Sunteți pe pagina 1din 98

Reflex 1 - 6/ 2015

1

CONSILIUL JUDEŢEAN CARAŞ-SEVERIN Preşedinte: dr. ing. Sorin FRUNZĂVERDE CENTRUL JUDEŢEAN CARAŞ-SEVERIN pentru
CONSILIUL JUDEŢEAN
CARAŞ-SEVERIN
Preşedinte:
dr. ing. Sorin FRUNZĂVERDE
CENTRUL JUDEŢEAN
CARAŞ-SEVERIN
pentru CONSERVAREA
şi PROMOVAREA
CULTURII
TRADIŢIONALE
Director:
prof. Gheorghe ŢUNEA
REFLEX
artă • cultură • civilizaţie
ISSN 1582 - 361X
Apare sub egida
UNIUNII SCRIITORILOR
din ROMÂNIA
Redactor şef:
Octavian DOCLIN
Redactor:
Ada D. CRUCEANU
Secretariat:
Georgeta HAVEI
Corespondenţa pe adresa:
Reşiţa
cod 320162
str. Făgăraşului nr. 12A
tel./fax 0255 226698
e-mail:
revistareflex@gmail.com
tavidoclin@gmail.com
tel. 0740 077174
jud. Caraş-Severin

„ şi ţine-te de Banat” (Nicolae Stoica de Haţeg)

Octavian DOCLIN

De două ori cincisprezece, adică: RR15 + 15CR

DOCLIN De două ori cincisprezece, adică: RR15 + 15CR Nu, nu, aceasta nu este o formulă

Nu, nu, aceasta nu este o formulă algebrică, singura ramură

a matematicii care mi-a plăcut, cînd, de fapt, ar fi trebuit să-mi placă

geometria, cea care – după matematicianul mare Poet, Dan Barbilian / Ion Barbu (fie vorba între noi, merita Nobelul) – se întîlneşte undeva

sus, de mai de sus, într-un anume punct, cu poezia.

Expresia din titlu, bănuiţi, se referă la cei 15 ani de existenţă

şi apariţie neîntreruptă a revistei Reflex aici, la Reşiţa (din iulie 2000),

şi la cele 15 ediţii ale Colocviilor revistei noastre (din iulie 2001). Prilej de întîlnire a cercetătorilor, poeţilor, prozatorilor şi oamenilor de cultură din ţară şi din afara acesteia, Colocviile au adus în discuţie teme precum: „Banatul – topos al interferenţelor culturale”; „Banatul

– o istorie ignorată”; „Conceptul de geografie literară”; „„Banatul –

paradigme culturale şi istorice”; „Eftimie Murgu – cărturar european, mentorul şi ideologul revoluţiei de la 1848”; „Cultura tradiţională în faţa globalizării” ori „Timpul şi vârstele scrisului”. Ce-o fi de aici încolo cu acest „program Reflex”, completat cu Biblioteca „Reflex” , îmi iveşte un gînd ce ar putea fi al unui sceptic. Dar nu, nu este, fiindcă multe mă îndreptăţesc să cred că se vor găsi cei care să ducă mai departe deviza de pe frontispiciul revistei noastre: „… şi ţine-te de Banat!” Deci, voi muri şi voi vedea…

INVITATA REVISTEI: BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „PAUL IORGOVICI” CARAŞ-SEVERIN (manager: prof. Clara Maria Constantin)
INVITATA REVISTEI:
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ
„PAUL IORGOVICI”
CARAŞ-SEVERIN
(manager: prof. Clara Maria Constantin)
Reşiţa, str. Paul Iorgovici nr. 50

2

Reflex 1- 6/ 2015

E MINESCU - 1 65

Toma George MAIORESCU

„Limba română modernă a fost formată, modelată şi încetăţenită de un poet.

Pentru Mihai Eminescu cultul cuvântului înseamnă un dificil şi complex proces formator, calea spre o ţinută artistică elevată, spre universalitate dar totodată şi o nemărginită dragoste pentru poporul care gândeşte şi trăieşte în Cuvântul Limbii Natale. Pentru Eminescu limbajul poetic este avangarda limbii vorbite. Misiunea de cea mai nobilă sorginte a poetului este, cred, într-un dificil moment al degradării şi vulgarizării limbii vorbite şi într-o anumită măsură şi a limbajului poetic, reaşezarea limbii române în jilţul ei împărătesc.” (Geneze la borna stelară, Editura Tim, Reşiţa, 2013)

„Zilele Literaturii Germane la Reşiţa”, ediţia a XXV-a. Expoziţia documentară „Eminescu la Viena” ; autor:
„Zilele Literaturii Germane la Reşiţa”, ediţia a XXV-a. Expoziţia
documentară „Eminescu la Viena” ; autor: Dorel T. U ş vad
(Timişoara / Viena); de la stînga la dreapta: Dorel Uşvad,
dr. fil.Liubiţa Raichici, Erwin Josef Ţigla
(Galeria Direcţiei de Cultură Caraş-Severin, 17 aprilie 2015)

Adrian Dinu RACHIERU

Despărţirea de Eminescu?

– fragmente din volumul cu acelaşi titlu, Editura Tibiscus, Uzdin (Serbia), 2012 –

Pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistică, îmbrăţişând - deopotrivă - lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vraja. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu - un spirit inflexibil, netranzacţional - nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind - în timp - şi devenirea sa prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul cărora a crescut literatura română. Verificând, tocmai „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Chiar dacă mitologizarea, o irepresibilă „nostalgie ontologică”, l-a fixat în memoria publică pe latura emoţionalităţii: un geniu prăbuşit la vârsta cristică, îmbălsămat în sintagme „nocive” (zicea cineva), devenit obositoare „povară”. O figură „construită din clişee” (cf. Ioana Bot), acuzând prizonieratul etichetologiei, împiedicând, prin prosternare, regăsirea; şi cerând smulgerea măştilor / „feţelor” lui Eminescu, a imaginilor sedimentare, a roiului de metafore critice pentru a ajunge, în fine, la scriitor. Un scriitor care, fiind permanent, îşi îngăduie şi luxul de a fi inactual (cum reclamă unele voci, speriate de „religia eminescianismului”). Un scriitor plenitudinar, cu destin prometeic, recunoştea A. Dupont (preşedintele Universităţii, atunci), la un Congres sorbonard (12-15 martie 1975), dedicat poetului nostru (sub genericul Eminescu după Eminescu), prin a cărui vitală operă „ne trăim conştient originile”. Fiindcă, spunea Eugen Todoran, cu acelaşi prilej, „după Eminescu” înseamnă Eminescu, un poet modern, dincolo de romantism. Aşa fiind, „despărţirea” de patrimoniul eminescian pare imposibilă. Chiar dacă, potrivit canonicului Grama, acea „ceată de oameni” care, dând tonul unui şir de „orgii”, impulsionând cultul eminescian, slăveau un „biet comediant”, gest care „nu se va putea nicicând scuza” în ochii posterităţii. Totuşi, să recunoaştem, un dublu pericol poate anunţa şi despărţirea de Eminescu: fie refuzându-l (necitindu-l), fie falsificându-l, ambele având drept rezultat înstrăinarea: a noastră de poetul tutelar, a lui Eminescu de sine. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Mediu, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare,

Reflex 1 - 6/ 2015

3

întârzie asimilarea lui Eminescu . Despre El , spunea T. Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea în preajmă. Sesizând că avem de-a face cu un „cult în părăsire”, cu un om vechi, perceput muzeal, Constantin lin cerea experimental „reevanghelizarea” literaturii: adică, lecturi zilnice, intrând „sub arcanele Operei”, adâncindu-ne în Eminescu (vast, complex, divers). Altminteri, degeaba aşteptăm „să obosească nedreptatea”. ( )

Avem, aşadar, obligaţia de a ajunge la Eminescu. Eliberat de clişee, ieşit din staza religioasă,

Eminescu trebuie să intereseze ca scriitor viu, ca prezenţă „dilematică” în actualitatea literară. Cum esteticul e o valoare relaţională, nu autonomă, rezultă că acest prezenteism este un efect de receptare. Rămâne de văzut dacă într-o epocă iconocentrică şi într-o societate mediatico-spectaculară, Eminescu mai interesează. Altfel spus, dacă mai este citit, dincolo de euforia aniversară şi de lespedea superlativelor, îngropând opera. Bineînţeles, acţionează paralizant şi „frica de Eminescu” (M. Mincu). Dar Eminescu e al nostru, e în mâinile noastre şi trebuie să ne „împrietenim” cu el. El devine. Şi dacă nu putem şti, scrutându-l cu ochii viitorului, cine va fi Eminescu, să încercăm măcar să aflăm (cum propunea Ilina Gregori, căutându-i „umbra” la Berlin) cine a fost. Şi cum va rămâne, sperăm, în memoria generaţiilor de mâine, nădăjduind că nu ne vom lepăda de el, în pofida unor „recomandări”. Cu identitate proteică, Eminescu, cel care ne-a salvat şi ne-a proiectat în eternitate (scria încrezător Mircea Eliade), creşte din el însuşi. Bineînţeles, Eminescu nu poate controla devenirea imaginii sale. Dosarul Eminescu include serii de „incendiatori”, invocând - mai nou - „dreptul” de a nu-l priza. Chiar de a nu-l citi. Îngropaţi în stricta contemporaneitate, junii de azi, prea convinşi că literatura începe cu ei, cred că poezia eminesciană este „datată şi neinteresantă”. În curs de devalorizare, deci. Alergia la clasici şi statui, „saţietatea eminesciană”, detabuizarea ca act igienic sunt convocate de cei care, aruncând o privire dezinhibată, descoperă - precum Ruxandra Cesereanu - doar un „mit edulcorat, rozaliu, genialoid”; fiindcă, nu-i aşa?, „statuile sunt anacronice”, zice aceeaşi. Pe de altă parte, eminescologia supravieţuieşte, constata N. Georgescu, ca problematică privată, confiscând interesul unor împătimiţi singuratici, inşi pasionaţi, încercând a împiedica derapajul deferenţei în indiferenţă. La un neam cu recunoscută desconsiderare de sine, şi Eminescu poate deveni un scriitor alternativ. Mai cu seamă în Civilizaţia Gates, închinându-se ideologiei divertismentului. Încât seismica piaţă postumă, căzând în adoraţie ori sedusă, ciclic, de impulsuri demolatoare, fără a avea „mistica definitivului” (cum îndemna Eugen Negrici), ar cere, în limbajul epocii, revizitarea lui Eminescu. Adică, întoarcerea la text. Şi fără a uita că literatura este o „competiţie interactivă” a valorilor. Temă sensibilă, problema Eminescu frământă spiritele şi dintr-un alt punct de vedere. Cu „rol de figurant în cultură” (spunea E. Ionesco, în 1932), România a rămas, şi azi, „invizibilă” culturaliceşte. Or, Eminescu, fiind „norocul” nostru, asigurându-ne justificarea ontologică (cum s-a tot repetat) ar trebui să ne vindece de complexe. Mai mult, să asigure o schimbare de destin. Întrebarea (de neocolit) priveşte măsura în care noul Eminescu satisface epistema postmodernă şi, desigur, piaţa europeană, asigurând oportunităţi de promovare şi valorizare, penetrând canonul european, vizând performanţa, inserţia, exportul cultural. E drept, „marea ivire a lui Eminescu”, scăzând prin traduceri (observa, cu regret, Edgar Papu), suportă acum bombardamentul ideologiei dilematice. Rangul de poet naţional deranjează, povara mitului reclamă - potrivit celor din tabăra eminescofililor - etichetări descalificante, europeiştii de ultimă oră dorind a pune umărul la deconstrucţia cultului. Încât, Eminescu - constata Marius Chivu - „supravieţuieşte cu greu propriului mit”. Scutit măcar de reducţionismul romantic, cel ce a devenit „de profesie poet naţional” (zicea, acrit, un Matei Florian) este, în continuare, interpretat şi „reconstruit” cu frenezie exegetică. Ioana Bot cerea, în numele orientării către concept (concept-oriented) „ieşirea” din eminescologie (o pseudoştiinţă, cu obiect singular), convinsă că poetul „atât de studiat” încurajează inflaţia de eminescolatri. Adevărat, exegeza nu poate oferi, cotidian, noutăţi revoluţionare; apar, neîndoielnic, texte parazitare, aglomerând fişe de lectură, analize repovestite, trase în „cărţi de plastic”. Dar şi studii temeinice identificând erori de lecţiune, paternitatea unor texte publicistice; în fine, să nu ignorăm nici succesul tezei sacrificiale, a teoriilor complotiste, blamate de unele voci. Încât, pe bună dreptate, D. Popovici ne anunţa (demult) că Eminescu este / rămâne o problemă a culturii noastre. Mai ales că, în pofida valului inflaţionar, instituţionalizarea întârzie iar eminescologia supravieţuieşte prin truda şi devoţiunea unor singuratici.

) (

instituţionalizarea întârzie iar eminescologia supravieţuieşte prin truda şi devoţiunea unor singuratici. ) (

4

Reflex 1 - 6/ 2015

EMINESCÂNDU-NE

Liviu SPĂTARU

CARAGIALE, EMINESCU ŞI O PERNĂ

Motto:

„Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-un

asemenea om!

pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, zicându-i cu un picior în spat: „du-te

să fii trivial!”

niciodată nu şi-a uitat menirea

-

Duiliu Zamfirescu despre Caragiale, într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu

într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu – În lecturile noastre „obligatorii”, de elevi, o mare

În lecturile noastre „obligatorii”, de elevi, o mare prostie - despre care Borges spune că sunt ca dragostea cu de-a sila, ca sexul forţat – am citit cu toţii un mare neadevăr: că între Eminescu şi Caragiale ar fi fost „o frumoasă prietenie! Ce prietenie o fi fost aceea în care distanţa până la crimă a fost doar de-un gând, ivit în ultima clipă, la gura pistolului?

***

De fiecare dată când recitesc „Craii de Curte Veche” a lui Mateiu Caragiale, copilul din flori al dramaturgului, mă întreb care din cei patru „crai” e tatăl autorului; şi gândul mă duce de fiecare dată la Pârgu, el trebuie să fi fost zugrăvit după modelul tatălui lui Mateiu: trivial, flecar, zurbagiu, amorez, hahaleră, mahalagiu, cabotin, ipocrit, pervers, bădăran Cum să nu fii genial cu aşa zestre pe cap?

***

Caragiale i-a cerut regelui o „audienţă privată”. Carol I l-a primit, fără să bănuie că scopul ascuns, cu

adevărat „privat” al comediantului era

Regele a scos bancnota şi, cu un adevărat gest regal, i-a întins-o spunându-i: „Domnule, regele nu împrumută, regele dăruieşte!”. Ascuţimea bădărăniei răspunsului lui Caragiale a fost pe măsura nobleţei ofertei regale: „Sire, Caragiale nu ia, Caragiale împrumută!” Carevasăzică, se asigura de o nouă audienţă

să-i ceară împrumut o sută de lei!

***

În nobila şi înălţătoarea lui singurătate, Eminescu ar fi preferat să moară de foame decât să ceară, mai ales, de la un rege, cu care nu era de acord şi de a cărui prezenţă era profund nemulţumit; nu scrisese el, în 1873, frumoasele versuri:

„Bismarquri de falsă marcă Mie-mi pare cum că, parcă De iubirea nemţărimei Nici un rău nu vă înţarcă?” În plus, Carol I era liberal, adică pentru Eminescu, un fel de Anticrist

***

!

Farmecul Cleopatrei stătea, zice-se, în lungimea nasului ei, căruia i-au căzut victimă mulţi bărbaţi

adevăraţi; farmecul Veronicăi Micle stătea în lungimea părului bogat, strâns într-un coc imens, care oamenilor de rând le inspira un loc numai bun de băgat o mână fermă, iar celor mai elevaţi, ceva numai bun de răvăşit

dar pernele nu erau nici

pe o pernă

pretenţioase, nici clevetitoare! În şiragul „răvăşitorilor” s-au prins şi ei, mai întâi Eminescu, cu sufletul, mai

apoi Caragiale, cu

numărul pernelor a fost mult mai mic decât numărul „răvăşitorilor”

ce avea!

,

Nu se făcea‚ monşer!

Reflex 1 - 6/ 2015

5

***

Nu-i nici o legătură între lungimea părului şi curăţenia caracterului; şi numai perna ne-ar putea

spune ce făceau Veronica şi Ion Luca pe vremea când, în pauză, ea i-a destăinuit secretul bolii lui Eminescu,

ştiut doar de ei doi

clerul şi militarii! Perna nu ne va spune, însă, nimic! Iar Eminescu, în candida-i nobleţe, a iertat-o!

fără să mai punem la socoteală civilii,

”.

Mai ştia şi Maiorescu, Clara şi Mite Kremnitz

***

Când s-a descotorosit de Caragiale, Veronica i-a cerut saltimbancului scrisorile parfumate înapoi, dar a fost tratată cu refuz; şi-atunci, în nobleţea-i incontestabilă, Eminescu i-a arătat acestuia pistolul, provocându-l la duel. Caragiale să se dueleze?! Nici în ruptul capului; poate numai în oglindă! Se iubea prea mult, chiar cu patimă, pe sine însuşi şi iubea cu disperare viaţa! Doar pe a lui ! Hotărât lucru, Eminescu nu a fost prieten cu Caragiale, cum nu vor fi niciodată prietene Nobleţea cu

Mojicia!

04.03.2015

Trăilă Tiberiu NICOLA

ISTORIE ÎN LEMN, PIATRĂ ŞI LUT

Romul Ladea, „Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca (1973)
Romul Ladea, „Şcoala Ardeleană”,
Cluj-Napoca (1973)

ROMUL LADEA - BIOGRAFIA SCULPTORULUI DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI -

Deasupra de Oraviţa, pe sub-miazănoaptea Marilei, la începutul unei mici văi, răsare un izbuc, ce o ia zglobiu la vale, se rostogoleşte şi naşte un râu, Jitinul. Râul va trece pe sub podul drumului de fier al Semeringului bănăţean, Oraviţa-Anina pentru a se întâlni cu fratele său mai mare, Caraşul. Pe mâna stângă a Jitinului la confluenţa celor două ape, un meşter priceput, Pavel Moise, ridică din lemn, pe la începutul veacului XX, podu’ Căraşului. Şi atunci şi mai ‘nainte, pe sus, pe la Marila, trecea multă lume bună, venită să- şi stâmpere gândurile, să-şi stăpânească sufletul. Irma, contesa de Sztaray, o convinge şi pe Sissi, împărăteasa, să ia drumul Aninei,

prin inima Banatului, spre staţiunea, astăzi dispărută, Sommerfrische. Înfiinţată în 1773 1 , odată cu venirea primilor colonişti austrieci, staţiunea era renumită pentru verile sale răcoroase,

pentru aerul curat şi ozonat, datorat pădurilor de brad şi de foioase din jur. Dealtfel, denumirea de Anina ar veni de la pădurea de „anini” aflată prin apropiere. Supranumită şi „Aurora Banatului”, staţiunea avea mai multe vile, care se închiriau persoanelor venite la odihnă sau tratament. De la Sommerfriche, mergând spre Oraviţa, la înşeuarea Văii Jitinului cu Valea Oraviţei, se ridică, între anii 1877-1878, Staţiunea sanatorială Marila 2 , numită astfel după Mihail Marila, marele proprietar al pădurilor din jur. Se tratau aici afecţiuni ale sistemului nervos, ale plămânilor, anemiilor, numeroase stări de convalescenţă. În Almanahul staţiunilor balneare din Europa centrală şi de sud-est, Marila este citată alături de San Remo, Lugano, Davos, Nice etc 3 . De la fereastra deschisă a vilei sale, Sissi va inspira aerul tare parfumat al pădurii, va admira clarul de lună marilean şi va visa la lungile ei călătorii imaginare pe căile gândului. Durerile reumatice, sciatica şi angoasele au dispărut, ca prin minune. Teama de şerpi, de asemenea. N-a reuşit să ducă unul la Menajeira de la Schonbrunn. Aici, la Marila, era în elementul ei, a regăsit foşnetul pădurilor bavareze, a redescoperit singurătatea şi cărările munţilor, bune de bătătorit cu pasul. Ca să ajungi la Marila trebuie să pleci din Viena, în trenul cu vagon de dormit, să treci prin Budapesta, şi să poposeşti, după două zile, la Oraviţa. Te aşteaptă, la gară, trăsurile gata echipate de plecare spre staţiuni 4 . Contesei îi convenea să călătorească prin Banat, fiindcă se întorcea pe plaiurile natale. Va reuşi să-şi lămurească regina ţării sale să revină de vreo trei ori. Dar, Irma nu ne spune la care staţiune adăsta împărăteasa, posibil că la amândouă, fiindcă piatra comemorativă, privitoare la trecerea ei prin munţii Banatului, a fost aşezată în grădina unui Canton al Lupului, situat între cele două staţiuni, probabil pe aproape de stejarul cu ascunzătoarea )

grădina unui Canton al Lupului, situat între cele două staţiuni, probabil pe aproape de stejarul cu

6

Reflex 1 - 6/ 2015

Brieger, inginerul de drumuri şi poduri, stăpânul împuşcatului, şi-a făcut datoria (Episodul a fost povestit naratorului de către nepotul lui Gheorghe Ladea, doctorul Ion Ladea). După moartea soţului, mama Eva pleacă în Ticvaniul ei natal, unde cu mari greutăţi va creşte cei doi copii şi va reuşi! Vor face şcoala primară cu Iuliu Birou, iar la liceu se vor despărţi. Toma pleacă la Caransebeş şi Beiuş, unde îşi dă bacalaureatul, dar este imediat luat pe front. Are aceeaşi soartă ca tatăl său, decedând prin împuşcare, în primele luni ale războiului întâi mondial. Nu va avea şansa unei cruci la creştet. Prâslea era mai agitat, nu se împrietenea cu oricine şi stătea mai retras, după cum şi-l aminteşte podarul Pavel Moise, colegul său de leat. Era ruşinos şi emotiv. Nu intra, de exemplu, la scaldă, în tulbina râului, cu ceilalţi, fete şi băieţi, în pielea goală. În anul morţii tatălui, în 1908, Romul începe şcoala primară. Este impresionat de renumele şcolii, construită în 1734 şi de învăţătorul său. Se remarcă prin seriozitate şi inteligenţă. Stimulat şi de prietenia cu Virgil Birou, fiul dascălului, obţine note bune, după cum ne arată şi foaia matricolă la terminarea clasei a IV-a 23 . Dar „Iuliu Birou, învăţător, înfiinţător şi dirigent de cor”, cum îi plăcea să se numească, a fost şi un mare pedagog. Le-a insuflat elevilor dorinţa de studiu, dragul de şcoală şi de cântare. Pe Valea Caraşului, cântecul a fost o manifestare a sufletului dătătoare de tărie, de supravieţuire, în ultimă instanţă. Preoţii din Banat, şcoliţi la biserica sârbească, cu nume deja schimbate şi hirotonisiţi în legea slavă, se întorceau la biserica natală. Începea de-acum o luptă surdă între autoritatea religioasă şi sentimentul naţional, al obârşiei neamului. Pentru a scăpa de acest cerc vicios şi pentru a-şi salva credinţa se înfiinţează, în 1850 „Episcopia Română Unită”, iar în 1865, la Congresul de la Carlovăţ, se decide separarea ierarhiei bisericii ortodoxe române de ierarhia sârbească. Alfabetul chirilic este înlocuit de cel latin. Aşa se face că, pe la sfârşitul secolului XIX, satul număra 1854 de locuitori, dintre care 1841 români, 21 germani şi 19 cehi, iar după confesiune 1809 greco-catolici, 40 romano- catolici şi 5 ortodocşi 24 . Iuliu Birou, născut în apropiere, la Cârnecea, în 1858, aşadar om de-al locului pică la Ticvaniul Mare într-un moment prielnic afirmării sale. Este ales, de către senatul şcolii, învăţător secundar la şcoala primară grecă-catolică română din comună. Se pune pe treabă, înfiinţează la 19 martie 1882 corul mixt bisericesc compus din 142 de persoane. Cu un an înainte, se înfiinţase şi corul din Cacova. Pe lângă cor funcţionează şi 12 căluşeri, instruiţi de vătaful Paul Buzan din Vărădia. Şi, curios, pe lângă lunga listă a membrilor se află căluşerul Gheorghe Ladea. Prin noul tip de cântare, cântarea corală, se conturează şi un nou statut social, acela de corist. Iată cum ni-l prezintă Iosif Vulcan. „Într-adevăr, a fi corist înseamnă a fi, în sat, un om care se deosebea de ai săi prin prestigiul său social şi cultural, de om care umblă la cor, aşa cum umblă copiii la şcoală, unde nu învaţă numai să cânte, să recite poezii, să spună monoloage şi să joace teatru, ci învaţă, mai ales, să-şi apere limba, credinţa şi neamul25 . Iuliu Birou a înţeles încă din tinereţe că ştiinţa, arta, credinţa trebuie să conlucreze asupra fiinţei umane plăpânde, fragile, care este tânărul învăţăcel, spre a face din el o culme a educaţiei şi înţelepciunii, în stare să-şi apere limba şi neamul. Tatăl, Gheorghe, a avut aşadar ce-i transmite fiului şi nu-i de mirare că acesta îşi numea interlocuitorii cu înţelepciune-ai proverbială, pentru care-l stima şi Lucian Blaga. Şi nu e cu totul întâmplător că Octavian Goga spunea că: „Banatul e ţara simţământului artistic, unde cântecul e la el acasă şi unde un suflet palpită ca o minunată harfă”. Tânărul Ladea, fire contemplativă, dornică să înţeleagă totul, se entuziasmează la zborul gâştelor, al cocorilor, la cântecul mierlei şi priveşte cu nesăţ legănatul vitelor ce se întorc seara de la râu cu setea stâmpărată. La lăsatul nopţii, pe lună, întins pe iarba grasă din grădină, priveşte uimit cerul stelelor căzătoare şi urmăreşte imaginar luptele lui Iovan Iorgovan cu balaurul. Eroul iese mereu învingător. Romul aflase, de la bătrânii povestitori ai satului, despre neasemuita legendă populară a lui Iovan Iorgovan, cunoscută pe tot cuprinsul Banatului. Era răspândită mai ales pe văi, a Cernei, a Caraşului, a Timişului, a Dunării. Nicolae Densuşeanu îl asemuie traco-grecului Hercules. Iovan ar fi Iovis prolis (urmaşul, fiul), iar Iorgovan ar fi Iorgu sau Georgios, plugarul grec, cum este reprezentat Hercules pe numeroase efigii 26 . Plugarul va urmări balaurul până la Dunăre unde-i retează ultimele capete, fără să-i lase vreo speranţă. Ladea va reţine legenda şi o va dăltui în lemn după chipul legendarului erou. Copilul Romul îi mulţumeşte mamei pentru poveştile pe care i le spune şi-i promite că va lupta şi el cu balaurii ce i se vor ivi în cale. Îi va învinge, ca şi eroul său, cu mari eforturi. Mama Eva doreşte să-şi înşcoleze şi fiul cel mic, pe el îl duce la gimnaziul din Oraviţa pentru a-l face popă sau învăţător şi a-l scăpa de greul muncii ţărăneşti. Cel mare învaţă la liceul din Caransebeş. Ea, mama, n-avea de unde să ştie ce-i bântuie prin minte pruncului. Aşa că se pun amândoi pe drum de ţară, de dimineaţă, merg pe jos până la gara din Cacova şi iau trenul spre Oraviţa. Trenul merge ceas, nemţeşte. La momentul sosirii mamei cu pruncul, oraşul avea aerul unei metropole în plin avânt, se exploatau minele de huilă de la Anina, de unde cărbunele se transporta pe un drum de fier până la Baziaş, se fabrică aramă la uzinele din Oraviţa 27 , se băteau bani la monetăria locală, cu aprobarea, din 1815, a împăratului Francisk întâiul. Tot el taie panglica la inaugurarea primului teatru românesc de la Oraviţa, în 5 octombrie 1817 şi participă împreună cu împărăteasa Carolina-Augusta şi întreaga curte la spectacolul de debut cu piesa „Die beschamte Eifersucht” („Gelozie umilită”) de J. Franul von Weissenthurm. Împăratul îşi face titlu de glorie din ridicarea aşezământului, după modelul Burgtheater-ului vienez, dar n-a pus un sfanţ la făurirea lui. Edificiul a fost înălţat între anii 1813-1816, pe spesele contribuabililor localnici, români bănăţeni, aromâni, germani, sârbi, maghiari, cehi şi ale altora, necunoscuţi. Pe lista donatorilor mai importanţi, pe primul loc, se situează protopopul de Oraviţa, greco-ortodox, Petru Iorgovici, fratele lui Paul Iorgovici, amândoi de origine din Vărădie 28 . La teatru, atât piesa din 5 octombrie, cât şi cea din 7 octombrie 1817 au fost jucate de artişti amatori din „Grupul actorilor diletanţi” („Dilettanten Gesellschaft”) 29 . Tânărul Ladea este impresionat de oraşul dintre dealuri, de străzile sale neobişnuit de lungi ce urcă pe povârnişuri până la barajul Lacului Mare. Livezile, pline cu pomi fructiferi şi nuci nebătuţi, coboară spre comună. El

Reflex 1 - 6/ 2015

7

va face colinzi pe „culele” împădurite, pe la sălaşele oamenilor, pe ogaşele locului, va culege nuci şi va privi atent chipurile celor întâlniţi pe drum. Seamănă atât de mult cu cei din Jitin, cu cei de la Ticvani, cu cei de la Cacova. Nu înţelegea multe, dar mai ales de ce se aseamănă, de ce nu poate afla de unde vin , de ce vorbesc aşa de dulce, de ce sunt aşa de făloşi şi de ce te iau mai mereu peste picior, mai în glumă, mai în serios, iară tu să nu poţi să le porţi pică, căci de fapt te bucură. I-au rămas în minte întrebările, toată viaţa, şi-a răspuns la ele, până la urmă. Şi iată-l înscris la şcoală, în septembrie 1912, la gimnaziul civil, subvenţionat de stat 30 . Neexistând internat, Romul stă în „fartiri” la tanti Sofi, prietenă de-a mamei, care-l îngrijeşte ca pe propriul său fiu. Greutăţile materiale sunt mari, banii puţini. Noroc că Toma, flăcăul cel mare, se descurcă singur din banii câştigaţi prin meditaţii. Mama Eva luptă din răsputeri cu viaţa. Pe lanţul de pământ pe care-l moşteneşte, ca şi în grădină, cultiva porumb, dovlecei, fasole, curcubete, crumperi, varză, morcovi, pătrunjel şi altele. Un iagod din curte hrăneşte păsările, porcul e crescut cu ierburile din grădină, cu porumb, cu napi, cu dovleceii care cresc din plin. Câţiva pomi asigură fructele. Cu greu mama răzbeşte. Ea trimite săptămânal lui Romul, la tanti Sofi, de mâncare, hrană rece desigur:

şuncă afumată, carne şi cârnaţi fripţi în untură, brânză, ceapă, ouă, dovleci mari de copt în tobă, mere şi multă fasole. Găzdăriţa face o ciorbă de fasole cu ciolan ascuns la fundul oalei, de-ţi pleznea burta. Multă vreme va simţi mirosul şuncii afumate, şi al vetrei părinteşti. Îi plăcea flăcăului mâncarea, poate că fasolea l-a făcut aşa deştept, căci, în doi ani, cât a stat la Oraviţa, rezultatele şcolare au fost bune. Citeşte mult, orice îi pică în mână, dar mai ales priveşte, contemplă şi admiră barocul cărăşean din sala teatrului, din ferestrele şi porţile caselor. Pleacă la Caransebeş, în 1914, la fratele său Toma, unde exista gimnaziu cu profil pedagogic. Satisface, astfel, dorinţa mamei de a-şi vedea fiul învăţător. Nu zăboveşte mult căci chemarea pentru sculptură, pentru lumea formelor, este cu mult mai puternică decât intenţia mamei şi se transferă, din proprie iniţiativă, la Timişoara, la şcoala de Arte şi Meserii, spre a împlini destinul unui mare istoric, în lemn, piatră şi bronz, al neamului românesc. La Timişoara învaţă arta cioplirii în lemn cu sculptorul bănăţean Traian Novac, din Ticvaniul Mic, care sprijină realizarea Republicii Democratice Bănăţene, propusă la 31 octombrie 1918 31 . Dealtfel, sculptorul Novac, va deveni primul primar al Timişoarei, după 23 August 1944. Ladea obţine diploma de „maestru sculptor în lemn” 32 . Fără îndoială, tânărul absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii era departe de înălţimea anunţată de diplomă, cea de „maestru sculptor”, dar pentru moment, ea ne indică sensul evoluţiei sale viitoare, potenţialul său creator, conştient de calea lui în artă. Pleacă la Arad în 1917 să-şi completeze studiile, şi participă la marile transformări ale începutului de veac. Poate că nu întâmplător alege oraşul în care zbaterea unionistă, laică sau religioasă, era clocotitoare. Tinerii sperau să găsească aici posibilităţi de realizare mai clare decât în altă parte. Aspiraţiile lor diferă de cele ale înaintaşilor. De aici, oameni de mare cultură şi activitate politică lansează tema activismului politic, care realizează, după război, Marea Unire de la 1918. Ladea, scapă de front prin vârstă, dar e cu sufletul alături de neamul său. Se impuneau, de acum, proiecte la scară naţională, intrarea în ritmul european al evoluţiei ţării. Poate ca nimeni altul, Ladea a înţeles imperativul momentului, şi a luat la colindat oraşele continentului. Cu adevărat maestru al sculpturii, Romul Ladea va deveni curând, după parcurgerea unor ani de studii în academiile de artă din ţară şi din străinătate, unde ia contact cu marea artă în atelierele artistice şi în muzeele de artă din Sibiu, Cluj, Bucureşti, Dresda, München şi Paris, etc. Calitatea sa de absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii îi dădea dreptul să viseze, să se gândească cu aplomb la misterioasa şi promiţătoarea profesie de sculptor. Ca şi înaintaşul său, Constantin Brâncuşi, începutul îl face la Şcoala de Arte şi Meserii, care, în epocă, a însemnat o şansă pe care o aveau tinerii, mai ales cei proveniţi din sate, să acceadă spre zone mai înalte ale culturii materiale şi spirituale. În aşteptarea unor studii aprofundate de artă, studii la care nu a încetat să aspire, Romul Ladea rămâne câţiva ani în mediul bănăţenesc, ocupând, la Arad, diverse funcţii, şi apropiindu-se de creatorii de artă plastică. Îşi lărgeşte aria de cuprindere a Transilvaniei, revenind adeseori la Sibiu şi Cluj-Napoca, oraş în care va activa ca profesor. Verile, îşi rezervă dreptul ce devine un adevărat ritual al celui ce visa să facă artă. Spre exemplu, în vara anului 1920, tânărul Ladea face călătorii de studiu pe drumuri europene, devenite tradiţionale pentru arta modernă: Dresda, München şi Paris. Încep, acum, întâlnirile esenţiale ale viitorului artist. În colonia de la Baia Mare, în 1922, are prilejul să întâlnească reprezentanţi valoroşi ai atelierelor din München, Viena, Budapesta, Bucureşti. „Ieşirile în natură” ale artiştilor impresionişti erau încă vii, şi maeştrii contemporani, mai ales cei din Estul Europei, căutau să inoveze limbajul artistic, refăcând, în condiţii locale, legătura cu realitatea, legătură ameninţată deja, în Occident de valuri de experimente abstracte, de artă informală. În colonii artistice, adevărate academii de artă, ce funcţionau pe timp de vară, în localităţi ca Balcicul, Baia Mare, se produce o reconectare a artistului la problemele realului. În octombrie 1923, Ladea se înscrie student la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, în atelierul lui Dimitrie Paciurea. Nu rămâne aici decât câteva luni, din motive materiale, dar şi din cauza unor deferende între maestru şi student, legate de imixtiunea primului pe piesa de lucru a începătorului. Deşi scurtă, perioada de şedere la şcoala bucureşteană, a fost importantă în evoluţia lui Romul Ladea. Nu este vorba de o influenţă directă a lui Paciurea, care îşi continua drumul său personal, cultivând un fel de suprarealism, ci, ca şi în cazul lui Brâncuşi, în al cărui atelier parizian va lucra o vreme, de prezenţa unor artişti în proximitatea lui Ladea, de nivelul de exigenţă care, chiar fără voia lor, îl impun în faţa noului venit pe arena artei. Astfel, cerul sub care se afirmă sculptorul este dominat de statuia exemplară a celor doi maeştri, Brâncuşi şi Paciurea. El marchează evoluţia artei româneşti în prima parte a veacului al XX-lea, şi, de bună seamă, şi dincolo de perioada în care a trăit Romul Ladea.

în prima parte a veacului al XX-lea, şi, de bună seamă, şi dincolo de perioada în

8

Reflex 1 - 6/ 2015

După experienţa câştigată, până acum, Ladea începe să se manifeste ca artist, luând parte la o serie de manifestări colective. Debutul său este remarcat, de îndată, de presa vremii. De pildă, cu ocazia primei sale participări la un salon de artă plastică, la Cluj, în 1923, poetul şi eseistul Lucian Blaga consemnează prezenţa lui Romul

Ladea, de care, ulterior, îl va lega o strânsă prietenie. În articolul dedicat expoziţiei, articolul apărut în ziarul „Patria” şi reprodus de un ziar din Arad, Lucian Blaga scrie: „Adevărata revelaţie a expoziţiei este tânărul Ladea. Din puţinele lucrări aduse aici pentru a fi privite, vezi mâna sigură a impresionistului care nuanţează expresia figurii omeneşti cu

o desăvârşită intuiţie. Avem dreptul să credem în individualitatea sa. E aici un început prea sigur ca să nu ne

exprimăm bucuria. Dacă tânărul, foarte tânărul sculptor, va avea prilejul să-şi desăvârşească prin studii în străinătate ceea ce ştim numai de la el, nu ne îndoim de marele viitor sculptor. Sincer, simplu, cu un misticism vag al durerii, el stă de acum în faţa noastră rezistând oricărei analize critice”. Prilejul se iveşte. În august, 1923, ladea vizitează muzee şi expoziţii curente la Dresda, Berlin şi Paris. La sfârşitul anului 1923, Ladea deschide la Arad o expoziţie, la Palatul Culturii, împreună cu Ştefan Beleznay. Presa din oraşul de pe Mureş, consemnează sub semnătura lui Tiberiu Vuia, 23 mai, în ziarul „Solidaritatea” din Arad, scos de Aron Cotru ca prim ziar românesc, după unire, o notă: „De la o vreme îşi găseşte vremelnic adăpost,

Se

strecoară pe străzi ca o fantomă

să vadă lumea, să înveţe, să creeze

oficialitatea noastră nu va sta nepăsătoare şi nu va lăsa să se macine în mizerie valori cum e acest tânăr scuptor român”.

La Arad, Ladea găseşte, în casa pietrarului Alexandru Nagy, un mic atelier, unde va începe lucru la seria lui de portrete: Mama, (în gips), Cap de copil (în alabastru), Invalidul, (în lemn). Şi tot acolo o va întâlni pe prima lui soţie Maria Kiss 33 , cu care se şi căsătoreşte la 8 aprilie 1924. În acelaşi an termină şi bustul lui A. D. Xenopol, aflat astăzi la Muzeul din Arad. Soţia istoricului, Coralia Xenopol, va dărui Palatului Cultural din Arad biblioteca soţului său spunând: „Soţul meu, neavând nici părinţi, nici copii, marea lui moştenitoare e cultura română, care a fost mamă şi fiică a marelui său cuget34 . Apelul-strigăt al artiştilor arădeni, la care se adaugă cel al lui Liviu Rebreanu, nu a rămas fără ecou, şi în luna decembrie 1924, urmare a unor chete publice şi a unei burse acordate de Primăria Arad, Ladea ajunge la Paris, reluând vizitele în marele muzee şi expoziţii ce au loc în capitala Franţei, şi, în plus, lăsându-se pătruns de atmosfera ce domnea în locurile cele mai fierbinţi ale artei moderne. La Pris, se produseseră importante evenimente, care marchează hotărâtor evoluţia artei secolului al XX-lea şi care pătrundeau şi în atelierele Academiei Julien şi, mai cu seamă, a lui Brâncuşi, recunoscut de critica de specialitate drept fondator al sculpturii moderne. Maestrul nu-l va mai corecta, şi va trece nepăsător pe lângă el. Înfuriat, Romul pleacă la Cluj, unde se va afirma. Leagă o prietenie de-o viaţă cu Lucian Blaga. Poetul şi filosoful va scrie, cu ocazia primei participări a lui Ladea la expoziţie, în ziarul „Patria”: „Adevărata revelaţie a expoziţiei este tânărul Ladea. Din puţinele lucrări aduse aici pentru a putea fi privite, vezi mâna sigură a impresionistului care nuanţează expresia figurii omeneşti cu o

desăvârşită intuiţie

Sincer, simplu, cu un misticism vag al durerii, el stă de acum în faţa noastră rezistând oricărei

la Arad, un tânăr fără adăpost, îşi caută liniştea în oraşul acesta semi-mort un suflet muşcat adânc de nelinişti

Cunoscut de câţiva studenţi,

necunoscut de nimeni

graniţele

Ar vrea să plece departe,

Nădăjduiesc că

Sărăcia îi închide implacabil

e frământat

analize critice”. Anul 1923 a fost un an fecund, Ladea va finisa lucrări mai vechi, Cap de copil, Mama şi va face o călătorie la Dresda, Berlin, Paris, timp de trei săptămâni. În luna noiembrie participă cu mai multe lucrări, la o expoziţie în sala Castelului Huniade din Timişoara, iar în decembrie, în sala Palatului Cultural din Arad. Este elogiat după ambele manifestări. În 1925, pe 8 aprilie, se căsătoreşte cu Maria Kiss, iar pe 31 august dezveleşte, la Baia de Criş, bustul lui Avram Iancu. În luna decembrie, cu ajutorul unei burse oferite de primăria din Arad şi contribuţia unei colecte publice,

pleacă la Paris împreună cu soţia. Locuieşte la fratele Mariei, chelner în marele oraş, pe care acesta îl ajută. Prin urmare, situaţia lor economică a fost acceptabilă, numai Ladea era nemulţumit. Se aşteptase să se împace cu Brâncuşi, relaţie ce se deteriorează repede, după ce acesta îl pune la corvezi gospodăreşti. Nu este acceptat la Institutul de Belle-Arte şi se înscrie la Academia Julien. Aici lucrează cu românii Gheorghe Anghel, Constantin Baraschi, Mac. Constantinescu şi este impresionat de lucrările lui Bourdelle. Pe timpul şederii la Paris vizitează marile muzee, la Louvre se familiarizează cu arta veche egipteană, cu pictura italiană, spaniolă şi cea franceză. Cumpără albume de artă, pe cel al lui Bourdelle îl va purta cu sine. Dezamăgit, după şapte luni de zile de şedere în capitala Franţei, se întoarce la Arad şi participă, în luna august, la o expoziţie colectivă. În septembrie, ziua a şaptea, Maria îi naşte un fecior, pe George, după numele tatălui său, dar care va deceda după câteva luni. Maria, bolnavă de tuberculoză, îşi urmează la scurtă vreme fiul.

Romul, pentru care etnia şi religia persoanei iubite nu contau, şocat de dispariţia fiului, îşi îngrijeşte soţia până în ultima clipă. Anul 1926 va fi un an rodnic, izolat în zbuciumul său, Ladea munceşte până la epuizare şi în toamnă prezintă, între 17 octombrie şi 2 noiembrie, prima sa expoziţie personală, cu 17 lucrări.

Voinţa lui de fier face minuni. Într-o bună zi

talentul acesta crescut sub rodnic soare bănăţean va triumfa” scrie în ziarul „Societatea de mâine” Aron Cotruş. În acelaşi an, la Cluj, are loc un eveniment important: se înfiinţează „Şcoala de Arte-Frumoase” prima instituţie românească de gen din Ardeal.

E bănăţean

Mândru

şi modest până la uitarea de sine

Reflex 1 - 6/ 2015

9

Pentru Ladea, şcoala are o valoare covârşitoare. Va fi chemat în 1972, urmare a meritelor sale profesionale recunoscute, profesor la disciplina de sculptură, vacantă între timp. Are colegi de valoare, pe Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Anastasie Demian, Pericle Capidan, la pictură, pe profesorul de anatomie şi scriitorul Victor Papilian la anatomie artistică, pe Atanasie Popa la geometrie descriptivă, pe Coriolan Petreanu la istoria artelor, pe Emil Isac la estetică şi alţii. Cu excepţia lui Alexandru Pop, cel căruia i-a făcut portretul lui Ladea la maturitate, primrector, dealtfel al şcolii, şi a lui Eugen Pascu căruia i-a succedat la catedră, toţi ceilalţi profesori erau tineri, pregătiţi la academii occidentale, doritori să pună umărul la dezvoltarea artei româneşti. Mulţi dintre primii lor studenţi vor ajunge ei înşişi profesori, precum Eugen Gâscă, Ion Vlasiu, Tasso Marchini şi alţii. Ladea, în imensa lui dragoste pentru artă şi în dorinţa nestăpânită de a-şi sluji neamul, simţea greaua responsabilitate ce-i apăsa umerii. Se va dedica trup şi suflet instruirii tinerilor, îi ocroteşte, le este prieten, coleg, Luciei Piso chiar şi soţ. De aceea este înconjurat în permanenţă de studenţi, unii vin de la alte clase sau din anii mai mari pentru a-şi completa lipsurile. Explicaţiile şi sugestiile lui Ladea sunt simple, clare, nevexatorii, dau libertate discipolului să-şi exprime sentimentele fără constrângere şi fără imixtiune în opera sa. Modelul Paciurea îl urmărea în permanenţă. El nu va repeta obiceiul maestrului. Ba chiar lucra alături de ei, îi plăcea să modeleze lutul împreună. Întrebat de Ion Jalea, de unde a desprins marea lui fineţe în modelare, Ladea îi răspunde: „prima lecţie de modelaj o port în mine din anii copilăriei, de atunci senzaţia bucuriei degetelor care mângâie”.

NOTE:

1 Iosif Krakher, Istoria Steierdorf-Anina, 1973-1873, Editura Diecezană, Timişoara, 1973, p.2.

2 Constantin Creţu, Oraviţa-Anina pe şosea, Revista „Almăjana”, 2012, nr. 1, p. 27.

3 Constantin Creţu, Op. cit. p. 28.

4 Constantin Creţu, Op. cit. p .28.

5 Elena Văcărescu, The Queen’s Friend, London, 1908. Tradusă în limba franceză de Gastone Jeffry. Ed. Sansot, Paris, 1908, p. 43-44.

6 Petru Creţia, Eminescu-Carmen Sylva, în Manuscriptum nr. 3-4/1996 şi nr. 1/1997, anul XXVIII.

7 Gabriela Badea, Carmen Sylva. Uimitoarea regină Elisabeta a României. Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 164.

8 Nicolae Ilieşiu, Timişoara, monografie istorică. Vol. I, Ed. Matheiu Timişoara, 1943, p. 346.

9 Maria Mândroane,Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului, judeţul Caraş-Severin, Vol. I, Ed. Brumar, Timişoara, 2011, p. 116.

10 Ioan Haţegan, Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: secolele XI-XX. Editura Art Press, Timişoara, 2013.

11 Ovidiu Laurenţiu, Comunitatea de avere a fostului regiment grăniceresc româno-bănăţean, Nr. 13 din Caransebeş, Ed. Cosmopolitan Art, Timişioara, 2010, p. 27.

12 I. D. Suciu, Radu Constantinescu., Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 59.

Referat prezentat cu ocazia jubileului de 975 de ani de la întemeierea

Diecezei de Cenad, Timişoara, 2005.

14 Aloisie L. Tăutu et all, Biserica Română Unită cu Roma, Madrid, 1952, p. 14.

13 Claudiu Călin, De la Dieceza de Cenad la cea de Timişoara

15 Cornel Bârsan, Istorie furată. Cronică românească de istorie veche, Ed. Karina, Bistriţa, 2013, p. 405-411.

16 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Op. cit. p. 59.

17 Valeriu Branişte, Tabla de la Lugoj, Ed. David Press Print, Timişoara, 2010.

18 Ion Medoia, Paul Iorgovici, învăţat şi patriot bănăţean, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 31.

19 Maria Mândroane, Op. cit. p. 6.

20 Frigyes Pesty, Krasso vamegye tortenete, Budapest, 1884, Vol. I, p. 243.

21 Teodor Păcăţean, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana regală. Vol. VIII, Sibiu, 1985, p. 81.

22 F.A.S.T., fond Nicolae Ilieşiu, d. 6, f 1586.

23 Dorian Grozdan, Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare, Ed. Facla, Timişoara, 1979, p. 14.

24 Mihai Alexandru, Mariana Alexandru. Iuliu Birou, Ed. Marineasa, Timişoara, 2002, p. 35, 159.

25 Vasile Vărădean, Cântecul la el acasă, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1985, p. 24.

26 Constantin Juan-Petroi, Valea Cernei-izvor de creaţie, Revista „Almăjana”, nr. 1, 2013, p. 35.

27 Victoria Popa, Monografia liceului Oraviţa, Ed. Răsăritul, Oraviţa, 1973, p. 15.

28 Ion Medoia, Op. cit. p. 31.

29 Adriana Ilin, Ionel Bota, Idee naţională şi identitate lingvistică la românii din Banatul istoric. Cazul Oraviţa, Ed. TIM, Reşiţa, 2012.

30 Dorian Grozdan, Op. cit. p. 14.

31 Ionel Bota, Oraviţa şi Ţara Caraşului, 1850-1918, Ed. Clubul „Mitteleuropa”, Oraviţa, 2009, p. 37.

32 Dorian Grozdan, Op. cit. p. 14.

33 Dorian Grozdan, Op. cit. p. 19.

34 Lucia Bibarţ et all, Momente din istoria lecturii publice în Municipiul Arad, Ed. Nigredo, Arad, 2006, p. 145.

10

Reflex 1 - 6/ 2015

ANUL LITERAR SORIN TITEL

(7 decembrie 1935 – 17 ianuarie 1985)

Alexandru RUJA

SORIN TITEL ÎNTRE MARGINA — MARGINE — CENTRU

RUJA SORIN TITEL ÎNTRE MARGINA — MARGINE — CENTRU Era greu de prevăzut la începuturile activităţii

Era greu de prevăzut la începuturile activităţii sale reverberaţia puternică pe care o va avea în timp proza lui Sorin Titel, consacrând pe unul dintre cei mai importanţi prozatori ai literaturii române. Important şi prin dimensiunea operei sale (din nou, dificil de prevăzut după cum scria Sorin Titel la începuturile sale, calat, mai ales, pe bijuterii de proză scurtă), dar, mai ales, prin noutatea acesteia, demolând o anume scleroză care ameninţa proza românească, un tip de osificare imună la orice inovare. Valoarea prozei lui Sorin Titel nu trebuie observată doar prin valoarea ei în sine, ci şi prin capacitatea de a disemina un anumit mod înnoitor de a crea în proză, prin deschiderea pe care a făcut-o spre alte tehnici şi strategii narative, care în curgerea timpului istoric s-au dovedit benefice. L-am cunoscut în anii studenţiei mele, în dumincalele întâlniri literare de la Cenaclul „Pavel Dan” la Casa de Cultură a Studenţilor. Sorin Titel venea destul de des la cenaclu, a fost o vreme când venea în fiecare duminică, mai ales atunci când cenaclul a fost coordonat de Nicolae Ciobanu. Modalitatea era ca pentru ceea ce citea în cenaclu aspirantul la viitoarea „glorie literară” să fie întocmit un „referat”, iar Sorin Titel nu se dădea la o parte atunci când venea vorba să susţină un tânăr cenaclist/scriitor, majoritatea din rândul studenţilor, dar nu doar din rândul acestora; îmi amintesc de aprecierea deosebită pe care o avea faţă de poezia lui Duşan Petrovici, spre exemplu. A plecat, apoi, la Bucureşti şi nu l-am mai văzut decât peste ani, în lunile milităriei mele bucureştene, când la sfârşit de săptămână încercam să contracarez viaţa cazonă cu vizitele în librării, expoziţii ori participare la diverse manifestări culturale. Viaţa bucureşteană nu reprezenta pentru el un eldorado, mi-a povestit în întâlnirile noastre despre multiplele dificultăţi ale existenţei cu „jumătate de normă” la revista unde lucra. Avea nostalgia spaţiului matrice, trăia imaginar în lumea dintre Margina — Marginea — Centru şi din această propulsare existenţială s-au născut marile sale romane, s-a coagulat ciclul romanesc, aproape de unicitate din proza românească postbelică. Fiinţă fragilă, uşor temătoare, prozatorul era bulversat de lumea obiectivă, de duritatea acesteia, în faţa căreia devenea retractil, dar se simţea cu adevărat puternic în faţa colii albe când îşi derula propriile gânduri în paginile ce vor configura cu timpul o operă reprezentativă pentru proza unui anume timp. Dacă în lumea obiectivă n-a fost suficient de puternic ca să reziste presiunilor şi ademenirilor, prozatorul îşi răscumpără destinul prin calitatea şi forţa operei sale, care îl reprezintă cu adevărat în viitorime. A călătorit în lumea largă, într-o vreme a interdicţiilor, a cunoscut locuri, oameni, orientări literare, i-au fost traduse cărţile în diverse limbi când acest lucru era dificil, dar s-a reîntors mereu în spaţiul său literar, în lumea creată de el într-un obsesiv şi productiv imaginar literar dintre Margina — Margine — Centru. Pornit din Margina bănăţeană, scriitorul a arătat printr-o operă exemplară, cum Marginea configurează Centrul, care nici nu poate exista în absenţa acesteia. Axa Margina — Margine — Centru este fundamentală în opera lui Sorin Titel, cel puţin din perspectiva a două unghiuri de evaluare — simbolică şi valorică — la care se poate adăuga, fără rezerve, o perspectivă geografică/topografică. Sorin Titel radiografiază literar un spaţiu, într-o mişcare temporal-istorică destul de extinsă, îi realizează harta literară, fixează un raport biunivoc şi mereu în balans ori schimbare de poziţie: Margine — Centru şi Centru — Margine cu punctul de pornire în Margina. Referitor la locurile natale şi la reflexul acestora în opera literară, Sorin Titel nota: „Nu numai cu nostalgie, ci şi cu sentimentul că prin ele se justifică aproape tot ceea ce scriu. Adevărul e că am descoperit destul de târziu — când am început să lucrez la Ţara îndepărtată — cât de mult aparţin acestor locuri şi ce resurse, într-adevăr inepuizabile, poate oferi scrisului meu lumea în care am copilărit. Tot ceea ce voi scrie de acum înainte va avea amprenta acelei lumi. Orice operă literară este, după credinţa mea, un produs deopotrivă al memoriei şi al imaginaţiei. Cât aparţine realului, faptului de viaţă trăit şi cât imaginarului un roman? Iată o întrebare la care greu se poate da un răspuns foarte exact.” („Orizont”, Timişoara, 1981, nr.

Reflex 1 - 6/ 2015

11

Sorin Titel a cunoscut bine Noul Roman Francez, i-a citit cu interes şi fervoare pe scriitorii care reprezantau această nouă orientare. O altă structură epică, un alt tip de personaj, o altă atitudine faţă de mişcarea epicului apar odată cu Les Gommes (1953) şi Le Voyeur (1955) de Alain Robbe-Grillet, Portrait d´un inconnu (1948) de Nathalie Sarraute, Passage de Milan (1954) de Michel Butor, La Mise en scène (1958) de Claude Ollier, Le vent (1957) de Claude Simon. S-a scris despre relaţia prozei lui cu Noul Roman, dar nu suficient. Dacă problema ar fi fost

până la capăt aventura literară pe care şi-au propus- o. Nu i-ar rămâne, deci, scriitorului decât să se reîntoarcă. Dar unde să se reîntoarcă, pentru că scriitorul nu-i Adam în grădina raiului. El, vrând- nevrând, e produsul unei culturi, într-un anumit moment al evoluţiei acesteia şi, cum e şi firesc, aceasta îl face pe jumătate, aşa că el se vede obligat să se întoarcă într-un punct stabil, are nevoie de repere. Nu înţeleg de ce el se poate întoarce, fără să fie condamnat, la Tolstoi şi Balzac, de ce deci aceşti mari scriitori n-au epuizat o formulă romanescă, iar

aprofundată s-ar fi văzut mai clar importanţa gestului creator al lui Sorin Titel, care în vremuri neprielnice a reuşit o sincronizare cu cea mai nouă orientare în

Kafka a epuizat-o, de ce lângă primii securitatea unui scriitor e asigurată şi lângă marii scriitori ai acestui veac nu? Vechea împărţire dogmatică între conţinut

proza europeană. Contextul european al creaţiei lui

şi

formă cred că se ascunde în dosul unor astfel de

Sorin Titel ar putea fi mai bine precizat. El era la curent cu bătălia pentru modernizarea prozei dusă de Michel

opinii critice, indiferent de măsurile de prevedere şi eforturile de mascare ale celor în cauză. Se uită că,

Butor, Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute până la

atunci când recurge la o anumită modalitate, scriitorul

Jean Ricardou, Claude Ollier, Claude Simon, Robert

o

face tocmai mânat de dorinţa de a pătrunde cu

Pinget. Chiar şi în intervenţiile sale teoretice se

ajutorul ei în acele zone ale existenţei în care accesul

întâlnea cu ideile acestor novatori ai prozei. Cunoscuta

ar

fi altfel imposibil. Căci la urma urmei orice modalitate

apreciere a lui Jean Ricardou după care „este

în

mâna scriitorului autentic este o unealtă şi un scop

tradiţional tot ce tinde să facă din roman povestirea unei aventuri” şi „este modern tot ceea ce tinde să facă din roman aventura unei povestiri” este decelabilă

în sine. Cred că prozatorul atunci când scrie e conştient de un anumit sincronism al literaturii şi el nu poate să ignore rolul dinamic al influenţelor în mişcarea

în aspectele poeticii prozei lui Sorin Titel. Ca de altfel atâtea alte idei şi atitudini susţinute de reprezentanţii Noului Roman. În des citatul text din Pour un nouveau roman de Alain Robbe-Grillet ideea punerii mereu sub interogaţie a lumii cuprinsă în proză şi a prozei ca lume apare cu obstinaţie. („Arta este viaţă. Nimic nu este

oricărei literaturi. Să mai amintim oare că cel mai mare poet al acestui popor a fost un poet romantic, curent la modă în Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.” ( „Orizont”, 1968, nr.5). Sorin Titel investighează literar vârstele adolescenţei şi bătrâneţii, aspectele de criză. De aici

însă câştigat într-o manieră definitivă. Ea nu poate

o

anumită dimensiune a poeticităţii, un lirism

exista fără această interogare permanentă. Dinamica acestor evoluţii şi revoluţii produce renaşterea sa continuă.”) Relaţia autor-narator, autor-personaj, narator-personaj, narator-cititor se schimbă şi ea, condiţia însăşi a personajului literar se modifică faţă de romanul tradiţional. Sorin Titel nu doar că a reprezentat prin opera sa o modalitatea novatoare de creaţie, dar a apărat întotdeauna diversificarea modalităţilor creatoare. A avut mereu o atitudine constantă faţă de actul creator, refuzând dogma, ignorând drumul bătătorit. Într-o anchetă despre Drumurile prozei, cu accent pe proza tinerilor, Sorin Titel reiterează şi accentuează ideile sale despre proză. „Diversitatea modalităţilor la care recurg scriitorii poate să sperie pe cineva doar atunci când se pune, la un mod eronat, semn de egalitate între căutare, diversitate şi mimetism. Singura trăsătură comună pe care aş putea-o, eventual, s-o descifrez în proza noii generaţii de scriitori aş găsi-o în refuzul acesteia de a alege drumurile bătătorite, în permanenta lor atitudine refractară dogmelor şi reţetelor primite de-a gata. Revenind la modalităţile pe care scriitorii noştri tineri le folosesc în scrisul lor şi la atitudinea criticii faţă de aceştia, nu pot să nu fiu împotriva unor judecăţi critice de acest fel: Joyce, Kafka sau Robbe-Grillet au epuizat o modalitate, deci prozatorul care încearcă să înveţe ceva de la ei nu

consubstanţial epicului, o atitudine poetic-meditativă asupra existenţei personajelor. Spre exemplu, în microromanul Reîntoarcerea posibilă sunt frecvente introspecţiile personajelor în propria lor existenţă. Ştefan meditează adesea asupra anilor trecuţi din propria viaţă, evocă dramatismul unor trăiri, îşi pune întrebări asupra rostului existenţei. Anii îndepărtaţi ai vârstei inocente nu au fost folosiţi pentru cunoaşterea şi descifrarea propriului suflet, ci mereu o lungă călătorie de descifrare a altui suflet. „Gândindu-se la toţi aceşti ani care au trecut, Ştefan, în fond, nu doreşte decât să-şi răspundă la o singură întrebare: de ce întreaga lui viaţă de până atunci trecuse în mare măsură fără rost. Adevărul i se relevă până la urmă dintr-o dată cu o bruscheţe care îi tăie răsuflarea. Astfel înţelese că în toţi aceşti ani el a lăsat să-i scape încet- încet, printre degete, principala sursă a talentului său, adevărata cheie magică a acestuia. […] Întorcându-şi privirea spre aceşti ani care au trecut, Ştefan putu să urmărească cu luciditate cum inocentul de altădată se transformase încet-încet într-un fel de călător clandestin. El devenise asemenea călătorului obligat să facă o călătorie lungă cu alte cinci persoane străine în acelaşi compartiment. Ceea ce fusese altădată afecţiune pătimaşă, plină de nelinişte, devenise amabilitate.” (Reîntoarcerea posibilă) Melancolie - un roman testamentar al lui Sorin

poate decât să greşească, prozatorii în cauză ducând

Titel – este unul cu dublă conotaţie, pe de o parte cu

poate decât să greşească, prozatorii în cauză ducând Titel – este unul cu dublă conotaţie, pe

12

Reflex 1 - 6/ 2015

inflexiuni autobiografice, pe de altă parte, ca roman al trăirilor, iluziilor şi deziluziilor unei generaţii, pe traseul axei Margina — Margine — Centru. Biografia lui Matei se leagă de existenţa altor tineri ca Liviu, Ştefan, Papi, Vladimir, Ghiuri, Marcel. Romanul închide în el cuceririle moderne ale prozei europene, printr-o compoziţie deschisă, cu o mare mobilitate a planurilor epice, cu alternanţe temporale şi subtile mişcări existenţiale. Melancolie este şi un roman al Cărţii, nici nu putea fi altfel fiind vorba de destinul unei generaţii de studenţi, animaţi de dorinţa spre artă şi aplecaţi spre pătrunderea sensurilor cărţii. Trimiterile livreşti sunt şi ele argumente în acest sens (monologul lui Polonius interpretat de Papi, lecturile de poezie, cadoul cu ediţia rară din Hamlet, prinţul de Dania etc.) Margina — Margine — Centru este un triptic de aur în proza lui Sorin Titel, un fir roşu care energizează întreaga creaţie de la povestirile din anii tinereţii la amplul ciclu romanesc de la maturitate. Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede, Femeie, iată fiul tău, Melancolie sunt romane ce se întind, între real şi imaginar, pe această vastă plajă epică. Fragmente extinse pot fi citate pentru această lume fixată la Margina în memoria copilului şi adusă prin funcţiile imaginarului literar în pagina de roman. „Seara, când nu era nimeni s-o vadă, Ana îşi făcuse obiceiul să umble prin grădină desculţă. Prunele putrede îi mânjeau picioarele cu mustul lor cleios. Mâzga lor, asemeni unui sânge călduţ, nu reuşea să i

Mai erau şi dovlecii, lăsaţi să

le răcorească

putrezească în voie. Razele soarelui pătrundeau fără milă, asemeni unor cuţite fierbinţi, în carnea lor gălbuie, răscolindu-le cu brutalitate rana deschisă. Ana se apropia cu grijă de ei, îi întorcea pe toate părţile şi, încercând să-i ferească de căldura necruţătoare, îi

acoperea cu frunze de brusturi ori de sfeclă, oblojindu-

i ca pe nişte bolnavi neputincioşi

”(Clipa cea repede).

Cooptarea lectorului la mişcarea şi construcţia prozei, incursiunea în trecut şi translarea spre prezent, folosirea formulei de basm (a fost odată), ambiguizarea situaţiilor, estomparea anumitor linii de demarcaţie prin valorizarea literară a visului şi glisarea pe oniric, prezentarea poliedrică a faptelor dinspre mai mulţi naratori, ingerinţa fantasticului pentru a hiperboliza o anume realitate, dedublarea personajelor, multiplicarea firelor epice sunt tot atâtea modalităţi care caracterizează această amplă construcţie epică şi o singularizează în contextul prozei româneşti. „Şi acuma, eu, strănepotul tău, pentru că strănepot îţi sunt devreme ce tu ai fost fratele mai mic al străbunicului meu dinspre tată, caut să-mi închipui (subl.n. Al.R.) scena reîntâlnirii voastre: de nerăbdare, te-ai împiedicat de pragul grajdului şi mă fac că nu bag de seamă lacrimile pe care ai grijă să ţi le ştergi, ruşinându-te de propria ta slăbiciune.”; „A fost odată un tânăr ofiţer. Odată ca niciodată, în vremuri demult apuse, un ofiţer care se chema Ivo Filipovac, undeva într-o garnizoană cezaro-crăiască.”; „La câteva săptămâni după plecarea lui Marcu pe front — după

ce izbucni războiul cel mare — Sofia avu cel din urmă

vis, mai neliniştitor decât toate celelalte, în care i se arăta fiul ei cel mai mic. Un vis dintre cele mai încurcate. Nu se ştia prea bine nici despre ce fel de nuntă era vorba nici cine era mirele care sta în capul mesei. Fu la început un om străin, un necunoscut oarecare. I se păru apoi că mirele era un bărbat din pustă pe care ea îl văzuse odată — pe timpul acela nu era încă măritată — la un târg, unul care vindea turtă dulce, un bărbat la care căscase gura, plăcându- i cât era de chipeş şi de arătos. De ce i se arătă tocmai omul acela în vis, Sofia n-ar fi putut să spună şi de ce îl visă în chip de mire, nici lucrul ăsta nu-i era prea clar.”(Femeie, Iată Fiul Tău). Reverberând mereu un real al locului natal, metamorfozat într-un imaginar literar care ridică la nivel simbolic central un spaţiu marginal, proza lui Sorin Titel se fixează într-o centralitate a literaturii române.

Maria NIŢU

„Mi-am amintit de zăpadă”

gânduri pentru Sorin Titel eseu afectiv

… zăpada aparţine fenomenelor uraniene, încărcate de sacralitate din cele mai vechi timpuri ale istoriei” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale)

La ceas de rememorare afectivă, cuvintele „mi- am amintit de Sorin Titel” atrag prin inducţie cuvintele „mi-am amintit de zăpadă” (titlul volumului său de proză scurtă din 1973). Oricât unele direcţii ale criticii moderne – acele pledoarii doar pentru text, detaşat complet de autor – ar dezavua biografismul à la Saint-Beuve, ori chiar mulţi scriitori ar fi iritaţi de intruziunile indiscrete (ca de paparazzi) în biografiile personale (explicabile, pentru că des se alunecă mai comod în explicaţii vulgarizatoare ale unor date ori nuanţe ale operei), rămâne totuşi o nevoie voluptoasă (dincolo de notele de istorie literară), de a cunoaşte scriitorul ca om, cu încărcătura-i intimă de gânduri şi trăiri, de iubiri şi singurătăţi. Ca pe un Cuza al criticii, făcând „baie de mulţime”, să ţi-l imaginezi de exemplu pe George Călinescu – cel care fusese la Ciucea să cunoască oamenii din Răşinarii lui Goga – venind acum la Margina, la Caransebeş ori Timişoara, să urmeze paşii lui Sorin Titel, pentru a-l scoate din decorporare şi a-l plasa, cu inegalabila sa putere de plasticizare (tuşă profesională de romancier), pe omul melancolic şi jovial, în cercul boem al vieţii creatoare, într-o secvenţă insolită din „Istoria literaturii române”. Nu întâmplător Sorin Titel alege dintre povestiri titlul „ Mi-am amintit de zăpadă” ca efigie pentru un întreg volum. Gândind la clasicizata spusă a lui Flaubert („Mme Bovary sunt eu”), fiecare personaj e

Reflex 1 - 6/ 2015

13

un fractal din autorul însuşi, scriitorul se scrie pe sine ca pe o fiinţă bio-psiho-socială, într-un angrenaj complex de interdeterminări, astfel că orice filă e o pagină de jurnal în subtext. Sintagma e mai mult decât un titlu, poate fi matrice a unei întregi existenţe întru murire şi nemurire, biografie şi operă, îngemănare prin care omul muritor „tinde asimptotic spre nemurire” (Petre Ţuţea).

E drept că modernii jonglează cu ideea

supremaţiei întru abisalitate a sintagmei „fără titlu”, pentru că nu ar încorseta într-o direcţionare anume,

ci ar fi o plurivalentă deschidere.

Dar, precum în eterna dispută dintre antici şi moderni, ca un avocat al apărării, Remy de Gourmont susţine convingător supremaţia titlului, ca fiind cheia unui text. Titlul rămâne deci „nodul şi semnul” textului (parafrazând pe Nichita )

La SorinTitel motivul zăpezii nu apare detaşabil, nici ostentativ ori obsesiv, ci intrinsec operei, natural, firesc, fiinţare sub semnul zăpezii întru conştient şi subconştient. Ion Holban referitor la decorul epicului, remarcă această coordonată temporală care conferă, spune el, „unitate universului epic al lui Sorin Titel”, „firul narativ al aproape fiecărei nuvele, schiţe ori povestiri şi al fiecărui roman se desfăşoară iarna”, continuând cu decriptarea de rigoare, notând lichefierea graniţei cu fantasticul şi supremaţia naturii:

„prezenţa zăpezii poate explica, într-o anume ordine, «febricitatea» trăirii personajelor pentru care nu există praguri de netrecut între real şi fantastic, dar, în aceeaşi măsură, albele întinderi reprezintă o altă ipostază a acelei ţinte de care este fascinat personajul lui Sorin Titel: «mirosul de zăpadă topită» – elementul natural, «nefabricat» – este termenul opozant al existenţei «pre-fabricate» a protagoniştilor”. (Convorbiri literare, nr. 4/2008).

Sorin Titel e fiul iernii, prin timpul venirii şi al plecării. Născut sub semnul zăpezii, în 7 decembrie 1936, la sfârşit de an, într-o promisiune de ninsoare creativă pentru timpul următor, trece Styxul tot iarna, sub semnul zăpezii, în 17 ianuarie 1985, la început de an, parcă într-o tăiere a orizonturilor spre noul an,

de către cinicul „fugit irreparabile tempus”. Din nou timpul nu a mai avut răbdare, reiterare a versurilor lui Eminescu (tot fiu al zăpezii, născut în 15 ianuarie):

„Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni

s-a dat?

să scrie volumul „Clipa cea repede”)

, ca un ecou între creatori (Sorin Titel avea

La înmormântarea lui Sorin Titel, îşi amintesc

prietenii, era o ninsoare copleşitoare, ca un potop de

doliu oriental, o mioritică nuntă întru zăpadă şi moarte. Născut din troiene de zăpadă şi îngropat în troiene de zăpadă, un bădica Traian al Banatului . Numărul 7, repetat în cele două date limită (7

şi 17), poate suscita de asemenea copioase speculaţii,

într-o interpretare cabalistică, începând eventual cu şapte unităţi de învăţăcel la înţelepciune, dacă gândim

întreaga viaţă ca fiind o continuă şi neîmplinită ucenicie la misterele iniţiatice ale lumii. Proza „Mi-am amintit de zăpadă” e legată de perioada sa de navetist ca profesor suplinitor la Carpa, comuna Buchin, unde a descins, fugit de la Hârşova (tot iarna, sub semnul zăpezii): în „Cartea şcolii” e notată încadrarea sa aici în data de 26 decembrie 1958 (pentru trei ani, până-n 6 decembrie 1961, când e transferat la Liceul nr. 1, Caransebeş) Sorin Titel îşi mărturiseşte în această proză- jurnal legătura afectivă cu zăpada, ca fiind în biografia şi urzeala fiinţei sale. Cu vocaţia sa de analist, disecă această stare de zăpadă, o interiorizare prin personificare: o fiinţă care-i însoţeşte parcă fatal existenţa, marcând-o în momentele aniversare, decisive, ale ineluctabilului bilanţ: „privind-o îmi spun:

«numai sunt chiar aşa de tânăr». De obicei ea coincide cu ziua în care eu am împlinit 10 ani, 18 ani, 23 de ani, 29 de ani. Mă face să mă simt fericit şi trist în acelaşi timp („.) Înnebunit după zăpadă, în sufletul meu e o bucurie aspră şi tristă”. De-a lungul vremurilor, zăpada a devenit un arhetip cultural, încât autorul are la dispoziţie un adevărat regal polisemantic, când îi foloseşte fructuos întreaga serie sinonimică: ninsoare, omăt, nea etc., alchimizând ampla paletă de semnificaţii. Într-o sinestezie oximoronică, zăpada e percepută parcă senzorial în dualitatea sa dialectică: căldură/răceală, bucurie/tristeţe, tandreţe/înstrăinare, geneză/ apocalipsă etc. Prin albul ei imaculat zăpada e puritatea primordialului, e culoarea Paradisului fără macularea păcatului, e începutul neînceput. E sacrul care nu s-a infiltrat în profan. Doar veştmintele îngerilor, ale Maicii Domnului şi ale lui Iisus sunt strălucitor de albe. Şi inocenţa, ca stare când nu percepi răul, aparţine fericirii copilăriei (ca ingenuitatea lui Adam şi Eva înainte de muşcătura cu venin de viperă). Momentul maturizării, prin distingerea binelui de rău, a însemnat bineînţeles pierderea paradisului, şi ne asumăm această pierdere, chiar dacă avem nostalgia lui şi ne asumăm şi suferinţa cunoaşterii – alegerea fiind făcută, omul, Dumnezeu şi liberul arbitru, „sufăr, deci exist!” Din creuzetul primordial al culorii alb, al Genezei, al inocenţei copilăriei au izbucnit apoi celelalte culori (tot 7) , cu fără de număr nuanţe, ca din cutia Pandorei: negru de mânie, verde de furie, galben de gelozie, albastru de frig, gri de plictiseală, roz bombon de sifilis, roşu pasional etc., toate întru profanarea albului de sacru crin imperial. Şi psalmul acestui Paradis pierdut e versul lui Villon: „ou sont les neiges d’antan?”, ori, în contrapunct, ecoul eminescian dintr-o nucă a universului: „unde eşti,copilărie – cu pădurea ta cu tot?!”

Din nevoia de puritate e nostalgia paradisului pierdut, căutarea lui şi iluzia unei posibilităţi de recuperare prin zăpadă.

de puritate e nostalgia paradisului pierdut, căutarea lui şi iluzia unei posibilităţi de recuperare prin zăpadă.

14

Reflex 1 - 6/ 2015

Critica a observat de la început la Sorin Titel această căutare şi încercare de recuperare a purităţii pierdute chiar şi în predilecţia pentru anumite personaje. Acestea sunt mai ales din lumea copiilor şi a bătrânilor – extreme al candorii: la început, când era puritatea în sine, nu se ştia ce-i minciuna ori compromisul, şi la sfârşit, când e spovedania întru puritate– rememorare narativă prin care cauţi recuperarea purităţii şi sfinţeniei începutului, după o viaţă de minciuni şi compromisuri, inutilă, de care te lepezi ca de Satana şi redevii copil, cu tot timpul din lume înaintea ta. Un volum are chiar titlul „Noaptea inocenţilor”– inocenţa poate învinge noaptea, ceasul ultim devine ceasul prim, „cu moartea pre moarte călcând”. Actul ninsorii, prin fulgii de zăpadă, e legătura dintre cer şi pământ, divin şi uman, înaltul spiritual comunică palpabil cu trupul Geei -pământ. Fulgii pot fi pufoşi şi calzi, ori reci şi tăioşi, după cum hotărăşte Înaltul, în funcţie de credinţa lutului nins. Printr-o corespondenţă adiacentă, Sorin Titel era pasionat de Melville, cu a sa mitologică „balenă albă”, un simbolic univers alb, ce poartă în pântecul uriaş un Iona mereu tragic, ca un Iov. În ceasurile serii, zăpada chiar apare „albăstrie”, ca într-o reîntoarcere simbolică spre albastrul infinitului eminescian, ca o „floare albastră “ de zăpadă, dar şi spre albastrul apelor, „oceanul de zăpadă”. În povestirea „Dimineaţa” zăpada e luminoasă, energizantă şi cathartică „oamenii fură fericiţi să privească zăpada viorie în lumina tulbure a dimineţii”„ stratul curat de zăpadă de pe şosea şi de pe acoperişuri”. Frumuseţea zăpezii care cade liniştită, înviorează şi trezeşte în mintea eroinei amintirea vălului de mireasă. Lumina în trup şi suflet: lumina slabă de afară, reflectată de strălucirea zăpezii, a pătruns deodată în odaie:„scoală-te, să vezi ce neauă îi afară, hai, rândunica mamei”. Apoteoza este în voluptatea jocului copiilor la prima ninsoare, la primii bulgări de zăpadă şi la primul săniuş, sub acelaşi semn al primordialităţii, al începutului mitic sub semnul zăpezii.

Zăpada proaspăt ninsă face tinerii îmbujoraţi de ger mai frumoşi. În parodia „Coana Chiriţa” chiar programează textualist un astfel de scenariu, care să şi potenţeze acţiunea. „şi ninsoarea, care ar fi bine să fie din ce în ce mai deasă, se topeşte pe obrazul catifelat al demoazelelor.” Această voluptate a zăpezii în ipostaza de mantie ocrotitoare şi simbol al căldurii umane transcrie freudian o latură a firii lui Sorin Titel, între vis şi nostalgie, foamea existenţială de prietenie, reliefată chiar şi de cei apropiaţi, în rememorările lor: Anghel Dumbrăveanu spunea că avea „o nevoie funciară de prieteni”, iar Ivan Evseev chiar îl defineşte prin „vocaţia prieteniei”. Cum avea chiar faima de om foarte sociabil,

garsoniera sa din str. Lenin era mereu un loc suprasolicitat de sufletele în căutare de ceva cald, ce nu găseau în singurătatea lor. În final însă, boema artistică oboseşte. Un observator mai subtil, ori mai apropiat sufleteşte, sesizează singurătatea de fond, suferinţa funciară a artistului:„cădea în zori într-o melancolie persistentă,

) o adâncă

sentimentul unei ireductibile singurătăţi (

suferinţă ascunsă în restul timpului” (Iosif Titel, Clipa

i-a fost prea repede). Titlul ultimului său roman este chiar „Melancolie”.

). Titlul ultimului său roman este chiar „Melancolie”. Bustul lui Sorin Titel, amplasat la Ş coala

Bustul lui Sorin Titel, amplasat la Şcoala Gimnazială Sorin Titel din localitatea Margina (Timiş)

În proza sa, zăpada apare mai des în a doua ipostază, cea lipsită de căldură, în tandem cu un frig uneori cumplit, simbol al singurătăţii şi al suferinţei, (aşa cum după regulă, şi în simbolistica populară, alături de zăpada de mărţişor, binecuvântare a cerului,

apare şi zăpada sub viscol şi crivăţ distrugător.) Iarna nu mai e blândă, ci dură, când Sorin Titel mărturiseşte despre zăpadă: „o iubesc poate şi pentru că ea e inutilă, uşor perfidă, plină de duşmănie şi distantă”. În „Lunga călătorie a prizonierului” frigul e parcă o stare permanentă şi universul terifiant e creat

şi prin aceste etape ale drumului, încercări anevoioase

de a înainta „pin zăpada imensă”, ori „prin ploi reci de

iarnă”, când deţinutul se îmbolnăveşte de penumonie.

Ai senzaţia că toată viaţa eşti un deţinut bolnav într-o

existenţă de pribeag. Imensitatea zăpezii măreşte sentimental de teamă că nu vor ajunge la final (capăt de drum de fapt nelămurit, neştiut clar). Zăpada apocaliptică potenţează nesiguranţa, starea de angoasă, de alienare. Transformă totul într-un circ părăsit, fără niciun supravieţuior, ca într-un cadru de Tarkovski. Cum iarna cumplită se înfrânge doar prin foc,

e reîntoarcerea la căldura umană, prin cel al unui

cămin. Şi pentru a înlătura frigul prin căldura focului,

se sacrifică fără menajamente chiar şi lemnul unui pian. Atât de monstruoasă e frica de frigul letal. Coexistenţa contrariilor, ori concilierea lor e notată şi într-un titlu oximoronic, de povestire „Iarna

fierbinte”. Sorin Titel adnotează condiţia zăpezii: „frica

ei în faţa căldurii mă înveseleşte” E o veselie fabricată,

dintr-o putere interioară de a-şi domina superior neliniştile metafizice. Printre atâtea trăiri, Sorin Titel se scrie pe sine prin fulgi de zăpadă – siglă posibilă la o ninsoare de

cuvinte, într-un anotimp al creaţiei.

Reflex 1 - 6/ 2015

ANIVERSĂRI

RADU CIOBANU 80

15

1 - 6/ 2015 ANIVERSĂRI ” R ADU C IOBANU – 8 0 15 Nume: Cioban.

Nume: Cioban. Prenume: Radu Pompiliu Ioan. Data naşterii: 8 martie 1935. Locul naşterii: Timişoara. Părinţii: Silviu Cioban, avocat; Dorina Cioban, n. Demian, casnică. Studii: Şcoala Primară de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de Învăţători, Timişoara; Liceul C.D.Loga (pe atunci „Nikos Beloiannis”) Timişoara, abs. 1953; studii neterminate de agronomie la Facultatea de Agronomie din Timişoara (1954-1958); Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, abs. în 1964. Funcţii: De la absolvirea facultăţii (1964), stabilit la Deva. Profesor de Limba şi Literatura Română la Şcoala Generală din Dobra, jud. Hunedoara, 1964-1965, şi la Liceul nr. 2 din Hunedoara, 1965-1972. Temporar – 1967-1968 – metodist pentru problemele de literatură la Casa Judeţeană a Creaţiei

Populare din Deva. Din 1972, scriitor profesionist. Din 1994, membru în colegiul de redacţie şi editorialist al revistei de etnografie

şi folclor „Mioriţa”, Deva. Din 1998 până în 2003,

director al revistei de cultură „Arhipelag” din

Deva. Din 2004 până în 2005, redactor-şef al revistei „Semne”, Deva. Data primirii în Uniunea Scriitorilor: 1972. Căsătorit din 1964 cu Nicoleta Ciobanu n. Vuă, profesoară. O fiică, Lizuca, născută în

1965.

Colaborări la revistele: România literară, Orizont, Dilema, Dilemateca, Discobolul, Transilvania, Tribuna, Steaua, Secolul 21, Cronica, Convorbiri literare, Luceafărul,

Cafeneaua literară, Caiete critice, Vatra, Arca,

A Treia Europă, Orient latin, Reflex, Rostirea

Românească, Arhipelag, Semne, Mioriţa, Lettre internationale, Lecturn etc.; Observator (München), archenoah (München); Magyar Napló (Budapesta); www.memoria.ro Colaborări la volume colective: Se naşte o

lume. Culegere de proză românească antifascistă. Ediţie îngrijită de Gheorghe Iacob

şi Cornel Popescu. Editura Albatros. Bucureşti,

1974; Viitorul omenirii în conştiinţa contemporană. Realizatorul ediţiei Victor Isac. Editura Politică. Bucureşti, 1980; Romanul românesc în interviuri. O istorie

autobiografică. Antologie, sinteze bibliografice

şi indice de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Vol. I,

partea a II-a. Editura Minerva, Bucureşti, 1985;

Vol. I, partea a II-a. Editura Minerva, Bucureşti, 1985; LECTURI ŞI PRIVELIŞTI d e Radu CIOBANU

LECTURI ŞI PRIVELIŞTI d e Radu CIOBANU

Şcoala vieţii

Nu-mi mai amintesc cine a spus - şi bine a spus - că unii oameni au parte de biografii, alţii, mai puţini, de destine. Aserţiunea îşi primeşte o nouă confirmare în impresionantul volum Visuri şi secrete al doamnei Danuta Wałęsa, nimeni alta decât soţia fostului lider al sindicatului „Solidaritatea” şi, ulterior, Preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa. Uimitor aici este faptul că, pe măsură ce doamna Danuta W. îşi povesteşte, simplu şi colocvial, viaţa, se conturează itinerariul unui destin extraordinar, care străbate epoca, nu mai puţin extraordinară, a imploziei comunismului, asupra căreia Polonia, prin Lech W. şi Papa Ioan Paul al II-lea, a exercitat un stimul cu efect decisiv. Nimic din primii ani ai Danutei nu prevestea destinul eclatant care i-a fost hărăzit. Născută într-o familie de ţărani cu nouă copii, au dus-o greu, fără niciun acces la facilităţile urbane în privinţa educaţiei, în afară de cele oferite de biserică. „Cândva, la ţară”, scrie ea, „părinţii doar aduceau pe lume copii. Nu-i educau.” Primii paşi pe tărâmul educaţiei morale se făceau în Polonia comunistă şi catolică, sub veghea bisericii. Iar catolicismul era tenace, persuasiv şi eficient, cum se vede şi din ţinuta şi convingerile cărora Danuta le-a rămas fidelă întreaga viaţă. Nu e vorba în cazul ei de o credinţă analfabetă şi bigotă, ci de

un întreg stil existenţial senin, curajos şi optimist, cultivat prin credinţă. Sigur, un rol capital l-a avut aici şi un bun simţ nativ, care a ajutat-o să se orienteze şi să decidă corect în cele mai complicate situaţii.

] Cele

„Smerenia”, spune ea, „răsplăteşte pe om cu multe binefaceri [

mai mari lecţii le înveţi la şcoala vieţii. Numai că trebuie să înveţi zi de zi. Iar eu am învăţat.” Or, smerenia - pe care mulţi o confundă cu umilinţa - nu e altceva decât corecta evaluare a locului pe care-l ai în lume, între Divinitate, pe de o parte, şi grandoarea Creaţiei Sale, pe de alta. O comparaţie recurentă în memoriile Danutei W. este aceea a vieţii ei cu cea a unui arbore. Într-adevăr, nimic mai potrivit cu principiul smereniei decât arborele care îşi dobândeşte o măreţie a lui, înţelegându-şi rostul, fără a aspira la un loc al umilinţei, mai jos, sau al aroganţei, mai sus decât cel ce i-a fost hărăzit: „Mă străduiesc să vă povestesc cum a fost pentru mine şcoala vieţii, cum a crescut planta mea şi cum a ajuns să se preschimbe într-un copac. Vă spun povestea unui stejar bătrân.” Povestea începe cu adevărat în 1968, când părăseşte satul şi casa natală cu acoperiş de paie. Mama o conduce la autobuz şi, înainte de a urca, Danuta îi spune: „Eu aici nu mă mai întorc.” De unde această fermitate? În satul ei, Krypy, nu se întâmpla nimic, iar ea era o visătoare şi, în ciuda vieţii tumultuoase care i-a fost dată, aşa a rămas până azi:

„Îmi petreceam timpul visând cu ochii deschişi şi nimeni nu participa la reveriile mele. Erau numai şi numai ale mele.” Secrete, cum ar veni.

Rândurile acestea le scrie acum, la bătrâneţe şi exprimă concluzia ei

după o viaţă: „Un om trebuie să viseze [

Visând, în om se trezeşte

speranţa că visurile se vor împlini într-o bună zi.” Speranţa aceasta a

]

se vor împlini într-o bună zi.” Speranţa aceasta a ] Danuta Wałęsa, Visuri şi secrete .

Danuta Wałęsa, Visuri şi secrete. Text prelucrat de Piotr Adamowicz. Traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti. Curtea Veche [Femei celebre], 350 p., 2014. Carte publicată cu sprijinul financiar al Institutului Cărţii din Polonia, în cadrul Programului de Traduceri „© POLAND” şi cu promovarea Institutului Polonez din Bucureşti.

16

Reflex 1 - 6/ 2015

Mikó Ervin, Întâlnire cu anul 2000. Editura Dacia. Cluj-Napoca, 1989; Pagini transilvane. Publicaţie culturală. Istorie, literatură, etnologie, artă, civilizaţie. Nr.1/1993. Editată de revista „Steaua” şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate; Acta Musei Devensis. In memoriam Ovid Densusianu. 1873-1938. Deva 1994; Antologia copilăriei. Antologie îngrijită de Paulina Popa şi Maria Razba. Editura Emia, Deva, 1998; Dumitru Hurubă, De vorbă cu… Editura Eubeea, Timişoara, 1999; Tratat despre melancolie. O propunere de Violeta Dumbrăveanu. Editura Eurostampa, Timişoara, 2001; Gheorghe Jurma, Prima carte (o anchetă psiho-sociologică pentru o viitoare istorie literară), Ed. Timpul, Reşiţa, 2003; Ion Ianoşi 80. Ediţie alcătuită de Aura Christi şi Alexandru Ştefănescu. Bucureşti. EuroPress Group, 2008; Între intenţia autorului şi interpretare. Coordonare şi cuvânt înainte de Gabriela Chiciudean. Sibiu. Ed. Imago, 2008. Iniţiative culturale. Revista vorbită „Amfiteatrul artelor”, 1977-1988. Periodicitate lunară. Casa de Cultură Deva; din 1998, revista trimestrială de cultură „Arhipelag”, Deva. Debutul absolut: „Scrisul bănăţean”, nr.4/ 1958, cu proza scurtă Băiatu. Debutul editorial: După-amiaza bătrânului domn, proză scurtă. Editura Albatros. Bucureşti, 1970. Opera tipărită: După-amiaza bătrânului domn, proză scurtă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1970; Crepuscul, roman, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971; Zilele, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972; Treptele Diotimei, roman, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973; Dreptul de a începe, roman Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974; Poveşti pentru trei seri, proză pentru copii, Ed. Facla, Timişoara, 1975; Nemuritorul albastru, roman, Ed. Eminescu, 1976; Ultima vacanţă, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977; Vămile nopţii, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980; Linia şi sfera, roman, Ed. Militară, Bucureşti, 1982; Heralzii, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983; Călăreţul de fum, roman, Ed. Militară, Bucureşti, 1984; Casa fericiţilor, roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Arhipelagul, roman, Ed. Facla, Timişoara, 1987; Roata lumii, roman, Ed. Militară, Bucureşti, 1988; Crepuscul, ediţia a doua, Ed. Helicon, Timişoara, 1992; Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed. Helicon, Timişoara, 1994; Călăreţul de fum, ediţia a doua, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994; Dicţionarul rostirilor biblice, Ed. Helicon, Timişoara, 1996; Jurnal 1980-1984, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999; Mic dicţionar de cultură religioasă. Ediţia a doua, revăzută. Ed. Emia [Dicţionarele Emia], Deva, 2003; Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990. Ed. Emia, Deva, 2004; Steaua fiecăruia, roman, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2004; Europa din noi, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2008 ; Recurs la raţiune, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2011 ; Nemuritorul albastru. Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2012 ; Călători şi călătorii, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2013 ; Între dezastre şi miracole, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2014 ;

şi propulsat-o în lumea largă. Au mai fost şi hărţile. Nu-i plăcuse la

şcoală geografia, dar o fascinau hărţile. De aici, irezistibilul dor de ducă, chemarea depărtărilor. S-ar putea zice că o chema Destinul. S-a oprit la Gdansk, oraş care, în depărtarea agrestă de unde evadase, avea o aură fabuloasă şi concura prestigiul Varşoviei. A

început ca vânzătoare într-o florărie. Aici l-a cunoscut pe Lech, căruia i-a împrumutat o carte. Mi se pare profund simbolică această conjuncţie

a două destine care s-a produs între flori şi graţie unei cărţi. Sunt

împreună şi azi. I-a dăruit opt copii, toţi în viaţă. Opt copii! Patru băieţi

şi patru fete. În condiţiile binecunoscute şi de noi, de apartament la

bloc, când nu se găseau de nici unele, iar statul la cozi făcea parte din programul implacabil al fiecărei zile, ba pentru una, ba pentru alta. Şi totuşi, pentru ea, a fi mamă „Este o bucurie atât de mare, încât e greu de descris în cuvinte.” Chiar şi cu un soţ devenit lider sindical harismatic, de notorietate internaţională, acaparat de politică, mereu reţinut de inerente obligaţii sau deţinut de securişti, cu familia supravegheată din maşini staţionate în permanenţă în faţa casei, fotografiată de câte ori se întâlnea cu cineva, conştientă de prezenţa microfoanelor şi, desigur, în primul rând cu grija copiilor care sporeau, fiecare de altă vârstă cu nevoile ei. Unde pui că nici Lech nu era uşor de suportat, având el o atitudine macho în relaţiile lor, considerând-o o proprietate pe care ar fi preferat s-o ţină în buzunar şi s-o scoată doar când trebuia să-l reprezinte, lipsit de orice interes pentru treburile casei şi, de la o

vreme, părând gelos pe popularitatea ei. Întotdeauna, scrie ea cu reţinut năduf, „A hotărât de unul singur, pe mine nu m-a consultat deloc. Şi aşa a procedat de-a lungul anilor în multe privinţe şi a continuat să facă la fel până în ziua de azi.” Dar ea gândea altfel: „Consideram că

o căsnicie înseamnă când doi oameni, care sunt împreună, se

completează unul pe celălalt, ajutându-se reciproc. Totuşi soţul meu nu gândea aşa.” În realitate, ajutor semnificativ din partea lui n-a avut niciodată, în schimb ea l-a susţinut în cele mai diverse, pretenţioase şi chiar primejdioase împrejurări, numai pentru a-i lăsa libertatea deplină

de a-şi împlini menirea şi idealul. La sfârşitul acestui volum de memorii, editorii au adăugat un capitol cu mărturii ale celor mai mult sau mai puţin apropiaţi, care au cunoscut-o şi e cât se poate de semnificativă opinia care revine nu doar o dată: „Fără Danuta n-ar fi existat Lech”

sau „

Lech Wałęsa, aşa cum îl ştim azi. Ea e fundamentul a tot ce s-a

înfăptuit.” Totuşi relaţia lor a fost indestructibilă, rezistentă la orice vicisitudini şi asta numai graţie Weltanschauung-ului ei luminos şi robust, întemeiat pe încrederea şi respectul unor valori neperisabile:

„Pentru mine, iubirea e un lucru foarte important. Cu adevărat te

Chiar dacă persoana

iubită ar fi făcut cine-ştie-ce, oricum vei continua s-o iubeşti, în pofida

a orice. Adevărata dragoste este atât de puternică, încât nu poate fi

distrusă de nimic. Iar oamenii care nu-s capabili să iubească sunt foarte nefericiţi.” Nu ştim dacă şi el împărtăşeşte această convingere, dar sigur este că a intuit de la început unicitatea personalităţii Danutei şi faptul că fără ea ar fi pierdut. Se poate deduce însă şi că o influenţă eminamente pozitivă în relaţia lor a avut-o Papa Ioan Paul al II-lea. „Sfântul Părinte” - scrie Danuta - „ a fost pentru el o autoritate, poate chiar cea mai mare şi poate chiar singura.” Iar pentru ea a fost şi a rămas mai mult decât o autoritate pământească. Întâmplările care i-au fost hărăzite acestei femei simple, fără studii, dar cu un bun simţ şi o ţinută morală capabile să surclaseze multe hiperrafinate VIP-uri de ambe sexe, au fost atât de neaşteptate şi de uluitoare pentru ea în primul rând, încât simte nevoia să-şi mărturisească retrospectiv perplexitatea: „Când mă gândesc la viaţa mea, văd că tot ce s-a întâmplat în ea nu poate fi înţeles cu mintea.” Nici n-a căutat să înţeleagă, convinsă că i-a fost dinainte scris totul, iar ea n-a făcut decât să pună în aplicare tot ce i-a fost sortit. Iar din tot

îndrăgosteşti în viaţă doar o singură dată [

Danuta şi fără casa pe care a creat-o ea, n-ar fi existat

fără

]

ce i-a fost sortit, întâmplarea superlativului absolut, de domeniul miracolului, repetată apoi, a fost întâlnirea cu Sfântul Părinte.

Reflex 1 - 6/ 2015

17

Arhipelagul. Ediia a doua. Ed. Limes, Cluj,

2015.

În colaborare: Radu Ciobanu & Peter Freund, Dialog peste Atlantic, Ed. Emia [Confident], Deva, 2006 ; Ediţia a doua adăugită, Ed. Bastion, Timişoara, 2010. Traduceri din opera originală în alte limbi:

Osuşestliaevtsia mecita (selecţiuni din romanul Heralzii), Biblioteca Rumânia, Bucureşti, nr.12/1978; Crepuscul/Sumerki, traducere de M. Landman şi Svetlana Florinţeva, Hudojestvennaia Literatura, Moskva, 1983; După-amiaza bătrânului domn/Der Nachmittag des alten Herrn, în vol. Erkundungen II. 35 rumänische Erzähler, traducere de Eva Behring.Verlag Volk und Welt, Berlin, 1985; Un fals mit – Dracula/Ein falsches Mythos – Dracula, traducere de Lizuca Popescu-Cioban, în „archenoah”, Zeitschrift zur Förderung multikultureller Beziehungen, München, nr. 1-2/1998; O revelaţie târzie/ Megkésett felismerés, traducere de Vallasek Júlia, în „Magyar Napló” (Budapesta), nr. 4, aprilie 2009. Referinţe critice (selectiv) În volume: Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977; Anton Cosma, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Ed. Dacia, Cluj, 1977; Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977; Marian Odangiu, Romanul politic, Ed. Facla, Timişoara, 1984; Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985; Alexandru Ruja, Parte din întreg, Editura de Vest, Timişoara, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, vol.I. Promoţia ’70. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români. A-C. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999). Dicţionar bibliografic. Ed. Marineasa, Timişoara, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism. Ed. Saeculum, Bucureşti, 2000; Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar. Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu”, Deva, 2000 & ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Deva, Ed. Emia, 2004 Who’s who în România, Ediţie Princeps 2002, Pegasus Press, Bucureşti, 2002; Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. IV, Q-Z. Coordonare şi revizie ştiinţifică: Ion Pop. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003; Academia Română, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până în 1989, Editura Academiei, Bucureşti, 2004; Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, vol. II, C-D, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005; Universitatea de Vest Timişoara, Dicţionar al Scriitorilor din Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,

din Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, Convingerea ei acum, la ceasul bilanţului, este că

Convingerea ei acum, la ceasul bilanţului, este că „familia noastră datorează totul Providenţei şi Sfântului Părinte.” Pentru ea, Ioan Paul al II-lea a fost „un sfânt întrupat” şi puterile de-a lungul tuturor

încercărilor prin care a trecut şi le-a tras din amintirea întâlnirilor cu el, când au ajuns până la un fel de discretă familiaritate: „- Ai o pălărie nouă, Danuta. - Nu, Sfinte Părinte, e tot cea veche ” Ceea ce e într-adevăr extraordinar şi a uimit o lume întreagă

dezinvoltura cu care şi-a dominat emoţiile inerente şi a făcut faţă în cele mai protocolare întâlniri. Prima probă de foc a trăit-o când, Lech W. neputând părăsi Polonia, a trimis-o pe ea să-l reprezinte la decernarea Premiului Nobel pentru Pace. De atunci, Papa Ioan Paul al II-lea şi cu regele Olaf al V-lea au rămas pentru ea oamenii care au impresionat-o cel mai mult. Dar, la primul ei contact cu lumea liberă, la Roma, i-au stârnit ingenue uluiri şi abundenţa din mezelării sau dintr- un magazin de încălţăminte, unde vânzătorul - un bărbat! - a îngenunchiat în faţa ei şi i-a scos pantofii, înlocuind-i cu cei noi, aleşi de ea. Altfel, în faţa altor mari personalităţi, oameni politici sau artişti, dintre care unii, ca soţii Bush, i-au fost oaspeţi în casă, nu s-a pierdut niciodată cu firea şi o mărturiseşte deschis. Nici chiar regina Elisabeta

e

a

II-a n-a intimidat-o. „Aveam deja experienţa cu regele Olaf V. Elisabeta

II

mi s-a părut o persoană distinsă şi elegantă. Dar, judecând după

privirea ei, era un om obişnuit, la fel cu noi toţi, cu problemele şi bucuriile ei. În esenţă, lăsând la o parte distincţia, aş putea spune, deşi nu ştiu dacă se cuvine (subl. RC), că regina este o femeie de treabă. Şi atât.” Iar Andrzej Drzycimski, fost purtător de cuvânt al lui Lech W., îşi aminteşte întrevederea astfel: „Fenomenal a discutat ea cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii despre familie, copii, despre cum se trăia şi se trăieşte în Polonia. Pur şi simplu s-a comportat foarte natural. N-a avut nevoie să-i sufle cineva ce să spună. De nici un protocol n-a fost nevoie.”

Aceeaşi naturaleţe a caracterizat-o în orice împrejurări, chiar şi în cele care îi suscitau furie sau indignare, precum bunăoară, în raporturile cu securiştii nelipsiţi din preajma ei până în 1989. Aici se cuvine remarcat că cititorul român se va simţi în permanenţă tentat la comparaţii între tipul de comunism de la noi şi cel polonez, aşa cum apare el din memoriile doamnei Danuta W. Diferenţele se revelează cel mai evident în relaţiile ei cu securiştii. Niciodată nu vom întâlni cuvântul teroare şi nu se va plânge că au fost terorizaţi de prezenţa şi acţiunile acestora. În schimb, cu o frecvenţă semnificativă apare cuvântul şicană. Securiştii îi şicanau, pe ea, pe toată familia, prin modalităţi derizorii, cu scopul unic de a-şi face simţită neîntrerupta prezenţă şi de a-i intimida. Cel puţin cu familia Wałęsa nu s-au comportat bestial, ci doar agasant, temperaţi fără îndoială şi de notorietatea internaţională a lui Lech. Ceea ce nu înseamnă că n-o aduceau pe Danuta la exasperare. Exista totuşi în comportamentul lor un fel de fair play. Nu reacţionau niciodată când ea, împiedicându-se de ei la tot pasul, nu se sfia să-i interpeleze violent şi făceau uneori gesturi de generozitate, desigur, pe cont propriu, cum bunăoară, când Lech fiind deţinut, una dintre fetiţe s-a îmbolnăvit. În timp ce Danuta,

cu fetiţa plângându-i în braţe, aştepta în faţa blocului taxiul apelat, dar care nu se arăta, nelipsitul securist a invitat-o în maşină, oferindu-se să le ducă el la spital. Iar ea a acceptat, grija maternă umilind tentaţia unui refuz orgolios. Dar cea mai relevantă în privinţa acestor bizare relaţii dintre urmărită şi urmăritori este mărturisirea unuia dintre

doamna Danuta şi-a câştigat cu

securişti, bineînţeles după 1990: „[

timpul o autoritate reală, respectul şi stima noastră, vă rog să mă

credeţi. De aceea, în general, factorii noştri de decizie nu au manifestat faţă de ea niciun fel de răutate. În general, îi spuneau Danka, iar în

discuţii, unii chiar îşi permiteau să-i spună doamna Danusia [

] Acest

respect a început cam după un an sau doi de la decizia de a fi

supravegheaţi permanent. Chiar dacă uneori mai ţipa la noi, oricine

ştia

Nu ne arunca în cap găleţi de apă de la fereastră; în schimb mai

striga la noi. O să spun următorul lucru: era o femeie frumoasă, o

]

găleţi de apă de la fereastră; în schimb mai striga la noi. O să spun următorul

18

Reflex 1 - 6/ 2015

Radu Ciobanu, Arhipelagul, roman, ediţia a 2-a, Floreşti (jud.Cluj), [2015]
Radu Ciobanu,
Arhipelagul, roman, ediţia a 2-a,
Floreşti (jud.Cluj), [2015]

2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. I, A-L, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006; Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăescu, Timişoara literară. Dicţionar bibliografic. Timişoara, Ed. Marineasa, 2007; Ioan Holban, Proza română contemporană, Iaşi, Ed. Achi Books, 2008; Daciana Branea în Smaranda Vultur, volum coordonat de, Banatul din memorie. Studii de caz. Timişoara, Ed. Marineasa, 2008; Al. Săndulescu, Întoarceri în timp, memorialişti români, Bucureşti, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2008 ; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Versiune revizuită şi augmentată. Vol. II. Bucureşti, Ed. Semne, 2009 ; Dicţionarul scriitorilor români de azi, Iaşi, Ed. Porţile Orientului, 2011 ; Constantin Cuble’an, Lectura. Profesiune şi delectare. Cluj-Napoca. Eikon, 2013 ; Mioara Bahna, Aventura lecturii. Proză română contemporană. Ia’i, Junimea, 2013 ; Livia Fumurescu, Cuvântul în viaţă, viaţa în cuvânt. Cronici literare. Orăştie, Editura Emma,

2014.

Premii literare şi distincţii: Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor pentru romanul Crepuscul, 1972. Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Deva pentru „activitatea scriitoricească şi publicistică”, 1993. Premiul pentru Critică acordat de revista „Semne” la Festivalul Internaţional de Poezie Emia, Deva, 2001. Premiul de Excelenţă al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor pentru anul 2002 . Premiul Opera Omnia al celei de a V-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie Emia, 2004. Apartenenţa la organizaţii profesionale:

Uniunea Scriitorilor din România, 1972.

femeie grijulie, se vedea că avea un sistem de valori sănătos, că era o femeie care nu se lăsa intimidată sau supusă. O asemenea femeie trezeşte respect.” N-a urât pe nimeni, nici chiar pe Wojciech Jaruzelski, care, în opinia ei, n-a făcut decât să slujească o idee în care a crezut. I-a detestat, în schimb, până la repulsie pe toţi cei care i-au părăsit în mod laş sau i-au trădat la greu, un loc privilegiat printre aceştia avându- l hienele de presă răspânditoare de abjecte calomnii şi zvonuri absurde, specie care proliferează sănătos şi la noi. Îşi aminteşte de toate acum, în timpul celor doi ani în care şi-a pregătit memoriile. Au, în sfârşit, o casă a lor, cu grădină şi tot ce a visat. Dar e tot singură. Ea şi câinele. Copiii trăiesc din fericire toţi, are şi zece nepoţi, dar sunt toţi risipiţi pe la rosturile lor. Se văd rar. Se adună pe la sărbători, dar împreună cu toţii, ca în vremurile grele, nu se mai întâmplă să fie. A visat ca măcar unul dintre copii „să descopere în el vocaţia chemării divine. Dar n-a fost să fie.” Lech, căruia niciodată nu-i spune altfel decât „soţul meu”, umblă şi acum, nu renunţă la politică, e mereu invitat pe undeva, conferenţiază, se implică. Nu-şi dă seama că, după ce a pierdut alegerile din 1995, a intrat în declin, că vremea lui a trecut, că e altă lume acum, că prestigiul său a rămas intact doar prin străinătăţi şi acolo numai în virtutea amintirilor din vremurile sale de glorie. Ea n- are nici maşină, nici consilieri, nici un birou anume, dar îşi are viaţa ei cu care e împăcată, citeşte, vede de grădină, îşi pregăteşte memoriile:

„Sunt o simplă mamă şi bunică. ‘i vreau să rămân aşa cum sunt.” Un vis mai are totuşi şi simte nevoia să-l dezvăluie în ultimele rânduri ale memoriilor sale în care se află şi explicaţia titlului cărţii: „Am avut mereu visuri multe, continui să am în suflet multe. Unul îl împărtăşesc cu toţi acum: visez ca soţul meu şi tatăl copiilor mei să se întoarcă la noi. Celelalte le ţin numai pentru mine, pentru că în viaţă e bine să ai şi visuri, şi secrete.” Nu m-am referit deloc în acest comentariu la valoarea literară

a textului. Ea există, dar o datorăm jurnalistului Piotr Adamowicz, care

a stilizat „materia brută” oferită de doamna Danuta W. Meritul lui stă în respectul faţă de mărturia vie, a cărei autenticitate s-a priceput s-o păstreze nealterată de inoportune imixtiuni ale unor consideraţii proprii. Visuri şi secrete rămâne astfel un extraordinar document de viaţă demnă, care se constituie instantaneu şi ca posibil model. Fiindcă tot ne plângem că în lumea de azi nu mai există modele. Iată că există.

instantaneu şi ca posibil model. Fiindcă tot ne plângem că în lumea de azi nu mai

Reflex 1 - 6/ 2015

19

TITUS CRIŞCIU 75

Reflex 1 - 6/ 2015 19 T ITUS C RIŞCIU – 7 5 CRIŞCIU Titus Sergiu

CRIŞCIU Titus Sergiu (n.30 IX. 1939, Buzad-Timiş), Publicist, eseist, critic de teatru, om de cultură. De la vârsta de trei luni vine la Reşiţa, unde locuiau părinţii: Aurora-Luiza, fiică de preot şi Ion, patronii unei prăvălii. Familia: soţia, Cristina Eugenia; băieţii Cătălin Ionuţ şi Sergiu Bogdan. Studii: Şcoala Medie Tehnică Siderurgică din Reşiţa (până la desfiinţare), apoi Liceul Mixt din Reşiţa (absolvit în 1959). Începând din 1964 a muncit o viaţă întreagă în domeniul culturii, mai întâi ca şef de Secţie Cinematografică al Raionului Reşiţa (1964-1968), inspector principal la Comitetul pentru Cultură şi Artă al judeţului Caraş-Severin (1968-1990). Pentru scurt timp a lucrat ca inspector la Centrul de Librării Reşiţa, după care a fost redactor salariat la cotidianul Renaşterea Bănăţeană din Timişoara. Din 1997 a lucrat ca reporter cu normă întreagă la anuarul Pagini Naţionale, până în 2009, când s-a pensionat. La începutul anilor ’60 a început să publice în presa locală materiale care consemnau fapte şi atitudini ale unor oameni aparent obişnuiţi, precum şi evenimente legate de viaţa culturală. După 1970 şi-a extins colaborarea, ca publicist, la mai multe reviste din ţară: între care „Orizont”, „România literară”, „Contemporanul”, „România pitorească”, „Flacăra”, ş.a. În 1983 i-a apărut, la editura Facla din Timişoara, primul volum de interviuri „Naşterea zilei de azi”, realizat cu 27 de personalităţi de primă mărime ale vieţii noastre literare, de la Ana Blandiana şi Augustin Buzura, la Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu şi Eugen Simion, până la Cornel Ungureanu şi Laurenţiu Ulici. Fără nici o întrerupere, publică la numeroase reviste literare din ţară iar acum, în 2015, i-au apărut articole şi interviuri în revistele „Cultura”, „Tribuna”, în toate publicaţiile literare importante care apar în Banat şi cele mai multe, la singurul cotidian din judeţ, „Jurnal de Caraş-Severin”. Distincţii: 2008, primul laureat cu titlul „Senior al Culturii Caraş-Severinene”; 2014, „Diplomă de excelenţă”, acordată de Ministerul Culturii prin Direcţia de Cultură Caraş-Severin; „Diplomă deexcelenţă”, acordată de Consiliul Judeţean Caraş- Severin prin Biblioteca judeţeană „Paul Iorgovici”; În şedinţa Consiliului Judeţean din 17 aprilie, 2015, i se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare” al Judeţului Caraş- Severin.

Volume apărute:

„Nestemate ale folclorului românesc”, Ed. Timpul, 2000; „O viaţă, o profesie” Convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu, Reşiţa, Ed. Modus, 2000; „Portretul unei doamne”, Reşiţa, Ed.Signum, 2003; „Cei de lângă noi”, Reşiţa, Ed.Tim, 2005; „Din galaxia scenei”, Ed. Tim, Reşiţa, 2006; „Tezaurul folcloric şi păstrătorii lui”, Reşiţa, Ed. Tim, 2007; „Identitate şi destin cultural”, Clubul „Mitteleuropa” Oraviţa, 2008; „Valori, opinii şi credinţe” Ed. PRO Marketing, Reşiţa, 2009, o nouă carte de convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu, „Amintiri în dialog” Titus Crişciu în conversaţie cu Horaţiu Vornica, Reşiţa, Studiograf S.R.L; „Idei în labirint”, Clubul Mitteleuropa, Oraviţa 2011, „Ion Stendl în dialog cu Titus Crişciu, Ed. Tim, Reşiţa, 2012; „Exegi monumentum”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013 „Cu drag, Titus”, Ed. David Prest Print, Timişoara, 2014; „Ce lăsăm în urma noastră?”.Gheorghe Jurma în dialog cu Titus Crişciu. Ed.Tim, Reşiţa, 2015.

Referinţe. În volume „Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin” Ed. Timpul, Reşiţa, 1998; Lucrarea lui Ionel Bota „Chipul melancoliei şi alte mitologii subversive” – despre cărţile lui Titus Crişciu. Clubul Mitteleuropa, Oraviţa, 2009. În periodice: Referiri la volumele publicate: „Nestemate ale folclorului românesc”, Nicolae Irimia, Timpul 206 nr.2904, 1 septembrie 2000 şi Reflex nr 2 septembrie 2000; „O viaţă, o profesie”, Dan Lăzărescu, Viaţa medicală nr.45, 10 noiembrie 2000; Robert Şerban, Focus Vest 25 nr.35, iunie 2000; Daniel Botgros, Timpul 182 nr. 2940, 4 august 2000; „Portretul unei doamne” Olimpia Berca, Caligraf nr.50, aprilie 2005 şi Noul Val din Banat, nr.80 noiembrie 2004; Florin Vesa, Foaia Diecezană, martie-aprilie 2004; L.Diaconu, Sud-Vestul nr.16, iulie 2004; „Cei de lângă noi”, Adrian Stepan, 24 Ore , anul 1 nr.149, 11 noiembrie 20005; Gheorghe Jurma, Flamura an 1 nr 26 noiembrie 2005; Daniel Botgros, Sud Vestul nr.100, 4 mai 2006; Tezaurul folclori şi păstrătorii lui”, Nicolae Irimia, Sud-Vestul / decembrie 2007; „Idei în labirint”, Matei Mircioane, PrOSTUL Mare, anul 2,nr.65/29 IX 2011; „Exegi monumentum”, Matei Mircioane, Argument, 18 noiembrie 2013; „Cu drag, Titus”, Dorin Murariu, Banat nr. 5-6 (125-126), mai - iunie 2014.

Roxana NAFIRU

Întrebat care este secretul tenacităţii sale, publicistul ne-a răspuns: „Am avut şansa şi norocul de a face ceea ce mi-am dorit în viaţă. De a mă bucura de oameni, de a iubi oamenii“. Iar oamenii i-au răspuns cu aceeşi monedă, pentru că galeria Direcţiei Judeţene pentru Cultură a fost plină până la refuz de cei care au ţinut să-i fie aproape la ceas aniversar. În cele două ore, în care s-a râs şi s-au ciocnit pahare în cinstea publicistului, despreTitus Crişciu s-au spus numai lucruri frumoase. Filologul Mihai Deleanu spunea bunăoară că „dacă Titus Crişciu nu ar fi existat, el ar fi trebuit inventat“,

în timp ce criticul Adrian Stepan remarca apropierea acestuia faţă de oameni. „Ridic paharul în sănătatea lui Titus. Nu pentru ce este în pahar, ci pentru Titus, care într-adevăr merită. Se începe deobicei cu ce are, însă eu voi începe cu ce nu are. Frumos nu este. Tânăr nu este. Fire lirică nu este. Nici înalt nu este. Are însă cu totul altceva. Se simte aproape de oameni şi este acela care găseşte amănuntul. Ştie să valorifice amănuntul, aflat în fiecare dintre cei de alături. Cărţile lui Titus ne scot în relief foarte mulţi eroi. Eroi nu din bătălii, ci eroi prin atitudine. Titus este perseverent, iar această calitate l-a ajutat să lase în urmă sute de file în care a profilat portrete, schiţe şi interviuri“, a spus Adrian Stepan. Felicitări şi urări

urmă sute de file în care a profilat portrete, schiţe şi interviuri“, a spus Adrian Stepan

20

Reflex 1 - 6/ 2015

de bine i-au transmis şi Ion Vela, fostul rector al universităţii reşiţene, dr. Octavian Apahideanu, Vasile Petrica, fostul protopop al Reşiţei, poetul Octavian Doclin, criticul Gheorghe Jurma sau Dumitru Vlădulescu, directorul Teatrului de Vest. Sărbătoritul a primit şi o

Ana KREMM

AŞEZAT ÎN SPAŢIUL BĂNĂŢEAN

Ce lăsăm în urma noastră? Gheorghe Jurma în dialog cu Titus Crişciu, Editura Tim, Reşiţa, 2015, este o carte şi un titlu care te pun pe gânduri. Stîrnesc dorinţa de afla un răspuns. Citind- o, găseşti suficiente subiecte de meditaţie, multă istorie, dar mai ales un modus vivendi intelectual. Pentru Gheorghe Jurma, patria este cultura în general, literatura în special. Ţara lui este spaţiul bănăţean. Nu am întâlnit de mult atâta preţuire pentru Banat, pentru istoria lui, pentru oameni şi fapte. Dacă ar fi chiar numai atît, ar fi suficient pentru o viaţa de om. Gheorghe Jurma se dedică pe sine continuării istoriei, trudei scrisului şi tipăritului. Nu refuză nici o oportunitate de luminare, de redescoperire, de valorificare a spaţiului bănăţean. Am primit cartea cu bucurie, am citit-o cu plăcere. Gheorghe Jurma este omul-instituţie, fără de care Banatul ar fi sărac. Este omul care merită omagiile contemporanilor, şi nu numai la ceas aniversar. Titus Crişciu este un spirit iscoditor, insistent, harnic şi tocmai de el avea nevoie Gheoghe Jurma să se adune, să se mărturisească, chiar dacă ocoleşte cu umor-şăgalnic unele răspunsuri care vizează spaţiul mai intim. Cartea este un volum de interviuri realizate pe parcursul mai multor ani. Interviul este o specie

cultivată cu consecvenţă şi cu succes de Titus Crişciu. Subiectul cărţii este parcursul unei vieţi, viaţa omului Gheorghe Jurma, iubitor de literatura,

şi

publicist, cercetător, scriitor, critic literar, editor lista preocupărilor poate continua.

Dialogul dintre cei doi se afundă şi într-o istorie recentă, 197o-2014. Titus Crişciu, cunoscător al vremurilor evocate, îl îndeamnă pe intervievat să rememoreze timpul unei istorii trăite, determinate şi chiar provocate de Gheorghe Jurma. Din spaţiul bănăţean, cei doi, şi cititorul împreună cu ei, evadează doar între pag.63-96 prin intermediul lui Eminescu, Sadoveanu, Mircea Eliade. Nu poţi să nu te întrebi cum şi-a gospodărit viaţa personală acest om, dacă prezenţa sa a fost necesară şi benefică atâtor începuturi. Impresionant este numărul cărţilor scrise, rod al unor cercetări minuţioase, timpul dedicat întâlnirilor, efortul de a

diplomă din partea Liubiţei Raichici, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură, care s-a angajat ca, de acum înainte, să organizeze şi alte manifestări de acest gen pentru oamenii importanţi ai acestui spaţiu. ( Jurnal de Caraş- Severin, 26 nov. 2014)

spaţiu . ( Jurnal de Cara ş - Severin , 26 nov. 2014) înfrunta ş i

înfrunta şi uneori de a învinge împotrivirile vremurilor trecute.

Istoria resiţenilor, a bănăţenilor este cuprinsă în faptele şi realizările sale. Toate acestea pentru că Gheoghe Jurma a aflat secretul cunoscut - că omul trebuie să lase în urmă copii, cărţi, întâlniri, întâmplări, modele pentru ceilalţi. Fiecare carte scrisă este un răspuns la o întrebare pe care şi-a pus-o, sau i-a fost pusă. Desigur înterogaţia din titlu vine mai târziu. La începuturile vieţii te întrebi: CE voi face în viaţă? Dar şi: CUM. La acest CUM există în carte un răspuns clar şi fără echivoc: prin muncă, studiu, perseverenţă, onestitate. Citiţi cartea şi veţi găsi şi alte răspunsuri. Nu veţi descoperi un om materialiceşte bogat, modelul promovat de societatea de consum şi de mediile de coloratura zellow, dar veţi descoperi un spirit luminat şi încă tânăr. Preluând din carte un gând despre Mircea Eliade (pag.95), aş concluziona că, prin întreaga sa viaţă şi activitate, Gheorghe Jurma s-a aşezat definitiv în spaţiul cultural al naşterii sale, BANATUL. Mulţumim, Gheorghe Jurma, că nu ne laşi să uităm ce am făcut, cine am fost şi cine suntem încă.

febr.2015

Reflex 1 - 6/ 2015

21

Titus CRIŞCIU

Versul întrerupt

Aceste două cuvinte sunt suficiente spre a ne evoca poezia lui George Suru, mai ales că plecarea sa prematură dintre noi ne privează de a fi citit şi continuarea cântului închinat iubirii şi frumosului, pe care- l începuse prin cele patru volume publicate în timpul vieţii. S-ar cuveni rostite, ca la oricare ceas aniversar, cuvintele care să ni-l aducă în faţă, aşa cum l-au cunoscut apropiaţii săi din urbea de la confluenţa Sebeşului cu Timişul. S-a născut la Caransebeş, în 16 februarie 1940, unde urmează şcoala până la absolvirea liceului. Încă din ultimele clase, regretatul profesor Topliceanu l-a remarcat datorită capacităţii sale narative, de care se folosea, fără nici un fel de remuşcare, atunci când nu stăpânea tematica unor proze sau poezii proletcultiste. Începe Facultatea de Filologie la Timişoara, o întrerupe în anul II şi, după câţiva ani, se reînmatriculează la Cluj, unde o absolvă în 1969. Pe tărâmul literaturii a făcut primul pas în 1958, când a debutat cu vesuri în „Tribuna”. Va continua să publice în „Luceafărul”, „Ateneu”, „Iaşul literar”,”Argeş” şi mai ales „Orizont” ş.a., iar în 1967 îi apare primul volum de versuri, simbolic intitulat „Pentru a iubi”. În toţi aceştiani n-a părăsit Caransebeşul, nici atunci când a fost profesor suplinitor la Şcolile din Vârciorova şi Petroşniţa. Începând din 1963 lucrează în oraşul natal, mai întâi ca instructor artistic al Sindicatelor, iar în ultima perioadă, ca profesor de limba română la Centrul logopedic al Liceului Traian Doda. Este şi perioada în care îşi face auzit glasul, îndeosebi prin apariţia următoarelor trei volume de poezie: „Aşteptarea coralilor” Editura Albatros, 1970; „Semnul de taină”, Editura Facla, 1972; „Când dragostea e pasăre cântătoare”, Editura Facla, 1976. A fost poetul care s-a împlicat în viaţa culturală a urbei conducând activitatea Cenaclului literar „Mihail Halici”, interesându-se în acelaşi timp de tinerii care abia îşi deschideau aripile spre poezie şi nu pot trece cu vederea sprijinul moral pe care l-a acordat lui Iosif Caraiman, azi membru al Uniunii Scriitorilor. Timpul său s-a oprit, însă, în loc în mai 1979, dar amintirea-i este încă vie datorită acelor lucruri pe care, fără a fi obligat, le-a făcut cu străduinţa de a asigura ritmicitate şi calitate singurei reviste literare a oraşului, „Jurnal”, strădanie deosebit de dificilă în anii cenzurii presei de atunci. În memoria urbei a rămas ca poet, iar Casa de Cultură a Municipiului Caransebeş îi poartă numele. S-a bucurat de unanime aprecieri ale criticii şi, ca urmare, în 1970 a obţinut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Tot colegii de breaslă din Timişoara au avut cuvinte de laudă despre versurile sale de-a lungul timpului, dintre care nu voi cita decât câteva: „Universul poetic al lui George Suru este unul tainic, când impenetrabil, când aţîţător şi inospitalier, totdeauna însă miraculos” (Eugen Dorcescu, 1975); Peisajul silvestru (dominant) este populat cu „simboluri neobişbuite,… „oameni de cristal, salamandre, ploaia de nume, roza viselor, femeia-lumânare” (Cornel Ungureanu, 1986); „Dincolo de toate astea însă rămâne gestul tandru, vocea discretă cu care poetul se adreseză cititorului” (Sorin Titel, 1979). „Era poet prin întreaga lui fiinţă. El trăia poezia, o visa şi o respira. Avea un ţinut numai de el ştiut, în marea poezie românească, un ţinut unde se retrăgea cu speranţă şi unde cânta adevărul şi frumuseţea, să le aducă oamenilor pentru clipa de azi şi pentru clipa de mâine” (Anghel Dumbrăveanu). Acelaşi regretat scriitor şi mentor i-a îngrijit postum un volumul „Într-un tril doi visători de povestiri, Mihail Thor” (povestiri pentru copii şi tineret), 1986 şi volumul de poezii „Noaptea seminţelor” tot la „Facla” în 1989. George Suru (Didi), pentru cei apropiaţi, ar fi împlinit la jumătatea lui Făurar, 75 de ani, s-ar fi bucurat de nepoţi şi de încă o primăvară care să-i înflorească în versuri, iar noi ne-am fi bucurat de prezenţa unui suflet de o deosebită nobleţe şi a unui caracter demn de admirat.

o deosebită nobleţe şi a unui caracter demn de a dmirat. Casa de Cultur ă „George

Casa de Cultură „George Suru” Caransebeş – director: dr. ist. Ioan Cojocariu – ,Salonul literar:

participanţi la ediţia 2015 a Concursul naţional de poezie „Sub semnul de taină – George Suru” (foto: „7 Zile – Ziarul gugulanilor, la Caransebeş, 9 aprilie 2015)

22

Reflex 1 - 6/ 2015

TITUS SUCIU 75

SUCIU, Titus Emil, în literatură SUCIU Titus (31.01.1940, Braşov), prozator.

F a m i l i a: tatăl, Constantin Suciu, tâmplar; mama, Anastasia (n. Farcaş),

casnică. S t u d i i: Liceul „C. Diaconovici-Loga” (1954-1957) Facultatea de Matematică-Fizică, Universitatea din Timişoara (1957-1962). A c t i v i t a t

e a: profesor la ‘coala generală nr. 3 Bocşa (1962-1968), la Şcoala generală

nr. 2 Bocşa (1969-1972) Liceul „Tata Oancea”, Bocşa (1968-1969 şi 1972- 1978), la Şcoala Generală nr. 25, Timişoara (1978-1980), la Şcoala Generală nr. 22, Timişoara (1980-1991), la Liceul Sportiv, Timişoara (1991-2002). D

e b u t publicistic cu proză scurtă în „Luceafărul” (1968), editorial cu romanul Drumul (1979). C o l a b o r ă r i la publicaţii: „Astra”, „Familia”, „Forum studenţesc”, „Luceafărul”, „Orient Latin”, „Orizont”, „România literară”, „Semenicul”, „Tribuna”, „Vatra”. P r e z e n ţ e în antologii: „Magazin Literar

al Ascociaţiei Scriitorilor din Timişoara”, 1982, „Bocşa din inimă”, 2010,

„Exegi monumentum” 2013, „Voci din cetate”, 2013. M e m b r u al Uniunii Scriitorilor din România. P r e m i i: al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (2002), Pro Cultura Timisiensis, 2013, Timişoara Cărţi publicate: Drumul [roman], Timişoara, editura Facla, 1979; Movila albă [nuvele], Timişoara, editura Facla, 1981; Ceaţa [roman], Timişoara, editura Facla, 1984; Pragul [roman], Timişoara, editura Facla, 1986; Reportaj cu sufletul la gură – trei ediţii: Timişoara, editura Facla, 1990; Timişoara, editura Seicon, 1990; Timişoara, editura SAOL, Timişoaara, 2009. Lumea bună a balconului două ediţii: Timişoara, editura Mitropoliei Banatului, 1995, editura Institutul Revoluţiei Române din 1989; Pânda [roman], Timişoara, editura Amarcord, 1998; Ana [roman], Timişoara, editura Amarcord, 2001; Hamlet la Vama Veche [roman], Bucureşti, editura Palimpsest, 2006; Pacienţi cu abonament [teatru] Bucureşti, editura Palimpsest, 2009; Ultima bornă [scenarii] ed. Palimpsest, Bucureşti, 2010; Candelă împotriva timpului (colaborare cu Vasile Bogdan), [interviuri], editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011; Poeţii revoluţiei. [portrete de revoluţionari] editura Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2011; Revoluţia pe înţelesul detractorilor, editura Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2012; Frumoşii nebuni ai Bocşei (colaborare cu Vasile Bogdan), [portrete cu sportivi de performanţă], Bucureşti, editura Palimpsest, 2013; Adevărul traversează întristat Timpul [Revoluţia Română], editura Institul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2014; Enciclopedia Revoluţiei din Timişoara [în colaborare], editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2014. Referinţe. În volume: Dicţionarul General al Literaturii Române; Dicţionar al scriitorilor din Banat; Dicţionar al scriitorilor din Caraş- Severin; Parte din întreg, Parte din întreg II, (Alexandru Ruja); Prima verba, III (Laurenţiu Ulici); Supravieţuitorii. Cartea cu prieteni, (Dumitru Dem. Ionaşcu); Fals tratat de literatură bocşeană, (Dimitrie Costa); Who’s Who în România, 2002; Lecturi – cărţi – zile, (Alexandru Ruja).

2002; Lecturi – cărţi – zile, (Alexandru Ruja). Titus SUCIU CAL VARUL ÎNVINGĂTORULUI (fragment de roman)

Titus SUCIU

CALVARUL ÎNVINGĂTORULUI

(fragment de roman)

2

Distanţa ierarhică dispăruse de mult, nu prin ea îşi păstra generalul statutul de ofiţer superior, nu se dădeau ordine seci, dispoziţii categorice, ascendentul lui deriva din altceva. Din înţelegerea superioară a situaţiei,

din frumuseţea gîndurilor şi ideilor enunţate, din nobleţea sentimentelor nutrite pentru persoane necunoscute, în realitate adversari, inamici, cotropitori ai ţării lor Domnule locotenent-major, un corp de armată de aproximativ două mii de oameni se află într-o situaţie specială. Sub comanda unui iresponsabil. A unui

Situaţia este fără precedent. În bătălia decisivă

psihopat!

de acum două săptămîni, unitatea lui trebuia să asigure flancul lor stîng. Clipa în care a luat stupefianta hotărîre nu e uşor de stabilit, însă intuiţia lui nu poate fi pusă sub

semnul îndoielii cîtuşi de puţin. Momentul a fost, cu adevărat, bine ales. Şi-a concretizat iniţiativa atunci cînd, deşi dezastrul începuse să se contureze, trupele mai aveau, încă mai aveau, un moral bun. Adică mai credeau

Asta pentru că date reale asupra situaţiei de

pe front posedau doar ofiţerii de rang superior, cei care deţineau suficiente informaţii asupra întregii operaţiuni. Or el, generalul la care mă refer, făcea parte dintre aceşti

în victorie

puţini comandanţi. Şi cînd şi-a dat seama de ceea ce avea să se întîmple, omul a luat o decizie care nu cred să

fi trecut prin prea multe capete de militari. Şi nu mă refer

În fine, să luăm lucrurile aşa cum

se prezintă, nu cum am dori noi să fie

fac o precizare mai mult decît necesară: generalul este, din punct de vedere militar, o adevărată capacitate. Are în domeniu lecturi fundamentale, judecată specifică

ireproşabilă, iniţiative tactice sclipitoare. Dar şi un defect imens — aroganţa. Trufia şi aroganţa lui nu au limite! Astea, după părerea mea, astea l-au determinat să ia neobişnuita lui decizie. Incapabil să accepte realitatea, refuzînd evidenţele cu încăpăţînare, generalul s-a decis

să zicem original, cu

să înfrunte destinul într-un mod

toate că nu acesta e cel mai potrivit cuvînt. Pe scurt — s- a retras din dispozitiv cu o parte din oameni şi, după un

parcurs incredibil, s-au încartiruit în deşert!

deşert!

fără drumuri, greu accesibilă!

În debandada creată de

Departe de orice aşezare umană, într-o zonă

În plin

doar la cei de acum

E, însă, cazul să

spargerea frontului, în deruta declanşată de înaintarea

armatei noastre pe toată lungimea lui, generalul şi-a putut pune în aplicare incredibilul lui plan fără nici o problemă. Adică ştim, din surse sigure, că, pentru înaltul Comandament inamic, privitor la soarta unităţii despre care vorbim, se folosesc cuvinte care pot avea

semnificaţia oricărei stări de fapt cuprinse între

dizolvare

şi nimicire. Pentru ei generalul este mort ori dispărut, ofiţerii lui la fel, soldaţii ucişi şi ei ori luaţi prizonieri de

către noi. Oricum, totul se bazează pe presupuneri şi zvonuri, nu pe mărturii, deoarece nici un militar din unitatea

Reflex 1 - 6/ 2015

23

sa nu a ajuns în faţa vreunui investigator, nici un membru al ei nu a depus vreo declaraţie în care să apară opiniile

teleportare a mai bine

de două mii de oameni!

s-ar fi găsit sub control, generalul ar fi fost acuzat de

trădare. De înaltă trădare! Dispariţia unei unităţi nu poate

fi trecută cu vederea, mai ales într-un moment crucial.

Ei bine, cu toate acestea, împotriva

lui nu s-a pronunţat nici o sentinţă! Odată ajunşi aici

Sigur, se pot formula explicaţii, dar

două. Atitudinea înaltelor lor foruri ar putea avea la bază două motive. Pe de o parte haosul provocat de, pentru ei, imprevizibila înaintare a trupelor noastre, pe de alta — statutul lui personal. Nu mai e nici un secret faptul că reuşita noastră a dat peste cap sistemul lor organizatoric—informaţional, că la nivelele superioare nu mai există certitudini despre situaţia unităţilor deoarece datele se contrazic, se infirmă reciproc, neştiindu-se mai niciodată cît preţ se poate pune pe un anumit raport. Şi, oricum, cei care trebuie să judece şi să acuze au destule

Eu am identificat

Cu toate acestea

Fireşte, în condiţii în care situaţia

unui participant la acea incredibilă

dosare în care greşelile, insubordonările şi trădările sunt dovedite, ca să se mai ocupe şi de cele în care mărturiile

şi declaraţiile lipsesc cu desăvîrşire

Pe de alta, generalul de care vorbim nu e chiar oricine. Combatant vechi, militar cunoscut datorită activităţii şi

succeselor sale, omul a fost în foc de la începutul invaziei. Are contribuţii esenţiale la obţinerea primelor lor victorii, a cunoscut toate onorurile, pieptul îi este plin de cele mai înalte distincţii şi medalii, este un erou, un simbol, o legendă vie. Or acum, mai ales acum, ei nu sunt în situaţia

Deci,

una peste alta, generalul nostru, cu aproximativ două mii

de oameni, a dispărut de pe front, este în deşert, în plin

Cu alte cuvinte, de aici trebuie să

deşert, în oaza asta

plecăm dacă dorim să ajungem la o interpretare

de a renunţa la un mit. Înţelegi de ce, nu insist

Asta pe de o parte.

Din fericire, pentru această stare de fapt am o explicaţie, cred eu, viabilă: oamenii lui au, încă, un moral bun. Continuă adică să creadă în el, să-i îndeplinească ordinele, să-1 respecte. Pe scurt, generalul le întreţine o

bună stare de spirit. Şi aşa trebuie să se petreacă lucrurile, deoarece altfel n-ar mai sta în preajma lui nimeni. Numai că la acest deziderat se poate ajunge într-un singur fel:

prin mistificarea realităţilor de pe front!

generalul îi minte, le prezintă alte rapoarte şi analize militare, le întreţine o speranţă care ” Se găsise, atunci, într-o situaţie specială.

Recepţionase ceea ce auzise cu exactitate, dar o suficient de importantă parte a capacităţilor lui mentale fusese

prelucrarea altor informaţii.

Drama generalului era cunoscută de toţi. Pînă şi de cei mai proaspeţi recruţi. Ca toţi ceilalţi ştia şi faptul că acesta îşi trăia zbuciumul sufletesc cu demnitate, comportîndu- se într-un mod care impunea şi respect şi consideraţie. Nu-1 auzise plîngîndu-se nimeni, n-o făcea nici între intimi, nici măcar în familie, mai ales în familie, pentru a nu înnegura şi mai mult chipul şi sufletul mult încercatei lui soţii.

Era, însă, totuşi om, nu mecanism. Adică semne şi atitudini care trădau starea lui intimă.

existau

Numai că în aceste manifestări, chiar şi după cel mai exigent cod comportamental, nu se putea sesiza ceva

slăbiciune

omenească. Asta deoarece semnele nu depindeau de voinţa lui, iar atitudinile nu degenerau în lamentaţii niciodată. Reperele respective erau ridurile suplimentare din jurul ochilor, culoarea părului – albise în doar două ore în cea mai teribilă noapte pe care o trăise vreodată! , nemărginirea din privire, pe care i-o puteai surprinde, uneori, chiar în mijlocul unei intervenţii cînd, pentru că profunda lui mîhnire precumpănea admirabilul său simţ

din ceea ce, în mod obişnuit, considerăm a fi

dominată de alte gînduri. De

Altfel zis,

satisfăcătoare a situaţiei. Numai că asta, din păcate, nu

al datoriei, rămînea cu ochii pe cine ştie ce obiect fixîndu-

e

suficient. Eu, spre ruşinea mea, nu am reuşit să-mi dau

1

orb, tulbure, oricum prea mult timp pentru ca atitudinea

o

explicaţie mulţumitoare. Nu mi s-a conturat nici o idee

să ţi se pară firească.

în care să cred cu adevărat, nu mi s-a relevat nici o raţiune care să poată justifica o asemenea iniţiativă. Adică am rămas la întrebările pe care mi le-am pus imediat ce am auzit ce s-a întîmplat: de ce şi-a dus oamenii în deşert?

Din asemenea stări nu se putea smulge totdeauna singur. Avea, însă, puterea s-o facă la prima manifestare de nedumerire a celor din jur. Atunci se scuza simplu, scurt, încercînd să-i determine pe cei din jur să

ce urmăreşte?

cît de… personală, sper că înţelegi ce

treacă peste moment ca şi cum acesta nici n-ar fi existat.

vreau să spun, este manevra lui?

astea n-ar fi fost destul, întrebărilor li s-a adăugat, după

cîteva zile, încă una: generalul refuză contactul radio cu

Deci, oricum am lua lucrurile,

întreprinderea lui este nefirească. De-a dreptul

stupefiantă. Altfel zis, e iniţiativa unui geniu, dar mai

degrabă a unui dezaxat! A unui psihopat!

care

cu nu mult timp în urmă, reinterpretată, coroborată apoi

cu una din întrebările formulate adineauri, m-a condus la

o concluzie care mă frămîntă de mult timp. Subliniam

faptul că generalul nu a fost condamnat, că împotriva lui nu s-a emis nici o acuzaţie. Or dacă aşa stau lucrurile, şi

aşa stau

Înseamnă

că generalul nu comunică, în nici un fel, nici cu conaţionalii

Deci nici

lui! Cu atît mai puţin cu Marele lor Stat Major!

A unui ins

noi!… De ce?

Şi, de parcă toate

Dar să revenim la faptul nud. O precizare făcută

Ei, intuieşti unde vreau să ajung?

cu superiorii lui, nici cu noi. Cu nimeni… Numai că în situaţia asta întrebarea se conturează de la sine: de ce

nu-1 părăsesc militarii?!

Ştim, din surse sigure, că nu

1-a părăsit nimeni, că nu a dezertat nici un subordonat!

În astfel de situaţii apela la un truc. Lansa o întrebare. Cu care îi coopta pe cei din jur la discuţie fără ca aceştia să-

Intuiţi

ce-am vrut să spun prin ultimele cuvinte?

vă rog, ca să vedeţi ce-ar fi trebuit să deduceţi din ele.” Şi, de regulă, stratagema reuşea. Reuşea deoarece, pentru a îndepărta orice suspiciune, făcea într-adevăr

lămuritoare — se justifica astfel

intervenţia! —, puţini fiind aceia care ajungeau la ideea că manevra avusese alt scop că prin ea generalul afla ce cuvinte folosise înainte de a pierde contactul cu realitatea! Prima cădere în reverie se petrecuse în urmă cu şase luni. La doar cîteva minute de cînd aflase vestea că fiii lui, gemenii lui nemaipomeniţi, singurii lui urmaşi, bucuria şi mîndria vieţii lui, dispăruseră într-o misiune iniţiată de el însuşi în dimineaţa aceleiaşi zile!

două-trei observaţii

şi dea seama de manevră. Aţi reţinut ideea?

Repetaţi-le,

24

Reflex 1 - 6/ 2015

MARCU MIHAIL DELEANU 75

24 Reflex 1 - 6/ 2015 M ARCU M IHAIL D ELEANU – 7 5 Numele

Numele: Deleanu Prenumele: Mihail Nume de autor: Marcu Mihail Deleanu Data naşterii: 21 februarie 1940 Locul naşterii: Boiu, comuna Albeşti, judeţul

Mureş. Părinţii: Anica (n. Hegbeli) şi Mihail Marcu (dec. 1941, la Sevastopol). Tatăl vitreg:

Alexandru Felegean. Înfiat de Ioan Deleanu

(unchi) în 1958

Deleanu Ana (născută Oprea), profesoară de limba română; doi copii: Deleanu Ionuţ (n. 1965) şi Deleanu Anca (n. 1974), căsătorită Crişan. STUDII 1946 – 1953: elev la Şcoala generală din Boiu.1953 – 1956: liceul la Şcoala Medie de Băieţi din Sighişoara.1958 – 1963: student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara; iunie 1963: examenul de licenţă cu lucrarea Monografia graiului din Boiu.1972 – 1977: doctorand la Universitatea din Timişoara; 26 nov. 1977: obţinerea titlului ştiinţific de doctor în filologie la Universitatea din Timişoara, cu teza Evoluţia artistică a prozei ardelene; îndrumător ştiinţific prof. univ. dr. doc. G. I. Tohăneanu. Membrii comisiei: prof. univ. dr. Vasile Şerban (decan şi preşedinte), conf. univ. dr. Francisc Kiraly, prof. univ. dr. Eugen Todoran, acad. Ion Coteanu ACTIVITATE 1956 (oct.) – 1957 (dec.): casier la Cooperativa de Consum din Boiu- Mureş;1958: (martie-august): vânzător la Librăria „Maxim Gorki“ din Sighişoara;.1963 – 1964: profesor la Şcoala Generală Nr. 4 şi Nr. 7 din Reşiţa;1964 – 1965: cercetător la Sectorul de lingvistică al Filialei din Timişoara a Academiei;1965 – 1968: director al Casei Orăşeneşti de Cultură din Reşiţa;1968 – 2014: preşedinte al Filialei din Reşiţa, apoi Caraş-Severin, a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România. 1968 (iunie): primit în P.C.R; 1968 – 1979:

Starea civilă: căsătorit cu

vicepreşedinte al Comitetului de Cultură şi Artă al judeţului Caraş-Severin;1980 – 1983:

preşedinte al Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Caraş- Severin;1984: preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din Caraş- Severin;1984 – 1989: profesor şi director adjunct la Şcoala Generală Nr. 12 din Reşiţa (actualul Liceu de Artă);1989 – 2002:

profesor şi director la Şcoala Generală Nr. 10 din Reşiţa;1990: membru al Uniunii

Scriitorilor din România;1997 – 2002: cadru didactic asociat la Universitatea „Eftimie Murgu“ din Reşiţa;2002 – 2010: conferenţiar titular la aceeaşi universitate;2003: ales în Consiliul de conducere al Societăţii Române de Dialectologie. VOLUME Tematica cercetării realităţilor contemporane ale localităţilor rurale şi

valorificarea lor în activitatea cultural-educativă. Alcătuită de [

1975• Un deceniu de tipărituri (1968-1978), Reşiţa, 1978 • Glasul pământului.

Stilistica motivului în proza literară. Timişoara, Editura „Facla” (Colecţia „Limbă

şi stil”), 1981 • Acvariu pe nisip. Proză scurtă. Timişoara, Editura „Facla”, 1983

Baraj. Roman. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1985 • Zodia berbecului. Roman. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1987 • Generaţia de sacrificiu, de Anton Ferenschiitz. Traducere din germană, după manuscris. Timişoara, Editura „Helicon”, 1995 • Studii de stilistică, Reşiţa, Editura „Timpul”, 1999 • Reşiţa

filologică, Reşiţa, Editura „Timpul”, 1999 • Însemnări despre caraşoveni. Interferenţe lingvistice şi culturale specifice Europei Centrale. Reşiţa, Editura „Banatica”, 1999 • Studii de limbă şi stil, Reşiţa, Editura „Timpul”, 2000 • Deontologia funcţiei şi a funcţionarului public, Reşiţa, Editura „Timpul”, 2001 Academicianul Simeon Mangiuca (1831 – 1890), Reşiţa, Editura „Timpul”, 2002 • Memorial istoric şi etnolingvistic. Grai, obiceiuri şi folclor din Boiu. Reşiţa, Editura „Timpul”, 2003; ediţia a doua, cu adăugiri, 2004 • Manuscrisul de la Prigor (1879 – 1880), Reşiţa, Editura „Eftimie Murgu”, 2005 • Gustav Weigand şi bănăţenii. Comentarii filologice şi contribuţii documentare. Reşiţa, Editura „Tim”, 2005 • Elemente de comunicare, Reşiţa, Editura „Tim”, 2006 • Memorial filologic (Marcu Mihail Deleanu 65), Reşiţa, Editura „Tim”, 2006. Volum îngrijit de Gheorghe Jurma şi Dorina Chiş-Toia, sub egida Filialei Caraş-Severin

a Societăţii de Ştiinţe Filologice • Memorial etnofolcloric, 1, Reşiţa, Editura

„Tim”, 2008. Lirică, nume de persoane, toponimie şi istorie orală. (Melodii transcrise de prof. Marius Dobre-Iana) • Memorial etnofolcloric, 2, Reşiţa, Editura „Tim”, 2008. Obiceiuri. Folclor din război. (Melodii transcrise de prof. Dumitru Jompan şi prof. Marius Dobre-Iana) • Memorial etnofolcloric, 3, Reşiţa, Editura „Tim”, 2008. Studii, note, bibliografii Et in Arcadia ego (Marcu Mihail Deleanu 70), 1-2, Reşiţa, Editura „Tim”, 2010 • Memorial, documente şi studii despre George Cătană, Reşiţa, Editura „Tim”, 2011 • Izvoare şi preocupări dialectale în Banat, I-II, Timişoara, Editura „David Press Print”, 2012 • Sânzienele – zâne şi flori de leac, Reşiţa, Editura „Tim”, 2013 • Cronica Nopţilor de Sânziene, 2006-2012 (coautor), Reşiţa, Editura „Tim”, 2013 • Literatura dialectală din Banat. Studii, bibliografie, restituiri, Timişoara, Editura „David Press Print”, 2014 • Trial. Ediţie adăugită a volumului Acvariu pe nisip, Timişoara, Editura „David Press Print”, 2014 • Pune, Doamne, pace- n ţară! Culegere de scrisori în versuri din Primul Război Mondial, Timişoara, Editura „David Press Print”, 2014.

],

Reşiţa,

Referinţe generale (selectiv) Gh. Jurma, Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin, Reşiţa, 1976; Vasile Pistolea, Valori ale prozei, în „Orizont”, 1986, nr. 39/26 sept., p. 13; Primenirea prozei: repere pentru o nouă poetică a prozei româneşti de azi, în „Semenicul”, 1988, nr. 12, p. 15-16; Virtuţile prozei textualiste, ibidem, nr. 14, p. 32; Fragmentarium, Timişoara, Editura „Hestia”, 1995; (la p. 18 şi 22, citate din Baraj, fără trimiteri); Dorin Murariu, Epoca marilor deschideri, în „Semenicul”, 1988, nr. 12, p. 14; Călin Chincea, Un inventar al prozei, ibidem, nr. 14, p. 29-30; Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, Editura „Timpul”, 1998; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999). Dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2000; Ioan Godea, Etnologia română contemporană. Lexicon bibliografic ilustrat. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002; *** Cărţile universitarilor, în „Noul val din Banat” (Reşiţa), II (2004), nr. 6 / 9 febr., p. 5; Ionel Bota, În căutarea timpului – poveste. Eseu asupra prozei lui Marcu Mihail Deleanu, Reşiţa, Editura „Timpul”, 2004, 124 p.; Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 618 *** Dicţionar al scriitorilor din Banat, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005 ;Titus Crişciu, Cei de lângă noi. Portrete şi interviuri, Reşiţa, Editura „Tim”, 2005, p. 67-69; Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăescu, Timişoara literară. Dicţionar bibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor – Filiala Timişoara, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2007; Titus Crişciu, Identitate şi destin cultural. Interviuri în Banatul Montan. Oraviţa, Clubul Mitteleuropa, 2008, p. 14-26; Viorel Marineasa, Despre Banat, în registru normal, Reşiţa, Editura „Modus PH“, 2009, p. 180-187; *** Dor nestins. Volum aniversar coordonat de Gheorghe Popovici şi Dorina Chiş-Toia, Timişoara, Editura „Mirton“, 2010; Viorel Marineasa, Lecturi parţiale. Librăria de nişă, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2014; Bibliografia română de lingvistică, elaborată de Academia Română, Secţia de filologie şi literatură (în revista „Limba română“).

Reflex 1 - 6/ 2015

25

Reflex 1 - 6/ 2015 25 Dragă Mihail, m-a delectat cu cele cincizeci de etimo logii

Dragă Mihail,

m-a delectat

cu cele cincizeci de etimologii ale lui Mangiuca. Le-am retranscris, ca pe la mine acasă şi le-am dat înţelesul de acolo. Apoi, m-a amuzat disputa din „Dreptatea” pe seama cuvântului givan (divan), la noi îi spune frumos, ca în aromână, zbor: Stăm la zbor, zborâm. Cealaltă carte, Pune, Doamne, pace-n ţară, m-a covârşit prin Studiul tău introductiv, care, spre marea mea uimire, dovedeşte, să zic, străvechea ta preocupare pentru temă. Cât de inspirată, de salutară a fost iniţiativa ta de a copia nişte texte care, altfel, s-ar fi pierdut. Îndrăznesc să afirm că prin toate aceste din urmă lucrări (din urmă însemnând de vreo două decenii, cred) te înscrii între cărturarii de seamă ai Banatului. Ca intelectual, bănăţean şi mare iubitor de Banat, te felicit şi te îmbrăţişez. Iată că „nasc” şi în Banat

oameni!

Îţi mulţumesc pentru cele minunate două cărţi pe care mi le-ai trimis. Primul volum: Izvoare

Ion Marin Almăjan

Îţi mulţumesc pentru cele minunate două c ărţi pe care mi le-ai trimis. Primul volum: Izvoare
Îţi mulţumesc pentru cele minunate două c ărţi pe care mi le-ai trimis. Primul volum: Izvoare
Îţi mulţumesc pentru cele minunate două c ărţi pe care mi le-ai trimis. Primul volum: Izvoare

26

FILOLOGICA

Marcu Mihail DELEANU

„Vorbe d-ale noastre”

Reflex 1 - 6/ 2015

Am în faţă revista „Lumina satului” a Şcolii Generale din Giroc - Timiş, Anul XIII, 1/ianuarie-martie 2005, numărul jubiliar 50; director onorific: Mircea Tonenchi, redactor-şef: Ion Murariu. Pe prima pagină, facsimilul scrisorii Moment aniversar trimisă de I. P. S. Nicolae, Mitropolitul Banatului: „ Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi ostenitorii

şi cititorii periodicului şcolii din fruntaşa comună Giroc.” Despre revistă a scris şi regretatul nostru profesor Gheorghe I. Tohăneanu, bucurându-se că ea apare sub semnul versului scris de Lucian Blaga despre veşnicia care s-a născut la sat. Magister lauda iniţiativa şi ostenelile redactorului şef în cuvinte alese cum numai Domnia Sa ştia să- şi cinstească prietenii şi confraţii: „Este aproape inutil să adaug, dar sunt dator să respic acest adevăr, că „Lumina

satului” este

străluminată de inima şi creierul profesorului Ion Murariu, care palpită şi zvâcnesc în toate ungherele

foii.

M-am oprit, pentru început, la revista „Lumina satului” pentru că glosarul dialectal despre care voi scrie în

continuare a văzut lumina

atâtea altele, de Ion Murariu. Din păcate, revista şi-a încetat apariţia în anul al şapetesprezecelea, cu numărul 70 din ianurie-martie 2010. Cărţulia Vorbe d-ale noastre, cu subtitlul: Glosar girocean, prefaţată de Gheorghe I. Tohăneanu, s-a tipărit mai întâi în 2002. Preocuparea profesorului Ion Murariu de a scormoni fără încetare meandrele şi cotloanele graiului natal după noi şi noi cuvinte pe cale de dispariţie, epuizarea exemplarelor tipărite în tiraje confidenţiale au dus la alcătuirea unor ediţii succesive: a II-a în 2006, la aceeaşi Editură Mirton; a III-a în 2012, la Editura Marineasa; a IV- a în 2014, la Editura Waldpress. În Câteva lămuriri adresate cititorilor ultimei ediţii, autorul scrie că Glosarul girocean se adresează unui public mai larg, interesat de subdialectul bănăţean, public nelipsit în Banat începând cu sfârşitul secolului al XIX- lea, aşa cum se poate vedea în cele două volume Izvoare şi preocupări dialectale în Banat, Timişoara, Editura David Press Print, 2012. Având în vedere intenţia de adresare unui cerc mai larg de cititori, autorul recurge la redarea fonetică a pronunţiei bănăţene, fără a folosi sistemul de transcriere din dialectologie. El scrie cicnă „tihnă”, cicni „tihni”, cinără „mireasă”, şizmă „cizmă”, jinjiee „gingie”. Lăsând însă la o parte modestia autorului (lucrarea „nu se adresează, în primul rând specialiştilor în materie de limbă”), subliniem că glosarul este întocmit riguros sub aspect lexicografic, prin notarea accentului, a clasei morfologice, a pluralului substantivelor şi a persoanei I singular prezent la verbe. Sensurile cuvintelor sunt ilustrate prin contexte adecvate. Nu lipsesc citatele din versurile poetului în grai Petru Chira, pe care, de altfel, l-a cuprins şi în volumul: Condeierii noştri. Antologie a creatorilor din Giroc şi Chişoda, Timişoara, Editura Mirton, 2005. Toate acestea recomandă glosarul (după cum, totuşi, spera şi autorul) specialiştilor, în primul rând celor ce vor continua Dicţionarul subdialectului bănăţean. Pentru aceştia, Ion Murariu notează bănăţenisme din Giroc absente din volumele apărute până acum: báciţă, bâbâí, betăduí, bişluí, bleznuí, boboloşí, bogicăí, bucálă ş. a. Semnalăm faptul că, pentru ediţia a IV-a, Ion Murariu a consultat şi volumul Cuvinte vechi din graiul bănăţean al Uzdinului (Serbia), de Vasile Barbu, constatând şi notând termeni comuni, cu acelaşi sens, în cele două graiuri, dar şi cu înţelesuri diferite. Ion Murariu închină glosarul mamei sale, cum e şi firesc, pentru că graiul natal este în primul rând graiul matern, vorbele de alint, dojană şi de încurajare ale mamei fiecăruia dintre noi.

tiparului, de-a lungul anilor, la rubrica Vorbe d-ale noastre ctitorită, scrie Magister, ca

„Se-nalţă gândul frunţilor plecate

O antologie a poeziei religioase din Banatul de Munte

Cu intenţia nobilă de a recupera o temă veche şi interesantă pentru poezie, tema religiei/credinţei&relaţiei cu Divinitatea, Anton Georgescu şi Gheorghe Jurma au editat şi lansat volumul “Se-nalţă gândul frunţilor plecate…Poezie religioasă din Caraş - Severin” ( Editura Tim, Reşiţa, 2014, 176 p.) Antologia, cu o prefaţă de A. Georgescu şi cu o postfaţă de Gh. Jurma, cuprinde 41 de autori din Caraş- Severin. Criteriul de organizare şi priorizare este anul naşterii autorului, iar poeziile antologate sunt extrase din volumele de autor apărute de-a lungul unui secol. În volum sunt înserate şi câteva dintre cântecele religioase ale cunoscutului compozitor Filaret Barbu, prezente în repertoriul corurilor bisericeşti din regiune. Fiecare autor este prezentat printr-o scurtă nota biografică, realizată de cei doi iniţiatori ai volumului. Sentimentul religios este prezent în cele peste 180 de poeme într-o mare diversitate de forme şi motive. Dacă Tata Oancea (1881-1973) şi Mihai Novac (1906-1977) evocă atmosfera de sărbătoare bisericească şi ritualurile, poeţii moderni se apleacă adânc spre interiorul sufletului lor, invocând dumnezeirea sau revoltându-se. Antologia, o inspirată panoramă literară, pune în lumină creaţia poeţilor cărăşeni din diferite generaţii, “ frunţi plecate” pe care îi uneşte, mai mult decât orice, gândul şi sentimentul religios: “se-nalţă gândul . Ea poate să fie şi pentru cititor o oglindă a zbuciumului intim, a temerilor şi speranţelor îndreptate spre cer. Dacă prefaţa “Între implicit şi inefabil”, scrisă de A. Georgescu, explică intenţiile antologatorilor, postfaţa semnată de Gh. Jurma face o binevenită inventariere a volumelor care prezintă, sau cuprind, tema religiei în literatura română, cu deosebire în ultimii 25 de ani. Dorinţa realizatorilor este “să împlinim un gol şi să determinăm alte generoase iniţiative de acest gen”. (Gh. Jurma, pag.172)

prof. Ana Kremm

Reflex 1 - 6/ 2015

27

Reflex 1 - 6/ 2015 27 De la stînga la dreapta: Constantin Iordache, Marcu Mihail Deleanu,

De la stînga la dreapta: Constantin Iordache, Marcu Mihail Deleanu, Iosif Scherfer, în anii ’70 ai secolului al XX-lea

Marcu Mihail DELEANU

La căpătâiul unui prieten

Ne-a părăsit şi Iosif Schärfer, un alt veteran al istoriei culturale contemporane din Banatul Montan de după 1968. Cunoscutul om de cultură a fost condus pe ultimul drum, spre locul unde toţi drepţii se odihnesc, vineri, 3 aprilie 2015, şi aşezat lângă bătrânii săi, în Cimitirul de la Universalul Vechi. Soţ şi tată iubitor, cumnat şi unchi respectat de cei apropiaţi, coleg şi prieten credincios al multora dintre noi, Ioţo, cum îi spuneau cunoscuţii, Ioţa, pentru cei din familie, s-a născut în 27 martie 1937,din părinţii Emeric şi Lina (Leona). Primii cinci ani ai copilăriei i-a petrecut la Marginea, lângă Făget, unde tatăl său era electrician la Fabrica de

oţet. Revenind în Arad după 1941, a trăit, împreună cu mama lui, în lipsa tatălui (luat la muncă forţată), vicisitudinile abătute în Europa asupra întregului Neam al lui Israel. Au fost ajutaţi de o preoteasă ortodoxă, care i-a ascuns şi ocrotit până a trecut ciuma brună. În Arad a urmat şcoala generală şi cursurile Liceului „Moise Nicoară”, după care a lucrat doi ani ca bibliotecar. În 1958 s-a înscris la Facultatea de Filologie din Timişoara, absolvită în 1963, fiind repartizat în învăţământ lângă Baia Mare, unde şi-a făcut stagiatura, luându-şi definitivatul la Cluj. În august 1968 a venit la Reşiţa ca inspector la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă, răspunzător pentru instituţii profesioniste şi mişcarea plastică din Caraş-Severin. Prin pregătirea culturală temeinică, prin abnegaţie, dăruire şi spirit de colegialitate exemplare, a înnobilat chemarea de lucrător cultural timp de peste două decenii, determinând în mare măsură profesionalizarea şi profesionismul acestei funcţii, pândită atunci, la tot pasul, de activism politic şi ideologic. S-a străduit mult pentru înfiinţarea galeriilor de artă „Paleta” şi „Agora”, pentru constituirea asociaţiilor de specialitate ale artiştilor plastici profesionişti şi amatori. Puţină lume ştie azi că prietenul şi colegul Iosif Schärfer a fost însoţitorul permanent, omul din umbră şi „gardă de corp” a lui Constantin Lucaci în lunile când a lucrat la fântâna din centrul civic al Reşiţei. Ioţo a fost pionul şi pilonul principal în stabilirea legăturilor cultural-artistice cu plasticieni de vază originari din Caraş-Severin: Lucaci, Stendl, Grieb, şi a adus la Bocşa bustul lui Tata Oancea. Modest din fire, de o discreţie exemplară, generos cu cei apropiaţi, aşa cum l-am cunoscut şi în cei cinci ani de facultate, când am fost colegi de grupă, amicul Iosif Schärfer a fost iniţiator, organizator şi participant la numeroase fapte de cultură naţională în Banatul Montan.

Pentru o justă posteritate să amintim şi faptul că Iosif Schärfer a îngrijit volumul Interferenţe, prima culegere de versuri ale poeţilor din Caraş-Severin după 1968, că este unul dintre editorii antologiei Anotimpuri din creaţia lui Tata Oancea, apărută în 1970 (Ediţia a II-a în 2013), şi a făcut parte din colectivul de redacţie al primului volum din seria Studii de limbă, literatură şi folclor tipărit de Filiala din Caraş-Severin a Societăţii de Ştiinţe

Filologice în 1969. Destinul a făcut ca Ioţo să-şi încheie activitatea, după 1990, tot ca bibliotecar, aşa cum a început. La Reşiţa s-a căsăstorit cu Mariana Badea din Teregova. Primit cu dragoste şi respect în această familie de gugulani, Pronia Cerească i-a dăruit un fiu, Andrei, diplomat inginer la Universitatea din Reşiţa şi absolvent al Academiei Teologice din Sibiu, oraş unde s-a stabilit şi unde Ioţo se simţea întremat când îşi vizita fiul, pe care l-au crescut în cultul familiei, cu iubire de părinţi şi de bunici, în credinţa faţă de Cel Atotputernic, cu respect faţă de muncă, adevăr şi cultură. Cu aceste calităţi, va împlini multe dintre năzuinţele tatălui său, rămânând singurul sprijin al mamei sale. Când l-am vizitat ultima dată, Ioţo se plângea că toată viaţa a luptat cu diverse boli, pe care le-a învins pentru că au venit pe rând, şi se temea că acum, venite mai multe deodată, nu le va putea face faţă. S-a stins discret, aşa cum a şi trăit în ultimii ani, retras din viaţa publică. Va rămâne însă o prezenţă vie în amintirea celor care l-au cunoscut.

Prieten drag, dacă te întâlneşti cumva cu domnul Someşan, Petru Oallde, cu Petru Călin şi Alexandru Bârsescu, să puneţi de-un simpozion, o ceremonie religioasă pentru iertarea păcatelor noastre, ale celor care mai rămânem pe-aici, să vă cinstim memoria. Iar dacă, de-a dreapta Tatălui, o vezi pe Anişoara, spune-i să pregătească o oală de sărmăluţe moldoveneşti pentru când voi veni şi eu la Masa Tăcerii. Dragă prietene, SIT TIBI TERRA LEVIS, cum ţi- ar fi urat Magister, profesorul nostru de latină de la facultate!

Magister, profesorul nostru de latină de la facultate! Petru E. Oance Anotimpuri . Antologie întocmit ă

Petru E. Oance Anotimpuri. Antologie întocmită şi îngrijită de Marcu Mihail Deleanu şi Iosif Scherfer. Glosar de Vasile Ioniţă. Postfaţă de Marcu Mihail Deleanu. Ioan Liuţ: Gânduri despre Festivalul „Tata Oancea”, Ediţia a 2-a, Timişoara, Editura David Press Print, 2013

28

Reflex 1 - 6/ 2015

VASILE PETRICA 75 Emil DUMITRAŞCU

P. O. dr. Vasile Petrica împreun ă cu so ţ ia, Cecila Monica Petrica, şi
P. O. dr. Vasile Petrica împreun ă cu so ţ ia,
Cecila Monica Petrica, şi nepoţelul Vlăduţ,
în curtea-grădină a casei din Reşiţa

Vasile Petrica, născut în 17 martie 1940, în satul Scăiuş, comuna Fîrliug (Caraş-Severin); absolvent al Seminarului Teologic din Caransebeş (1960) şi al Institutului Teologic Universitar din Sibiu (1964); doctor în teologie (Facultatea de Teologie Preşov, Slovacia, 1983), doctorat echivalat şi la Bucureşti (1998); căsătorit cu Cecilia Monica (n. Bujoreanu); preot în Băteşti (Făget, Timiş), 1965 - 1968; preot la Parohia Reşiţa centru (1968 – 2007); protopop al Protopopiatului Ortodox Român Reşiţa (1968 – 2007); lector la Facultatea de Teologie Didactica/ Universitatea „Eftimie Murgu” Reşiţa (1998 – 2005); conferenţiar la aceeaşi universitate (2005 – 2010); membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2011); Cetăţean de onoare al judeţului Caraş-Severin Volume publicate:

Reflecţii şi paradigme teologice, Reşiţa, Editura Timpul, 1998 • Istorie şi artă bisericească (în colaborare cu Gheorghe Jurma), Reşiţa, Editura Timpul, 2000 • Teologul şi juristul dr. Moiese Ienciu (1881 – 1953). O viaţă ascunsă într-o arhivă, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2003 • Dr. Ion Sârbu (1865 – 1922), istorie şi preoţie, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2003 • Prin Liturgică în Pastorală, Timişoara, Editura Marineasa, 2004 Institutul teologic diecezan ortodox român din Caransebeş, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2005 • Dr. Corneliu Diaconovici (1859 – 1923) – enciclopedist şi ambasador al culturii române, Reşiţa, Editura Tim, 2007 • Savantul Traian Lalescu (1882 – 1929) şi cultura Banatului, Reşiţa, Editura „Eftimie Murgu”, 2010 • Restituiri literare, Reşiţa, Editura Banatul Montan, 2012 • Fructul oprit, Reşiţa, Editura Banatul Montan, 2013 • Academia teologică ortodoxă română Caransebeş (1927 – 1948), Timişoara, Editura David Press Print, 2014 • Titu Maiorescu şi Banatul, Timişoara, Editura David Press Print,

2014

Recuperarea valorilor

Vasile Petrica, Restituiri literare, Editura Banatul Montan, Reşiţa, 2012, 102 p.

De multă vreme, pasionatul şi exigentul cercetător al culturii bănăţene, pr. conf. univ. dr. Vasile Petrica intenţiona, după cum îl cunoaştem, scrierea unui volum care să cuprindă unele „restituiri literare”, de bună seamă valori culturale din spaţiul sud-vestic al ţării noastre, mai puţin sau deloc remarcate de critica de la centru, ca să zicem aşa. Era o datorie de onoare pentru eruditul protopop Vasile Petrica, remarcat şi printr-o cercetare riguroasă a publicisticii bănăţene, să unească într-un volum amintitele „restituiri literare”. Pentru a realiza acest volum de sine stătător, autorul apelează la o serie de incursiuni în varii domenii ale cercetării ştiinţifice filologice şi istorice. Dar înainte de toate, aşa cum arată şi titlul, primul capitol este de „preliminarii”, axat pe o aserţiune a lui Tudor

Vianu privitoare la fluctuaţia ideilor, a „credinţelor de altădată”, în funcţie de o serie de factori, între toate acestea stăruind sinceritatea fiecărui moment. Încercând să lumineze din toate punctele de vedere textul literar, cultural într-un sens mai larg, autorul nu neglijează nici datele biografice ale autorilor („m-am gândit

că nu este fără de folos să stărui asupra vieţii lor

dozându-le exact cât este necesar. Ponderea cea mai mare în exegeza sa o constituie studiile de specialitate consacrate personalităţilor din spaţiul bănăţean, din „perimetrul nostru geografic şi spiritual” – aşa cum îi place să spună, invocate totdeauna critic, nu de puţine ori chiar polemic, ba mai mult, câteodată, aruncate în ridicol (cazul unui analist care scria prin 1962 că dacă Ion Popovici- Bănăţeanu / ar fi cunoscut marxismul ar fi privit altfel lucrurile”). Tocmai aprecierea critică a acestor studii îi permite autorului să prezinte viziunea sa, promiţându-ne o abordare proprie a scriitorului în cauză, argumentând necesitatea scrierii monografiei acestuia: cazul lui Damaschin Bojincă, ori „situaţia emblematică” a lui Mihail Velceanu cu Regulele ortografice pentru scrierea cu litere latine (Biserica Albă, 1867), spre supărarea stupidă a celor care susţineau „că ni se potriveşte de minune cea chirilică” (p. 7). Tot în Preliminarii autorul atrage atenţia şi argumentează importanţa pe care a avut-o Foaia Diecezană (1886), oficiosul Episcopiei Caransebeşului, recent înfiinţate (1875), în care valorile literare şi culturale din întreg spaţiul românofon au fost comentate şi popularizate. În continuare, cartea părintelui Vasile Petrica cuprinde 7 capitole pe care le vom prezenta succint în rândurile următoare. Unitatea limbii române şi a creaţiei literare din perspectiva „Foii Diecezane”, în care este relevat rolul binecuvântat pe care l-a avut aceasta în viaţa culturală şi

”, p. 6),

Reflex 1 - 6/ 2015

29

socială deopotrivă din Banat şi din celelalte provincii române: dr. Ioan Paul, profesor la Institutul Teologic Diecezan Român, publică în amintita „Foaie” studiul Grigorie Mihail Alexandrescu (schiţă literară), pe nedrept ignorat de Dicţionarul literaturii române de la origini până în 1900 (Editura Academiei, Bucureşti, 1979) ; sunt menţionate, apoi, toate motivele care-l îndreptăţeau pe dr. Ioan Paul să fie cel puţin menţionat în bibliografia dicţionarului citat. Studiul publicat în „Foaia Diecezană”: Din scrierile lui A. I. Odobescu, nesemnat, este socotit a fi „o sinteză a prof. Gherasim Sârbu, publicată în mai multe numere ale „Foii Diecezane”: se porneşte de la „scrierile lui A. I. Odobescu, dar în fond studiul este un argument puternic în favoarea adoptării unei limbi literare comune, contrar etimologismului promovat de latinişti (protestul scriitorului muntean la întrunirea Astrei de la Braşov din 1862 faţă de ideile latiniste ale lui Timotei Cipariu) dar – nu încape discuţie că acesta este şi un subiect agreat de către autorul cărţii de faţă, dezvoltat în următorul capitol:

Limba română în periplul său istoric, al cărui prim subcapitol se intitulează Agonia slavonismului bisericesc şi cultural în confruntare cu fonetismul şi etimologismul românesc în perioada episcopului Ioan Popasu. Perioada episcopului Ioan Popasu, adică cea de-a doua jumătate a scolului al XIX-lea (1865- 1889), coincide cu confruntările dintre fonetişti şi etimologişti; hegemonia slavonismului bisericesc şi

cultural s-a fixat odată cu introducerea liturghiei slave

în secolul al X-lea, continuând până spre sfârşitul

secolului al XVII-lea, ca să nu mai vorbim de limba

slavă ca limbă de cultură şi de redactare a documentelor din cancelariile domneşti. Parcă este

o minune faptul că românii şi-au păstrat limba în

faţa asaltului slav, ba mai mult şi-au apropiat elemente slave, adaptându-le limbii lor. Autorul cărţii

pe care o prezentăm analizează cu acurateţe problematica influenţei slave şi a romanizării slavilor

în teritoriile româneşti. Cum spuneam şi altădată,

ori câte excese, oricâte „păcate” ar fi avut latiniştii, totuşi dacă ne uităm la procesul de modernizare a

limbii române prin recursul la modelul latin (stabilirea ortoepiei literare şi îmbogăţirea vocabularului pe baza elementului latino-romanic), atunci le acordăm

şi importanţa cuvenită. Părintele Vasile Petrica bine

face când îl citează pe Titu Maiorescu: „

limbii noastre în privinţa lexicală înainte numai în înţelesul latinităţii

Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 219, la Vasile Petrica, pag. 39). Este menţionată în acest sens atitudinea episcopului Ioan Popasu asupra purităţii limbii române, apoi intervenţiile lui Constantin Diaconovici Loga, Simeon Mangiuca şi Eftimie Murgu. Nu sunt neglijate nici excesele ridicole ale unor susţinători

înavuţirea

merge de acum (Critrice, Editura

radicali ai scoaterii din limba română (cultuală) a cuvintelor de origine slavă. Spre sfârşitul subcapitolului, autorul ne prezintă o anchetă pe care a făcut-o în privinţa

inventarului din 1885 al bunurilor parohiilor şi şcolilor confesionale, bunuri numite uneori cu cuvinte de origine slavă alteori cu cuvinte româneşti, nu de puţine ori acestea greşit folosite. Al doilea „popas” din periplul istoric al limbii române este consacrat profesorului Gherasim Sârbu de la Institutul Teologic din Caransebeş, care în mai multe numere ale „Foii Diecezane” argumenta „modernizarea în literatură” văzută ca un „imperativ al timpului”, cu exemple luate din alte literaturi europene, cu critici întemeiate asupra unor publicaţii

ale timpului etc

Diecezană” au fost prezentate mai întâi în conferinţa din 23 decembrie 1887 (Despre cărţile şi foile române moderne), ţinută la Casina română din oraş,

Intervine şi în Tipărirea cu litere latine a cărţilor

bisericeşti (este titlul unui articol tot din „Foaia Diecezană” ). Al treilea capitol al cărţii, intitulat Creaţia literară sub scutul adevărului este indirect un elogiu adus „Foii Diecezane”, care printr-un autor anonim ia atitudine împotriva cărţii denigratoare, scrise de un anonim şi intitulate Mihai Eminescu. Studiu critic, Blaj, Tipografia Arhidiecezană, 1891 (autorul cărţii era preotul unit Mihail Grama). Sunt invocaţi în privinţa receptării operei eminesciene Tudor Vianu şi George Călinescu. Capitolul al patrulea: Izvor nesecat, folclorul, apreciază de asemenea „Foaia Diecezană” cu deschiderea ei pentru creaţiile populare, mai cu seamă atunci când erau îngrijite şi publicate tot de către un profesor de la Institutul Teologic-Pedagogic, Enea Hodoş. Emblematice creaţii şi valori bănăţene se intitulează capitolul al cincilea; acestea sunt datorate lui Damaschin Bojincă şi lui Corneliu Diaconovici, două personalităţi bănăţene, mult îndrăgite de autor:

etc

Textele publicate în „Foaia

despre primul a scris acum, dar va scrie şi mai târziu; pe cel de-al doilea l-a prezentat într-o remarcabilă monografie. Cel dintâi, Damaschin Bojincă are contribuţii care nu pot fi uitate, nici puse la îndoială, în istorie, unde îngrijeşte ediţia a 2-a a Istoriei pe începutul românilor din Dachia, redactează apoi cartea Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul (Buda, 1830-1834), iar alte două lucrări: Anticile romanilor şi Diregătoriul bunei creştere îl legitimează drept un cărturar de frunte al vremii sale; s-a angajat ferm şi autoritar în polemica cu sârbul maghiarizat Sava Tököly (Tekelja) care acredita ideea falsă că românii sunt de origine slavă (Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo: Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind, 1927,

( Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo: Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind, 1927,

30

Reflex 1 - 6/ 2015

reluată şi în româneşte în anul următor). Corneliu Diaconovici, cunoscutul autor al Enciclopediei Române (3 vol.: 1898, 1900, 1904) este şi redactorul revistei „Romänische Revue”, prin care au fost propagate „valori emblematice româneşti în spaţiile germanofone. Rezistenţa spirituală în faţa ideologiei ateist-

totalitariste se intitulează cel de al şaselea capitol al cărţii pe care o prezentăm, fiind consacrat în întregime „locului lui Vasile Voiculescu în literatura religioasă”. O incursiune în galeria literaţilor cu preocupări religioase, filosofice în general, precedă, cum era şi firesc, „soborul” de preoţi literaţi de mare valoare, de la Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu

până la Nicolae Steinhardt etc

îndreaptă cu precădere asupra creaţiei literare a medicului Vasile Voiculescu, într-o analiză convingătoare. Ultimul capitol (al şaptelea), Clerici şi teologic în creaţia literară şi jurnalistică prezintă cu multe amănunte locul lui Nicolae Roman în literatura

bănăţeană, în jurnalistica bănăţeană, prietenia lui cu Camil Petrescu în redacţia ziarului „Banatul românesc” (10 aug. 1919-1924, „bisăptămânal”) de

la Timişoara, a ziarului „Ţara” şi a revistei „Limba

română” etc., pentru a-şi găsi în cele din urmă „limanul” în preoţie.

Atenţia autorului se

Mihail Gaşpar, alt cleric literat, născut în 1881

în Gătaia (jud. Timiş), absolvent şi el al Institutului

Ortodox din Caransebeş, remarcat încă din perioada studenţiei, s-a bucurat de o mai mare atenaţie din partea istoricilor literaturii bănăţene. A activat ca protopop al Bocşei, a făcut politică, a scris proză,

poezie, dramaturgie, diferite lucrări ştiinţifice, jurnalistică, traduceri etc., dar fără audienţa naţională

a lui Ion Popovici-Bănăţeanu, „fosta speranţă a

Banatului”, născut în Lugojul revoluţionar (1869), intrat definitiv în „istoria literaturii române”, decedat la vârsta de 24 de ani (1893). În ultimul subcapitol al cărţii, autorul îl scoate din „uitare” pe veritabilul latinist Mihail Velceanu, preot în Dognecea. Absolvent al Seminarului Teologic din Vârşeţ, apoi profesor al acestuia, transferat la Caransebeş, s-a făcut cunoscut prin traduceri din latină, precum şi prin alte lucrări de teologie şi pedagogie (am amintit mai înainte Regulele ortografice pentru scrierea cu litere latine,

1867).

Restituirile literare ale părintelui Vasile Petrica se remarcă prin corectitudinea interpretărilor, prin stăpânirea cunoştinţelor filologice, istorice şi teologice, prin frumuseţea expunerii, a stilului său „inconfundabil” şi, în aceeaşi măsură a plăcutei datorii de a prezenta publicului larg mişcarea literar- culturală a acestei părţi de ţară numite Banat. Şi această apariţie editorială (cea de-a noua) îl confirmă pe autorul ei drept unul dintre cercetătorii competenţi

ai mişcării literar-culturale din Banatul celor două secole trecute. În fine, cartea a apărut prin grija Studioului Regional Reşiţa, al cărui fost director, cunoscutul om de radio, Doru Dinu Glăvan, scrie şi un argument convingător despre necesitatea apariţiei acestei

cărţi. O prefaţă-pledoarie pentru „restituirile literare” bănăţene, pentru cunoaşterea şi recunoaşterea importanţei „localismului creator” în cultura unei ţări este semnată de d-na Ada D. Cruceanu.

Reşiţa, Galeria Direcţiei de Cultură Caraş-Severin (1 aprilie 2015): Expoziţia foto dedicată Cetăţii Sfinte a
Reşiţa, Galeria Direcţiei de Cultură Caraş-Severin (1 aprilie
2015): Expoziţia foto dedicată Cetăţii Sfinte a Ierusalimului
(autor: Erwin Josef Ţigla) şi lectură publică din volumul:
Dorina Sgaverdia, Jurnalul unei călătorii, Prefaţă de
Gheorghe Jurma (Reşiţa, Editura Tim, 2012). De la stînga la
dreapta: Octavian Doclin, Vasile Petrica, Erwin Josef Ţigla,
Dorina Sgaverdia, Liubiţa Raichici
Erwin Josef Ţigla, Dorina Sgaverdia, Liubiţa Raichici Vasile Petrica, Academia teologic ă ortodox ă român ă

Vasile Petrica, Academia teologică ortodoxă română Caransebeş (1927 – 1948). Precuvântare de IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Prefaţă de PS Lucian, Episcopul Caransebeşului, Argument de Doina Frunzăverde, Rectorul UEMR, Timişoara, Editura David Press Print, 2014

Reflex 1 - 6/ 2015

31

MIRCEA MARTIN 75

Reflex 1 - 6/ 2015 31 M IRCEA M ARTIN – 7 5 Adrian Dinu RACHIERU

Adrian Dinu RACHIERU

UN „HELVET”

După începuturi cronicăreşti, întâmpinând pledant-admirativ, în decada a şaptea, noul val şi „foamea” sa de poezie, Mircea Martin se va retrage pe „platourile înalte ale teoriei critice”, cum s-a observat, concretizând, astfel, un program hermeneutic. Spirit fin, sobru şi delicat, criticul s-ar fi reprofilat / disciplinat din mers şi din raţiuni conjuncturale, spuneau unele voci cârcotaşe. În realitate, Mircea Martin, prin această retragere (deplânsă de mulţi) săvârşea un act de voinţă, pliat pe un dat temperamental, adecvându-se cu sine. Un model vianesc, veghind „demnitatea stilistică” şi gravitatea muzicală, îndelung elaborată, şlefuită răbduriu, pare vizibil, în filigran, în scrisul său. Indiscutabil, un studios, iubind claustrul, criticul-ascet coboară rar în arena „care pătează”; refugiile sale în teoria criticii, dezvăluie, mai degrabă, un temperament contemplativ, politicos, bântuit de un scepticism intratabil. Categoric, Mircea Martin nu are fibră de combatant. Refuzând stilul „tehnic”, el gustă, totuşi, voluptatea imaginii critice, convins că acel cum scrii propulsează un critic. Indiferent de pretextele ei, critica e una singură, va repeta, imperturbabil, Mircea Martin; nu superioritatea temelor sau a metodelor, nu absolutizarea unui tip, depreciind, în numele falselor incompatibilităţi, celelalte forme de critică, nu pierderea

criteriului moral în numele talentului care „scuză” orice, purificând o existenţă. Pentru Mircea Martin, estetica ascunde o etică. O mare întâlnire (precum cea cu Marcel Raymond) fixează, într-un orizont expurgat de mizeriile vieţii literare, profesionalitatea şi moralitatea. Criticul are „prejudecata” competenţei; mereu nemulţumit de sine, scrie rar, cu dificultate, dar temeinic. Eforturile de întâmpinare sau de situare se resorb în profunzimi. Coexistenţa punctelor de vedere, a tuturor felurilor de critică nu înseamnă, însă, egalizarea lor. Ce valoare hermeneutică ar putea avea critica jurnalistică, se întreabă Mircea Martin, dispreţuind spectacolul personalist (pe care spaţiul cronicii îl îngăduie), manipulând şi deformând ierarhiile „de azi pe mâine”. Fireşte, în timp, critica lui Mircea Martin a suportat reformulări, nuanţări din unghiul metodei. Din start, însă, exegetul a îmbrăţişat critica de identificare, dezvăluindu-se pe parcurs, conducând la autoclarificări. Spirit ponderat, detaşat, Mircea Martin se ţine departe de orice fel de excese. A cunoscut şi temperatura foiletonului (dar Generaţie şi creaţie nu era o culegere încropită), şi-a găsit, apoi, o albie, străin de gustul reconvertirilor. Chiar fără veleităţi sistematizatoare, Generaţie şi creaţie marca începutul unui destin literar viguros. Mircea Martin manevra criteriul generaţiei de creaţie ca o „ficţiune necesară”. Se despărţea de zarva literară, de lupta pentru putere şi administrarea gloriei; înţelegea principiul performativ în cultură, dar nu şi polemicile de uzură, alianţele conjuncturale, gratulaţiunile abundente, citatele strategice; sau faldurile frazelor binevoitoare, barochizante, ascunzând gestul secret al minimalizării. Descoperim la Mircea Martin o superbă consecvenţă în concretizarea proiectelor. Volumul Identificări (1977) anunţa, prin câteva nuclee problematice, viitoarele cărţi. Cum ar fi „mitul vechimii” la G. Călinescu (Mircea Martin topind studii anterioare privitoare la vârsta literaturii române) sau „lirismul inaderenţei” la B. Fundoianu. Acea generoasă identificare călinesciană cu o tradiţie constituită, proiectată compensativ, acea solidarizare cu destinul unei literaturi vor asigura substanţa unei cărţi de anvergură problematică (consacrată „complexelor” literaturii noastre), descoperind în opera „divinului critic” îndemnuri stabile şi accente obsesive. Sau specializarea în pastel, autoflagelarea, „decepţia cosmică” la B. Fundoianu, şi ele dezvoltate ulterior. Sunt intuiţii sărbătoreşti care au rodit editorial, propunând cărţi de referinţă. Iubind condiţia spectatorului, Mircea Martin trăieşte cu obsesia adecvării. Vrea o critică „pliabilă la obiect”, condusă de „simpatie penetrantă”. Locuind conştiinţa altcuiva, criticul trebuie să dovedească „putere de supunere la obiect”, nu doar „privire de deasupra”. Opţiunea metodologică e condusă – deontologic – de grija adecvării. Între hermeneutica totalităţii şi opacitate, încercările de identificare, „infinit repetate”, trezesc această obsesie: adecvarea asigură coerenţa. Contemplativismul, eufonia, caligrafia ideilor (estompând, în arabescul frazei, fermitatea judecăţilor de valoare) nu înseamnă şi neparticipare; dimpotrivă. Identificarea pe care o râvneşte Mircea Martin asigură, însă, o participare simpatetică; adică, asumare, implicare, exultanţă ideatică chiar. Întâlnind conştiinţa unei opere, refacem – observa criticul – o „coerenţă de concepţie”; suntem în pragul unei „fidelităţi fundamentale”. A te identifica, topit în fibra textului, a exista împreună (cum ar spune Jean-Pierre Richard) şi a te detaşa, necesarmente, apoi, înseamnă a naveta între intimitate şi totalitate. A naviga, probabil, între două frumoase iluzii. Eseul lui Georges Poulet Une critique d’identification (1968) ar fi un reper fundamental, jalonând alianţele

iluzii. Eseul lui Georges Poulet Une critique d’identification (1968) ar fi un reper fundamental, jalonând alianţele

32

Reflex 1 - 6/ 2015

intelectuale ale lui Mircea Martin. Identificarea înseamnă oare „rescrierea obiectului”? Desluşim în eforturile lui Mircea Martin o „frumuseţe subordonată”, nu un răsfăţ calofil. E o umilinţă învingătoare în atitudinea criticului, ştiind prea bine că orice cunoaştere presupune o asumare a obiectului (devenind subiect); că însăşi asumarea literaturii înseamnă a elibera tocmai puterea de evocare, criticul oficiind în slujba operei. S-a spus deseori că Mircea Martin nu riscă; el nu impune, ci consolidează. Asta, evident, n-ar fi deloc puţin (dacă ar fi doar atât). Dezerţiunea” din armata foiletoniştilor era tot o soluţie temperamentală. Spirit dialogic, plin de politeţe şi sobrietate, Mircea Martin îşi păstrează dreptul de a formula obiecţii; nu crede în zeii nepătaţi, nu acceptă iubirile ne-critice şi „încremenirea extatică”, nu duce „campanii”. Şi totuşi Atunci când o nouă promoţie tropăia nerăbdătoare la porţile literaturii, Mircea Martin s-a dovedit, incredibil, chiar vestitorul ei (v. Spre o nouă paradigmă literară, în Echinox, nr. 2-3/1988). Vorbea, previzibil, despre acea „prezenţă compactă”, cu rezervele de rigoare: cazul unor poeţi făcuţi”, prizând demersul înglobant, făcând dificilă disocierea între poezie şi non-poezie. „Manifestele” noii promoţii, în care un N. Băciuţ vedea „coada de cometă a optzeciştilor”, probau o conştiinţă artistică „mai acută”:

radicalizare, un nou pact cu realul, antimodernism, schimbarea paradigmelor, deci. Mircea Martin rămâne, în orice împrejurare, ponderat. Noua literatură, scria criticul, nu este încă realizată ca fapt artistic. Despre cenaclul Universitas (pe care îl conducea din aprilie 1983) criticul a făcut destăinuiri în repetate ocazii (v. Vatra: O şcoală de poezie, nr. 9/1988). Lecţia lui Raymond e vizibilă: „pedagogia” lui Mircea Martin încurajează experimentul, dar e discretă. O şcoală de poezie e posibilă (poeţii se pot forma, nuanţează criticul), dar incubatorul universitar pregăteşte terenul pentru afirmarea tuturor tendinţelor viabile. El, ca mentor, se vrea un stimulator al descoperirii de sine, nicidecum un susţinător al unei anumite direcţii literare, în numele păgubosului exclusivism. Protejând, astfel, un spaţiu fertil dezbaterilor, stimulând polenizarea culturală. Indiscutabil, Mircea Martin e conştient de propria-i valoare şi vocaţie. Dar modestia, bunul simţ etc., cenzurează exploziile emfatice. Am zice chiar, pe urmele lui Cornel Ungureanu, că Mircea Martin contrazice spiritul locului, condiţia de bănăţean. Desigur, îşi „propune enorm”, aspiră să fie „cel mai mare” (literatura e o competiţie, totuşi), fără infatuare, lepădându-se de povara orgoliilor inflamate, dilatate, exhibate, otrăvind existenţa. Obsesia adecvării, grija identificării, repetăm, pledează pentru o vieţuire frumoasă; ele vorbesc despre bucuria şi nobleţea „subordonării”. Puţini critici trăiesc la această temperatură, subordonându-se fără a se vasaliza. Să amintim, în treacăt, şi rolul profesoral, modelând cu exigenţă generaţii de studenţi sau întâlniri de cenaclu, la Schitu Măgureanu, acolo unde s-au croit „cărţi şi destine” (cf. Ioan Es.Pop). Deşi mefient, străin de jocurile de putere, generos, însă,

chiar dacă rezervat, Profesorul a exercitat o influenţă catalitică; iar nouăzecismul a înmugurit sub veghea sa, în pofida „condiţiilor neprielnice”, fixând în memoria publică un lung şir de autori respectabili, configurând Lista lui Martin (cf. Petruţ Pârvulescu). Volumul Universitas. A fost odată un cenaclu probează aceste ştiute (dar nerecunoscute) adevăruri. Apropiindu-se de G. Călinescu, un proiect „de adolescenţă”, mărturisea, trăind sub fascinaţia operei

şi fără a agreea histrionismul omului, Mircea Martin

încerca a culege răspunsuri la problemele prezentului.

Sentimentul handicapului istoric (real) nu i-a deturnat convergenţa constructivă, ştiind prea bine „cât de adânc şi de vital e împletită critica în evoluţia unei literaturi”. În numele pluralismului critic, el a sperat, în anii postdecembrişti, pe fundalul deculturaţiei freatice, într-o agregare intelectuală, trezind, se ştie, rezervele vehemente ale confraţilor. Pledând pentru coeziune intelectuală, ca solidaritate de tip deontic, nicidecum un „efort pacificator”, evacuând elanul polemic dintr- un imposibil Olimp literar, a fost taxat drept utopic, vehiculând, chipurile, un „vis coşmaresc” (cf. Ioan Buduca). Altcineva amintea tradiţia dezbinării, multimilenară, lucrând ca „fatalitate anticoagulantă” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncând în derizoriu astfel de proiecte, într-o cultură incapabilă de dialog, care s-a dezis de „instituţia respectului”; impunând, de fapt, instituţionalizarea subiectivităţii, cu trena unor ştiute efecte: confuzie, indiferenţă, vulgaritate etc. Şi, bineînţeles, „dezordine deontologică”. În acest context, înţelegem cu atât mai mult raritatea prezenţelor lui Mircea Martin. Şi retractilitatea lui. Nu vechiul reproş al comodităţii stă în picioare; repudiind „concepţia festivistă”, criticul, râvnind pregnanţa, înţelege scrisul ca eveniment. Şi rămâne credincios acestui îndemn. Nemulţumit de sine, om

al ideilor, el desfăşoară în câmpul agitat, turbionar al

actualităţii o calmă meditaţie asupra criticii. Subiect reluat cu obstinaţie, mărunţit, infinit nuanţat. Tinzând spre „o zare mereu proximă”. Elaborat, elegant, exigent, de o sobrietate aulică, va respinge capriciile subiectivităţii. Vrea lecturi „de identificare”. Cultivă o etică a comprehensiunii şi „un ecumenism transgeneraţionist” (cf. Paul Cernat). În critica noastră umorală, „balcanizată”, Mircea Martin rămâne, pasăre rară, „un helvet”, cinstind şi exprimând coerenţa om / operă.

Fără pusee autoritariste, retras discret din tranşeele criticii de întâmpinare, publicând cu zgârcenie, Mircea Martin rămâne, însă, un critic „camuflat”. Interesat de evaluări conceptuale, lansând acute teme de reflecţie (cum ar fi, bunăoară, cea „despre estetismul socialist”), preocupat – în armura teoreticianului – de complexele noastre identitare şi dilemele mentalitare, el se dovedeşte, în cohorta veselilor foiletonişti, observa Alex Goldiş, un diagnostician (sobru), propunând pe piaţa ideilor, cu

o „parcimonie fecundă”, studii elaborate, vertebrate

ideo-critic, depăşind abordarea îngust-estetică. Important ar fi ca mediul nostru cultural să profite de această provocatoare ofertă, îmbiind la dezbateri de ecou. Ele, însă, întârzie

Reflex 1 - 6/ 2015

33

GHEORGHE JURMA 70

Reflex 1 - 6/ 2015 33 G HEORGHE J URMA – 7 0 Laudatio pentru domnul

Laudatio

pentru domnul Gheorghe Jurma, cu prilejul înmânării Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin, în data de 5 februarie 2015

Scriitorul, jurnalistul, editorul, directorul Editurii „TIM” din Reşiţa, redactorul-şef al revistei de literatură, artă şi cultură „Semenicul“: iată multiplele valenţe ale unuia dintre cei care îşi dedică viaţa culturii caraş-severinene precum nu mulţi o fac, şi se pot mândri cu aceasta - Gheorghe Jurma, cel născut în urmă cu 70 de ani, la 5 februarie 1945, în satul Bobda, judeţul Timiş. Alte repere importante în viaţa sa: În 1956 s-a mutat la Timişoara, din 1970 s-a stabilit la Reşiţa. Puţini dintre cei prezenţi aici ştiu probabil că, după şcoala primară (cl. I - IV) în satul natal, apoi după absolvirea şcolii gimnaziale la Timişoara, a urmat, începând cu anul 1959, Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Timişoara, secţia arte plastice (având ca profesori nume celebre de atunci şi de astăzi, precum Iulius Podlipny, Victor Gaga, Gabriel Popa, Constantin Flondor, Simion Mărcuş). După absolvirea acesteia s a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, unde iluştri profesori precum Gheorghe I. Tohăneanu, Ştefan Munteanu, Eugen Todoran, Iosif Cheie, Victor Iancu, Nicolae Ciobanu, Gheorghe Ivănescu, Lucia Jucu Atanasiu, Traian Liviu Birăescu, Ileana Oancea i-au pecetluit destinul până în ziua de astăzi. După terminarea studiilor şi efectuarea stagiului militar a fost angajat redactor al ziarului „Flamura” (1970 - 1989) din urbea noastră reşedinţă de judeţ. Din anul 1970, destinul său se interferează aşadar cu destinul oamenilor şi al diferitelor instituţii şi organizaţii din sud-vestul ţării, din judeţul Caraş- Severin.

Cariera publicistică, cea care l-a format şi transformat, a început-o în ultimul an de facultate, când a participat la apariţia revistei studenţeşti

„Forum“ a Universităţii timişorene, în calitate de redactor-şef adjunct. În perioada 1970 - 1989 a fost redactor la ziarul „Flamura”, pentru probleme de cultură şi învăţământ. De la înfiinţarea ziarului „Timpul”, din 4 ianuarie 1990,

a fost redactor-şef al acestui ziar şi director al

S.C. „Timpul” S.R.L. până în 1993. Din 1993 este director al Editurii „Timpul” (azi „Tim”) din Reşiţa. În afara acestor ziare a înfiinţat sau condus o mulţime de publicaţii, printre care:

„Semenicul” (din 1971), „Caraş-Severinul” (din 1972), apoi „Almanahul presei şi tiparului”, Reşiţa, 1984; „Momente din istoria tiparului românesc la Caransebeş”, Caransebeş, 1985; „Zilele Culturii la Reşiţa” (caiet-program - redactor la mai multe ediţii, între 1974 - 1984), „Permanenţe reşiţene” (caiet-program al „Zilelor Culturii la Reşiţa”, 1985 - 1989); numeroase alte titluri de mai lungă sau scurtă durată înainte de 1989 şi după 1989. În anii din urmă a contribuit

la apariţia revistelor „Almăjana“ Bozovici, „Bocşa culturală“ Bocşa, „Jurnal de liceu” Oraviţa şi altele. Din 2013 este în colectivul de redacţie al revistei „Nedeia“.

În timpul facultăţii a activat la cenaclul

Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara,

debutând cu proză în 1968. Din 1970 activează

la

Cenaclul literar „Semenicul“ din Reşiţa, căruia

îi

este coordonator din 1971 până astăzi. A

înfiinţat revista „Semenicul” în 1971, întâi sub forma unor caiete şapirografiate, iar din decembrie 1972 ca revistă tipărită. Aceasta a avut apariţii intermitente, în măsura posibilităţilor ideologice şi financiare ale vremurilor. După 1990 a apărut în mai multe forme, din 2001 stabilizându-se sub formă de carte. Domnul Jurma este şi astăzi redactorul- şef al revistei „Semenicul”.

A colaborat cu critică şi istorie literară

la publicaţiile: „Orizont”, „Semenicul”, „Steaua”,

„Forum” (studenţesc), „Transilvania”, „Tribuna”,

„Luceafărul”, „Drapelul Roşu”, „Flamura”, „Caraş-Severinul”, „Studii de limbă, literatură şi folclor”, „Generaţii”, „Bocşa culturală”, „Almăjana”, „Reflex” ş.a. Gheorghe Jurma a fost redactor al celor mai multe dintre culegerile şi antologiile apărute între anii 1970 şi 1989 pe plan reşiţean sau judeţean, începând cu volumul „Prinos”, o culegere a membrilor cenaclului „Semenicul“, iar după 1990 cu multe alte volume. De-a lungul anilor, Gheorghe Jurma s

a ocupat de cenaclurile literare de adulţi, dar şi de şcolari sau de tineret din Reşiţa, asigurând succesiunea generaţiilor şi valoarea creatorilor.

A organizat manifestări culturale în Reşiţa şi în

alte oraşe ale ţării, întâlniri cu scriitori importanţi din ţară, a iniţiat şi promovat concursuri literar- artistice municipale şi judeţene (interjudeţene),

a susţinut artiştii plastici, dascălii cu preocupări umaniste, instituţiile de cultură. Pentru a aminti toate cărţile publicate de Gheorghe Jurma, mi-ar trebui multe minute. M-am decis doar la o selecţie a titlurilor, care sunt considerate de mine drept importante: „Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş- Severin” (1976); „Presa şi viaţa literară din

„Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş- Severin” (1976); „Presa şi viaţa literară din

34

Reflex 1 - 6/ 2015

Caraş-Severin” (1978); „Banatul şi Eminescu” (1989); „Descoperirea Banatului” (1994); „Reşiţa” (album, 1996); „Caraş-Severin” (album, 1996, în colaborare); „Istorie şi artă bisericească. Biserici din Protopopiatul Ortodox Român Reşiţa” (2000, în colaborare cu Vasile Petrica); „Sadoveanu sau lupta cu balaurul” (2002); „Cu Editura Timpul, peste timp” (2004); „Mircea Eliade şi modelul tinereţii” (2005); „Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa” (2006); „Amintiri din pagini de ziare” (2008, completare în 2009); „Momente de istorie culturală. Caraş-Severin, 1944 - 1989" (2008); „Literatură şi istorie” (2008); „Constantin Lucaci - simfonia fântânilor” (2009); „Istorie şi cultură” (vol. 1, 2010); „Dicţionarul localităţilor din Caraş-Severin” (vol. 1. A - C, 2011); „Biblioteca şi oamenii cărţii” (2012); „Molineştii” (2012); „Trifoiul cărăşean” (2012). Împreună cu subsemnatul, a lansat în anul 2009 un ciclu de viziuni ale celor mai importante localităţi ale judeţului Caraş-Severin. Astfel au apărut până în prezent următoarele cărţi-album: „Reşiţa: viziuni / Reschitza: Visionen” (2009), „Anina - Steierdorf: Viziuni - Visionen” (2012) şi „Bocşa - Viziuni / Bokschan - Visionen” (2014), în parte distinse de filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. Numele lui Gheorghe Jurma a apărut în foarte multe apariţii colective. Să amintesc aici doar câteva: „Efigii” (Timişoara, 1968); „Atelier al cercurilor literare (antologie)” (Timişoara, 1977); „Caraş-Severin: monografie” (Bucureşti, 1981); „Oraşul cu poeţi” (1995; ed. II revăzută şi adăugită 2011); „Nichita. O carte gândită şi realizată de Gheorghe Jurma” (ediţia I - 1996; ediţia a II-a - 1998, ediţia a III-a - 2003); „Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severin la 10 ani de activitate” (2001); „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică” („Polirom”, 2012). Cel sărbătorit de noi astăzi a iniţiat şi susţinut proiectul „Oraşul cu poeţi” prin colecţia de la Editura „Timpul” (azi „Tim”), în care au apărut multe cărţi ale poeţilor reşiţeni care au propulsat pe plan naţional Reşiţa ca spaţiu literar specific şi numele scriitorilor de aici. Gheorghe Jurma a îngrijit de asemenea în cadrul Editurii „Timpul” (azi „Tim”), sau la alte edituri, peste 500 de volume de poezie, proză, critică şi istorie literară etc., la multe scriind prefeţe, postfeţe ş.a.m.d. De asemenea a susţinut consecvent promovarea Reşiţei în circuitul naţional de valori

Vasile BOGDAN

şi, respectiv, recunoaşterea, acasă, a celor deja cu largă notorietate; a tipărit cărţi ale unor reşiţeni (precum Mircea Martin), monografii dedicate întreprinderilor, instituţiilor, personalităţilor care trăiesc în ţară sau străinătate, ca de exemplu „Istoria uzinelor din Reşiţa (1771 - 1996)” şi „Istoria locomotivelor şi căilor ferate din Banatul Montan” de Dan Perianu; „225 de ani de siderurgie la Reşiţa”; „Hoinărind prin Reşiţa pierdută” de Dan Farcaş; „Reşiţa filologică” de Marcu Mihail Deleanu; „Viaţă şi memorii” de Mircea Popa; „Reşiţa de altădată”, un album de Gheorghe Jurma şi Arsenie Boariu; monografii despre Dr. Corneliu Diaconovici, Sabin Păutza şi multe altele. Pe plan naţional, Gheorghe Jurma a lansat colecţia „Eminescu”, publicând 13 titluri ale unor autori din ţară, făcând din Reşiţa „un adevărat centru de cunoaştere şi cercetare eminesciană“, cum spune prof. dr. Mircea Popa din Cluj- Napoca. Pentru această colecţie, Gheorghe Jurma a fost distins în anul 2000 cu Medalia comemorativă „Mihai Eminescu”. Lui Gheorghe Jurma i s-au acordat diferite premii locale, între care Marele Premiu al Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici”, titlul de Senior al culturii cărăşene, cele primite din partea Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa sau cele din partea Bibliotecii orăşeneşti „Tata Oancea” din Bocşa, etc., de asemenea, premii speciale ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara. Este Cetăţean de Onoare al municipiului Reşiţa din 15 decembrie 2009. Iată doar câteva succinte spicuiri din activitatea unui om care s-a pus în slujba culturii caraş-severinene prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului. Iată motivaţii în plus pentru cei care l-au votat în unanimitate drept Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş- Severin! Şi o spun cu tot respectul pentru acest concitadin şi conjudeţean al meu: merită să primească acest înalt respect al comunităţii judeţene, merită să fie astăzi, aici, onorat cu diploma de Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin! Mulţumiri preşedintelui Consiliului Judeţean Caraş-Severin, dr. ing. Sorin Frunzăverde, mulţumiri consilierilor judeţeni pentru acordarea acestui titlu domnului Gheorghe Jurma. Felicitări şi ad multos anos, stimabile Gheorghe

Jurma!

Erwin Josef ŢIGLA

PERMANENTA DESCOPERIRE A BANATULUI

Pornind la redactarea unui mai amplu volum, în care încerc a pătrunde semnificaţia şi întinderea spaţiului spiritual bănăţean în multe din articolele de ziar, reportajele radiofonice şi filmele documentare realizate într-o viaţă de om, am nimerit în arhiva permanentă a Radioului timişorean peste o înregistrare a unui eveniment de excepţie. S-a întâmplat ca, la 6 decembrie 1994, într-o sală a Casei de Cultură din Reşiţa, să fie lansată o carte importantă pentru cunoaşterea noastră, Descoperirea Banatului, de Gheorghe Jurma, prilej cu care s-au rostit gânduri esenţiale despre locul în care trăim. Într-o emisiune difuzată curând după aceea la Radio Timişoara, aveam să reproduc ample fragmente din acea dezbatere cu convingerea că împlinesc un act cultural. Redau şi aici cuvintele spuse atunci, cu bucuria de a reîntâlni, peste vreme, idei care şi-au păstrat prospeţimea, care au validat pagini ce şi astăzi sunt convingătoare, îndeamnă la recitirea unei cărţi, ce va fi, poate, sporită în timp cu noi argumente, dar şi la meditaţie. Deşi poate părea o coincidenţă, aceasta este voită, propun deci spre publicare textul următor, odată cu urarea prietenească de „La mulţi ani!”, lui Gheorghe Jurma la cea de-a 70-a aniversare a zilei sale de naştere.

Cornel UNGUREANU, critic şi istoric literar

Cartea Descoperirea Banatului a lui Gheorghe Jurma începe cu o frază paralizantă pentru oricare cititor de literatură: Cartea aceasta, scrie Gheorghe Jurma, vrea să fie programatică. Aşa cum Vasile Băncilă căuta o semnificaţie a Ardealului într-un studiu esenţial pentru cultura română, aşa eu, citez din memorie şi citez foarte aproximativ, încerc să descopăr o semnificaţie a

acestui loc, acestui centru al lumii: Banatul. Al doilea text paralizant al lui Gheorghe Jurma, de data asta oral, a fost atunc