
Mihai Antonescu
Memoria Trestiei / 9
Silvia Bitere
Gri kamikaze / 17
Hanna Bota
Când în fiecare zi e joi /
Ani Bradea
Poeme din zid / 29
Raul Bribete
să nivelezi un munte cu tăvălugul / 43
Ada Carol
Declaraţie de Dependenţă / 48
Ştefan Ciobanu
de-a buşilea prin aer / 54
Valeriu Marius Ciungan
Sisif pe casa scărilor / 60
Christian Crăciun
Isografii. Eseuri despre evadarea în esenţial / 64
Patru dimensiuni ale poeziei
Splendoarea capcanelor / 70

193
Florin Dochia

Virgil Diaconu
Jurnal erotic / 76
Maria Dobrescu
gânduri în cuşcă / 85
Florin Frăţilă
Rămân să disper printre ai mei / 89
Florina Isache
Ploi în oglinzi / 98
Ioan Matiuţ
fuga din urmă / 103
Octavian Mihalcea
Umbra de fier / 107
Magda Mirea
Ceva nu e / 112
Iulian Moreanu
Iarna perfectă / 117
Iulian Moreanu
Năvala norilor / 125
Miruna Mureşanu
Lumina mântuitoare / 129
Alina Naiu
Intangibil 54 / 133
Monica Patriche
Cât o mie de nopţi / 142
Ana Pop Sîrbu
Poesii / 148
Radmila Popovici
Unicat / 152

194
 Stare de lectură 2

Codruţ Radi
Celălalt, hotar cu mine / 157
Liliana Rus
pasărea în lesă / 163
Daniela Şontică
Iubita cu nume de profet / 167
Amelia Stănescu
Aşternuturi de ploaie / 172
Adrian Suciu
Profetul popular / 176
Diana Trandafir
Discurs în alb şi roşu / 182
Diana Trandafir
Fiica lui Abel / 184
Aurel Udeanu
Plânsul utopic / 187