Final2 PDF

Petru creţia.
Epos, logos, eidos
MIHAI CIMPOI
PETRU CREŢIA
Epos, logos, eidos
1
Mihai Cimpoi
Lucrarea a fost elaborată în cadrul

Centrului Academic Internaţional „Mihai
Eminescu”, al Institutului de Filologie
Română „B. P. Hasdeu” din Chişinău şi
al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062
tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921
e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
Editor – Mihai Stan
Coperta – Editura Bibliotheca

Corectură – Cornel Albuleţ
Tehnoredactare – Loredan Marcu
Tipar – Alexandru Ancuţa
Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale a României

CIMPOI, MIHAI
Radu Petrescu flaubertianul postmodern.
eseu / acad. Mihai Cimpoi. - Târgovişte :
Bibliotheca, 2019
ISBN 978-606-772-490-5
821.135.1.09
2
Petru creţia. Epos, logos, eidos
MIHAI CIMPOI
PETRU CREŢIA
Epos, logos, eidos
Eseu monografic
Editura Bibliotheca
Târgovişte, 2020
3
Mihai Cimpoi
Redactor de carte Mihai Stan
Colecţia Eseu
coordonată de Mihai Cimpoi
Copyright © 2020
Editura Bibliotheca
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin
Editurii Bibliotheca & Mihai Cimpoi
4
ARGUMENT
Petru Creţia este o personalitate pluridimensională,

adunând, ca în scutul lui Ahile, descris de el ca o
însemn emblematic al epopeii antice, mai multe faţete
imaginale: este editor (al operei eminesciene,
continuând şi întregind monumentala întreprindere a lui
Perpessicius şi a altor cercetători din magnifica echipă:
Aurelia Rusu, Aurelia Creţia-Dumitraşcu, Oxana
Busuioceanu, Eugen Simion), eminescolog-hermeneut,
savant-filolog de modă veche, adevărată rara avis azi,
specialist de clasa întâia în greaca veche, latină şi
italiană, traducător şi comentator al autorilor antici, dar
5
Mihai Cimpoi
şi a unora moderni, precum Shakespeare, Virginia

Woolf, Eliot, Youcenar, filosof cu studii despre Platon,
Plotin, Stoici, Dion din Prusa, Lucian din Samosata,
Vechiul Testament, poet, etician (autor de microtratate
morale) şi, bineînţeles po(i)etician care a meditat asupra
statutului şi condiţiei Poetului şi Poeziei.
Pasiunea de cunoaştere, specifică unui polihistor, pe
linia erudită cantemiriano-hasdeiano-nicasiană, ipostazată
şi în pasiunea de cunoaştere a personalităţii şi operei
eminesciene (este, după cum s-a spus, ultimul din
mohicanii eminescologi), se impun ca un model
deontologic demn de urmat.
Aderent la programul Şcolii literare şi artistice de la
Târgovişte, Petru Creţia ne dă, sub formă de
continuumuri imaginare (Norii, Oglinzi, Poezii,
Pasărea Phöenix, Fântâni din adâncul mării), creaţii
dominate de i-realism, de rafinament alexandrin, de text
mitopo(i)etic ce se supun propriilor legi de elaborare.
Putem spune, cu latina, de farmecul căreia era
încântat, Petru Creţia nostrate (-contemporanul nostru).
6
Cartea de faţă face parte din programul de studii

monografice despre Scriitorii târgovişteni de ieri şi de
azi, iniţiat şi promovat de prof. Mihai Stan.
Adresez pe această cale mulţumiri Bibliotecii
Judeţene „I. H. Rădulescu” din Târgovişte, Bibliotecii
Naţionale din Moldova, Centrului Academic
Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău,
Muzeografului Valentina Coşereanu şi tuturor celor
care m-au ajutat la scrierea acestui volum.
Autorul
7
Mihai Cimpoi
TABEL CRONOLOGIC
1927 21 ianuarie. Se naşte la Cluj ca fiu al lui

Aurel Creţia, funcţionar, şi al Călinei (n. Humiţa).
1940-1945 – Studii la Liceul „Spiru Haret”
(bacalaureatul în 1945).
1946-1951 – Studii la secţia de limbi clasice a
facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
1951 – Îşi ia licenţa.
1952-1971. Este asistent, apoi lector la Catedra de
limbi clasice a Universităţii bucureştene, unde predă
limba, literatura şi filosofia greacă, formând, în spiritul
respectului pentru valorile antichităţii, cele româneşti şi
general-universale, 20 de generaţii de studenţi.
1971-1975. Este cercetător la Institutul de
Filozofie din Bucureşti, lucrând împreună cu
Constantin Noica la un proiect de traducere şi
interpretare a operelor lui Platon.
8
1975. Institutele de cercetare fiind lichidate, se

angajează în calitate de cercetător la Muzeul Literaturii
Române, unde, împreună cu D. Vatamaniuc şi alţi
cercetători, continuă ediţia critică întemeiată de
Perpessicius.
1977. I se acordă Premiul „Timotei Cipariu” al
Academiei RSR pentru volumul VII al operelor lui
Eminescu.
1978. Debutează cu Norii, o carte în genul
textelor i-realiste ale reprezentanţilor Şcolii literare şi
artistice de la Târgovişte. Premiul Uniunii Scriitorilor
din România.
1989. Înainte de evenimentele din decembrie, aflat
la Oxford, citeşte la postul de radio Europa Liberă o
scrisoare în care demască crimele împotriva umanităţii
săvârşite sub regimul Ceauşescu.
1993. Este director onorific şi cercetător la Centrul
Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti.
1996. Îi apare, la editura Univers, volumul Epos
şi Logos.
1997. Înainte de a muri reeditează un Memoriu de
activitate.
13 aprilie Moare la Bucureşti.
1983. Vede lumina tiparului volumul Poezia.
1986. Apare volumul de poezii Pasărea Phoenix.
1993. Apare, la editura Humanitas, volumul Oglinzile.
1995. Editura Univers enciclopedic îi tipăreşte
volumul Luminile şi umbrele sufletului.
9
Mihai Cimpoi
1997. Apare, la editura Humanitas, volumul de

poezii În adâncile fântâni ale mării,
1998. Apare, la editura Humanitas, Testamentul
unui eminescolog (ed. a II-a, Editura Muzeul Literaturii
Române, 2015.
2000. Apare, la editura Muzeul Literaturii Române,
volumul de studii despre Edgar Allan Poe Infernul
terestru (ed. a II-a, 2003).
2004. Apare volumul Studii filosofice, pref. Petru
Vaida.
Între anii 1959-1999 au apărut numeroase volume
de traduceri din Ovidiu, Longos, Bontepelli, Woolf,
Wain, Dante, Cecchi, Eliot, Platon, Yourcenar, Plutarh,
din Biblie, Tilgher, Cioran, Dumezil, Berberova, Swift,
Yates, (vezi bibliografia).
A îngrijit ediţii şi a alcătuit antologii din Platon şi
Eminescu (vezi bibliografia).
10
„Tot ce se întâmplă, în materie de

editare a operei lui Eminescu timp de un
veac, ar constitui o Mare odisee editorială”.
11
Mihai Cimpoi
12
A FI EMINESCOLOG
Petru Creţia îşi scrie Testamentul… său cu

amărăciunea regretului că nu a dus la bun sfârşit un
proiect la care a visat şi pe care şi l-a asumat: a da o
nouă ediţie critică (el îi zice „ştiinţifică”) a Operelor
lui Eminescu, care s-o reia – revizuită, completată,
actualizată – pe cea a lui Perpessicius.
Era anul de cotitură, 1971, anul de după moartea
marelui editor, când se înregistrau câteva iniţiative de
reluare a ediţiei întemeiate de acesta şi dusă până la
volumul al VI-lea.
N-a fost să fie, notează sec şi cu o notă evidentă de
părere de rău Petru Creţia, aducând ca motivaţie
neputinţa culturii noastre „de a compensa, în asemenea
materie, dispariţia unui om. Aşa cum s-a întâmplat, din
păcate, la noi adesea, eforturile depuse „n-au depăşit
stadiul unor proiecte sau pe acela al unor simple
veleităţi” (cf. Petru Creţia, Testamentul unui
eminescolog, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Muzeul
Literaturii Române, 2015, p. 15-16; în continuare vom
cita după această ediţie).
Testamentul… începe în registrul unei elegii pentru
întreprinderea cu titlu de unicat – editorial, cultural,
13
Mihai Cimpoi
ştiinţific – filologic, deontologic – profesional –, tivită

şi cu o dezolantă constatare că „peste tot ce înseamnă
studii eminesciene s-a întins pustiul”; cercetătorii cei
mai de seamă au murit, alţii sunt bătrâni şi obosiţi, alţii,
după o încercare mai mult sau mai puţin meritorie, şi-a
găsit alte preocupări; iar pe tineri aceste studii nu-i
atrag. „Pe scurt, conchide pe o notă tristă exegetul, dacă
e să folosim drept criteriu o cunoaştere exhaustivă a
domeniului, garantată de o studiere îndelungată a
manuscriselor, au rămas, în sensul cel mai literar, o
mână de oameni, aproape toţi la sfârşitul vieţii. Şi chiar
printre aceştia se numără unii ale căror vaste cunoştinţe
şi remarcabile intuiţii se irosesc în zadarnice polemici
verbale. Au tăcut până şi inşii din specia extrem de
primejdioasă a celor harnici, dar lipsiţi de har, care
munceau de zor într-o vreme, umplând câmpul acesta
dificil de cercetări cu rebuturi care mai încurcă şi astăzi
locul şi îi mistifică pe neavizaţi” (Ibidem, p. 11-12).
Şi totuşi, era momentul încheierii unui bilanţ al
faptelor de editare a operelor eminesciene şi de studiere
a lor mai în profunzime şi de trasare a unor noi linii
directoare întru continuare a ceea ce s-a făcut temeinic
întru mai buna cunoaştere a Întregului Eminescu, ale
cărui contururi încă nu se definitivaseră.
Glasul care trebuia să se rostească asupra a ceea ce
rămâne de făcut nu s-a ridicat, de către vreun specialist
sau de către cineva care ţine o poziţie înaltă în cultura
românească. Nimeni n-a catadicsit să formuleze
14
întrebările necesare. Aşteptarea eminescologului a fost

zadarnică, deoarece nimeni n-a declarat nimic şi n-a
întrebat nimic: „Eminescu a devenit obiectul unui cult,
cu dogmele de rigoare, cu o martirologie, cu ritualuri şi
ceremonii fixate deja de o tradiţie încremenită în
înfricoşătoarea ei vacuitate” (Ibidem, p. 12).
O minima moralia cere, însă, să nu aştepţi – faptul
este reprobabil – să facă ceea ce, gândindu-te mai
bine, poţi să faci tu însuţi şi poţi să faci bine. Intervine
recunoaşterea fermă că cel care scrie aici, „se
prenumără printre cei câţiva eminescologi stricto
sensu încă în viaţă” şi că are căderea morală să-şi
prezinte scrisorile de acreditare, fapt privit ca „o
îndatorire extrem de penibilă pentru orice om trăit şi
îmbătrânit în preceptele rezervei şi ale discreţiei. Iar
orice vorbire despre sine, oricum ar fi concepută, sună
jenant” (Ibidem, p. 12). Exclamând „Câte luciferice
trufii nu se ascund sub veşmântul celei mai declarate
smerenii!” şi afirmând că găsirea unui ton acceptabil
al detaşării necesare este un lucru foarte rar, încearcă,
totuşi, să-l găsească, prin a se mărgini la enunţarea
faptelor, nu a aprecierilor.
Urmează relatarea momentului consacrării
legendare a lui Dumitru Panaitescu - Perpessicius, om
de patruzeci şi doi de ani, profesor de liceu şi cronicar
literar, elaborării unei ediţii integrale Eminescu, într-
un singur volum, garantată de editorul Ciornei, care
oferea şi un stipendiu pe şase luni şi chiar o casă în
15
Mihai Cimpoi
Bucureşti. Profesorul a reziliat contractul semnat, a

restituit suma stipendiului şi s-a aşezat temeinic pe
lucru, acum sub auspiciile Fundaţiilor Regale, unde
era director Alexandru Rosetti. Ritmul pe care şi l-a
propus era următorul:
Poeziile antume: 1939 – volumul I
1943 – volumul II
1944 – volumul III
Poeziile postume: 1952 – volumul IV
1958 – volumul V
Literatura populară: 1963 – volumul VI
Publicând între 1963 şi 1971 (anul morţii sale) şi
trei volume de antume, postume şi opere de inspiraţie
folclorică, a izbutit să dea la tipar, după o muncă de
treizeci de ani, şase volume, întâi la Editura Fundaţiilor
Regale (trei), apoi la Editura Academiei (celelalte trei).
Ni se dă de înţeles că este greu de imaginat
valoarea istorică a acestei întreprinderi editoriale faţă
de ediţiile precedente, inclusiv faţă de ediţia critică a
antumelor apărută în 1933.
Obiectivele editării erau două: „1. Stabilirea unei
riguroase cronologii relative a versurilor succesive; 2.
Stabilirea statutului fiecărui text şi afilierea sa la familia
de texte căreia îi aparţine, la locul său cronologic”
(Ibidem, p. 14).
Întreprindere uriaşă, cu adevărat ciclopică, date
fiind numeroasele şi de-a dreptul năucitoare
corecţiuni ale fiecărui text, versiuni de tranziţie
16
(parţiale, simultane cu textul de bază), reveniri la

forme ulterioare, temporar abandonate, dezvoltări ale
unei taine risipite printre manuscrise, căror e greu să
le conturezi autonomia. La acestea se adaugă tot
atâtea dificultăţi de descifrare, uneori deznădăjduite.
Întreprindere ce a dus la inevitabile eşecuri,
temporare sau nu.
Care e morala meritul lui Perpessicius în acest caz?
Testamentul… îl fixează tranşant, fără nicio notă
de exagerare sau de diminuare, dictate acesteia de
recunoaşterea unui discipol sau de invidia unui
confrate de breaslă: „Perpessicius, ca editor al poeziei,
a avut răbdarea şi priceperea să dea tuturor acestor
greutăţi cea mai bună dezlegare cu putinţă în
orizontul de aşteptare al anilor în care a lucrat (subl.
în text – n. n.), raportat la întreaga tradiţie care îl
precedase” (Ibidem, p. 15).
Urmează, bineînţeles, o largă deschidere de
paranteze: până la el nimeni nici n-a visat că aşa ceva e
cu putinţă şi nici măcar că ar fi strict necesar; până la el
nimeni n-a conceput că e nevoie de o reproducere în
desfăşurarea lor” a tuturor versiunilor sau stadiilor sau
„vârstelor” aceleiaşi poezii, fără a fi comasată şi dându-
se în subsol un aparat de variante cumulativ
(pretutindeni pândind primejdia mutilărilor sau a
abundenţei de detalii care se pierd în zona
inteligibilului). Drumurile eminescologiei se înfundau
(se întrerupeau ca drumurile de pădure heideggeriene,
17
Mihai Cimpoi
adăugăm noi, şi el face figură de metodolog desăvârşit,

singur stabilindu-şi principiile de respectat şi aplicat.
Nu i-a fost dat să ducă ceea ce a gândit şi a pus pe
baze metodologice sigure, apte de a reproduce cu
maximă exactitate textuală Întregul Eminescu.
Perpessicius a înţeles că fenomenul Eminescu are şi
această dimensiune esenţială: scrisul sau scriitura prin
„ordinul sacral al semnelor” (precum determină Roland
Barthes) edifică un univers autarhic, cu legi anume, cu
un Timp şi un Spaţiu proprii şi cu mituri specifice, cu
dimensiuni şi limite stabilite de poet (cf. R. Barthes,
Romanul scriiturii, Bucureşti, 1987, p. 53) şi cu –
adăugăm noi – o aspiraţie sau o ambiţie de a-i asemăna
în această privinţă Demiurgului (proiectarea aliterativă
în Hyperion, consubstanţial Părintelui Ceresc confirmă
această pornire).
Ideea continuării ediţiei critice integrale, începută
de Perpessicius a devenit viabilă graţie actului curajos
al lui Al. Oprea, directorul de atunci al Muzeului
Literaturii Române de a propune Academiei reluarea,
acceptată imediat în 1976. Astfel, între 1977-1994 mai
apar încă 10 volume (VII-XVI), care completează
editarea poeziei: volumele VII şi VIII conţine Proza
literară, şi Teatrul, următoarele patru (IX-XIII)
Publicistica, volumul al XIV-lea inserează Traducerile
neliterare, volumul al XV-lea are în sumar
Fragmentarium şi Addenda, iar volumul al XVI încheie
seria cu Corespondenţa şi documentele.
18
Formula de lucru, după cum se menţionează în

Testament…, e stabilită de doi „cercetători subtili” – un
istoric literar (D. Vatamaniuc) şi un filolog (Petru
Creţia), din ea mai făcând parte şi alte persoane,
numărul cărora a tot variat în cursul celor două decenii,
cât a durat procesul de elaborare a celor zece volume.
Renunţând la a face istoricul acestei „mari
întreprinderi”, care s-a dovedit destul de sinuos şi
plin de accidente, determinat de conjunctura politică
a vremii (precizăm noi), apariţia unor volume de
publicistică ce puneau anumite probleme de receptare
neurmând ordinea stabilită, Petru Creţia face un
portret în ton elogios lui D. Vatamaniuc, venirea
căruia în echipă e socotită providenţială: „Mă voi
mulţumi să spun că prezenţa lui D. Vatamaniuc a fost
providenţială: cunoaşterea amănunţită a autorului şi a
epocii, îndelungata experienţă a manuscriselor
eminesciene, echilibrul şi pătrunderea judecăţilor
sale, tenacitatea şi hărnicia lui, o disciplină de fier a
muncii zilnice, smerenia cu care accepta soluţiile
care veneau din afara artei sale specifice de
competenţă, capacitatea de a rezista oricăror
adversităţi au făcut din el un coechipier admirabil, iar
voinţa sa neabătută a făcut posibilă ducerea la bun
capăt al lucrărilor” (Ibidem, p. 16).
Aşadar: continuarea ediţiei critice integrale a fost
determinată de o lucrare a Providenţei în ce priveşte
formarea a ceea ce am putea numi magnifica echipă
19
Mihai Cimpoi
Perpessicius – Vatamaniuc – Creţia, fiecare avându-şi

rolul hărăzit.
În ce-l priveşte pe Petru Creţia, avea ca sarcină sau
chiar ca suprasarcină: corectitudinea descifrărilor,
amendarea erorilor moştenite, fixarea cronologiei,
afilierea textelor, stabilirea aparatului de variante,
coordonarea lucrărilor prestată – după precizările făcute
de însuşi coechipierul – numai în cazul volumelor de
proză literară şi teatru şi al Addendei în volumul XV
(stabilirea paternităţii articolelor de presă a revenit lui
D. Vatamaniuc).
Calitatea de îngrijitor filologic al ediţiei i-a impus
şi fixarea bazei metodologice: a principiilor,
metodelor şi protocolului. Textul de întemeiere a
acestui suport metodologic este formulat, recunoaşte
iarăşi el, în volumul VII. Să vedem sumar ce prevede
programatic acest text:
– Stabilirea Textului de Bază şi a Aparatului de
Variante, însoţită de o amendare a textelor tipărite
antum (cu folosirea versiunilor manuscrise paralele şi a
tuturor celorlalte metode ale criticii de text);
– Reproducerea fără erori de lecţiune a textelor
manuscrise;
– Citirea tuturor textelor, aflate la Biblioteca
Academiei Române, şi transcrierea lor literală, cu
respectarea tuturor particularităţilor originalului;
– Auto-interverificarea (adică verificarea reciprocă
de transcriptori);
20
– Supraverificarea (de îngrijitorul filologic) a

tuturor textelor dactilografiate şi colaţionarea directă cu
manuscrisul; verificarea cu transcrierea autografă a lui
Perpessicius;
– Înfăţişarea tuturor intervenţiilor făcute de
Eminescu în textele sale (modificări, adausuri,
eliminări);
– Trimiterea de la text la aparatul de variante;
– Stabilirea unui sistem al aparatului de variante;
– Stabilirea principiilor de transcriere cu găsirea unui
consens în acceptarea şi aplicarea normelor ortografice;
– Păstrarea particularităţilor fonetice, a autenticităţii
textului astfel ca „Eminescu să fie editat ca scriitor
român din a doua jumătate a veacului trecut (al XIX-lea
– n. n.) şi „editării lui Eminescu ca Eminescu”;
– Respectarea autenticităţii formelor de limbă după
limpezirea celor două direcţii: estetică (à la Perpessicius)
şi lingvistica (polemică în raport cu cea dintâi);
– Transcrierea în ortografia actuală, a textelor scrise de
Eminescu cu ortografie etimologizată sau altă ortografie.
(cf. Eminescu, Opere, Proza literară, Bucureşti,
1977, p. 47-69).
După ce enumeră aceste principii, apare o expunere
amplă cu motivări interpretative şi cu specificarea
diferenţelor de transcriere din epoca lui Eminescu şi
vremurile noastre şi a tuturor problemelor care apar
(aici abundă trimiterile la editori, îngrijitori, lingvişti
din mai multe perioade – Lambrior, Gheţie, Şuteu –, la
21
Mihai Cimpoi
DEX-uri şi Dicţionare de rimă, la pronunţările

regionale şi la inconsecvenţele de grafie ale lui
Eminescu însuşi, el trecând în fonf de modul
etimologist heliadesc şi paleoacademic la fonetismul
promovat de „Convorbiri literare” şi Maiorescu). Se dă
şi o bibliografie bogată a lucrărilor legate de
transcrierea interpretativă şi a lămuririlor asupra
transcrierii din toate ediţiile de până acum.
Expozeul destul de lung al principiilor
metodologice de stabilire a textelor, variantelor şi
principiilor de transcriere, dovadă a uriaşei trude
filologice a lui Petru Creţia, se încheie cu reflecţii
asupra ritmului editării operei eminesciene (cu
întârzieri, decalaje) şi cu un elogiu adus primului
editor: „Graţie luminatei strădanii a lui Perpessicius
ceea ce a fost mai greu s-a făcut: el a impus, prin
principiile şi exigenţa sa, un stil de editare a lui
Eminescu, a izbutit să ducă la capăt publicarea operei
poetice şi a literaturii de inspiraţie populară şi ne-a
lăsat moştenire şi jaloane pentru restul ediţiei” (op.
cit., p. 71).
Avem expus aici, în mod autoreferenţial, un stil de
editare şi un model deontologic de editor, formate
dintr-un spirit de continuare, de conlucrare creativă cu
coechipierii şi dintr-o deschidere spre alte opinii, ce
exclude exclusivismul, partizanatul, cantonarea într-un
sistem rigid de principii. Re-gândirea întregii ediţii,
care se impune chiar după încheierea ei, cu înnoitele
22
perspective, cu evitarea scăderilor şi cu modernizarea

necesară a metodelor.
Experienţa acumulată îi permite să spună care sunt
lucrurile necesare de făcut. Dar, primul deziderat
propus Academiei – reeditarea operei poetice –, a
întâmpinat lipsa de receptivitate a Academiei, care
consideră că ultimul cuvânt în materie de editare a
poeziei a fost spus de Perpessicius. E un dat
caracteristic nouă, românilor rămaşi cantonaţi într-o
mentalitate: minunata ediţie cu toate meritele arătate şi
cu izbânda istorică obţinută s-a transformat într-un mit.
S-a interpus, fireşte, şi blocajul incompetenţilor,
mediocrilor, veleitarilor, porniţi cu încăpăţânare să nu
admită deschiderea unor căi noi, în virtutea unei
sacralizări nostalgice şi ignare.
Momentul realizării unei noi ediţii critice aşteptat
înfrigurat, nu s-a produs şi din cauza venirii anilor târzii
cu neajunsurile lor, astfel că se recunoaşte vinovat şi
simte nevoia de a lăsa cu titlu de moştenire împărtăşirea
unor lucruri care ar trebui făcute, reieşind din lunga
experienţă acumulată. („Astfel, m-aş face vinovat de
îngroparea talantului”).
Eminescologul se simte obligat să-şi prezinte mai
detaliat scrisorile de acreditare. Începe, astfel, prin a
enumera ediţiile elaborate:
1. M. Eminescu, Poezii (ediţia princeps Maiorescu,
publicată în 1989, la Editura Academiei, cu o Notă
asupra ediţiei, care conţine 266 corecţiuni şi emendări
23
Mihai Cimpoi
la textul ediţiei, parte prelude prin tradiţie, parte

propusă de mine); menţionez faptul că în redactarea
dată la tipar Nota asupra ediţiei nu avea 7 pagini, ci era
un studiu foarte adâncit, de 43 de pagini, intitulat La
centenarul poetului şi refuzat de cenzură.
2. M. Eminescu, Teatru (Decebal, Bogdan-
Dragoş, Cornul lui Decebal, Alexandru
Lăpuşneanu), Editura Eminescu, 1990. Reprezintă
forma cea mai evoluată de restituire a celor trei
capodopere teatrale eminesciene.
3. Eminescu, Poezii inedite, într-un număr
special al Revistei „Manuscriptum” (nr. 1/ 1991), un
volum consacrat integral publicării a 24 de poezii
inedite, 16 poezii recent publicate ca inedite şi 12
reconstituiri şi autonomizări.
4. Mihai Eminescu, Constelaţia Luceafărului.
Sonetele. Scrisorile, „editate şi comentate de Petru
Creţia”, Editura Humanitas, 1994” (Ibidem, p. 19-20).
La acestea, Creţia adaugă numeroasele articole
publicate în Manuscriptum şi în Limba română,
studiul Scurtă privire critică asupra ediţiei
Perpessicius a operei eminesciene, seria de 15
articole publicate în Viaţa Românească (între iunie
1987 şi septembrie 1988 sub titlul Editarea operei
poetice a lui Eminescu. Bilanţul unui veac şi două
ediţii ale poeziei ei eminesciene publicate în anii ’80
la Cartea Românească.
24
Enumerarea ia sfârşit cu o constatare făcută

asupra caracterului testamentar al cărţii, care „este
pe cât de legitim, pe atât de regretabil”, căci a năzuit
să mai trăiască şi să mai aibă destule înfăptuiri. E o
nevoie firească, pe care o simte „orice om care a
învăţat ceva de preţ şi ştie că poate face un lucru de
folos cu ce-a învăţat şi cu atâta lumină minţii câte i-a
hărăzit soarta” (Ibidem, p. 21).
E de văzut aici chintesenţa modului de existenţă
Petru Creţia, constituit din inteligenţă, discreţie,
respect pentru ce a moştenit, har filologic (de care nu
face caz, ci doar aduce dovezi), simţ realist (al
situaţiei în care se află şi al ceea ce s-a realizat),
smerenie (faţă de ce au făcut sau opinează Alţii),
spirit constructiv, dar totodată şi critic.
25
Mihai Cimpoi
„EMINESCOLOG” VS. EMINESCOLOG
Petru Creţia redeschide, printre altele, în

Testament… dosarul disocierii eminescologului
veritabil de eminescologul incult, incomprehensibil,
producător de falsuri şi baliverne, deschis, în 1932, de
G. Călinescu. Articolul călinescian prezintă şi o listă a
celor infectaţi de morbul „eminescologiei”, printre
aceştia figurând N. Zaharia, Octav Minar, Leca
Morariu, C. Manolache, I. Torouţiu, argumentând şi
prin acuzele nefundate pe care aceştia i le aduc, făcând
şi o radiografie a manifestărilor „bolii”: râvnă în a
edita, compilaţie, parada exterioară prin scandal,
vociferaţie imposibilă, momente de spaimă pentru
soarta lui Eminescu, comentarii absurde, pretenţii de
cultură, obiecţiuni fanteziste, „inaptitudine
congenitală”, fanatismul, moralismul superlativ.
Ce este un „eminescolog”, dedus dintr-o asemenea
radiografie şi o acerbă polemică cu cei care atacă studiile
călinesciene sau formulează observaţii ce frizează
ridicolul, ni se spune în chiar începutul articolului:
„Se cheamă „eminescolog” un publicist care, fără să
se fi ilustrat în niciun domeniu al culturii (ba uneori
fiind cu totul refractar ei) se aşează ca muşiţa pe
26
suprafaţa problemei eminesciene şi o umple cu

cangrenă verzuie şi fetidă. Caracteristica
eminescologiei este prohibiţia pentru alţii a oricărei
apropieri de Eminescu. Atunci cade asupra
îndrăzneţului o mişcare măruntă de insulte şi invocări
către Dumnezeu. Eminescologul este ori cu desăvârşire
incult, ori de o comprehensibilitate fioroasă, de un
fanatism şi un moralism superlativ, care mârâie la orice
presupusă atingere a gloriei eminesciene. Dacă
Eminescu ar trăi şi ar citi ce scriu eminescologii noştri
despre el, sunt încredinţat că ar muri subit” (G.
Călinescu, Mihai Eminescu. Articole şi studii, col.
„Eminesciana – 13”, Iaşi, 1978, p. 44).
Sunt de amintit, în problema „eminescologiei”, şi
alte disocieri pe care le face Călinescu. În articolul
Viaţa şi opera lui Eminescu (din Adevărul literar şi
artistic, 9 iunie 1935) se dezavuează „împotmolirea
intelectualului român într-o singură problemă şi se
spune că a fi „specialist” în materie de Eminescu e o
propoziţie care sună urât („pentru că se continuă pe un
ton polemic, numai acela n-ar fi în stare să priceapă pe
Eminescu care s-ar încumeta să-l priceapă numai pe
el”), apoi situaţia că poetul a devenit clientul istoricilor
literari, porniţi pe a face neapărat studii bursiere. E un
lucru, interesant să aflăm care este izvorul
Luceafărului, dar nimic nu ne împiedică însă de a-l
judeca pe poet prin prismă estetică şi de a-l pune „în
măsura înţelegerii şi sensibilităţii noastre de azi”. Şi
27
Mihai Cimpoi
totuşi e nevoie şi de unele cercetări de bibliotecă, de a

scoate o imagine întreagă a spiritului său creator.
„Specialitate în Eminescu nu există, din punct de
vedere critic, se remarcă în continuare în articol,
obligativitate da, cu anumite îndatoriri însă şi muncă
istorică” (op. cit., p. 28).
În Morbul eminescologic (din Adevărul literar şi
artistic, 10 iulie 1932) sunt din nou ţintuiţi la stâlpul
infamiei „paraziţii istoriei literare”, cuibăriţi în
problema eminesciană. Invectiva eminesciană e
exprimată decis: „Ei au legat uşile şi ferestrele în rugini
şi în cleiuri, încât nimeni nu mai poate pătrunde în
opera lui Eminescu fără scârţâituri grozave şi bâzâit de
muşte pe gunoi” (op. cit., p. 52).
Cei contaminaţi de morbul eminescologic sunt
împărţiţi în trei categorii: în prima între bolnavii care au
cercetat câte ceva cu o anumită competenţă, dar
nereuşind să dea vreo sinteză s-au fanatizat şi au
devenit muşcători (dovadă atacurile contra lui Tianu);
în/ cea de-a doua se inserează falsificatorii şi necroforii
de tipul lui Octav Minar; şi în cea de-a treia se includ
amatorii, care se plâng că n-au putinţa să se informeze
asupra izvoarelor şi – cel de-al doilea soi – care îşi dau
aere de erudiţi.
Este pus, apoi, în funcţie un mecanism de
autoapărare prin atacuri polemice a cărţii Viaţa lui
Eminescu, care nu merită nici excesele de amabilitate
oferite cu prisosinţă, nici injuriile dosnice şi
28
incomplete. Capete de acuzare privind forma cărţii şi

faptul că n-a închipuit, că a romanţat, că selecţia
bibliografia nu-i cu rostul, că nu s-a relevat scrisorile
lui Chibici-Revneanu şi P. Missir, relatările lui
Maiorescu, amintirile lui Vlahuţă, că au fost
elementele nesincronice, că relatează poveşti
incredibile, că citează inexact versuri din Floare
albastră, că lipseşte înţelegerea vieţii sufleteşti şi
trupeşti (!) sunt spulberate punctual.
Reţinând din intervenţiile polemice călinesciene că
eminescolog „era un cuvânt de hulă, vrednic de satira
cea mai acerbă” şi notând că eminescolog şi
eminescologie sunt rebarbative pentru ureche şi inexacte
din punct de vedere conceptul, şi că ele postulează mai
degrabă o ştiinţă a individualului (generatoare de o
contradicţie în termeni, fiindcă individualul e inefabil),
autorul Testamentului… formulează conclusiv:
„Şi totuşi, cuvintele acestea răspund unei nevoi,
altele mai bune nu avem, circumvoluţiunile sunt greoaie.
Şi, în fond, a intrat în uzul aproape general, fără să
genereze, din fericire, formaţiuni analoge (argheziologie,
blagologie, barbologie, nichitologie). Şi, sugerând o
situare în sfera ştiinţei (a unui logos) şi a spiritului
ştiinţific a discursului întemeiat pe rigoarea statorniciei
şi examinării faptelor şi pe stringenţa conceptelor şi a
argumentării, cuvântul eminescologie contribuie la
înlăturarea din domeniul acesta primejduit a tuturor
formelor de impostură” (Testamentul…, p. 21).
29
Mihai Cimpoi
Capitolul de început Temeiurile şi rostul acestei

cărţi face, în final, nişte disocieri: se precizează, mai
întâi că, la noi, critic şi critice se referă la actul de
evaluare, mai cu seamă negativ şi de aceea
eminescologul a evitat sintagma „ediţie critică”
înlocuind-o cu „ediţie ştiinţifică – Ediţia Perpessicius e
înţeleasă, în acest sens, ca una care a emis judecăţi de
valoare asupra operei eminesciene. Aparatul critic
perceput ca un ansamblu de comentarii (prefaţă,
postfaţă, note). În fond, ne atrage atenţia exegetul, o
ediţie critică presupune o seamă de procedee:
conjectură, emendare, descifrare corect, alegerea unor
lectiones difficiliores, prin care se tinde să se obţină
textul cel mai corect. „Critică” înseamnă, în acest caz,
discernere a textului optimal.
Exigenţele aparatului critic sunt enumerate de
asemenea punctual, – el trebuind să conţină: „a) toate
ezitările de redactare ale unuia şi aceluiaşi text
(ştersături, adaosuri, modificări) şi b) toate versiunile
de redactare ale unei unităţi textuale, să zicem ale
Luceafărului, până inclusiv, la cea finală. Iar actele
„critice” principale sunt a) fixarea lecţiunii celor mai
corecte a fiecărui cuvânt, adică „citirea”, descifrarea lui
cea mai plauzibilă, şi b) afilierea şi cronologizarea
textelor” (Ibidem, p. 23).
*Fragmente din cartea Petru Creţia: Epos, logos,
Eidos în curs de apariţie la editura Bibliotheca.
30
DECONSTRUCŢIA EDIŢIEI PERPESSICIUS
Necesitatea, imperioasă, de reeditarea operei

poetice, impune o demonstraţie a motivelor, pe care
Petru Creţia o face nu fără a preciza valoarea de
„demers atotcuprinzător şi orientat într-o direcţie
pozitivă” a marelui editor, care şi-a făcut singur legi şi
a impus canoane, a întemeiat o metodă şi un stil. A
cunoscut manuscrisele „în lung, în lat şi în adânc”, a
fost un descifrator fără egal care ştia să se îndoiască de
lecţiunile incerte.
Este „portretizat” însuşi felul de a munci a acestuia,
ediţie elaborată fiind „rodul unui spirit de eleganţă uşor
vetustă, desfătându-se în propria lui înceată migală,
dusă la capăt cu o mână uşoară şi neidolatră, cu o
fervoare discretă, cu o manieră plină de ceremoniile
uneori subtil şi gânditor ironice, ale vechii politeţi”
(Testamentul…, p. 28).
Decisiv pentru întregul demers al lui Perpessicius
este distincţia, consacrată de tradiţie dintre ANTUME
(poeziile publicate în timpul vieţii poetului) şi
POSTUME (poeziile publicate după moartea lui),
distincţie considerată de Creţia în cazul operei lui.
31
Mihai Cimpoi
Motivul de fond ar fi acela că a împietat asupra

postumelor, considerându-le ca variante preliminare sau
pregătitoare ale poeziilor anume, invalidându-le dreptul
de a figura cu statut autonom în cadrul postumelor.
Un al doilea motiv este situarea unei anumite poezii
în seria generativă a unor texte care se pot afilia în chip
mai legitim unei alte poezii. I se mai întâmplă
editorului ca să insereze anumite poezii postume sub
titluri de felul „Colaterale & Deduse” sau „Colaterale &
Subsegvente”, în timp ce acest material putea duce la
constituirea unor noi unităţi textuale, sau a unei poezii
cu statut autonom.
La astfel de practici editoriale şi-ar fi adus
contribuţia o anumită mentalitate estetizantă jovială în
alegerea formei finale, deruta produsă de proximitatea
topografică, de identitatea prozodică sau grafică. Şi
unele texte incluse în secţiunea „Exerciţii & Moloz”
putea figura autonom.
Neajunsurile principale, care grevează principiul
împărţirii în Antume/ Postume sunt sintetizate într-un
număr de cinci.
– au fost omise un număr surprinzător de mare de
texte poetice (câteva bune mii de versuri; ele au fost
incluse în vol. XV Addenda al Operelor); excluderea
deliberată a unor poezii erotice şi a unor poezii
nepermise de cenzura de atunci;
32
– n-a fost inclus, în mod straniu, teatrul în versuri,

deşi face referiri la el şi ne-au rămas de la el bruilloane,
amânate din cauza editării paşnice a prozei;
– includerea a 19 poezii de inspiraţie folclorice, care
au statut de postume, în vol. VI. Literatura populară;
– neconsacrarea unei secţiuni speciale traducerilor
şi prelucrărilor de poezii; inclusiv a poeziilor scrise de
poet în germană (S-a dus amorul, Mai am un singur
dor; În fereastra despre mare);
– apariţia unor subdiviziuni arbitrare, neobservat
de rivoeni.
Obiecţiile cele mai ferme sunt făcute la secţiunile
Anexe din Opere I, Opere II, Opere V, care prezintă
poeziile după criterii bizare, nevalide. În volumele IV-VI
dă semne de oboseală, poeziile postume fiind acceptate
sub Beneficiu de inventări, care nu a mai fost făcut.
Cu toate acestea, ediţia lui Perpessicius cu şubredă
tradiţie în spate, este, ca prima etapă, o întreprindere
extraordinară.
Dezideratele pentru o nouă ediţie sunt formulate
succint, primul fiind în mod logic cuprinderea tuturor
poeziilor scrise de Eminescu în ultima versiune
existentă a fiecărei poezii şi în ordinea cronologică a
acestor ultime redactări. Este implicită, evident,
renunţarea la tripartiţia tradiţională: poezii antume,
poezii postume, poezii originale de inspiraţie folclorică.
Notele istorice şi filologice se vor prezente în ordinea
titlurilor şi vor trebui să cuprindă toate informaţiile
33
Mihai Cimpoi
privitoare la fiecare poezie. Se vor respecta toate

redactările făcute de poet cu indicarea chiar înlăuntrul
textului, nu în subsol, astfel ca să se vadă „întregul
travaliu al poetului”.
Evident că se impun acum metodele cele mai
moderne folosirea calculatorului şi fotografierea
manuscriselor cu tehnica cea mai bună. Precizăm că
lucrul acesta s-a şi făcut.
Dificultăţile editării sunt inventariate după ce fac
referinţe la mai mulţi scriitori, fiecare au fost fie
nepăsători faţă de publicarea operei lor (cazul
Shakespeare), fie atacaţi de critici, impunând revizuirea
textului şi stricarea lui (e vorba de întâmplarea cu
capodopera lui Torquato Tasso Ierusalimul elaborat),
fie că au dorit testamentar să li se distrugă anumite
opere (exemplul e Franz Kafka şi Virgiliu).
Eminescu a păstrat aproape tot ce a scris, el
îmbinând un chip extensiv, „acoperind năvalnic şi
neîngrădit câmpuri întinse până la orizont” şi cel
intensiv, în forme din ce în ce mai stăpânite, decontate,
ascetice. „Ce a rămas în acea ladă, se spune memorabil,
este sentimentul acestui dublu fel de a fi, de a fi scriind,
destinat parcă unei vieţi fără capăt, dar mărginit de
soartă la atât şi nu mai mult cuprins” (ibidem., p. 53). E
o lume a lui, în aceste manuscrise, personală, secretă,
destinată unei experienţe solitare, o lume cu legi proprii
şi – evident – cu o fizionomie absolut
34
Una din dificultăţile cele mai mari ale textelor

rămase în manuscris este, în opinia eminescologului,
descifrarea corectă a scrisului.
Capitolul privind ediţia Perpessicius şi necesitatea
unei noi ediţii se finalizează cu o elegie pentru un spirit
director, pentru un providenţial care să arate cu degetul
său luminos, precum zice Lovinescu despre Maiorescu,
ce e de făcut.
Astfel a apărut Noica, cel ce a pledat pentru
facsimilarea tuturor celor 44 de caiete care reprezintă
donaţia Maiorescu.
Pledoaria nicasiană e descifrată analitic:
„1. În ceea ce numeşte el, glotal, caietele lui
Eminescu, se află întreg Eminescu.
2. Acest întreg trebuie avut prezent mereu în
întregimea lui, ca un corpus organic şi viu, dând seama
de tot ce era şi este Eminescu.
3. Acest corpus nu trebuie4 supus unei noi operaţii
editoriale, nu trebuie descifrat, organizat, seriat
cronologic, împărţit în volume tematice, tipărit, el
trebuie pus în mâinile tuturor ca atare, în toată
diversitatea şi neorânduiala lui, în nemijlocirea lui
grafică: o ediţie Eminescu făcută de la un capăt la altul
de Eminescu însuşi.
4. Orice mod de înfăţişare a legatului eminescian
are următoarele neajunsuri (le prezentăm rezumativ în
continuare – n. n.):
35
Mihai Cimpoi
a. răceşte şi privează de forţa acea năvală de lavă

proaspătă care este Eminescu înfăţişându-se pe sine
însuşi, prezentă în actul de a scrie, la toate nivelurile
(însemnări fugare, note, conspecte, traduceri, ciorne,
scrisori, versuri răzleţe şi rime goale);
b. mijloceşte şi segmentează, clasifică şi
muzealizează ceea ce nu are preţ decât aşa, ca urmă a
geniului in fieri;
c. nu poate cuprinde, prin însăşi natura editării: (aşa
cum o concepea Noica) decât ceea ce constituie opera,
nu drumul spre ea, nu reziduurile întâmplătoare ale
vieţii trăite;
d. nu este exemplară şi formată, nu pilduieşte
tinerimea şi nu cheamă spre deplinătatea culturii (aşa
cum şi l-a trăit Noica însuşi, ca om deplin al culturii
româneşti);
e. nu îngăduie experimentul nemijlocit, pierzania
într-un labirint fabulos, într-o aventură individuală a
celui care singur îşi asumă aşa ceva” (ibidem., p. 63-64).
Adăugăm aici, la finele acestor acorduri elegiace, că
visul albastru al cărturarului s-a realizat.
E momentul acum să se reia discuţia despre Antum
şi Postum, distincţie care s-a transformat în clişeu în
editarea operei eminesciene.
Problema e de o mare şi năucitoare complexitate,
căci, dacă atribuim numai numirea de antume tuturor
scrierilor în versuri publicate între debut (15 ianuarie
1866 şi 15 iunie 1889) lucrul e cu totul falacios acestea
36
putând fi publicate de altcineva şi tot antume să se

cheme. Apoi ediţia princeps Maiorescu nu are girul
poetului. Nu ştim, în fine, care a fost voinţa lui în
materie de publicare, ce ar fi lăsat nedesăvârşit şi
nepublicat, ca o ediţie greu să prezinte expresia
integrală a creativităţii sale.
Lucrurile acestea neclare, ţinând de aproximare, de
o formulare conjecturală sunt sistematizate, în încheiere
cu precizarea că nu se poate afirma despre niciuna
dintre poeziile antume că n-ar mai fi intervenit şi ar fi
avut girul autorului:
„1. Eminescu nu conferea statutul de redactare
definitivă textelor pe care, direct sau indirect le
destina tiparului.
2. În ipoteza unei ediţii personale, ar fi eliminat sau
ar fi modificat o parte di poeziile tipărite cu
asentimentul lui.
3. Cu una sau două excepţii pe care le voi menţiona
la locul lor, poeziile publicate între boală şi moarte nu
pot fi considerate ca reprezentând ultima voinţă a unui
autor pe deplin responsabil; ele sunt antume într-un
sens pur biologic.
4. 26 de poezii de înaltă valoare, publicate în ediţia
princeps Maiorescu, nu au apărut întâi în reviste,
trimise de autor, ci au rămas în posesia criticului, care
le-a publicat fără girul final al poetului.
5. Cum pentru marea majoritate a poeziilor trimise
la tipar textul trimis de poet în acest scop s-a pierdut
37
Mihai Cimpoi
textul tipărit este suspect de erori de tipar şi chiar de

intervenţii de editor, de care, de la un moment dat
încolo Eminescu se plânge lui Negruzzi, dar pe care nu
le corectează în mod public” (ibidem., p. 72).
Întreaga demonstraţie a eminescologului (atrăgând
atenţia că şi poeziile publicate în tinereţe în Familia au
fost modificate ulterior de el) se încheie cu o afirmaţie
imperativă: la apariţia Antum/ Postum, care mai mult
încurcă lucrurile, când nu le falsifică trebuie să
renunţăm atât din punct de vedere editorial, cât şi din
punct de vedere exegetic.
Aşa cum nu se ştie nici astăzi câte poezii a scris
Eminescu, multele fiind fără titlu, altele ascunzându-se
în nişte întrupări sumare, s-au schimbându-şi profund
inspiraţia pe parcursul scrierii majore.
Variindu-şi tema care se alcătuieşte sau nu ca
unitate, eminescologul e de părere că un maximum de
texte poetice trebuie scoase din statutul de etape şi
investite, dată fiind forma finală, cu statut anonim,
grupate (şi eventual numerotate în aşa fel ca să se
vădească „înrudirea dintre ele şi criteriul care
legitimează autonomizarea lor”.
Atenţionându-ne că este vorba de două procedee,
denumite de el autonomizare (acordarea de statut
autonom sau cvasiautonom prin gruparea pe familii) şi
reconstituire (prin întregire şi eliminare, organizare
structurală a textelor colaterale; dându-se şi exemple
38
concrete: stelele-n cer; Eterna pace şi Aceeaşi moarte,

O stea în reci nemărginiri şi De ce regina nopţilor).
Capitolul 5 este cel mai amplu, trecând în revistă
întreaga Protoistorie a editării cu enumerarea
amănunţită a poeziilor cu locul şi data lor de apariţie,
cu analiza relaţiei lui Eminescu cu propria operă
(procesul creării, colaborarea la revistă, pregătirea unei
ediţii personale), structura ediţiei princeps Maiorescu şi
întreaga istorie a elaborării ei, la care se adaugă o
ipotetică raportare la ce ar fi inclus/exclus Eminescu,
examinarea modului în care au fost reproduse textele,
punerea în evidenţă a erorilor, discutarea statutului
textual al Luceafărului (pe parcursul a 34 de pagini), cu
descrierea conţinutului lăzii, adică a celor 44 de
manuscrise, cu împărţirea pe perioade (ce n-a publicat
Eminescu însuşi, ce s-a publicat în numele lui, ce s-a
publicat între moartea lui şi momentul donaţiei
Maiorescu), cu tabloul sinoptic al publicaţiilor începând
cu anul 1884, cu prezentarea ediţiilor şi a poeziilor
publicate în perioada până în iunie 1885.
Procedeul autonomizării îşi arată rostul şi
disponibilităţile de combinare, alăturare familială,
afiliere în cazul Scrisorii II şi Scrisorii III. Sunt distinse
6 poezii autonomizabile din componenţa satirică a
Scrisorii II şi Pân-acum avui norocul, Versuri cu
unghii, Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu,
În revistă ageamie, Urechiada (căreia Perpessicius îi
găsea locul în secţiunea din Postume unde va figura şi
39
Mihai Cimpoi
capitolul Petrino), Tu mă-ntrebi. Referitor la

Scrisoarea III, se menţionează că volumul II al
OPERELOR nu conţine nici un text autonomizabil, însă
eminescologul a găsit şi a reconstruit, „minus episodul
militar”, o versiune total autonomă în proiectele la
prohod la drama Alexandru Lăpuşneanu (aflate în
caietele 2254 şi 2282, la care se mai adaugă fragmente
din 3 manuscrise) cu anumite diferenţe (Mahomed al II-
lea în loc de Baiazid, Ştefan cel Mare schimbat cu
Mircea cel Bătrân şi lupta de la Rovina devenită lupta
de la Podul Înalt), două safire antiliterale Cum nu mai
[am] de spus nimic şi Spre depărtat şi mândru ţărm.
Alte familii de texte sunt distinse în Au n-am şi eu
în-mine un vis de nemurire (cf. Amorul unui
marmore), Gazelurile I-II şi IV-V, Dedicaţie (cf.
Călin), A timpului vârteje (cf. Horia), Amor, drăgălaş
copil (cf. Pajul Cupidon).
Cele patru versiuni la Mai am un singur dor,
variante la seria De ce nu-mi vii, Ochiul tău iubit şi
Ochiul tău iubit (variantă), gropajul de Sonete (Petri-
notae), Moruzi bei fiind în toane bune, Mă-ntreb în
sine-mi unde este slava, Le baron des Trois Étailes) şi
multe altele aflate în OPERE IV.
O serie întreagă de reconstituiri, neluate în seamă
de nimeni, Eterna pace, Floare de tei, O stea în reci
nemărginiri, De ce regina nopţilor, Aceeaşi mare şi
două poeme în stil popular Între nouri şi-ntre mare şi
îndeosebi Muşatin („adevărată epopee naţională de 741
40
de versuri) au fost dictate, mărturiseşte exegetul de

legile poeziei eminesciene.
În vederea reconstituirilor ne face şi o altă
mărturisire a studiat cu extremă atenţie timp de câteva
săptămâni maniera de lucru al poetului în stil popular,
descoperind o formare deosebită a scrisului, cu diferite
titluri, o glisare spre alte poeme, o genialitate a
inspiraţiei, de3 parcă era „călăuzit de nişte ursitoare, care
se jucau o vreme cu el şi apoi se îndepărtau, dansând ca
nişte fraţi, lăsându-l să se bucure de ce făcuse şi să fugă
cu gândul la altele, care, din păcate, nu erau întotdeauna
alte poeme, de orice factură vor fi fost” (ibidem., p. 85).
Scria şi în bună măsură, din acelaşi fond de genialitate, şi
tragne articole de la Timpul, care i-au măcinat sănătatea.
„Şi tot citind şi cântărind, glosează în continuare, am
descoperit că, sub diferite aparenţe derutante şi
spulberate prin câteva caiete manuscrise, se conturau
câteva unităţi” (ibidem., p. 86).
Fervoarea acestei căutări de unităţi îl duceau la
Între nouri şi-ntre mare, Printre nouri şi Ceruri
aprinse – un mixaj în aparenţă arbitrar, care, în
opinia sa însă, „restabileşte unitatea de inspiraţie şi
de tensiune lirică a unor aşterneri grăbite şi
nerevizuite” şi spulberă impresia că „ar fi fragmente
dintr-un întreg neidentificabil”.
E de reţinut această înarmare exegetică pe făgaşul
care duce mereu spre unitatea de inspiraţie şi tensiune
lirică a poetului.
41
Mihai Cimpoi
Petru Creţia, poet el însuşi şi predispus prin această

calitate să empatizeze cu Poetul (cu pattern-ul, adică),
obişnuinţa să-şi orneze discursul critic cu o formulă
plastică menită să-i dea pregnanţă savuroasă ce să
sfideze academismul, nota jurnalieră insipidă.
Metafora, survenită spre a nuanţa caracterizarea, e
apanajul său. Stabilind că Eminescu a fost, de la
început până la sfârşit, tributar „credinţei în
perfecţiunea formată în elaboratul fără cusur, unde
cuvântul e de neclintit, prozodia impecabilă, rimele
generoase şi, pe cât se poate, stricte” şi că în timpul
acesta trăia într-o altă lume de o rodnicie şi de o
deschidere fără seamăn, în a cărei legitimitate nu
credea”, recurge imediat la o comparaţie sugestivă:
„Acest lucru a decis de soarta operei lui. Eminescu aşa
a fost: bogat de tot aurul lui Cressus şi reticent ca o
sibilă, îmbelşugat ca Nilul şi însetat de o decantare
infinită”. De aici în bună măsură neodihna lui şi
violenţa cheltuirii de sine (ibidem., p. 102).
Istoria editării operei sale s-a desfăşurat, conchide
eminescologul, în termenii tensiunii între ce a avut
puterea să facă în lumea poeziei şi între puţinul care îl
mulţumea din tot ce a făcut.
42
EDIŢIA PRINCEPS MAIORESCU
Petru Creţia se implică, cu deosebită pasiune şi

îndârjirea de a impune adevărul, în procesul judecării
ediţiei princeps Poezii de Eminescu, îngrijit de Maiorescu.
Extinsa istorie a editării volumului şi a receptării lui
– entuziastă sau controversată –, începe printr-o
formulare tranşantă a necesităţii ei, dictată de
împrejurări („gloria poetului, după cum spune
memorabil Călinescu, se ridica puternic pe orizontul
zilei credinţa lui Maiorescu în preeminenţa sa valorică,
propunerea, strângerea operei sale poetice într-un
volum ca un imperativ):
„La acest motiv superior, de consacrare literară
într-un moment prielnic, s-a adăugat desigur şi
chibzuinţa de a surveni la nevoile poetului pe o cale
mai demnă decât aceea a colectelor, fie şi restrânse la
circul strict al amicilor literari. Maiorescu, cu un tact
rar şi cu o adâncă pricepere a firii lui Eminescu, a
ştiut în acea clipă să se pună deopotrivă în serviciul
omului, vulnerat şi înstrăinat de sinele său ideal, şi în
acela al nevremelniciei sale. Şi, după ce s-a apucat de
lucru, prin octombrie 1883, a făcut-o cu o
promptitudine cu un sens simultan al perspectivei
43
Mihai Cimpoi
imediate şi al celei istorice, cu o dăruire de sine care

nu au cum să nu emoţioneze orice cuget sensibil
drept” (ibidem., p. 108).
Se vădeau două laturi ale grijii sale pentru destinul
poetului: „Strângerea, organizarea şi corectarea
tipografică a textelor şi înfăţişarea lor într-un volum
sărbătoresc prin ţinuta lui grafică” şi „asigurarea grafică
a reputaţiei literare poetului” prin dirijarea primelor
exemplare către acele persoane şi grupuri culturale care
aveau de spus, prin prestigiul, devotamentul şi
devotamentul lor un cuvânt de spus şi, desigur, şi către
românii din diaspora.
Era o dăruire excepţională în a sluji lucrarea
altcuiva, facultate pe care o menţiona şi Lovinescu în
monografia sa despre Eminescu, publicată în 1940, anul
centenarului naşterii criticului.
Dincolo de semnificaţia morală, a actului editorial,
se conturează, indiscutabil, valoarea lui culturală, care
o include implicit şi pe cea estetică propriu-zisă.
Autorul (Testamentului… nu are nicio clipă de
ezitare în această privinţă, venind mai întâi cu citarea
reacţiilor pozitive din presă şi al mărturiilor
contemporanilor care apreciază înalt „afectuoasa
îngrijire” a criticului-editor. Şi „admirabilele creaţiuni”
ale poetului incluse în volum.
Analizei ca atare îi precede reproducerea
cuprinsului volumului cu specificarea faptului că nu
figurează niciuna din poeziile publicate de poet înainte
44
de debut şi că nu reproduce textul Luceafărului din

Almanahul „România jună” şi Convorbiri literare, ci o
versiune până atunci inedită cu statutul de inedite apar
poezii precum Lasă-ţi lumea ta uitată, Ce te legeni
codrule, Odă, La mijloc de codru des, în total 17 poezii,
la care se adaugă cele 6 din Familia.
Un astfel de cuprins apare ireproşabil, deoarece
avea „pasiunea totalităţii”, chiar dacă „îi era lezat
orgoliul de posesor al tuturor ineditelor poetului.
Rămâne problema, notează analistul, respectării minţii
lui Eminescu, care însă nu se ştie care a fost. Se
cunoaşte doar reacţia emotivă a lui Eminescu, înfăţişată
aşa cum este, oricât ne-ar durea: „a urât acest volum cu
toată puterea lui de a urî, care nu era mică”.
Mărturiile despre reacţia cu care a întâmpinat
Eminescu, aflat în străinătate la Casa de sănătate din
Òber-Döbling, volumul adus de Maiorescu („Eminescu
îl privi o clipă, apoi îl dădu deoparte. E drept că nu îşi
revenise încă pe deplin. Părea să nu fi înregistrat sau să
nu fi înţeles nimic (…) Între timp Maiorescu, dacă nu
dezamăgit, era mirat, cu toată competenţa lui
psihiatrică, de totala apariţie a poetului editat de el:
„Este de mirare că nu-şi mai aminteşte nimic de vizita
mea şi de colecţia poeziilor sale”, 75 scrie el surorii
sale Emilia, la 23 ianuarie 1884”) îl determină pe Creţia
să distingă în ea o motivaţie psihologică:
„De fapt, Eminescu puternic o zi înfrânt, nu era
dispus să transfere asupra nimănui dreptul de a face
45
Mihai Cimpoi
ceea ce numai lui îi revenea să facă. Se simte în reacţia

lui sălbăticia tuturor însinguraţilor mai mari decât
propria lui singurătate. În realitate, cu Eminescu în
acest plan nu se putea comunica, era mai presus de
puterea oricărei iubiri” (ibidem., p. 120).
O altă mărturie – dramatică, zguduitoare – este
citată din amintirile lui State Dragomir (cf. Amintiri
despre Eminescu, vol. Mihail Eminescu. Literatură,
Iaşi, 1903). Ne referim şi noi la ea, cu rezerva firească
faţă de veridicitatea ei. poetul ar fi intrat în magazia lui
Serega un volum şi a început să rupă furios mai multe
cărţi. Una din cărţi nu i-o putură scoate din mâini şi,
ieşind cu ea afară, continua s-o sfâşie în bucăţele. „M-
am aplecat, notează autorul Amintirilor, şi am luat mai
multe foi: erau din volumul lui de versuri”.
Comentatorul lui Creţia conţine, în fapt, însăşi
reacţia sa sufletească la un asemenea eveniment şocant,
dar şi o notare a atitudinii faţă de ediţia, rămasă
neschimbată şi eliberată de vreo acuză etică: „Or, faptul
acesta de viaţă, pătimirea aceasta care ne afectează
nespus şi în care se citeşte o reprobare, o dezavuare mai
aspră decât moartea, nu delegitimează ediţia Maiorescu.
Evenimentele pot fi cuprinse în această naraţiune, totuşi
ele sunt incongruente, se situează în zone diferite ale
înseşi soarta lui Eminescu, ţin de alte determinări şi
trimit în alte lumi. Succesul şi înfrângerea lui Eminescu
nu s-au întâlnit niciodată. Iar orice considerate etic ar fi
46
aici, de orice parte a lucrurilor ne-am aşeza, o

necuviinţă” (ibidem., p. 121).
Sunt spuse tăiate în piatră, laconice şi apodictice,
nesuferind vreo punere pe cântarul zeiţei Themis.
Apărătorul criticului are un discurs tranşant, imparabil
în ce priveşte justeţea sa, susţinută de credinţă că el nu
avea cum să procedeze altfel. Era un act corect
deontologic şi cu valoare etică de un risc eşuat:
„Ediţia Maiorescu trebuie considerată în sine de
vreme ce a fost singurul act dintr-o lume de virtualităţi.
Criticul, fiind cine era, nu putea proceda altfel decât a
procedat. Nimeni nu i se putea substitui lui Eminescu
ca poet. Dar ca să-şi fie însu-şi editor nu i-a ursit, din
veşnicie, nicio Parcă. Cei care şi-au petrecut un număr
mai maree de ani în preajma operei sale trebuie să aibă
curajul s-o spună” (ibidem., p. 123).
E o dublă justificare morală în această aserţiune
fermă, în care se ghiceşte o notă de predeterminare: a
criticului, în baza actului săvârşit dintr-o sumă de
virtualităţi şi a celui care îl apără, în temeiul dreptului
pe care îl acordă experienţa de corectare
eminescologică îndelungată.
O ediţie a poeziilor lui Eminescu se impunea
imperativ, şi Maiorescu a fost acela care a înţeles acest
lucru şi a folosit conjunctura. „Cine altul?” este
întrebarea, iarăşi justificatoare, a autorului
Testamentului. Poetul n-a putut fi înduplecat să facă o
asemenea culegere, iar acum era târziu. Criticul editor
47
Mihai Cimpoi
vorbeşte în prefaţă, de „lipsa poetului din ţară”, dar, în

realitate îl considera pierdut pentru vecie. „Publicarea
operei îl aşeza într-o durată incoruptibilă”. Destinul lui
Eminescu şi a lucrării sale artistice fără precedent între,
ineluctabil, în zona tragicului.
Anatomia ediţiei începe, în registrul judecăţii la
rece, cu o îndreptăţire a neincluderii poeziilor de debut
din Familia (atât poetul, cât şi criticul au voit un
volum magistral) şi a celor inedite, în poezia cărora se
afla, acestea fiind citite în casa lui Maiorescu s-au
încredinţate, după ce le transcria pe curat, cu o
frumuseţe deosebită a grafiei, unor prieteni. Ele putea
fi reduse sau sporite la număr, dar, citite şi cunoscând
plăcerea împărtăşirii lecturilor în comun (ceea ce îl
determină pe câte-un amic să-i smulgă din mână câte-
un manuscris şi să-l ducă la Convorbiri literare,
făceau parte din partea cea mai înaltă a operei” şi o
„trebuiau să apară”.
Unele din manuscrise le aveau în posesie Maiorescu
şi ai lui, primite chiar de la poet, ceea ce a adus – lucru
fără precedent în literele româneşti – la publicarea de
variante într-un volum de consacrare.
Se anatomizează, după această constatare curioasă,
însă-şi structura ediţiei printr-un demers extins, acribios
la limită, justificativ, dar şi acuzator acolo unde îi
dictează simţul critic incoruptibil.
Prolegomenele insistă din nou asupra importanţei
ediţiei, care apare ca operă exclusivă a lui Maiorescu,
48
„durabilă prin consecinţele ei, şi bune, şi rele” – afirmaţie

urmată de o deschidere de paranteze explicitatoare:
„Rele nu în principiul organizării, tematice, ci în
deschiderea prin el, a unei căi către arbitrar. Bune
pentru că ediţia Maiorescu ne îndeamnă şi azi să
căutăm dincolo de cronologie, articulaţiile interioare
ale operei, pe care pura cronologie le obliterează”
(ibidem., p. 128).
Organizarea este socotită bună, pentru că urmăreşte
o dispunere „semnificatoare şi expresivă a poeziilor”.
Reproducând cuprinsul volumului (61 de poezii,
împărţite în edite şi inedite), cu o anumită ordine a
distribuţiei şi o respectare dau parţială a ordinii apariţiei
în revistă), se remarcă un criteriu de distribuţie,
conform acela al poeziilor care îi plăceau criticului în
mod deosebit, dar şi principiul tematic ce a guvernat
autoritar distribuţiile şi grupările.
Se consemnează un prim lucru care se degajă din
examinarea faptelor: intenţia de a da volumului un prolog
şi un epilog, concretizat în Singurătate şi Criticilor mei şi
de a face din Se bate miezul nopţii un simbol al
medianităţii, „punct de neclintire şi de suspensie a
gândului între regimul: vieţii şi acela al morţii”.
Este primul însemn al conceperii Marii structuri a
operei lui Eminescu ca un corelat formal al viziunii
ontologice, cel mai de seamă agent structurant: criticul
întrevede nu doar o componenţă, destul de heterogenă,
a celor două părţi ale poeziei, ci însăşi interioritatea
49
Mihai Cimpoi
liricii eminesciene, „dominată de opoziţia, mereu

abolită într-un punct ideal, dintre viaţă (eros, natură
eternă şi moarte (somnolenţă, extincţie, nefiinţă”.
Un alt principiu urmărit e acela ca „niciodată două
poezii care ar comporta aceeaşi definiţie esenţială şi să
fie puse alături. Monotonia e evitată cu această
strategemă schematică. Exemplul la îndemână sunt
poeziile cu tematică erotică:
„Dacă îi conferi fiecărei poezii de dragoste câte o
determinare specifică (de pildă: erotică de chemare –
împlinită sau nu –, de împăcare, de despărţire, de
depărtare, de pierzanie, de amintire, de regret,
funerare şi încă puţine altele, în special între cele
obiectiv-narative), descoperi că intenţia
diversificatoare a editorului a operat până la acest
nivel” (ibidem., p. 134).
În sfârşit, grupul de poezii care încheie volumul sunt
o dovadă a deplinătăţii puterilor creative ale poetului:
Doina, Mai am un singur dor, Epigonii, Călin, Strigoii,
Satirele (adică cele patru Scrisorii), şi Luceafărul.
Intervine o polemică lungă cu N. Georgescu în
privinţa unei coli imaginare care ar fi dispărut, după
care urmează o tot atât de extinsă prezentare a textului
poeziilor, cu o inventariere scrupuloasă a
inadvertenţelor de transcriere ale poetului, reproduse
ca atare de editor, a alterărilor datorate editorului, (cu
o comparare a textului a 21 dintre inedite publicate
imediat după apariţia lor în Convorbiri literare din
50
ianuarie şi februarie 1884), a greşelilor de culegere şi

intervenţiilor corective. Totul se face cu atenţionarea
că prin abordarea problemelor textuale nu trebuie să se
creadă că se urmăreşte o umbrire cu ceva a memoriei
lui Maiorescu, exemplar „prin supunerea la obiect şi
prioritatea criteriului de adevăr asupra oricăror altora”,
care „s-au înscris în însă-şi tradiţia instituită de el şi de
la care, cultura română n-a derogat nici odată fără
paguba ei”. Este invocată şi o altă justificare:
Eminescu e un poet dificil, editorul fiind pus în
situaţia de a greşi la tot pasul.
Un interludiu în dezbaterea problemelor textuale
prezintă un interes aparte: statutul textual al
Luceafărului, privit prin prisma modificărilor al
diferenţelor dintre textul apărut în Convorbiri literare,
în Almanahul societăţii „România jună” şi în ediţii
Maiorescu, a paternităţii versiunii de 94 în loc de 98 de
strofe şi a vorbirii Demiurgului.
Îndelungata stăruinţă şi chiar îndârjirea cu care a
lucrat asupra acesteia din urmă rezultă „din caracterul
extrem de frământat al redactărilor, din mulţimea
eliminărilor, adaosurilor şi reamplasărilor, din
travaliul înverşunat pe fiecare strofă în parte, astfel că
fiecare are o istorie aparte”.
Avalanşa de precizări privind numărul de strofe
(versiunea maximală are 24 de strofe, pe când
versiunea predată Almanahului are doar 11 strofe,
dintre care 4 lipsesc în ediţia princeps; lipsa totală a
51
Mihai Cimpoi
strofei 5 (77) din 2 versiuni, remanierile suferite de

strofele 21-23 (82-84) sau mai exact în 18-23,
sacrificarea de către poetul însuşi a strofei 5 (77) şi a
celei de-a doua părţi a vorbirii Demiurgului)
demonstrează o viaţă lăuntrică intensă a
manuscriselor Luceafărului.
Citirea şi examinarea atentă a celor zece versiuni
din vorbirea Demiurgului, a celor trei versiuni
integrale ale textului, a tot ce ţine de Luceafărul în
cele cinci caiete, totul scris cu fervoare şi
incondescenţă de neînchipuit de mâna lui Eminescu se
soldează, ne mărturiseşte cu aceeaşi sinceritate
dezarmantă, autorul Testamentului ne „dă mai mult
decât un rezultat filologic.
A citi aceste câteva zeci de file cu gândul la
mişcarea lor interioară, marcată de proliferări
inepuizabile, din sacrificii fabuloase, din ecouri şi să
reflexe care vin dintr-o perindare neostenită, „înseamnă
a accede la lumea însăşi a poeziei”.
Aici criticul-editor are chiar senzaţia infinitudinii
unei rostiri mitopo(i)etice, a unui continuum imaginar,
cum zice Mikel Dufrenne, a unei cântări (orfice,
adăugăm noi) care-şi este sie-şi lege şi dezlegare,
transfigurată într-un „freamăt infinit” ca de şoapte de
frunze sau de valuri ca de îngânare de glasuri reluate
unul prin altul fără contenire.
Intervine poetul care-l completează simbiotic pe
critic, având revelaţia descoperirii a însăşi esenţei
52
Poeziei. Iată pasajul integral cu această senzaţie

subtil poetizată:
„Devenită cântec în sine, lui singur dezlegare şi
lege, într-un freamăt infinit, ca de frunze sau valuri, ca
de glasuri mereu luându-şi şi reluându-şi unul altuia
aceleaşi vorbe şi trecându-le, într-o lentă transfigurare,
altora şi altora, alcătuindu-se nocturne, visătoare, într-o
lume fără ţărm” (ibidem., p. 173).
Copleşit de intensa lucrare asupra marelui poem,
alegându-se cu această răsplată hărăzită a transformării
actului de lectură, săvârşit cu dăruire şi stăruinţă, în act
de revelaţie a esenţei Poeziei, autorul Testamentului
iniţiază şi în actul de structurare a unei viziuni.
Actul iniţiatic, luat în ansamblul lui, cunoaşte mai
multe etape. Cea dintâi e identificată în modul de
scriitură, determinat de nevoia de depăşire a unei limite
şi de nevoia, recursivă de epurare. – Se fac vizibile aici
toate tendinţele de descătuşare a spiritului. – în special
acea de menirea ei „pământească”, de referenţialul
obişnuit; ea ascultând acum numai de forma pură:
„Scrisul fără ţel lumesc, proliferarea poeziei într-un
spaţiu infinit, ca într-o conflagraţie finală a densei
substanţe eterice. Căci acum Luceafărul există şi în
rigoarea acelei minţi fără greş şi în freamătul de flacără
cu marginile dinspre nefiinţă măcinate de prea ardente
vise, gata să treacă dincolo de verb sau să-şi păstreze
numai forma pură” (ibidem., p. 178).
53
Mihai Cimpoi
Petru Creţia intuieşte un lucru fundamental în

geneza interioară ea ascultă numai şi numai de propriile
legi, de daimonion-ul lăuntric al poetului.
Momentul întrezărit ne aminteşte de ceea ce spunea
Nichita Stănescu în Sandaua lui Marc-Aureliu din
Cartea de recitire:
„Poezia îşi propune ca material de expresie însă-şi
poezia, nu mai avem de-a face cu poezia, ci cu meta-
poezie. Poezia este meta-lingvistică şi muzica autentică
este meta-sonoră” (Nichita Stănescu, Fiziologia
poeziei, Bucureşti, 1990, p. 273).
O a doua etapă se configurează, începând cu o
curioasă însemnare cu cerneală neagră, Legenda
Luceafărului (modificat şi cu mult înălţat sfârşitul à la
Giordano Bruno) şi dea în jurul ei cu un creion roşu La
steaua care-a răsărit)/ E-o cale-atât de lungă”, fapt
care-l trimite pe cercetător la manuscrisul 2266, 20r-
21r; unde se află scrise (la început cu o ortografie pe
care o depăşise demult, specifică el) şase strofe: trei din
Luceafărul şi trei din La steaua, împletire taxată de
Perpessicius drept-pur exerciţiu ortografic”. Împletirea
s-a făcut în felul următor: poetul a luat strofa 50 din
Luceafărul, a intercalat primele trei strofe (cele
cosmografice din L steaua şi a continuat, desăvârşind
constelarea, cu strofele 59 şi 60 din Luceafărul. –
„Amalgamarea ar fi dat ca şi cum un alt final al
poemului: „Dar nici nu ştii măcar ce-mi ceri,/ Dă-mi
pace, fugi departe,/ Căci de Luceafărul din cer/ M-a
54
prins un dor de moarte.// De unde el mi-a răsărit/ E-

atâta cale lungă/ Că mii de ani i-a trebuit,/ Luminii să
mă ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum,/ În sferele
acele/ Iar râzi lui abia acum/ Luci vederii mele.// Icoana
lui – care-a murit-/ Şi azi în cer se suie,/ Era când nu l-
am fost zărit/ Iar azi îl văd şi nu e.// Îl văd şi genele îmi
plec,/ Căci mi le umple plânsul/ Când ale apei valuri
trec,/ Călătorind spre dânsul.// Luceşte c-un amor
nespus/ Ca noaptea să-mi alunge,/ Dar se ridică tot mai
sus/ Ca să nu-l pot ajunge”.
Poetul era pregătit să facă schimbarea, fiindcă era în
firea lui să opereze schimbări în acest sens aducându-se
modificările făcute pe textul Cezarei (în vederea
traducerii în germană de Mite Kremnitz), intervenţiile
din forma finală a variantei Mai am un singur dor şi în
cele 7 poezii publicate în Familia.
Petru Creţia, împletirea celor şase strofe e dovada
unei linii structurate din Marea structură a operei
eminesciene, cele două părţi componente unindu-se în
tensiunea unui mare patos:
„... Sufletul vrăjit de Luceafăr al Cătălinei rămâne
pe veci aşezat în lumea de jos a pătimirii, departe în
adânc sub marea absenţă astrală din depărtarea de
nemăsurat, de neajuns, de neuitat, a unei lumi mai
înalte, făcută din altă esenţă şi din altă veşnicie. Ceea ce
în La steaua este o dulce-amară durere generică (sau
strict personală, lucruri identice în lumea poeziei mari)
aici capătă fervoarea unei rare întruchipări, se umple de
55
Mihai Cimpoi
reverberaţia unui suflet natural supus unei experienţe

unice” (ibidem., p. 179).
Câteva pagini din Testament sunt pline de savoarea
descifrării textului, făcute cu arguţie, cu o plăcere
intelectuală ce împrumută ceva din însăşi demonia care
l-a stăpânit pe Eminescu în timpul elaborării discursului
Demiurgului. Cu instrumentar însuşit bine de la
filosofii antici, unii traduşi şi interpretaţi de el, este
urmărit labirintul dedalic (labirint în labirintul
manuscriselor) constituit din aporii, fracturi logice,
incongruenţe, obscurităţi şi însoţit de o expunere de
raţiuni care le motivează.
Se reconstituie în felul acesta într-un ansamblu
coerent toate elementele componente din cele 10
versiuni, se urmăreşte logica lor internă, se trec în
revistă remanierile, se atestează paternitatea
abrevierilor, se analizează motivele care l-au determinat
pe poet să le facă şi se explicitează semnificaţiile
sugerate de dialogul lui Hyperion cu Demiurgul sau al
lui Cătălin cu Cătălina.
Dezvăluirea motivaţiei tuturor redactărilor, orice
formă ar lua (de remaniere, abreviere, eliminare,
restabilire conturează – lucru cel mai important –
„schema” viziunii cosmografice (îi zice exegetul), care
ne înfăţişează două lumi: cea de sus veşnică, identică cu
sine, încremenită parmenidic, nesupusă determinărilor
de spaţiu şi timp şi ciclului neşters şi morţii şi cea de
jos, supusă naşterii, devenirii, morţii, întâmplării,
56
soartei şi pătimirii, statutul existenţial al lui Hyperion,

consubstanţialitatea lui cu Demiurgul. Pe parcurs apar,
însă incongruenţele în logica Demiurgului care spune
(ca şi cum ar tinde spre o imago mundi sub specie
generationis et corruptionis) că „ordinea zămislirii şi
extincţiei, ca ordine este eternă”, accentul căzând nu pe
recurenţa morţii, ci pe veşnica renaştere (asemenea
cuvinte, intervine eminescologul, ar fi îndreptăţit să le
spună o fiinţă muritoare) şi în logica vorbirii lui Cătălin
despre ciclicitatea eternă a formelor în strofe care
numai reapar. În discursul Demiurgului se desluşeşte
următorul merit al ideilor, care s-ar cădea rostite mai
degrabă de o fiinţă pământeană:
„– Îmi ceri să-ţi iau eternitatea ca să poţi muri, ca să
te poţi şi întoarce în vecinicul repaus, după care,
cuprins de ispita iubirii atâta însemni. Dar eu:
a) Nu pot să-ţi dau condiţia de muritor, pentru că
noi, fiind consubstan mă voi nega pe mine însumi şi voi
ar însemna să mă neg pe mine însumi, să tăgăduiesc
adevărul care ne cuprinde în veşnicia lui (teză care va
câştiga teren în versiunile următoare, până la VII
inclusiv).
b) Chiar dacă te-ar face muritor, aici cităm
exact, te-aş integra într-o lume în care moartea lqa care
aspiri este pură aparenţa în vreme ce entităţile pieritoare
din care este făcută umplu nişte tipare, nişte Forme
inalterabile, pe voci nepieritoare, sustrase timpului şi
devenirii; ţi-oi pierde doar identitatea, fără să te poţi
57
Mihai Cimpoi
stinge în repaos, pierind şi renăscându-te mereu în

neodihna veşnică a naşterilor şi a pieririlor care se
perindă prin eternitatea formelor” (ibidem., p. 169-170).
Teza aceasta, conchide Petru Creţia, deşi
nedumereşte, părând de neexplicit, nu impietează
asupra logicii impecabile a discursului, toate strofele
înscriindu-se perfect în ea.
În cazul celor două vorbiri – a Demiurgului către
Hyperion şi a lui Cătălin către Cătălina –, la care
Eminescu a lucrat intens, făcând redactări de tot felul
(de la eliminări şi adaosuri la transferul de strofe) s-a
dovedit efectul deosebit al urmăririi structurilor mici, în
care se răsfrânge Marea structură a poeziei
eminesciene, ce impune „lumea vieţii” poetului
(expresia e a lui Husserl).
58
„VEACUL EMINESCU”
Istoria ediţiei princeps Maiorescu, care a cunoscut

11 ediţii în timpul vieţii poetului (care nu a adăugat
nimic nou în cele, fapt confirmat de răspunsul dat la
invitaţia de a trimite poezii noi pentru cea de-a III-a
ediţie: „Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie,
nu am”) ar constitui, prin cursul ei lipsit de sinuazităţi
şi îndrumat de credinţa criticului-editor că e o ediţie ne
varietur o mică edisee editorială. Pe parcurs, şi cea de-a
III-a ediţie se includ, faţă de primele două, poeziile La
steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva, în cea de-a V-a
Diana, Sara pe deal, Sonet (Ori câte stele) şi Dalila
(Satira V). La aceste adaosuri se mai adaugă în
Postscriptum cu precizarea datei naşterii poetului), şi o
errata în ediţia a VI-a şi studiul Eminescu şi poeziile lui,
în ediţia a IV-a. Fapte de ordinul neobişnuitului nu se
înregistrează.
În schimb, în perioada, denumită de Creţia „Veacul
Eminescu”, se conturează o posteritate editorială foarte
frământată şi grevată „fie de prejudecăţi, fie de
neverosimile comodităţi”, de fidelităţi şi infertilităţi faţă
de manuscrisele lui Eminescu. Tot ce se întâmplă, în
materie de editare a operei lui Eminescu timp de un
59
Mihai Cimpoi
veac ar constitui o Mare odisee editorială. Este supusă

unui examen sever modul în care sunt reproduse textele
în special în ediţia princeps, în Convorbiri literare, dar
şi în ediţiile Creţu, Scurtu, Ibrăileanu, Perpessicius).
Radiografia generală pe care se face pe zeci de
pagini, cu elor x spre poezii conţinute în diferite
versiuni – ale poetului şi ale editorilor –, spre versuri
aparte cu disocierea transcrierilor corecte şi celor
greşite, arbitrare, spre sursele provenienţei, spre
raporturile textuale cu corespondentul lor (din
versiunea integrală publicată de Maiorescu la ceva mai
bine de o jumătate de an după moartea poetului), spre
reluările de poezii făcute de poetul însuşi.
Aceste analize, numeroase extrem de aplicate, de
acribioase, sunt inspirate, după cum recunoaşte însuşi
autorul Testamentului, de „strădania de a accede până
la textul eminescian autentic”:
„În aparenta lor ariditate filologică se află, mereu
prezent, gândul că până nu avem totalitatea textelor lui
Eminescu, editate în forma lor cea mai apropiată de
intenţia poetului, exegeza se situează pe un teren
îndoielnic şi derutant, adesea primejdios. Dar, se va
spune pe de altă parte, după un veac şi mai bine, nu
totul este lămurit sau trebuia lămurit”. Răspunsul este
că trebuia şi nu este” (ibidem., p. 234).
Drept dovadă sunt sumedenia de citiri greşite, care au
fost de corectat, afilierile până acum inexistente ori
defectuoase până la absurd, ceea ce a generat
60
reconstituirea de mare drame şi poeme. Ne-am pomenit,

se mai adaugă – cu titlu de argument, în faţa unor texte
„de nimeni descifrate şi date la lumină sau lăsate în voia
unui tumult pe care îl considerăm mai preţios decât orice
pedestră şi gospodărească rânduială”.
Avem graţie acestei strădanii neostoite de a
accede la Eminescu cel autentic, reconstruiri de texte,
fidele intenţiei poetului sau apropiate ipotetic faţă de
ea, precum cele ale Glossei, Sonetului Veneţia, Cu
máine zilele-ţi adaogi, La mijloc de codru des, Peste
vârfuri, Singurătate, Sonet (Trecut-au anii…), La
steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva, Diana, Din
noaptea, Seara pe deal, Dalila (Scrisoarea V), Nu
mă-nţelegi, Luceafărul, Muşatin.
Este rodul rezultat din travaliul filologic al
autorului Testamentului, din intuiţia intenţiilor
formative ale poetului, din identificarea unităţilor
textuale care constituie, la nivel sintagmatic, Marele
Text eminescian al lumii.
Apropierea de autenticul Eminescu s-a făcut, în acest
veac, nu doar prin editarea integrală a operei sale (ca toate
problemele textuale inerente). Ca şi prin noile exegeze,
dintre care sunt remarcate studiile lui Călinescu, Ştefan
Cazimir, George Munteanu, Svetlana Paleologu-Matta, I.
Negoiţescu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Ioana Em. Petrescu, Rosa del Conte, Constantin Ciopraga,
Dan C. Mihăilescu, Felicia Giurgiu.
61
Mihai Cimpoi
ISPITA REVIZUIRII
Cel care s-a aplecat, cu sacrificiu şi dăruire egalate

numai de Perpessicius şi Vatamaniuc, cu care a format
o echipă de cercetare, pretabilă la denumirea grupul
magnific, s-a pomenit atras în rândul celor puşi, după
decembrie 1989, pe demitizarea lui Eminescu, pe
revizuirea valorică a operei şi debronarea lui din centrul
canonului literar românesc.
Ce-i drept, în capitolul special consacrat unei atari
probleme, se face o destinaţie între nivelul de sus al
cultului lui Eminescu, înălţat pe marginea mitizată de
„tânăr geniu” (concept al romantismului german), de
tribun, cel a ziaristului incoruptibil, care a luptat pentru
valorile care definesc noţiuni în puritatea ei şi împotriva
a tot ce agresa aceste valori, de exponent al ideii
naţionale (preluat de spiritul public, dar şi de toate
extremismele naţionaliste de legionari la comuniştii
naţionalişti din ultimele decenii ale secolului al XX-
lea), de martor naţional (ca Horea şi ca Avram Iancu),
şi nivelul cel mai de jos: „acela al anecdoticii, al
poeziilor apocrife euforice, al legendelor legate de felul
morţii, un întreg fenomen Kitsch cu rădăcini foarte
adânci, care este şi el o componentă pe altă faţă, a
62
mitului, a unei imagini arbitrare, cu elemente de

realitate metamorfozate grotesc” (ibidem., p. 306).
Petru Creţia, împărtăşind întru totul opiniile din
„magistralul” articol al lui Andrei Pleşu Eminescu şi
recitatorii, din care citează abundent, dezavuează
festivismul, care furişează grotescul, cu care sunt
marcate ziua naşterii şi ziua morţii poetului:
„Adunările se înfioară de emoţii şi extaze la auzul
frumoaselor alocuţiuni şi oraţii, împănate cu nu mai
puţin frumoase recitări, cu lieduri (cântate de nişte
doamne opulente), coruri (executate nu o dată de elevi
– îngeri), piese orchestrale, declamări de poezii
închinate poetului şi prilejului, constelate toate de o
frazeologie plină de formule liturgice: luceafărul
poeziei româneşti, arhanghelul, arheul, martirul,
sfântul, până şi Cristul nostru, suflet la sufletul
neamului, trecerea lui în eternitate, rostirea poeziilor nu
doar ca poezii, ci rugăciuni şi, nu rareori, chiar mai rău
decât atâta” (ibidem., p. 309).
Absolutizarea acestui festivism (care, evident, are
laturile lui bune şi rele) e făcută în spiritul demitizării,
al negării centralităţii canonice a poetului şi al statului
sau de poet naţional, fenomen, care, aşa cum sublinia
Theodor Codreanu „nu este o invenţie a intelighenţiei
româneşti, ci e o înverşunare ideologică a marxismului
cultural, supravieţuitor în postcomunism, cunoscut şi cu
political correctness, ideologie ce bântuie azi prin
63
Mihai Cimpoi
lume” (cf. Elena Courei, Convorbiri cu Theodor

Codreanu, Botoşano, 2019, p. 193).
Pentru a ne debarasa de festivismul care ia proporţii
caricaturale, se formulează chiar nişte reţele de
moderare şi îndrumare pe un făgaş al cunoaşterii
adâncite a operei ca atare: un studiu mereu împrospătat
şi extras al operei, creaţiei, care să nu se limiteze la
ediţiile Eminescu; o informaţie actualizată privind
apariţia unor exegeze recente, în special asupra celor ce
deschid căi noi, importante pentru cunoaşterea lui
Eminescu; renunţarea la discursurile eminescolatre,
golite de sens şi exaltate; o împrospătare a modului de a
recita, care să evite maniera matrioford-retorică, străină
esenţei muzicale adânci a liricii eminesciene (în acest
sens sunt recomandate sfaturile pe care le dă Hamlet
actorilor); o promovare a ceva nou, ce să depăşească
canoanele tradiţiei.
Formulând aceste reţete de refacere a modului de a
sărbători pe poet, Creţia menţionează că în ele nu
trebuie văzute vreo notă de impietate faţă de dragostea
ce i-o purtăm, iubirea trebuind să depăşească pragul
iubirii, a iubirii şi al simplei porniri a sentimentului, ci
un adevărat amor intelectualis poethe, străin de exilarea
ei frustă, inerţială şi de kitsch:
„Nimeni nu spune că Eminescu nu trebuie
sărbătorit, fie şi fără vreun soroc anume. Dar nu aşa.
Relaţia cu el nu se cade să se transforme în acte de cult,
ci, cu deplină căldură a inimii şi răceală a intelectului,
64
în acte de cunoaştere, de analiză atentă, de înaltă

sinteză. Aceasta e adevărata sărbătoare. E drept că e
greu” (ibidem., p. 311).
Este reluat integral şi răspunsul la ancheta revistei
Dilema (din martie 19949 care conţinea întrebarea
Cum vi se pare că funcţionează modelul Eminescu în
spaţiul cultural contemporan?, răspuns care e
conceput în două chei. Prima e cea a definirii
modelului ca atare (de un foarte mare poet şi anume
unul care a dat în ceasul său măsura şi expresia
deplină a puterilor poetice ale comunităţii noastre
naţionale şi ale limbii româneşti şi de ziarist „cu un
larg orizont cultural care cu adâncită informaţie
istorică, cu o mare energie şi frumuseţe a verbului şi
cu intensă participare interioară, iubire de neam;
marele poet a fost, se precizează în răspuns, şi „un om
politic în sensul înalt şi fundamental al cuvântului,
acela de cetăţean interesat de bunul mers al cetăţii”).
A doua, însă, o contrazice total pe prima, fiind
menţinută în spirit negativist, consumător cu intervenţia
de detractare publicate de revistă. Ca poet spune cu
vădită injusteţe intervievatul, a fost un model doar
pentru epigonii săi, căci nu poţi porni de la exemplul lui
ca să devii un mare poet („Eşti sau nu eşti, şi cu cât îi
semeni mai puţin cu atât eşti mai mare”). Aici vin
imediat contraargumentele: Arghezi, Bacovia,
Stănescu, Sorescu l-au considerat un model (Stănescu
vorbea, bunăoară, despre Eminescu cel Mare).
65
Mihai Cimpoi
Spiritul critic capătă o turnură de totală

desconsiderare a publicisticii în consens cu detractorii.
Este bine să ai cuvântul şi talentul lui, dar este
contraindicat să „îl imiţi în pasionalităţile lui excesive
şi partizane, adesea nedrepte, în atacurile brutale la
persoană, în stereotipiile obsesionale, în violenţele de
limbaj, în generalizările abuziv e” (ibidem., p. 319).
Nu e de mirare că şi-a iubit neamul, „ca puţini, când
cu becciditate, când prea adesea, cu părtinire”. În
punctul acesta vine acuza supremă:
„N-ar fi mare rău în asta, dar întreaga (subl. noastră
– n. n.) lui publicistică politică este intens xenofobă
(subl. în text – n. n.), până în fibra ei, orice ar spune
sofiştii naţionalismului din ultimele decenii. Nu zice
nimeni că trebuie să ne iubim duşmanii din afară sau să
închidem ochii la relele pe care anumite comunităţi
aduse pe aici de istorie ni le-au pricinuit. Eminescu
derogă însă de la calma analiză istorică şi sociologică şi
transformă alogenia în principiu cauzal … de explicaţia
istorică, dându-le o pondere excesivă şi înnegrind-o cu
necruţarea urii” (ibidem., p. 319-320).
Aducând în discursul său pătimaş (or, tocmai felul
acesta de discurs îl dezavuează la publicistul
Eminescu), intervievatul Dilemei, se referă la străinii
înfrânţi, la veneticii primiţi cu bunăvoinţă şi asimilaţi,
fie ca obşte, fie ca inşi, la cei care au plecat pentru că
nu le-a fost de folos să rămână, la cei cu care am avut şi
mai avem necazuri şi vrajbe, considerând conclusiv că
66
„exagerarea prejudecăţilor şi incitarea la discordie”,

precum şi „înfierarea pătimaşă şi prigoana” pot fi
soluţii de convieţuire civilizată”.
Nu e cazul să deschidem aici o polemică cu
intervievatul, fiindcă ne dăm seama că el s-a
pomenit pe aripile curentului (ca să ne aducem
aminte de faimosul roman al americancei Margaret
Mitchell) antieminescian.
Mania etică din publicistică (şi din poezie) se
îndrepta nu contra străinilor luaţi în ansamblu, ci numai
asupra elementelor alogene care constituiau, de altfel,
deopotrivă cu elementele autohtone, împroductiva
pătura superioară. Faptul îl demonstra Călinescu în
substanţialele sale analize.
Intervievatul conştient, în virtutea experienţei sale
de cercetător al manuscriselor, de statutul, fundamentat
valoric, de pattern al lui Eminescu în cultura
românească, ajunge până la a-l declara model negativ,
că este cel care serveşte drept model de manipulare a
unei „imagini (eidolon) privilegiate şi a afirma cu titlu
de ultima raţiune că nu avem nevoie de modele,
inclusiv, – bineînţeles de modelul Eminescu. Citam că
o notă evident de regret şi de surprindere neplăcută
acest final evident pătimaş şi răsturnător de o credinţă
avută şi mărturisită constant:
„Nu cred în modele de acest fel (în modelul de „om
deplin al culturii româneşti”, pe care-l considera Noica,
după şi în modelul de manipulare a unei „imagini”, de
67
Mihai Cimpoi
care am vorb. – n. n.), în exemplaritatea unui om oricât

de mare ar fi, pentru simplul fapt că tiparul, forma
mentis, preexistă în cei care invocă modele, ţi pentru că
ei le adoptă doar pentru a adăuga un prestigiu august,
greu de tăgăduit, propriilor lor gânduri şi vreri. Omul
mare nu este un model, el este o zestre şi o măsură. Mai
mult, nu cred, dincolo de orice consideraţii despre
modele, nici în ideea că Eminescu este „expresia
deplină a sufletului românesc” sau „întruparea cea mai
deplină a inteligenţei sale”. Eminescu este una dintre
ele, în trecerea a vremurilor, în înseşi principiile
sufletului naţional, în aşteptarea altora şi a altora ca el”
(ibidem., p. 322).
Intervievatul simte gravitatea afirmaţiilor sale,
perturbatoare a tot ce a spus în Testament, şi vine cu o
declaraţie finală întăritoare a asumării impietăţii:
„Îmi asum această gravă impietate, care nu e una
faţă de Eminescu, şi faţă de idolatrii săi dubioşi,
agresivi şi refuzaţi de idol.
Recomand studierea atentă, competentă şi probă a
operei sale” (ibidem).
Eliberaţi de această surprinzătoare întorsătură a
lucrurilor, continuăm să mergem pe făgaşul luminător
al încredinţării (cititorului) că afirmaţiile
eminescologului „se întemeiază exclusiv pe realitatea
textuală şi anume pe totalitatea ei”, excluzând „orice
supralicitare, orice răstălmăcire, orice decontextualizare”.
68
Este, ne mai încredinţează el, un principiu de metodă,

de la care n-a derogat cu nici un pas.
Voind să-şi împlinească viaţa cu un plan („în forma
şi în ordinea ideală” a poeziilor), a acceptat mitologia
romantică a geniului, definind proeminenţa acestei
fiinţe de alt rang.
În mod logic normal, trebuie pornit de la acest nivel
înalt al Conştiinţei de sine a poetului şi trebuie pusă
într-un asemenea cadru de referinţă ciudata
complexitate a textelor sale, pline de „disparităţi, de
contradicţii, de inconsecvenţe”, care ţin atât de „un
statornic tumult interior”, cât şi de data redactoare şi de
variabile stări de spirit.
O primă constatare e că el îşi reprezintă poetul
(bardul) şi actul poetul ca fiind de o pură şi
convenţională provenienţă clasicizantă este „inspirat de
Apollon sau de Muze, se adapă de la izvorul delfic,
cântă din liră sau din harpă, este sau vrea să fie
încununat cu lauri”. Invocându-l pe Orfeu, care îşi
asumă harfa în mare, atrăgând plânsul amor al unei
Grecii pierdute el îmbrăţişează conceptul vechi grecesc
de poezie (ca îmbinare între verb şi cânt). Conceptul
eminescian de poezie se conturează ca un panlirism
cosmic, ca o expresie conaturală şi spontană a
cosmosului însuşi.
E revelatoare în acest sens observaţia că în cele
peste 40 de versiuni ale poemului Memento mori este
69
Mihai Cimpoi
vădită în urzeala sunetelor şi în tăcerea de dincolo de ea

intonarea instrumentată a unui cântec cosmic.
Eminescu realizează, apoi, constată cercetătorul, o
îmbinare fericită între dragoste şi poezie. Substanţa
erosului său e alcătuită din stări frământate, „de
neputinţă, de stingere, de zădărnicie şi de pierzanie, de
urât, de amar şi de lipsă de sens”. Imaginea
emblematică a erosului eminescian e lira sfărâmată.
Alte teme fundamentale sunt identificate în
convingerea pe care a avut-o Eminescu în măreţia
(statutară) a poetului care se vedea un cântăreţ nu al
lumii de ticăloşi şi zevzeci, ci al vuietului istoriei, al
poveştii naşterii şi pieirii cosmosului, al „înfăţişărilor,
rumorilor, umbrelor şi luminilor acestui pământ.
Pătruns de durere, până la limita tragică, Eminescu
s-a confruntat cu principiul dominant al lumii: acela al
Răului. Dar, contrar acestei obsesii a iubit, în chip
narcisic, actul scrisului, care-i aduce o înseninare,
cunoscutul catharsis. Ştia, că aşa cum putem deduce din
finalul poemului Memento mori ca din apa sfântă a
nemuririi în vinul poeziei e doar un strop: „Conştiinţa
poetului se afla izbăvită de orice deşertăciune”
(ibidem., p. 331).
Acum, în încheiere, se spune memorabil că este de
recuzat şi ca judecător al operei sale şi ca editor al ei, că
atât cu voia lui cât şi mult fără ea, ne-am ales cu
capodoperelel dn ediţia lui Eminescu şi cu cea rămas
din manuscris, un tezaur fabulos:
70
„Aşa a fost să fie şi este bine că a fost aşa. Deşi am

inima grea, pentru că ştiu că, fiind cum era, trebuie să
fie supărat pe noi. Îl vom ruga pe Apollon să ne
împace” (ibidem., p. 340).
Şi, ca să termine într-un acord major împăciuitor,
eminescologul retractează ceea ce a spus, cu înverşunare
polemică, în răspunsul dat anchetei Dilemei:
„Pe de altă parte, Eminescu n-a ştiut, şi nu avea cum
să ştie, în ce măsură va deveni coextensiv cu conştiinţa
de sine, în sfera marii culturi, dar nu numai aici, a
întregii comunităţi româneşti. Formula „poet naţional”,
aplicată stereotip lui Eminescu, este încă insuficient
analizată. Şi prea adesea pradă unei retorii sforăitoare
şi, mai grav, neverosimil de ignorante. Dar este exactă.
Să fi ştiut că aceasta i-a fost, din leagăn, ursita, s-ar fi
cutremurat. Dar poate nu i-ar fi părut chiar de tot rău. A
fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slăviri şi
onoruri, dar rangul acesta poate l-ar fi acceptat, pentru
că nu i-a fost acordat de nicio instituţie, ci de însuşi
sufletul neamului său” (ibidem).
71
Mihai Cimpoi
INSTITUŢIONALIZAREA
LUI EMINESCU LA IPOTEŞTI
Ideea instituţionalizării la Eminescu a fost dintr-un

început asociată celei nicasiene a facsimilării
manuscriselor lui Eminescu. „Admiţând că formularea
„instituţia (naţională) Eminescu este corectă, afirma
Creţia, cred că este nevoie de o instituţionalizare a
cercetărilor eminescologice, cum au făcut şi alte
neamuri cu poeţii lor mari”:
Prima întâlnire a muzeografului Valentin Coşereanu
cu eminescologul avea acest deziderat, iniţiativa lui
Noica fiind întâmpinată de o propunere absurdă a unui
doctor (Iuliu Buhociu) de a împărţi, la sfârşitul operaţiei,
manuscrisele pe genuri. Evident, propunerea a fost
respinsă categoric cu argumentul imparabil ce ar fi „un
haos total”, ce ar impieta asupra „ordinii interioare a
poetului…”. Muzeograful este impresionat de faţa de
copil, foarte plăcută vederii – „în ciuda asprimii ei
aproape impuse” şi de fermitatea cu care îşi susţinea
convingerile: „Omul acesta avea atâta insistenţă în a-şi
susţine ideile, încât fără să-ţi vorbească prea mult – căci
mergea direct la esenţe – reuşea să impună
interlocutorului ideea pe care o susţinea nu numai printr-
72
o tărie interioară greu de explicat, dar şi printr-un flux

interior al unei priviri adânci, flux pe care ţi-l trimitea
parcă subliminal direct din creier” (Valentin Coşereanu,
100 de zile cu Petru Creţia, ed. Junimea, Iaşi, 2014).
Eminescologul era convins că trebuie respectată întru
totul numerotarea filelor de la Academie, „care consfinţeşte
o situaţie dată de soartă”, renunţarea la ea înseamnă a strica
truda a trei generaţii de cercetători şi editori: „Sarcina de a
descoperi ordinea jubiacentă acestei neorânduieli de
amprentă atât de personală este a editorului textelor. Şi
această ordine există cu adevărat. Cine examinează cu
atenţia cuvenită sinopsele manuscriselor în ediţia integrală
întemeiată de Perpessicius îţi poate da seama ce înseamnă
acest travaliu şi ca rezultat dă. Uneori, pentru o poezie nu
prea întinsă trebuie să însumezi trei-patru manuscrise şi
câteva bune zeci pagini ori segmente de pagini răzleţe”
(Ibidem, p. 25).
Mărturisind că nu-i plac festivismele, acceptă să vină
la Ipoteşti ca să vorbească despre manuscrise „cui o fi
drag să mă asculte”. Transliterarea manuscriselor
trebuie făcută în spiritul limbii de atunci, din vremea lui
Eminescu, pentru a păstra întreg farmecul lor. Urmează,
după această expunere de convingere, relatarea unui
episod întâmplat cu Ilarie Chendi, care în patima lui
nestăpânită pentru Eminescu, se muta la gazdele în care
a locuit el. Nemţii, la care a stat poetul înainte de
internare, i-au povestit că au apărut trei domni elegant
îmbrăcaţi, care s-au dat drept prietenii lui Eminescu şi au
73
Mihai Cimpoi
cerut să li se dea manuscrisele care se păstrau la aceştia.

Fiind de bună credinţă nemţii i le-au dat, fără nicio
formalitate şi fără să-i întrebe măcar cum îi cheamă. Dat
fiind că a scris mult în răstimpul dintre 1883-1889 cei
trei „au avut ce lua” (Unde o fi acele manuscrise nu se
ştie nici azi. Dacă s-or fi păstrat, din cauza fricii, ca să nu
li se confişte, deţinătorii lor, nu sunt dispuşi să le dea.)
Aflăm, apoi, din acest jurnal, că avea de gând să
înfiinţeze la Ipoteşti o şcoală de iniţiaţi în descifrarea
manuscriselor, pe care s-o îndrume el, că a fost cuprins
de frică la cutremur să nu fie afectate, deşi erau încuiate
într-o ladă de fier, că, după cum mărturisea poetul, „a
ieşi în publicitate nu-i glumă” şi trebuie să cumpăneşti
de-o sută de ori până dai publicităţii ceva.
La intenţia de a rămâne în Italia, îi spune autorului
Jurnalului că acolo poate învăţa ce instrumente au
cercetătorii pentru Dante, Petrarca şi alţii, dar că
„miezul problemei Eminescu tot aici rămâne”, şi că
nimic nu-i întâmplător pe lume şi că ar veni la Ipoteşti
să ţină o tabără de greaca veche. Va veni, întru
realizarea acestei idei în iulie 1991 la Ipoteşti cu un
grup de studenţi „cei mai dragi ai săi”.
În timpul unei vizite la lacul codrilor albastru” de la
Beiza, şi vorbeşte diaristului despre modul diferit al
popoarelor de a privi cerul cu nori (cu care e o întreagă
poveste): fiecare vede cerul lui. Notează, apoi, în cartea
de impresii: gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui,
gândiţi-vă cu durere şi respect. „Poetul ştia bine, cu o
74
suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu (…) A

trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie
că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea
istoriei toţi ai lui, noi cu înaintaşii lui, îl vor iubi ca
nimeni altcineva” (Ibidem, p. 52).
Petru Creţia este prezentat ca un om al studiului,
mereu retras în liniştea augustă a camerei sale, dedicat
ore întregi cercetării şi gândindu-se la reeditarea după
criterii moderne a poeziei lui Eminescu şi consultând
memorii trimise: Ministerului Culturii şi a altor
instituţii de înfiinţare a unui Centru de studii
eminescologice, sub oblăduirea Ministerului. Nu se
manifestă nici un interes, inclusiv din partea lui Andrei
Pleşu, aflat pe atunci în fruntea lui.
Citeşte din Oglinzi, în care se simt rădăcini din
Norii, citeşte cu o voce rarisimă, cu un anumit talent;
citeşte şi reciteşte din sonetele eminesciene. Discută
despre iubita de la Ipoteşti şi despre ce a însemnat acest
sătuc uitat de lume, în viaţa lui, subiect care merită o
carte aparte; comentează variantele Luceafărului,
pregăteşte şi tipăreşte volumul În constelaţia
Luceafărului. Sonetele. Scrisorile cu menţiunea că a
fost realizat în cadrul planului de cercetare al
Centrului Naţional de Studii M. Eminescu din Ipoteşti.
Survin incidente cu „o bibliotecară („nebună de-a
binelea”!), care nu-i dă cărţi cu împrumut pentru studiu
care prezintă o analogie cu Călinescu ca custodele
Tuducescu nu-i dă decât două-trei manuscrise pe zi şi
75
Mihai Cimpoi
criticul îi trage două palme zdravene, fapt sancţionat cu

interzicerea intrării în bibliotecă timp de câteva zile,
prezentările la oficialităţile de la Botoşani, cererea de
angajare pe un post de muzeograf (?!) la Memorialul
M. Eminescu din Ipoteşti.
Ni se spune că îl preocupă alcătuirea ediţiei
naţionale de Poezii, o ediţie computerizată ca cea
pentru opera lui Shakespeare din Anglia, dar mai o
ediţie de dimensiuni mai mici pe hârtie velină, căci
cea academică este greoaie. Dicţionarul de rime
trebuie inclus şi el.
Conflictul cu bibliotecara, ajuns până la autorităţi,
se soldează cu favorizarea atitudinii acesteia, care
stârneşte reacţia eminescologului: nu avem nevoie de
biblioteci de privit, ci de lucru.
Apare ideea unei mese rotunde în problema
Ipoteştilor, pentru care Petru Creţia şi cu Ofeliu pleacă
la Bucureşti, şi care va avea loc la Muzeul Literaturii
Române, apoi cea a mutării statuii lui Oscar Han la
Ipoteşti, precum şi a pregătirii unui volum de texte ale
poetului despre Ipoteşti.
La 26 februarie vine de la Chişinău un răspuns de
la cel care scrie aceste rânduri că guvernul de acolo
este dispus să ajute la facsimilarea tuturor
manuscriselor. La 4 martie sosesc şi actele oficiale de
trecere a Memorialului în subordinea directă a
Ministrului Culturii.
76
Un capitol aparte este consacrat textului împotriva

dictaturii, difuzat la 15 noiembrie 1989 la Europa
Liberă, în care se spune că „neamurile s-au frezat din
spaima lor şi ceasul siniştrilor despoţi a bătut de-a
lungul şi de-a latul lumii”. Autorul acestui text
revendicativ nu a fost lichidat ca elevul Mihai
Călinescu, elevul din Botoşani care a scris pe peretele
unei instituţii Jos Ceauşescu; Jos dictatura fiindcă
„buba era coaptă, aproape să se spargă.
Petru Creţia este angajat cu acte în regulă cercetător
ştiinţific principal gradul III la 1 aprilie 1992, iar pe
data de 10 aprilie, director al Memorialului.
Îmbolnăvindu-se de steatoză hepatică şi depresie gravă,
se eliberează din funcţie, rămânând director de onoare.
Lista lucrărilor elaborată cu cunoscuta acribie
filologică şi cu o constantă împătimire eminescologică,
ce o egalează pe cea a lui Perpessicius şi D.
Vatamaniuc figurează într-un memoriu adresat
Conducerii Memorialului în ziua de 29 august 1997:
1. Îngrijirea filologică a volumelor VII-XVI din
ediţia naşională Eminescu, apărută sub auspiciile
Academiei Române.
2. M. Eminescu. Teatru (Decebal, Bogdan Dragos,
Alexandru Lăpuşneanu), Editura Eminescu, 1989.
3. M. Eminescu. Poezii (ediţia princeps
Maiorescu, însoţită de o postfaţă şi de lista exaustivă a
corectitudinilor şi amendărilor).
77
Mihai Cimpoi
4. M. Eminescu. Sonete (ediţie completă, cu text

revizuit şi facsimibil, însoţite de un studiu introductiv).
5. Studiul „Conştiinţa de sine a poetului”, una dintre
contribuţii la volumul de studii eminesciene care va apărea
la Editura Humanitas, al cărei text se află, aici anexat.
6. Volumul M. Eminescu, Constelaţia
Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, adnotate şi
comentate de Petru Creţia, în curs de apariţie la
Editura Humanitas.
7. Seria de 15 articole apărute în „Viaţa
Românească”, între 1987-1989 sub titlul Editarea
operei poetice a lui Eminescu. Bilanţul unui veac”.
Meritul lui Valentin Coşereanu este acela de a ne
prezenta un portret moral şi spiritual al lui Petru Creţia
prin prisma unei prietenii, care este „locul de unde
începe Logosul”, şi sub semnul august al căreia s-au
desfăşurat o activitate prodigioasă, tensionată pe
relaţiile cu persoane obtuze, „nebune”, ignorante,
birocratizate (printre care şi remarcabili oameni de
cultură). Acest portret conturat cu tuşe sentimentale,
vii, dar susţinut solid documentar, este al unui
intelectual cazah care „vorbeşte cu sfâşietoare
sinceritate, din miezul principiilor sale”, plasând cu
deosebită inteligenţă interlocutorul în sistemul său de
referinţă, „al lui şi numai al lui şi având convingerea
fermă că „adevărurile lui devin esenţiale discutându-le,
judecându-le pe loc, încercând să se lămurească cu el şi
cu lumea” (Ibidem, p. 157).
78
II
E în Iliada, scrie Creţia, această dârzenie

de a spune lucrurile pe îndelete, de a erija
monotonia în grandoare pe câmpia luptei şi a
morţii sunt lupte şi morţi infinite, vuietul
neistovit al unui mare fluviu furtunos.
79
Mihai Cimpoi
80
SCUTUL LUI AHILE
Articolele monografice, studiile, analiticele din

Epos şi Logos şi cele din Catedrala de lumini sunt mai
mult decât nişte exegeze obişnuite (cu prezentare în stil
de crestomaţie a biografiei sau a biografemelor, cum
zicem astăzi, cu descrierea operei şi epocii, conform
canonicei scheme viaţa-opera); ele urmăresc un
obiectiv mai ambiţios: acela de a readuce sub ochii
noştri, ai oamenilor de azi, lumea antică, lumea
Greciei, ce înfăţişează, după Hegel, tărâmul spiritului
ce se naşte din presimţire uimire, făcând apoi la
problema înţelesului şi al conştiinţei mitologice, al
sensibilităţii la natură, ale căror şoapte şi le figurau în
întrebări care-şi aşteptau răspunsul şi lumea Romei
care, conform aceluiaşi filosof, avea conştiinţa măreţiei,
o inteligenţă încătuşată, lipsit de spirit şi sentiment şi un
intelect abstract al finitului şi o religiozitate limitată,
prozaică, corespunzătoare scopului şi utilitarismului.
Ca să ne apropie această antichitate greaco-latină cu
habitatul, şi cu spiritul ei, Petru Creţia recurge la citate
extinse în traducerea proprie sau a altor colegi, la ample
excursuri istorice, filosofice, etico-morale, la descrieri
geografice şi, bineînţeles, la desfăşurate analize
81
Mihai Cimpoi
tipologice (personaje emblematice, zei şi figuri reale,

care au făcut istorie, care şi-au trăit existenţa în acel
cadru temporal şi spaţial legendar), la catagrafierea şi
radiografierea mentalităţilor şi modalităţilor de a privi
lumea, cosmosul, natura.
Suportul teoretic programatic îl are formulat, cu
pretenţii filosofice după cum am văzut şi cu o bună
cunoaştere a orientărilor şi direcţiilor epistemologice
ale vremii, în cele două microtratate privind
contingenţa. Manifesta – aici, ca şi în altă parte – ceea
ce Nietzsche denumeşte pasiunea de cunoaştere, o
plăcere intelectuală a descriptării sensurilor lucrurilor şi
fenomenelor, forţelor adânci, ascunse, a explicării
explicitării. Demonul interpretării, al demersului
hermeneutic îl stăpâneşte, lucru vizibil în căutarea
ferventă a modurilor de abordare, a unghiurilor de
vedere adecvate.
Această lume antică se răsfrânge în imagini, şi el o
vede adunată sintetic, aşa cum pe scutul lui Ahile
percepe o încrustare simbolică a întregii vieţi omeneşti,
o reprezentare pancosmică:
La început făureşte pământul şi cerul şi marea,
soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină, stelele
toate, ale cerului zodii şi mândrei cunună. Face şi două
frumoase cetăţi locuite de oameni unde se văd nişte
nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe, şi unde sub zarea de
facle miresele ies din iatacuri. (trad. G. Muşnu)
82
Descrierea scutului e un moment de respiro, de calm

priitor în mijlocul unei lupte. Întreg tabloul existenţei
umane e aici, pe acest scut, în acelaşi mod acest tablou
se completează prin imagini, prin comparaţiile care
„…sunt „un comentariu magic, o muzică înaltă care
dublează Iliada epică, transfigurând-o”, sunt „o zonă în
care bărbăţia, mânia, căderea şi moartea, Ahile, Hector,
Sarpedon trăiesc încă o dată şi mereu ca veşnice
vânturi, şuvoaie, păduri şi stele, lei, ogoare şi valuri”
(ibidem., p. 16).
Primul lucru cu care începe studiul despre Homer e
comentarea, punerea pe scutul lui Ahile, a mării.
Numele care se dau mării homerice sunt multe,
unele aparţinând fondului comun al limbii, altele
fiind creaţii poetice ingenioase care sugerează ideea
de umiditate sau salinitate. Mai interesante par
epitetele, zise ornante, care prin recurenţa lor
realizează un suflu rapsodic, o grandioasă monotonie,
care e a universului însuşi.
Se intonează, de fapt, în mod hipertextual, un
poem al mării, care e al poetului Creţia, reproducând
însufleţit descrierea policromă şi polifonică homerică
ce folosesc epitete pentru adâncimea ei, pentru
fierberea puternică şi fără răgaz („rumoarea ei surdă şi
grea, vuietul,m tunetul, mugetul, geamătul apelor
sale”), pentru spaţiul albastru, vag şi plin de tenebre,
dincolo de care drumul e incert.
83
Mihai Cimpoi
Un alt poem, hipotextual, se creează în subsol cu

invocarea vântului ce vine pe marea epopeii „încărcat,
în amintirea noastră, de imaginile, de parfumurile şi de
ecourile sale neîngrădite peste întinsul pământ”, din
care cităm doar primul pasaj:
„… risipeşte norii deasupra munţilor sau, dimpotrivă,
învăluie culmile lor într-o negură groasă, lăsând privirii
lor în jur doar cât arunci o piatră; se apasă vuind în
coamele înalte ale stejarilor, care, prinşi în puternice
rădăcini, îl rabdă neînfrânţi; coboară în văi şi bătând
învrăjbit din mai multe părţi, izbeşte în codri fără capăt,
de fag, de corn, de frasin, iar crengile se bat zbuciumate
şi se frâng în trosnete crâncene; se rup la suflarea lui
aprigă şi pomii din livezi, pe călători îi pleacă ţi-i
supune, loveşte în ziduri bine încheiate de piatră sau de
bârne” (ibidem., p. 2).
Cu o meticulozitate filologică susţinută se
descifrează semnificaţiile, făcându-se neapărat trimitere
la sensul etimologic şi se notează toate locurile din
epopee, unde se găseşte imaginea mării homerice,
pentru a înlesni munca celor care ar dori să verifice în
textul grecesc cele spuse de analist.
Spre a-şi demonstra pornirea de a găsi cât mai multe
unghiuri de lectură, este aleasă perspectiva relaţiilor
dintre Atena, marea zeiţă cerească şi Odiseea
(cunoscută şi ca Ulisse).
Alegerea lui Odiseu ca personaj central nu e una
rea, el adunând, spre deosebire de alţi eroi epice, într-un
84
amestec sintetic fără analog, simbolizând un om întreg

viu, un om constituit ca întreg din toate determinările
sale. E măreţ, fără a avea o soartă tragică, seamănă mai
mult cu sofiştii ca orientare pragmatică a minţii, e un
om încăpăţânat, răbdător şi dârz, frumos, echilibrat, cu
o voinţă robustă, energic, cu sentimente statornice şi
adânci. Ero, ne spune analistul, un geniu practic şi
inventiv, viclean ca o vulpe (spre a-şi atinge ţelul),
înzestrat cu curiozitate.
Toate aceste însuşiri îl fac să-i fie drag Afenei, care,
în fond seamănă, purtând în firea ei nu numai duhul
inclement al războiului, însângerării, nimicirii, ci şi
iscusinţa „geniul făptuirilor paznice” (iscusinţa
meşteşugului ţesutului, artei, viclenia de a zădărnici
pornirile unor oameni răi).
Relaţia lor este, aceasta fiind scopul demonstraţiei
analistului, nu de la protectoare la protejat, ci „de
amicală şi congenială complicitate”.
Planul de aducere acasă a lui Odiseu, de ucidere a
peţitorilor, de a aşeza o pace între cele două tabere e
unul perfect. „Dar nu numai aici stă farmecul poveştii,
ni se spune, ci mai ales în felul în care zeiţa pune suflet
în toate acestea, în verva şi concretul întreţeserii ei
printre împrejurări şi oameni, în metamorfozarea
mecanicii epice şi a schemei abstracte în viaţa trăită, în
dar viu” (ibidem., p. 35).
Ceea ce face în demersul său hermeneutic Creţia,
este urmărirea actelor ce dovedesc prielnic cu eroul:
85
Mihai Cimpoi
adunările zeilor, întrupările bine gândite şi jucate cu

iscusinţă (în chipuri de oameni sau de păsări), felul de
a-l creşte pe Telemah, fiul ei şi al eroului,
comportamentul din timpul reîntâlnirii pe ţărmul Hocăi,
gestul final de a face în lume pace.
În mitologiile, pe care le interpretează apoi
hermeneutul, sunt trecute în revistă reprezentările
canonice ale Elenei, pentru care s-au bătut „în umbră şi
în vântul şi troieni” aheii cu troienii şi care era
frumoasă, atât de frumoasă, fiind, mai presus de
reprezentare şi vis” şi îmbinându-se cu o nobilă
omenească tristeţe („o adâncă, întunecată fântână de
tristeţe”); Casandra, prevestitoarea mitică, ce afla şi
spunea viitorul celor ce vor muri, vede scena atroce de
crime, răzbunări, adultere (în protecţiile nu numai ale
lui Homer, ci şi ale lui Schiller, Lycophron,
Shakespeare, Quintus din Smirna, T. S. Eliot) şi-
actualizată – „ne spune că avem de înfruntat durerea,
despărţirile, înfrângerile, tristeţea, moartea fiecărei
clipe şi a noastră” (ibidem., p. 63); Ahile şi Pentesileea,
prezentaţi sub formă de parafrază după Quintus, din
Smyrna, ca un dialog în care Ahile o numeşte „soră
trufaşă, soră mută în pulbere”, care „vrea să răscumpere
o vină întâmplătoare cu o nebunie înaltă până la stele şi
ne scrie o mare legendă cu sângele lui, al celui care a
omorât-o când nu mai putea nici urî, nici iubi, iar ea îl
acuză că mai vrea „batjocoriri, pângăriri”, care este
„otrăvită stârpitură, păduche guraliv, simbria ta”.
86
Despre Dafnis şi Cloe nu se ştie nici anul în care

scrisu (se aproximează secolul al XI-lea al erei noastre,
când se înregistra declinul antichităţii), nici autorul.
Analistul nostru glosează mult în jurul romanului grec cu
toate laturile lui bune şi rele, oprindu-se la Etiopicele lui
Heliodor, apoi supune judecăţii pastorala lui Longos, în
care găseşte o arhitectură „guvernată de legi stricte, de
simetrii, opoziţii, paralelisme şi reluări savante”. Găseşte
un ritm precipitat sau încetinit al subdiviziunilor,
conform unor canoane ale sofiştilor şi nişte personaje
rurale şi urbane sumar înfăţişate. Singurii protagonişti
memorabili din roman şi din întreaga literatură greacă
rămân Dafnis şi Cloe, cu o viaţă din adânc, „imobilă şi
rigidă ca a statuilor arhaice”. Autorul romanului
urmăreşte cum cresc încet eroii în cadenţa anotimpurilor
până în momentul în care încep să caute, „încă cruzi la
suflet, o împlinire pe care Longos a ştiut să o arate, fără
ostentaţie, ca pe o lege cosmică şi deloc ca pe o
concupiscenţă derizorie şi îndoielnică”.
Farmecul romanului, dulceaţa lui (în greceşte to
glyký) constă într-o „emoţie stăpânită, măsurată, deloc
sentimentală, deloc naivă, delicat ironică uneori, alteori
senină şi muzicală” într-o superioritate morală, într-o
frumuseţe de asupra umanităţii de rând, care „poartă
semnul unei ocrotiri divine”, despre care autorul are
tactul artistic de a nu ne spune nimic.
87
Mihai Cimpoi
Puţine lucruri se ştiu şi despre Xenofon, autorul

scrierii Anthia şi Habrocomes sau Efesiacela, despre
care există numai incertitudini şi ipoteze.
Cei doi eroi cunosc un şir întreg de peripeţii,
aducând jertfe zeilor mari şi mici şi fiind protejaşi de
ei, apoi multiple deplasări prin mai multe ţări,
romancierul folosind mai multe artificii tehnice în
stilul romanului grec.
Doar romanul nu se impune prin prezentarea unei
mari iubiri neîmplinite din cauza adversităţilor
întâmpinate: ci prin nararea unei poveşti de iubire ce
rezistă oricăror obstacole şi primejdii, care puteau s-o
frângă, să-i maculeze puritatea morală.
Petru Creţia îşi propune apoi, să umple un gol în
cercetarea literaturii antice: epigrame, fiindcă noi
ştim mai multe lucruri despre epopee, tragedie şi
poezia lirică.
Acest studiu împărţit în două subcapitole şi
microantologia de texte epigramatice anexată este un
act exegetic preţios de descriere istoriografică doctă a
creşterii/ descreşterii genului pe o durată şi totodată de
iniţiere în poetica lui complexă ţi antrenând o lucrare
plenară a spiritului. Ea nu apare numai ca un produs al
jocurilor de limbaj, care e fără doar şi poate un mod
esenţial de construire, deci un apanaj al ei, ci se
pătrunde de ceea ce numim astăzi o meditaţie
existenţială adâncită. Omul şi condiţia umană, marea
trecere (leitmotiv blagiană), mărirea şi căderea
88
(precum vedea cursul istoriei şi Eminescu), trăinicia şi

perisabilitatea, bucuria şi tristeţea, viaţa cu conţinutul
ei global, ca ceva golită de sens, de rost şi de ţel,
neînţeleasă şi absurdă (álogos), în cel mai bun caz, se
mai notează, în „scenă, glumă şi joc, comedie, obiect
pentru ras”, ca nimic sau neant (to medén), ca prilej
pentru durere şi pedeapsă fără vină (oudén
hamartésas génomen), toate acestea formează un
repertoriu tematic, ce îl completează pe acela al
dramei, tragediei şi liricii greceşti.
Autorul epigramei se simte, aşadar, ca om ca toţi
oamenii, fiinţă fragilă, slabă (asthenés), sortită
nimicirii, dar şi ca grec şi păgân antrenat într-o istorie
mai largă a lumii. El simte, în virtutea acestui fapt,
încheierea unui ciclu istoric, amurgul unei civilizaţii şi
cântă, ca Pallades, cel mai reprezentant poet al
începutului secolului al V-lea al erei noastre, „a
Greciei cădere”.
Epigrama însăşi cunoaşte o sinusoidă firească,
sincronizată parcă cu acest curs accidentat al istoriei:
fiind, la obârşie (epi-gramma) ca o in-scriptio pe un
obiect funerar sau votiv, este cultivată ca gen autonom
în Ionia şi apoi în toată Grecia, legat de evenimente
reale sau fictive (începând cu secolul 3 î. de Hr.) şi
având parte de o lărgire tematică necanonică (sunt
enumerate, alături de cele funerare sau dedicatorii, cele
erotice, descriptive, cu teme literare, meditative,
comemorative, exhortative sau sentenţioase, bahice,
89
Mihai Cimpoi
conviviale, scoptice, oraculare şi chiar sub formă de

enigme sau ghicitori), ea are o viaţă literară lungă
durată pe parcursul 16-17 veacuri, până în epoca
Bizanţului, însumând, ţinându-se cont numai de cele
manuscrise, 4000 de texte cu circa 23000 de versuri,
egalând aproape în această privinţă Iliada şi Odiseea
luate împreună, autorii ajungând până la numărul
considerabil de 350, printre ei figurând mari autori ai
antichităţii (sunt citaţi aici Anacreon, Simonide,
Arhiloh, Safo, Eschie, Euripide, Calimah, Teocrit,
Platon care apare şi el ca epigramist, Tucidide, Lucian,
Pompei, împăraţii Tiberiu, Hadrian şi Iulian Apostatul,
Grigore din Nazianz).
Mişcarea epigramatică e dinamizată de câţiva
antologatori care lasă posterităţii culegeri
substanţiale, semnificative pentru a înţelege
liniamentele esenţiale ale evoluţiei genului (ca
tematică, poetică, impact în fiecare epocă): Cununa
lui Meleacru din prima decadă a secolului I î. de Hr.),
florilegiul lui Filip din Tesabonic (anul 40 al
aceluiaşi secol, antologia lui Diogenian din Heracleea
(în care prioritatea o are tematica bahică şi satirică),
Musa paidike a lui Stratin din Jardos (e cartea a 12 a
unei culegeri care s-a păstrat şi în care domină tema
erotică), Cyclos al lui Agatius (anul 570), marea
antologie a lui Constantin Kephales, urmate de
Antologia Palatina (cu 15 cărţi, intitulate astfel fiind
a fost descoperită în 1606, de Claude Saumaise în
90
Bibliotheca Palatină din Heidelbwerg) şi Antologia

de diferite epigrame a lui Maximus Planudes, (anul
980), reluare, cu completări, a culegerii lui Kephales.
Se dau în rezumate personale un şir întreg de
epigrame, pentru a-i iniţia asupra subiectelor şi felul
în care, prin mijloace specifice (contrast, paradox,
ironie, recucere socratică la absurd, împingere în
grotesc ş. a.) pe cei care nu au acces la original.
Ridiculizarea, notaţia glumeaţă, şăgalnică sau
veştezirea apăsat sarcastică alternează cu exprimarea
învăluită în lirism a unei tristeţi, generate de
conştiinţa predestinării hazardului, neştiutului şi
neînţelesului, morţii. Deoarece, multe din epigrame
apar ca elegii, ca meditaţii, ca sentinţe. În fond, ele se
axează pe trei teme fundamentale: a ruinelor, a
precarităţii ţi durerii condiţiei umane şi a sfârşitului
elenităţii. În legătură cu cea de a doua direcţie
tematică dăm de o observaţie penetrantă referitoare la
schimbarea modului de a privi omul ca lucrul cel mai
uimitor în Grecia preclasică şi clasică:
„Dar mai târziu, către sfârşit, nu a mai fost aşa şi nu
mai avea cum să fie aşa. Într-a doua mare temă a
poeziei epigramatice greceşti, învaţă aici, precaritatea şi
suferinţa condiţiei umane, funcţionează ca simptom al
unui stadiu involutiv şi îşi găseşte valoarea în precizia
cu care exprimă, ca meditaţie lirică şi nu ca reflexivitate
filosofică specializată, componentele alienării”
(ibidem., p. 92).
91
Mihai Cimpoi
„Compromisul cu pătimirea sau neantul” nu-şi mai

găseşte loc, căci se impune gândul că „orice amurg, fie
el şi al zeilor, pare cel din urmă amurg”, faptul acesta
fiind demonstrat de o microontologie a epigramei
greceşti, din care cităm câteva:
„Laucedemonă nicicând biruită, nici cândva călcată,
→ Vezi pe Eurotas crescând fumul stârnit de duşmani.
Gol ţi-e pământul de umbre. Cu vaier îşi mută-n
ţărână
→ Pasărea cuibul. Nici zvon lupii de turme n-aul
(Laucedomonia înfrântă, autor anonim);
„Toate trec de la noi, pieritorii, fiind pieritoare,
Iar dacă nu, înşişi noi trecem de ele mereu”
(Lucian, Trecere);
„Scena-i întreaga viaţă şi joc: ori învaţă ce-i joaca,
Fără-a-ţi păsa de nimic, ori de-nvaţă sa-nduri”
(Palladas, Alese)
„Oare-am murit şi doar ne pare că trăim,
Nouă, helenilor căzuţi în nenoroc,
Când luam drept viaţă ceea ce e numai vis!
Sau poate mai trăim şi viaţa a murit?”
(Palladas, Noi sau viaţa).
Platon e figura centrală canonică din rândul
filosofilor antici, care-l angajează pe Creţia la o mai
bună cunoaştere a instrumentarului ideologului, tot
astfel cum Homer domină prin figura sa emblematică
domeniul epopeii şi cum Palladas se dovedeşte a fi
maestrul incontestabil al epigramei (în roman
92
autoritatea patternală o are Longos, se simte deci

obligat într-un fel, ca traducător şi interpret, să prezinte
o deconstrucţie a dialogului platonician, model de
construct pe bază de paradox, ca propadentică şi
catarsă) de farsă logică. De fapt, ni se propune o
analitică a dialogului Socratic, Platon văzând în
filosoful moşirii adevărului un pattern, în care se
proiectează aliterativ.
Dialogul platonician se desfăşoară după un
scenariu dirijat metodic, care constă pe etape în:
angajarea dezbaterii, expunerea tezei lui Hippias
degajată din tipologia eroilor homerici (cu
specificarea calităţilor lui Ahile, ca cel mai viteaz, şi
a lui Nestor ca cel mai înţelept şi ale lui Odiseu ca cel
mai versatil, versatil pentru Hippias însemnând
mincinos; or iubitorul de adevăr şi mincinosul nu
sunt unul şi acelaşi), angajarea dezbaterii pe un teren
pur teoretic (Socrate obţine acum o definiţie a
mincinosului care nu e naiv, prost şi ignorant, isteţ,
inteligent, abil, informat, conştient şi care îşi arată
capacităţile atunci când vrea), reputaţia tezei lui
Hippias şi primul rezultat al dezbaterii (personajul
ilustrativ fiind însuşi Hippias, care, prin polimatia sa,
că omul competent să spună adevărul, poate rosti, cu
competenţă, şi adevărul); al doilea răspuns al lui
Hippias şi cea de-a doua reputaţie socratică (în care
Socrate demonstrează că fiecare dintre personaje e
sincer, sau mincinos şi versatil), al doilea rezultat al
93
Mihai Cimpoi
discuţiei (Socrate intră în impas, afirmând că „cei

care fac răul fără să vrea sunt inferni celor care fac cu
bună ştiinţă”), generalizarea celui de-al doilea
rezultat al discuţiei (demonstraţii pozitivităţii
mincinosului, care e competent să spună şi adevărul)
şi generalizarea celui de-al doilea rezultat al discuţiei
prin includerea regiunii „sufletului uman” (se intră
acum în sfera moralei, unde e vorba de „sufletul
nostru”, Socrate afirmând că sufletul cel mai bun e
cel care face rău şi greşeşte voit şi nu cel care o face
fără voia şi, bazându-se pe definirea „dreptăţii” ca o
ştiinţă şi ca o „capacitate sau ca amândouă, ajunge la
aceeaşi părere; totul se sfârşeşte prin a ni se spune că
nici Socrate, nici Hippias nu cad de acord cu aşa
ceva, cel dintâi socotind că aşa om nu există, iar cel
de-al doilea ajungând la o concluzie necesară, pe care
„şovăia” s-o accepte, dar de care cei atotştiutori ca el
nu s-au priceput să-l „tomăduiască”).
Prezentându-ne o astfel de construcţie a dialogului
socratico-platonician, analistul se întreabă dacă Socrate
poate fi tămăduit? Sunt două căi: de a-i arăta erorile
raţionamentului şi alta de a-l valida.
Remarcând că avem de-a face cu un dialog în care
adversarul, pare să aibă mereu dreptate, fără a fi capabil
de a se apăra sofismele flagrante ale lui Socrate, un
dialog „în care falsul pare să ducă la adevăr şi adevărul
la fals”, analistul nostru conchide:
94
„Cine are curajul de a proceda la o cotorsă a

adevărului prin fals merită să fie reabilitat (cu
restricţiile cuvenite şi poate dorite de el însuşi cu
metoda inversă. Cu atât mai mult cu cât dialogul pare
să intre în conflict cu o teză fundamentală a
platonismului, aceea că cel care cunoaşte adevărul şi
binele nu poate săvârşi răul (fie el logic, praxiologic
sau etic” (ibidem., p. 108).
Cele două opere ale lui Dion din Prusa Despre
libertate şi sclavie şi Diogene sau despre sclavi îi
prilejuiesc lui Petru Creţia glose despre sclavaj ca
instituţie socială şi ca o condiţie morală şi despre modul
în care e tratată libertatea şi sclavia în doctrina cinică şi
în cea stoică.
Doi protagonişti discută patetică despre criteriul
cert cu care se poate discerne un sclav de omul liber,
fiind întrerupţi de cei care ascultă, care cred că acest
criteriu se află în ideea de posesiune legitimă: „este
sclav acela care este proprietatea legitimă a cuiva,
întocmai ca un obiect sau un animal, cu care poţi în
chip legitim să faci ce vrei”. Există trei feluri de a
dobândi un sclav: „1. să-l vezi născându-se în casa
ta; 2. Să-l obţii de la altul ca dar; 3. Să-l faci
prizonier, felul ce-l mai vechi şi care este obârşia
celorlalte e ultimul, iar el nu are nimic legitim, căci
este o stare de fapt creată prin violenţă şi care nu are
în ea însă-şi nimic solid şi durabil, căci la violenţă
se poate răspunde tot cu violenţă, eliberându-te şi
95
Mihai Cimpoi
chiar supunându-i pe cei care-şi puseseră stăpâni”

(ibidem., p. 115).
Urmează un şir de alte argumente expuse în
contradictoriu: calitatea de sclavi ai părinţilor, nu şi a
urmaşilor; calitatea de sclav o are cel ce din punct de
vedere moral este sclav, iar liber cel ce din punct de
vedere moral este liber; iar pe planul cunoaşterii
deosebirea se manifestă între „ştiutor” şi „neştiutor”
(Cicero spune: „Numai înţeleptul este liber şi orice
om lipsit de înţelepciune este sclav”. Nu există sclavi
prin natură, spune Dion în consens cu stoicii, idee
dedusă din „postulatul egalităţii tuturor oamenilor ca
cetăţeni ai lumii. Petru Creţia deduce ca una din
postulatele relevante ale doctrinei stoice este
principiul fals care trebuia să împace „din punct de
vedere teoretic principiul egalităţii înnăscute a
oamenilor cu realitatea istorică şi socială a sclaviei de
care, în fapt, escamota una slăbind-o pe cealaltă”
(Ibidem, p. 117-118).
Ultimul mare scriitor grec al antichităţii (născut în
Siria, în Samosata, pe Eufrat, deci nu în Grecia
întâlneşte la Roma un filosof Nigrinos care îl
converteşte la filozofie, îndepărtându-l „de canoanele
amăgitoare ale retoricii”. Face o călătorie lungă, fugind
de războiul cu parţii şi stabilindu-se la Atena în anul
163. Aici citeşte publicului atenian scrierile sale,
rămase în patrimoniul cultural al antichităţii.
Împărtăşeşte convingerile ateiste ale lui Epicur şi îi
96
critică violent pe bogaţi şi pe practicanţii cinismului

marcaţi de instincte şi pofte brutale pe
filosofi,diferitelor secte care se bat pentru bucate, fără
veselă corupe sclavii prin excese şi vorbe neroade.
Obiective ale satirei sale virulente sunt şarlatania,
corupţia, ignoranţa, impostura, perversitatea,
personajele emblematice ale epocii bolnave şi rău
rânduite fiind Peregrinos, şarlatanul profitor de
naivitatea mulţimilor (Despre moartea lui
Peregrinos), dar şi retorii specializaţi în negustoria
de vorbe (care va fi şi ţinuta polemică a publicisticii
lui Eminescu, adăugăm noi) pseudoistoriografii
operând cu aserţiuni arbitrare spre a-i măguli pe
puternicii zilei.
Lucian din Samosata este un inovator, schimbând
tiparele literare şi cultivând dialogul pe care-l îmbină,
după cum subliniază Petru Creţia cu nota comică,
valorizând, după cum spune el însuşi în Zeuxis, 2
„fericita alegere a expresiilor... vioiciunea gândurilor,
fineţea închipuirii, graţia antică” fiindcă arta –
consideră el – „rezultă din toate aceste calităţi”.
La activul inovărilor originale mai sunt trecute
pamfletul exemplul „prin savanta dozare a ironiei, a
violenţei şi dispreţului, prin focul lui susţinut şi
mobil, prin seriozitatea etică din case se simte că
izvorăsc indignarea şi sarcasmul” şi naraţiunea
fantastică cu o formulă specifică, ce n-a fost
eclipsată de Rabelais şi Swift.
97
Mihai Cimpoi
Ignorat în lumea veche şi în Evul Mediu, este

tradus de Thomas Morus şi este adoptat de
iluminismul secolului al XVIII-lea; Fontanelle imită
Dialogurile morţilor, iar Voltaire mărturiseşte că
încearcă să însuşească maniera lui de a scrie; la noi
este tradus de Samuil Micu Klein, la ruşi este tradus
de Lomonosov şi preţuit de Belinski şi Herzen; este
citat şi de tânărul Marx.
Doctrina stoică a libertăţii corelată cu
determinismul universal este considerată
„statornică”, dar nelipsită de dificultăţi teoretice,
formulate în felul următor:
„1. Totul fiind predeterminat şi capacitatea
individului de a alege între bine şi rău e predeterminată.
2. Ţelul efortului uman şi efortul însuşi precum şi
tot ce decurge ca desfăşurare reală a acţiunii rămâne
indisolubil legat de necesitate (sau, cum se mai spune în
stoicism, de destin: preproméne, heimarméni, fatum.
3. Dealtfel, faţă de o ordine cosmică raţională şi
orientată spre bine prin natura ei nici nu s-ar pune
problema libertăţii de refuz şi, ceea ce e mai grav, din
această premisă nici nu se poate deduce răul ca realitate
obiectivă. Aşa dar problema alegerii devine nu numai
imposibilă dar şi iraţională, în însuşi înţelesul stok al
cuvântului” (Ibidem, p. 138-139).
Sunt enumerate apoi postulatele lui Epictet deduse
din această doctrină:
98
„1. Sunt lucruri „în puterea ta” şi altele mai presus

de sau dincolo de ea.
2. De aici conceptele stoice cunoscute:
„netulburarea sau „seninătatea” apátheia, adică fuga
de suferinţă şi afecte (postulat pe care-l ştim din
Glossa lui Eminescu).
3. De aici noţiunea de hegemonikon, „principiu
director” care îmbină realitatea internă a individului cu
raţiunea universală şi-i dă acestuia iluzia de a se
considera părtaş la opera cosmică, consubstanţial cu
sufletul lumii.
4. De aici doctrina opiniei (hipólepsis), care instituie
libertatea de a considera lucrurile drept bune nu în ele
însele, ci după alegerea ta şi indiferenţa (adiaphoron)
prin care omul se sustrage suferinţei.
5. Şi tot de aici lipsa de interes a eticii stoice pentru
succesul înafara al unui act virtuos.
6. De aici ţi ideea finală că eşti un actor într-o
dramă, în care joci robul pe care ţi-l dă regizorul, (lucru
pe care-l ştim din Glossa şi publicistica eminesciană).
Un citat din Istoria filozofiei a lui Hegel
proiectează o lumină finală asupra esenţei doctrinei
stoicilor, acesta considerând că realitatea lor morală
este numai înţeleptul, un ideal, nu o realitate înfăţişată,
căci totul se axează pe „voinţa subiectului care se vrea
numai pe sine...”.
Compartimentul despre antichitatea greacă din Epos
şi Logos se încheie cu un studiu despre Plotin care vine
99
Mihai Cimpoi
după Platon şi Aristotel să definească frumosul şi aşa

cum menţiona Edgar Papu în Estetica I, forma
interioară” (endon cidos) a operei de artă.
Printr-o viziune organicistă asupra acesteia, Plotin
realizează o sinteză între frumosul luat în general şi
frumosul artistic. Toate formele de frumos emană de la
un principiu unic, de la o ideală Unitate primordială
către care ne întoarcem mereu.
Eternitatea fiind înrudită cu frumuseţea, iar natura
veşnică fiind cel dintâi frumos ce stă la obârşia
frumuseţii tuturor lucrurilor, postulează filosoful,
omul va trebui, să perceapă această frumuseţe
suprasensibil are nevoie de virtute şi înţelepciune, de
dreptate şi cumpătare, de purificare morală „care
merge, ieşind din noroiul materiei, pe linia
ascendentă a realităţii în aceeaşi direcţie cu
Frumuseţea, către Binele pur” (Ibidem, p. 144).
Studiul despre Plotin şi compartimentul despre
Grecia, înţeleasă ca „o paradigmă statornică a
tradiţiei de civilizaţie pe care o instituise, ca „o
realitate determinată şi contingentă”, ca „o fiinţă
anume” care nu putea să între în sfera valorilor
noastre celor mai înalte decât pe o sinusoidă a
începutului, a naşterii şi a sfârşitului, a morţii, a
unei treceri istorice care cunoaşte „finitudinea
oricărui singular”, se încheie cu o formulă
concluzivă ce surprinde ceea ce s-a întâmplat în
modul de a gândi arta de la Platon până la Plotin,
100
Înseşi asemănarea omofonică a celor două nume

părând ca o anumită semnificaţie.
„Vindecându-se progresiv de rana asprei
contestări platoniciene a artei, marea gândire greacă,
la capătul drumului ei, îi redă artei demnitatea de a fi
expresiv totodată veridică şi ideală a unei frumuseţi
cu statut ontologic, imanentă în lumea sensibilă şi
împacă astfel pentru noi, legatorii universali ai
amândurora, cu marea artă greacă” (Ibidem, p. 146).
101
Mihai Cimpoi
MAREA STRUCTURĂ
Declicul hermeneutic ales în editarea operei şi în

comentariul ei exegetic este cel mai potrivit: structura,
evidenţierea voinţei poetului de a-şi călăuzi scrisul
„către o structură finală”, de a-şi dura o operă strictă
în ansamblul ei cu o singură faptă”. Un prim cert
„sunt, păstrate în manuscrisele poetului, diferite
bilanţuri de etapă: îşi transcrie pe curat, cu destule
modificări, poeziile dintr-o anumită perioadă”
(ibidem., p. 102). Se întrevăd, în aceste practici de
transcriere, ne încredinţează autorul Testamentului,
tentative de ediţie definitive, a cărui substanţă poate fi
doar bănuită şi aproximată.
Structura e înţeleasă ca sistem (în spiritul
structuralismului), ca ordin sacral al semnelor (de care
am vorbit), ca relaţionare, încatenare, interacţionare a
elementelor în vederea unei totalităţi. Eminescu însuşi
operează cu noţiunile de „sistem” şi „structură”.
Noi toţi ne dă de înţeles, Derrida locuim în structuri;
chiar şi cei angajaţi în mişcările de deconstrucţie,
neputând solicita structurile dinafară (căci aşa ceva e
imposibil de făcut), împrumută de la vechea structură
„toate resursele strategice şi economice ale subversiunii
102
sale şi, „împrumutându-le în mod structural de la ea,

adică neputând să izoleze elemente sau atomi ale
acesteia, întreprinderea de deconstrucţie este
întotdeauna, într-un anumit6 fel, declanşată şi susţinută
de propriul ei travaliu” (Jacques Derrida, Despre
gramatologie, Cluj-Napoca, 2008, p. 45).
Mutând această observaţie în cadrul discuţiei
noastre despre editarea operei eminesciene, putem
spune că o „deconstrucţie” a ei e de neconceput fără a
„locui” în ea.
Structura ne trimite la sensul etimologic conţinut în
stru struere (-„a clădi”, „a construi”) şi, bineînţeles că
un eminescolog editor se arată interesat, conform chiar
unei datorii deontologice, de felul în care e clădit/
construit universul eminescian. Eminescul-editor nu
deţine nicio informă despre felul în care şi-ar fi
conceput o ediţie personală şi cum ar fi arătat Eminescu
în ipostază de propriul său editor.
Are în ajutor doar dinamica redactărilor textelor şi
înseşi manuscrisele care sunt în măsură să-i dea doar o
imagine ipotetică a felului în care a gândit o ediţie a
operei sale. El poate întrezări, în consecinţă, doar o
difuză Fata Morgana, de care vorbea Perpessicius,
Operaţia pe care o face e distingerea structurilor
mici (-a unităţilor textuale), la care se referă în studiul
său despre Homer, şi intuirea – mai mult sau mai puţin
sigură – a Marii structuri (a Textului integral).
103
Mihai Cimpoi
În secţiunea Epopeea din Epos şi Logos este

urmărită structurarea Iliadei în temeiul comparaţiilor
(comparaţia homerică e definită şi de Eminescu în
însemnările manuscrise din Fragmentarium), care sunt
„elemente de articulare a fluxului epic, fie în unităţi
mai vaste, fie în unităţi”. Comparaţiile, la autorul
antic, nu au o apariţie singulară, ci se grupează în
constelaţii, devenind un fel de cer, arcuit de asupra
evenimentelor epice. Au, de aceea, funcţii şi criterii
distincte, dar convergente. Marile unităţi narative sunt
marcate, „la început la punctul cel mai intens, şi la
sfârşit, prin acumulări de comparaţii: „Astfel, în cântul
II (455-483 şi 780-785), primul marş al arheilor şi
preludiul tuturor faptelor din Iliada e marcat printr-un
şir de şase comparaţii menite să exprime mai intens
sclipirea armelor, vuietul oştirii, numărul şi avântul
războinicilor, măreţia căpeteniilor, urmate, la
încheierea enumerării trupelor, de încă două care
evocă pârjolul de foc şi zguduirea de trăsnet” (Petru
Creţia, Epos şi Logos, 25 de studii şi interpretări,
Bucureşti, 1981, p. 7). Cântul IV, unde se narează
prima înfruntare dintre arhei şi troieni, conţin trei
comparaţii în 35 de versuri (422-456).
O menţiune despre faptul că opera unui mare poet
se constituie într-un univers („cu cerul, cu mările şi
pădurile lui, cu revenirea ca, în vis, a unor anumite
glorii sau a unor anumite făpturi, în forme ale iubirii şi
ale morţii numai ale lor, cu geneze,deveniri şi cufundări
104
în nimic, care doar aşa pot fi spuse, cum le spune un

poet anume. Ca să nu mai spun de tipare specifice:
obsesia boreală, statuile, dorinţa, zborul, visul, somnul,
nestematele” (Testamentul…, p. 282).
Notaţia poetică se completează cu una strict
ştiinţifică, căci în subcapitolul Exegeza din sancţiunea
Dincolo de editare se recurge la o distincţie între
Planul sintagmatic (explicarea universului unei poezii,
a structurii de ansamblu) şi Planul paradigmatic
(examinarea tiparelor din adânc).
Tabloul fenomenologic al editării operei
eminesciene, cu inventarierea ediţiilor începând cu cea
princeps al lui Maiorescu, căreia i se urmăreşte toate
„mişcările interioare”, „structura, raportarea la o ediţie
virtuală a poetului,, principiile de care s-a condus
criticul-editor, cu înfăţişarea circumstanţelor cu
trecerea în revistă a tuturor problemelor textuale (erori
de lecţiune a culegătorului intervenţii corectate sau
erori necorectate de tipar, alterări schimbarea titlului
fără gorul poetului, precum a titlului Scrisoarei în
acela de Satiră, eliminarea unor strofe, precum în
cazul celor patru cu vorbirea Demiurgului din
precizări riguroase ale surselor şi statutului textual ale
anumitor poezii ia sfârşit cu o generalizare a
laborioasei (şi, adaugă autorul, destul de plicticoase)
expuneri. Prima concluzie e că există foarte multe
probleme nerezolvate ori prost puse, aşa cum ne-a
lăsat tradiţia şi că „istoricul editării poeziei
105
Mihai Cimpoi
eminesciene tinde să se transforme într-un act

editorial, măcar prin faptul că ceea ce a fost nu poate
fi înţeles, nici expus înţelegerii fără o oarecare ştiinţă a
celei ce-ar fi trebuit să fie”. Veacul care e trecut de la
dispariţia sa a demonstrat că Eminescu nu era ultima
noastră grijă şi că era necesară o apropiere de el mai
timpurie, aşa cum se cuvine: „prin cunoaşterea
lăuntrică, pe întregul corpus, a modului său de a
elabora ţi a publica”.
Concluzia finală conţine două aspecte: se face o
precizare că eminescologul nu şi-a propus să facă un
proces (lumea românească este lumea noastră) şi să mai
pună ceva la cântar, ţinând cont şi de învăţămintele
cuvenite şi având conştiinţa că „nici beneficiul unei
tradiţii carente nu este de lepădat şi fără ea n-am fi nici
puţinul care suntem”. Survine, în mod logic, o
justificare făcută în cheie sentimentală prin a aminti
raţiunea de a fi a dragostei: „Şi apoi, când ţi-e cu
adevărat drag cineva sau ceva, şi-e drag cu toate
scăderile lui, ba parcă şi mai mult. Iar dragostea fiind
străină de orice trufie, caută mai mult să îndrepte decât
să pedepsească, să laude ce e de lăudat şi să uite
celelalte ori să le cheme spre un destin şi mai mult”
(ibidem., p. 254).
106
PARTE ŞI ÎNTREG
(o analitică a modalităţilor şi posibilului contingent)
E nevoie să facem, înainte de a ne rosti despre

volumul Epos şi Logos şi despre felul în care Petru
Creţia priveşte omul, în calitatea sa de creator de valori,
şi valorile ca atare (mai cu seamă cele estetice şi
mordee) un excurs filosofic. Acesta e determinat,
bineînţeles de reflecţiile la care se dedă autorul în
secţiunea finală a cărţii privind o analitică a
modalităţilor şi posibilul contingent. Ne dăm seama
lesne că un coechiper al lui Noica în domeniul
traducerii în româneşte şi interpretării lui Platon ţine să
ne ofere, în felul gânditorilor antici, o propedeutică, o
serie de teze pregătitoare pentru a înţelege domeniul în
care suntem îmbiaţi să păşim.
Intenţia învederată e aceea de a ne iniţia în ceea ce
este propriu unui sistem sau unei structuri: în reţeaua
complexă de legături – necesare, cauzale, deterministe
– între Părţi şi Întreg.
Hegel, filosoful, care încă nu opera cu noţiunea de
sistem, dar care va deranja fervoarea sistematistă din
postumitatea sa, pustula în Enciclopedia ştiinţelor
filozofice (partea I. Logica) faptul raportului nemijlocit al
107
Mihai Cimpoi
întregului şi al părţilor: „conţinutul este întregul şi constă

din părţi (forma), din opusul său” (Hegel, Enciclopedia
ştiinţelor filozofice. Logica, Bucureşti, 1962, p. 250).
Diferite una de alta şi prezentându-se ca ceva de sine
stătător, „ele nu sunt însă părţi decât în relaţia lor
identică una faţă de alta sau întrucât luate împreună, ele
formează întregul” („Însă faptul de a fi împreună este
opusul şi negaţia părţii”).
În spectacolul transformării identităţii-în sine-în
diversitate, ducerea de la întreg la părţi şi invers de la
părţi la întreg presupune o uitare a existenţei opoziţiei
faţă de celălalt şi o luare alternanţă, ca existenţă de
sinestătoare a întregului şi părţilor. Filosoful se referă la
raportul nemijlocit între acestea în domeniul forţei, în
care întreaga determinare a conţinutului ei este aceeaşi
cu a exteriorităţii şi al Interiorului şi Exteriorului, undei
formei goale a reflexiei în sine i se opune existenţa,
iarăşi ca formă goală a reflexiei în-altul.
Kant postulează preeminenţa Întregului în raportul
cu Părţile. În domeniul sociologiei de asemenea
întregul (societatea, comunitatea) are un statut de prim
în raport cu părţile sale (instinsii), iar în structuralism
sensul unui element este conceput în funcţie de poziţia
pe care o are în ansamblul sistemului, Derrida,
continuând încercarea lui Heidegger de deconstrucţie a
metafizicii opune subiectivităţii, „dislocarea (identităţii)
şi pluralitatea (semnificaţiei şi adevăruri)” (cf. vol.
Filosofia de la A → Z, Bucureşti, 1999, p. 503). Pe la
108
mijlocul secolului al XV-lea austriacul Ludwig fon

Bertalanffy a elaborat o teorie generală a sistemelor,
bazată pe luarea în considerare a tuturor sistemelor,
indiferent de elementele lor componente şi relaţiile
între ele, pe un izomorfism al legilor deduse din diferite
sfere ale realităţii (General sistem theory, 1968).
Petru Creţia îşi construieşte, în fond două
microtratate (înafară de cel de etică), în care încearcă să
se fondeze nişte legităţi ale contingenţei, care este orice
entitate a cărei inexistenţă poate fi conbcepută sau, în
alţi termeni, care, fiind, ar fi putut atât să fie, cât şi să
nu fie” (am reprodus exact definiţia sa) şi altele privind
posibilul contingent care, conform definiţiei sistematice
este „ceea ce nu există în ea şi-ar putea fie să ajungă,
fie să nu ajungă să existe” (ibidem., p. 240-241; 252).
Contingenţa, ţine să sublinieze autorul microtratatelor,
nu se referă doar la rebus singularibus, ci şi la un întreg
univers, fie în stare actuală sau posibilă, care putea să nu
fie sau să fie altfel, în ambele cazuri când e vorba de
universuri existente sau posibile contingente.
Ni se spune că întregul fenomen al acestui joc
sofistic al existentului-posibilului-inexistentului-
contingentului este marcat de procesualitate sau
temporalitate, că coexistenţa modalităţilor sau
reducerea lor la una singură (existentul necesar sau
posibilul contingent, mai puţin frecvent existentul
contingent), adică raportul dintre modalităţi şi
109
Mihai Cimpoi
subzistenţă sau devenire „aparţin vorbirii despre lume,

nu vorbirii despre modalităţi” (ibidem., p. 246).
Plăcerea de a filosofa se traduce în frazări
arboriscente, în constructe conceptuale sofisticate,
precum în această completare a definiţiei posibilului
contingent:
„Orice discuţie despre el trebuie să plece de la
distincţia fundamentală despre physis şi proáétresis
(alautheria ton proairéscon), dintre lumea naturii şi
lumea autentică a libertăţii (înlăuntrul căreia orice
limitare apare ca natură), dintre natura care se dă
subiectului ca natură pustie şi cea care se dă agenţilor
liberi finiţi ca sferă a acţiunilor şi pasiunilor lor (cea
prin raport la care se şi pot defini ca agenţi care se
autodetermină reflexiv în lumea determinărilor”
(ibidem., p. 252).
Traducătorul şi interpretatorul lui Platon se dedă
apoi, cu o vădită plăcere propedeutică, construirii unui
eşafodaj piramidal – cu adevărat platonician – al
argumentelor, bazat pe principiul admiterii unor
ipoteze. Porneşte de la cazul în care, „admiţând că într-
o serie cauzală dată apare, causa sui, o ruptură, o
aberaţie spontană (autómaton) de la legea seriei,
această ipoteză, susţine el, ar putea fi numită, într-un
anumit limbaj istoric, ipoteza clinamenului şi ne mai
trimite, întru edificare mai clară la „cazul variaţiilor
aleatorii în transmiterea codului genetic (numite,
metaforic, erori de decodaj)”. Suntem apoi informaţi că
110
se mai discută, dincolo de această similitudine

teoretică, şi despre existenţa unor derogări absolute în
lumea naturală de la un determinism rigid şi despre
existenţa şi în ordinea universului o etapă de stabilizare,
în care ea, dobândind habitudini cosmice, are „o stare
de variaţie spontană şi capricioasă”.
Al doilea caz cu admiterea existenţei determinării
ansamblurilor, dar a nedeterminării părţilor componente e
luat din teoria cinetică a gazelor, mişcarea browniană,
fizică cuantică. Dezordinea microfizică devine ordine la
nivel macrofizic, argumentează autorul, „microdezordinile
anulându-se unele pe altele şi, stabilizându-se ca ansamblu,
în jurul unor valori determinabile şi previzibile”. Apare,
aici, o posibilitate cognitivă de a urmări legea de mişcare a
fiecărui microelement în parte.
E în cel de-al treilea caz, admiţând că fiecare proces
din lumea naturii urmează nişte legi determinate şi
cauzale stricte (în sens clasic sau statistic), se descoperă
faptul că legile sau grupările de legi sunt autonome
unele faţă de altele. Concluzia analistului este: „Există
ordini dar nu ordine cosmice, legi, dar nu o lege a
tuturor legilor” (ibidem., p. 255).
Contingenţa se deduce, astfel, dintr-o atare corelare
a autonomiei reală a părţilor (corelare între ele) cu
legile ansamblului, care, dacă nu există, interferenţa
liniilor cauzale autonome este imprevizibilă, este de
ordinul hazardului.
111
Mihai Cimpoi
LA CEASUL DE CUMPĂNĂ
Ovidiu, privit ca un poet de la ceasul de cumpănă,

adică de la punct de tranziţie de la o oră la alta, apare,
în interpretarea lui Petru Creţia, ca un poet alexandrin
ce punea preţ, în primul rând, pe rafinamentul
expresiei, „iubită pentru ea însăşi şi împinsă până la
ermetism”. Pericolul unei astfel de formule poetice se
ştie: obstacularea unei viziuni mai adânci asupra vieţii,
lumii şi istoriei. Pentru această categorie de literaţi
subiectul era „o materie exterioară şi aproape
indiferentă”, ceea ce conta fiind elaborarea formală,
preocuparea de a găsi invenţii verbale originale, ţinând
de virtuozitatea stilistică. Alexandrinismul
programatic îl ducea spre valorificarea unui subiect
canonic: mitologia. Tocmai aici se relevă, însă, nota
lui profund individuală.
G. Călinescu scria că ambiţia lui Ovidiu a fost de a
face o operă adâncă, de a trata, cum se obişnuia atunci,
despre natura rezum ca Lucreţiu, admirat de el şi de a
demonstra originea mitică şi divină a lui August:
„E ceea ce Ovidiu a încercat în Metamorphoses,
care sunt de fapt o istorie fabuloasă a universului,
luând-o ab ovo. Filosof, Ovidiu nu era, deşi nu i se
112
poate tăgădui un anume entuziasm pentru problemele

imense pe care i le ridică viaţa fenomenală. Facultatea
lui dominantă este imaginaţia, adesea magnifică sau
numai magnificientă, cu tendinţa spre colosal şi fastuos.
Barocul elenistic a lăsat urme în arta sa. Poetul este,
într-un înţeles nesistematic al cuvântului, un
transformist, care-şi propune să cânte schimbările
neîncetate din univers” (G. Călinescu, Scriitori străini,
Bucureşti, 1967, p. 125).
Tratarea mitologică este aproape completă, notează
Petru Creţia, incluzând legendele cosmogonice şi
micile povestiri erotice şi galante. Intenţia e aceea
hugoliană de a da o cuprinzătoare „legendă a
veacurilor”. Vastitatea viziunii e demonstrată şi de
însăşi cantitatea enormă a metamorfozelor, care se
găsesc în număr de două sute cincizeci distribuite în
cinscisprezece cărţi.
Prin această întreprindere mitopoetică, Ovidiu
continua o bogată tradiţie alexandrină, la care
contribuie Calimah, Bocius (sub care se ascunde
preoteasa delfică Boios, Nicandru din Colofon (în
hexametri), Parthenois din Niceea (în distihuri
elegiace). Şi romanii au bogată tradiţie, inluzând
opere de Catul, Helvius Cinna, Lucinius Calmo,
Cornificius, Cicero şi Aemelius Macer, un înaintaş
imediat al lui Ovidiu.
Date fiind aceste precedente, filologii moderni au
încercat să-i conteste valoarea, susţinând că este un
113
Mihai Cimpoi
imitator. Poetul era pus în umbra anihilatoare a

predecesorilor săi. Evident, el se alimenta nu doar din
tradiţia literară, ci şi din întreaga cultură latină.
Originalitatea Metamorfozelor stă, în opinia
exegetului nostru, în însăşi modul de structurare
materiei poetice, în hotărârea de a rivaliza cu Vergiliu
(el îşi arde, din scrupul artistic şi din cauza dizgraţiei,
manuscrisul, imitându-l pe autorul Eneadei care
decisese să i se oprească publicarea ei).
Textul Metamorfozelor ajunge la noi cu multe
imperfecţiuni stilistice, cu variante defectuoase, locuri
obscure. Ele îl impun, însă, o preţuire deosebită în
epocă, în Evul Mediu, când e tapat ca unul dintre cei
nouă poeţi importanţi ce reprezintă canonul scolastic
(Vergiliu, Terenţiu, Horaţiu, Juvenal, Persius, Salustius,
Lucan, Statin şi el, Ovidiu) şi când se vorbeşte chiar
despre „o eră ovidiană” ce a urmat celei „vergiliene” şi
celei „horaţiene” şi când este citat şi de Dante. Printre
imitatorii Metamorfozelor îi găsim pe Petrarca,
Chaucer, Ariosto. Shakespeare recurge la o adaptare
scenică a legendei lui Piram şi a Zisbei şi îl foloseşte în
Venus and Adonis, anumite motive ovidiene sunt
preluate de Niucolo de Corregio (în La favola di
Cefalo) La Fontaine Alifieri (în tragedia Mirra), Jean-
Jacques Rousseau (în Adonis (în Pigmalion).
Artele plastice, inspirate de Metamorfoze sunt şi ele
numeroase: miniaturile din şcoala flămândă, picturile
114
lui Piero la Cosima, Rubens, Caravaggio, Poussin,

Picasso, Bernini.
Sunt amintite, în cele ce urmează, traducerile făcute în
germană de Albrecht von Halberstadt, în italiană de
Arrigo Simintendi şi Prato, Giovanni Andrea
dell’Anguillora, Caijo Dom. Gallo, în franceză de
Benserade (în rondeluri), Th. Coralville, în engleză de
Addisan şi Dryden, iar în română de Vasile Aaron, Scarlat
Barbu Tâmpeanu, Timotei Cipariu, Nicolae Pauleti.
Sfârşitul studiului se referă la numeroasele scăderi
(inspiraşia prea livrescă, lipsa unui sentiment adânc al
vieţii, articularea superficială a legendelor, existenţa
unor posage lungi, de umplutură, preţioase, retorismul
rece), toate confirmate şi de Hegel, care vorbeşte în
Prelegerile sale de „multă vorbărie”, de punerea lor
împreună „fără un spirit interior mare şi dominant”, de
„simplele jocuri mitologice şi întâmplări exterioare”
fără o semnificaţie mai adâncă.
Prin aceste cusururi, Ovidiu „prevesteşte
decadenţa poeziei latine”, dar meritul său nu se
reduce la unul mediocru:
„Ovidiu a fost un mare artist al versului, iar
hexametri săi sunt în literatura latină, cei mai buni. Dar
nobila şi eleganţa lor armonie, cadenţa suplă a
cezurilor, debitul divers al dactililor şi al spondeilor, nu
sunt singura calitate a operei. Ea are o limpezime
clasică şi îi putem face lui Ovidiu un merit deosebit din
a nu fi sacrificat ermetismului alexandrin şi de a fi scris
115
Mihai Cimpoi
pentru un public mai larg decât acela, închis blazat, al

cărţilor elenistice” (Ibidem, p. 165).
Sunt indiscutabile apoi calitatea literară „eminentă,
fineţea analizei, evidenţa plastică, nararea făcută,
precum spune acelaşi Hegel, „cu graţie şi spirit, cu fine
trăsături de sentiment şi de înţelegere”.
Studiul ia sfârşit prin transcrierea bucuriei lecturii
Metamorfozelor pe care i-o mărturiseşte lui Herder, cu
care se afla în polemică, fiindcă avea altă părere.
Alături de traducerile făcute în româneşte din proza
antică, Petru Creţia găseşte absolut salutabila tălmăcirile
lui Radu Albola din istoricii latini Caesar, Sallustios,
Titus, Livius, Quintus, Curtius, Tacitus şi Sultoniu.
Întreprinderea este socotită aporetică în însuşi
principiile ei, fiindcă, în unda unor neîmpliniri, se fac
simţite structura adecvată, ritmurile corecte, fireşti,
autentice. Traducătorul răspunde cu ştiinţă la toate
imperativele transpunerii, în special la ritm, atât de
important în proza latină.
Paulius Sanctinus Ducensis, care ar putea să fie
chiar un anonim, vine în actualitatea noastră cu un tratat
scris la începutul secolului al XV-lea într-o latină fără
strălucire de om nu prea cult, dar potrivită ţelului
propus. Cartea, intitulată Tractatus de re militarist
machinis bellicus (Tratat de artă militară şi de maşini
de război), prezintă un şir întreg de instrumente de
distrugere desenate cu îndemânare.
116
Un alt merit autorul vede în plăcerea cu care descrie

atât efectele marţiale cât şi cele paşnice („măcinat,
clădit, scos aşa, ridicat greutăţi sau chiar suflet în ţevile
de orgă din biserică”) şi în schiţarea unor proiecte de
visător (îşi imaginea, bunăoară, construirea unui zid
deasupra mării).
Cum arăta chipul lui, se întreabă Creţia:
„Greu de spus. Paulius Sanctinus Ducensis, acest
om priceput, destoinic şi fermecător, acest om voios cu
demnitate şi domn fără a fi trufaş, a cărui umbră s-a
rătăcit, cine ştie de ce, printre noi, spunându-ne, în cea
mai stricată latină şi în proza cea mai elementară, ceva
adevărat despre el, despre lumea lui şi, într-o măsură,
chiar şi despre noi” (Ibidem, p. 179).
117
Mihai Cimpoi
ORIZONT VALORIC EUROPEAN
Pentameronul lui Giambattista Basile este o apariţie

bizară în contextul veacului al XVII-lea, seclintorul
italian baroc, „sterp şi ingrat”.
Italia cunoştea acum „intransigenţa şi viclenia”.
Contrareforma şi dominaţia spaniolă, peste sud şi
părea că face după ce au amuţit glasurile sonore ale lui
Tasso şi Tommaso Campanella. Seicentiştii impun,
jocurile verbale artificiale, exibiţioniste, figurile
extravagante, un rafinament „suav sau crud” şi o
acrobaţie inventativă, concretizată în arguzia şi
îndeosebi concetto, totul pus sub semnul unui
cabotinism degradant. Giambattista Marino trecea
drept poetul suprem, realizator al unei summa poёtica
a vremilor ce i-au precedat şi decretatorul unui
imperativ programatic:
„Poetului i-e ţel să uluiască,
La ţesală cu el, dacă nu-i bun să-i uimească.
Un alt poet seicentist, Chiabrera, considera că ţelul
artei poetice este să „facă sprâncenile să se arcuiască”,
de uimire, adaugă Creţia, care distinge în acest veac
baroc „un ilusionism estetic” bazat pe surpriză,
supralicitare şi rafinament formal.
118
Fenomenul e caracteristic atât poeziei, cât şi prozei,

şi este urmărit la diferiţi autori în diferite genuri.
Se trece, după aceste precizări fenomenologice, la
Giambattista Bazile, autorul unei Cunto deli cunti
(Poveste a poveştilor), care include 50 de basme,
structurate după canonul Decameronului. Născut la
Napoli prin 1575 şi mort în 1682, cunoaşte o carieră
plină de avataruri, cu servicii răsplătite cu titluri (de
cavaler şi conte) şi onoruri, devenit şi un literat de curte,
scriind ode în italiană şi spaniolă demnitarilor şi
doamnelor napolitane, compunând cansonette, o dramă
păstorească şi spiritul lui Tasso şi Guanni, un volum
Aventurile fără noroc şi un lung poem, Teagene, care nu-
i decât o versiune versificată a Etiopicelor lui Heliador.
Nu aici, ne spune Petru Creţia este adevăratul
Basile, ci în Muzele Napolitane, şi Carriglio în
surprinde, „cu fineţe morală şi bună observaţie realistă”
realităţile şi moravurile vremii.
Încununarea operei sale literare o constituie Lo
cunto de li cunti ovve rol o trattamento de’peccerile di
Gian Alesio Abbatatis (anagrama numelui său), un
florilegiu de basme, în care apare – cităm din studiu –
„ca funambul al frazei, al metaforei, al hiperbolei, ca
maestru inepuizabil al jocurilor de cuvinte, al aluziilor
erudite, al preţiozităţilor ingenioase, al acumulărilor
monstruoase (aglo merari de sinonime, serii rimate etc.)
în gustul lui Ravelais (pe care Basile nu-l citise)”
(Ibidem, p. 188).
119
Mihai Cimpoi
Ceea ce constituie marile neîmpliniri stilistice ale

curentului baroc predominant al Seicentoului italian
devine, sub pana stăpânită de „nebunia” platoniciană a
inspiraţiei, o realizare artistică autentică de rezonanţă,
impusă şi de elogiul făcut de fraţii Grimm şi de
traducerile în engleză, în italiană (din dialectul
napolitan fiind transpusă de Benedetto Croce.
Preferinţa lui Petru Creţia este în mod vădit pentru
stilişti, pentru rafinaţii scrisului, pentru decantata
écriture artiste, de aceea se opreşte la un scriitor care
excelează în acest tip de proză: Emilia Cecchi. E găsită
şi formula memorabilă pentru caracterizările operei
sale: „Pentru el moralitatea implicită şi adâncă a artei
rezidă în faptul că ne apără de diavol” (Ibidem, p. 190).
Definiţiile sclipitoare vin în lanţ şi pe o arie destul de
extinsă a caracterizării, ceea ce ne determină la o citare
selectivă a unora dintre ele: „era limpede tăiat şi dârz ca
un meşteşugar tozcan de veche spişi” şi „totodată capabil
de rafinamente aproape neverosimile”; legat de întregul
tezaur cultural european, apare ca un harnic cărturar
umanist, dar înzestrat cu o sensibilitate modernă, fiind
deschis spre experimente; „era florentin şi cosmopolit,
sedentar şi globe-troffer, magic şi familiar, paradoxal şi
temeinic, aluziv şi evident, elegant şi varnecular, cam
acrobat şi om fumizat”, dar plin de o compasiune umană
şi plin de respect pentru realitatea obiectivă; „intens vizual
şim, simultan reflex”, neangajat în nicio modă şi în nicio
120
doctrină, pătruns de o cinste artizanală în munca sa de o

jumătate de secol.
Este inventatorul unui gen, căruia în Italia i se spune,
după un titlu al unui volum al său Peşti roşii (pasci
rossi), asemănător cu englezescul essay sau cu tableta
arghezione. Se întrevede în acest gen inconfundabil o
sinteză dintre „muzica rarefiată a textului” şi
„seriozitatea etică, dintre percepţia „spaţiul” ce vine din
lucrarea „exorcizarea şi prin tradiţie, ironie şi stil”; dintre
„calculul lucid” şi „liricitatea” cenzurată de cultură”,
dintre „pura bucurie de a vedea lucrurile” şi „punerea lor
într-o lumină cristalino-fosforescentă în care imaginea,
reflecţia şi fantezia sunt consubstanţiale”, între „iubirea
de casă” şi „iubirea de lume”.
Înseşi aceste înlănţuiri nonşalante de definiţii sunt o
dovadă a înaltei aprecieri a scriitorului, a „plăcerii
textului”, barthesian vorbind, reîntrupată în plăcerea
definirii, pe care o are cercetătorul.
Studiul se încheie printr-o notă de subsol, în care este
citat Vittore Branca, scriind în introducerea sa la
Icipressi şi Bolgheri, că „suntem în faţa nu numai acelui
mai esenţial prozator după epoca dannuziană şi a celui
mai sigur cititor din epoca croceană, ci în faţa unui mare
critic-octist pe plan european, chiar mondial, din solida
stirpe anglo-saxonă a lui Puşkin, Peter, Cesterton; din
rafinata descendenţă franceză a lui Sainte. Beuve şi
Baudelaire; din puternica şi magnifica tradioţie italiană a
lui Foscalo, Tomasso şi D’Anaunzio” (Ibidem, p. 197).
121
Mihai Cimpoi
ORIENTUL ŞI OCCIDENTUL SPIRITULUI
Petru Creţia mai are şi un alt reper în înţelegerea

istoriei culturii, a sensului acesteia: e ceea de ce am putea
numi, pornind de la glosările din instantaneul eseistic
Despre exotism, interferenţa orizonturilor spirituale.
Spiritul are, în reprezentarea sa, o orientare căreia
îi zice exotică, fiindcă trebuie să postulăm, e
încredinţat el, un univers neomogen, făcut „dintr-un
număr mai mic sau mai mare de lumi diverse şi
distincte”. Acestea nu se închid cochilia proprie, într-o
sferă autarhică a existenţei de sine, păstrând o
disponibilitate permanentă de a comunica.
Neajungându-şi sieşi, are nevoie de orientare exotică
(se precizează „exo-înafară, înafara lumii sale), de o
nevoie de a comunica cu alte lumi şi de a porni „spre
ceva străin şi dezirabil, eis to exoticum”.
L-am putea denumi în acest sens homo exaticus, un
om pornit înafară, spre alte culturi, cu o disponibilitate
de proiectare aliterativă, un om intercultural.
Această orientare exotizantă, pe care o găsim la
simbolişti, la pictorii flămânzi, dar şi foarte mulţi
artişti plastici de felul aduce valori şi le integrează în
spiritul creator.
122
Lucian Blaga vorbea despre Keyserling în

Fenomenul originar ca despre un nemulţumit de
propriul „eu”, care a pornit să adune în sine toată
conştiinţa pământului, ajungând la sine, după ce a
trăit pe rând cele mai felurite culturi. De altfel şi
Creţia îl citează cu o însemnare din Jurnalul de
călătorie al unui filosof: „drumul cel mai scurt către
sine duce împrejurul lumii”.
Petru Creţia aminteşte de obsesia Orientului pe
care o avea Paul Valéry care reprezenta pentru el, un
după propria-i mărturisire din Orientem versus
Oeuvres, „un amestec de spaţiu şi timp de pseudo-
adevăr şi neadevăr cert, de amănunte infime şi de idei
foarte aproximative şi foarte veste”, de Mallarmé care
lansa îndemne de a se avânta în Necunoscut e să dăm
de ceva nou, la Théophille Gautier, ctitorul
exotismului estetic care imagina lumi îndepărtate
fabuloase, producătoare de senzaţii forte.
Exotismul nu se limitează, evident, la descrierea
unui alt codru natural, la „actul material al
contactului” cu o lume străină, ci este o aventură a
spiritului care îşi descoperă o consubstanţialitate cu
peisajele şi obiceiurile îndepărtate:
„Parcurgerea, descoperirea, cunoaşterea,
exploatarea altor lumi, descrierea lor, nu are, strict
vorbind, nimic de-a face cu exotismul, ele pot cel mult
stârni în cei de acasă gustul acesta, ele oferă
123
Mihai Cimpoi
exotismului doar materia sa, căci spiritul său este altul”

(Ibidem, p. 21).
Referindu-se la mai multe forme ale exotismului
(exotismul romantic şi decadent, exotismul esoterx,
exotismul pastoral şi cel critic). Petru Creţia nu trece cu
vederea nici aspectele lui negative (reacţia subiectivă la
unificarea; setea de alteritate care ia forme superficiale,
retorice, maladii.
Studiul sfârşeşte prin a face elogiul universalului
concret, o formă a universalului istoric-determinată, o
structură completă, dar deschisă, imperfectă dar
autoperfectibilă, contingent specific dar ideal generică”
(Ibidem, p. 327-328).
Compartimentul V, ce preceda acest compartiment
Despre exotism, e rezervat analizei romanelor Virginiei
Woolf Spre far şi Valurile.
Prima pânză epică nu se axează, observă exegetul,
pe simbolul Farului, ci pe doamna Ramsay, expresie
simbolică a frumuseţii şi feminităţii, a puterii de a
întreţine căminul familial cu 8 copii şi cu un soţ plin de
bărbăţie, prin intermediul blândeţii, mângâierii,
încurajării şi „de a da existenţei umane intimitate, tihnă,
securitate, cu o dârzenie fără epuizare aparentă, ca o
înţelegere, fără vorbe şi dincolo de vorbe, a tot ce este
vital şi esenţial”.
Dragostea dintre cei doi e frumoasă pe cât poate între
bărbat şi femeie şi „atâta vreme cât bărbăţia şi feminitatea
subzistă ca intense şi ireductibile forţe elementare”.
124
Atmosfera casei e întreţinută nu doar de soţie,

„adăpost şi ogor”, ci şi de copii şi de musafirii fără
cămin. Cea de-a doua parte prezintă o descriere a casei
pustiite, textul fiind întrerupt din câteva paranteze în
care ni se spune că doamna Romsay a murit subliniind
că una din fete a murit în urma naşterii, iar un băiat a
căzut pe front. Vremea a provocat agonia casei,
măcinând vieţi şi spulberând „faptele şi alcătuirile
omeneşti”. Partea a treia, Farul, îi prezintă pe cei
rămaşi în viaţă pe domnul Romsay şi alţii, printre care
fata-pictoriţă care caută să pună gânduri şi emoţii
fluctuante, dar şi umbra doamnei Romsay, pe care în
cele din urmă o strigă cu lacrimi în ochi „să vrei să ai,
să vrei să ai şi să nu ai”.
Pe mare se îndreaptă, într-o barcă, domnul James,
cam şi domnul Romsay, îmbătrânit şi suferind de manie
(„amestec de crudă suferinţă detracare şi cabotinaj”),
dar calm, senin, plin de curaj şi în stare să iubească
viaţa. Vântul duce barca spre Far, iar Lily, rămasă pe
ţărm îi pictează: „În mijlocul haosului există o formă;
această trecere şi curgere veşnică (Lily privi mersul
norilor şi freamătul frunzelor) se fixa în statornicie”.
Stilul e a unei prozatoare moderne aducând aminte
de Sterne, Joyce, Proust, care descoperă conştiinţa ca
flux. E o artistă perfect conştientă de ţelurile şi metoda
sa, înzestrată cu o putere metaforică aparte şi cu „ştiinţa
de a strânge bogăţia şi diversitatea într-un mediu artistic
sui generis, unitar, omogen, structurat”.
125
Mihai Cimpoi
Analiza Valurilor relevă de asemenea capacitatea

autoarei „de a primeni adânc natura romanului modern,
înălţându-şi opera pe treapta pe care se află, chiar dacă
numai grele şi mai aspre, numele lui Proust şi al lui
Joyce, al lui Kafka şi al lui Faulkner” (Ibidem, p. 296).
O atare performanţă nu i s-a dat uşor, ci a determinat-o
să meargă pe un drum greu, astfel încât „chipul ei cu
oval şi har prerafaelit” din tinereţe să se preschimbe, în
anii târzii, într-o înfăţişare marcată de luptă, ea având
„ochii osteniţi şi buzele fără zâmbet”.
Virginia Woolf, ne asigură analistul, a pus în Valuri
întreaga ei credinţă despre ce înseamnă arta literară şi a
supus poeziei „fluxului tiranic al formelor”, găsindu-şi
în ea seninătate, purificare şi universalitate”.
Modernitatea e prin două funcţii: scrie propriu-zis
cartea şi în a intra în structura şi în economia ei ca
metapersonaj, ca martor şi narator. Un astfel de
metapersonaj, în care se deghizează bineînţeles
prozatoarea însăşi, e „o instanţă metaumană”, „o fiinţă
absolută” care nu mai este activă, ci doar
contemplativă, „omniprezentă în locuri şi timp,
atotvăzătoare, atotştiutoare, Ochi şi Verb”. În atari
condiţii, naratorul îşi asumă rolul de a rosti cele nouă
uverturi sau preludii ale cărţii, şi de a introduce
discursul direct.
Prezenţa metapersonajului se poate percepe în
dialogurile interioare, unde îl găsim în ipostaza de
126
interlocutor şi în monologurile interioare, unde se

deghizează ca auditor.
Totul – evenimente, stări, fenomene – se transformă
în subiecte pentru ele însele, după cum observă judicios
Creţia. Cele şase fiinţe din naraţiune nu sunt decât
„arhetipuri ale experienţei umane”. Aceste şase fiinţe,
şi cel de-al şaptelea personaj, Percival, care
simbolizează o divinitate solară, au suflete rupte dintr-
un suflet unic, cuprinzător, rătăcite şi înstrăinate în
lume” tânjim după unitatea întregului, „după ea
întrebând mereu aceeaşi întrebare, murmură şi bat ca
valurile aceste singurătăţi”.
Unitatea e căutată în persoana lui Percival „sau în
labila fericire când furtuna clipelor se pacifică în sfera
absolută a Clipei, când trecătorul, neliniştitul, precarul
şi amăgitorul acum devine un Acum sintetic şi împăcat”
(Ibidem, p. 201).
Astfel citeşte cartea Petru Creţia, în registrul
empatic, coparticipativ, poematic-afectiv, care ne
vorbeşte despre un Cititor model (în sensul lui Umberto
Eco, un Cititor-Poet vibrând la poezia textului (or, în
Valuri el găseşte tocmai „o mare poezie”, figurată în
„prezenţa valurilor”, în ritm şi în textura monologurilor
şi preludiilor, în imaginile trecerii prin lume („spre
izbăvire şi disoluţie”).
La Modul artistic în care surprinde timpul se referă
şi Andrew Sanders în Scurta istorie Oxford a literaturii
engleze:
127
Mihai Cimpoi
„Naraţiunile ei sunt mereu punctate de citirea

ceasului sau de ceasuri care dau ora exactă, de
măsurarea fluxului li a refluxului, a înălţimii soarelui,
de istorie şi arheologie, de procese ca îmbătrânirea şi
moartea în cel mai lung dintre romanele scrise, The
Years (Anis), 1937. Woolf insistă asupra conştiinţei de
sine pe care o au concret personajele cu privire la
trecerea timpului, din anii 1880 până în anii 1930,
analizând consecinţele şi procesele unor fenomene ca
aşteptarea, învăţatul şi îmbătrânirea. În alte opere,
autoarea îşi modulează ficţiunea prin intermediul
conştiinţei mai cuprinzătoare a unui narator sensibil şi
la elaborarea istorică a timpului, şi – fapt mult mai
semnificativ – la eliberarea imaginativă din strânsorile
timpului (op. cit.), Bucureşti, 1997, p. 503).
128
ETICĂ ŞI METAETICĂ
Alex Ştefănescu distingea, în Istoria sa, o simplitate

neverosimilă a eseurilor pe teme morale ale lui Petru
Creţia, o elementaritate biblică, o inteligibilitate, ce le
face accesibile chiar şi necultivaţilor.
Totuşi, sistematistul prin excelenţă care este
Creţia, construieşte nişte eşafodaje de principii
metodologice, poziţii, concepute, definiţii, ipoteze,
constatări – toate acestea dispuse în seturi, în breviare,
în scheme teoretice.
Astfel, ni se prezintă de un set de constatări a
acţiunilor, care deşi se poate spune că sunt morale sau
non-morale sau că sunt şi una şi alta – sau ă sunt numai
morale sau numai nor-morale, urmat de un tabel al
modurilor de încărcare într-o dezbatere despre ce este
etica, ce ne obligă.”
1. fie să spunem că etica este o ştiinţă care are
drept obiect căutarea definiţiei a ceea ce ar putea-o
defini; 2. Fie, admiţând că moralitatea este o valoare,
să-i transferăm axiologiei sarcina de a defini această
valoare (sau, eventual, să spunem că etica este o ramură
a axiologiei)”, 3. Fie să optăm pentru una din definiţiile
existente sau posibile ale moralităţii şi să vedem ce
129
Mihai Cimpoi
rezultă; acest al treilea demers n-ar putea păstra un

caracter ştiinţific decât cu titlul de ipoteză de lucru sau
demers metodologic (altminteri, întreaga construcţie se
întemeiază pe o petiţie de principiu)” (Ibidem, p. 231).
Petru Creţia e conştient de riscul ce şi-asumă,
propunându-şi un discurs despre moralitate: intră într-
o zonă a interpretărilor diferite, a aproximaţiilor. De
oriunde şi oricând i se întind capcanele indeterminării
şi incertitudinii.
Într-un eseu despre Originile eticii, Mary Midgley
vorbea despre conflictele care apare în interiorul eticii
sau a moralei înseşi. Cele două întrebări esenţiale care
apar când ne gândim la regulile impuse sunt „Cum s-a
ajuns la pierderea stării anterioare eticii? Ne putem
întoarce la ea?”.
În contextul culturii s-au dat două răspunsuri
generale la ele: unul – elaborat de greci şi de Hobbes,
care explică etica printr-un mecanism al prudenţei
egoiste – mitul originii sale este contractul social, şi
altul e cel creştin care priveşte etica drept o încercare de
a alinia natura noastră imperfectă e voinţa divină”.
„Mitul originii ei, explică eticiana, este Căderea
Omului, care a produs acea imperfecţiune în natura
noastră ce a fost descrisă – din nou, simbolic – în
Facere” (cf. Tratat de etică, coord. Peter Singer, Iaşi –
Bucureşti, 2006, p. 30).
Eticiana se referă, în continuare, la înclinaţiile
sociale naturale ale oamenilor, care n-au nimic cu
130
morala, dar contribuie în mod sigur la existenţa ei, la

sinteza pe care o face Darwin, preluând ideile centrale
expuse din Aristotel, Hume şi Kant şi formulând Reguli
de Aur: „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai dori să se
poarte şi ei cu tine”, care stă la baza moralei.
Petru Creţia se mai dedă elaborării a două
constructe, cel dintâi pe temeiul condiţiilor pe care
trebuie să le întrunească morala: 21. Să fie rezultatul
unei opţiuni libere şi, în sens socratic, conştiente; 2. Să
fie făcută în vederea unei bune transindividual. Dacă nu
liberă şi conştientă (adicăntemeiată pe adevăr), rămâne
în sfera naturală, dacă nu transcende autointeresul,
rămâne în sfera utilitară, care este a tuturor acţiunilor
(căci tot ce trăieşte tinde să stăruie în existenţa sa în
forme optime per ce) (Ibidem, p. 231).
Cel de-al doilea construct se constituie din trei tipuri
de etici descriptive:
„1. metaetica în sensul definit mai sus („descrierea,
analiza şi sistematizarea coerenţei şi gradului de
universalitate a diferitelor coduri „– n. n.);
2. etica descriptivă a determinărilor necesare care
limitează şi totodată generalizează acţiunile libere;
3. etica descriptivă a formelor efectiv atestate pe
care le-a luat moralitatea în istoria de până acum a
lumii” (Ibidem, p. 295).
Stabilind astfel de suport metodologic pentru a
concepe o etică şi, bineînţeles, o po)i)-etică a gândurilor
în sfera moralităţii, Petru Creţia conjugă cele două
131
Mihai Cimpoi
ipostaze ale sale – de Poet şi Filosof – şi se erijează cu

disponibilitate nativă el fiind un organicist, un adept şi
un cultivator al naturalului, în cea de-a treia, de fapt
asociabilă în totul celor două: aceea de Etician.
Ca şi poetul care îşi formulează gândurile (în
special în epigramă, dar adesea şi în lirică) sub formă
de sentinţă, ca şi filosoful care, prin însăşi condiţia lui
statutară trebuie să-şi pună gândirea în expresii laconice
sub forme de enunţuri, concepte, definiţii, fragmente,
deducţii, teze, eticianul recurge la aforism.
Ştim cât de mult îl aprecia Blaga, el însuşi autor al
câtorva culegeri de aforisme (Discobolul, Elanul insulei
şi al unui număr mare de aforisme şi însemnări dictate
în ultimii ani ai vieţii. Aforismul era definit de el
metaforic ca „o floare în stare de graţie, aleasă să
conceapă Logosul şi să-l unească” şi ca o formulă la
care nu se poate adăuga nimic: „Un aforism trebuie să
fie ceva canonic, încheiat cu Biblia” (cf. Lucian Blaga,
Opere, I, Chişinău, 1995, p. 354).
Aforismul ţine, la Creţia, de Logos pe care, vorba
lui Blaga, îl concepe şi îl naşte, şi de Eidos, care-i
asigura forma cea mai potrivită pentru a exprima
esenţa lucrurilor.
Substanţa gnomică a aforismelor lui Petru Creţia se
hrăneşte din regulile tradiţionale, canonice cărora le dă,
aşa cum observa Alex. Ştefănescu, o formă simplă,
nesofisticată, de învăţătura morală extrem de laconică,
având concentraţie de proverb. E valorificat, cu arta
132
concentrării şi încrustării, asemenea unei inscripţii

tăiate în piatră, a unor precepte ce vin din patrimoniul
etologic biblic şi filosofic universal:
„Despre bine şi rău, în sens etic, nu se poate vorbi
decât în sfera libertăţii”;
„Libertatea este capacitatea de opţiune a unei voinţe
concrete, într-un spaţiu concret”;
„Nu orice opţiune se înscrie în câmpul moralităţii, ci
numai aceea care se raportează la binele şi la răul etic”;
„Orice act care nu transcende autointeresul rămâne
în sfera utilităţii” (Ibidem, p. 236).
Sunt pasaje în care sunt folosite concepte preluate
literal din filozofie, sociologie, axiologie:
„Opţiunea etică are o componentă cognitivă:
cunoaşterea legii morale şi a stării de lucruri; una
valorică: orientarea autotranscendentă a voinţei
(voliţiunea universului), una afectivă sui generis:
dragostea faţă de lege, singura înclinare
autotranscendentă a voinţelor finite”, unde aşa cum se
specifică în subsol, starea de lucruri înseamnă
„cantitatea maximă de adevăr posibilă la un moment
dat într-un sistem de referinţă”, iar „voliţiunea
universului” „cantitatea maximă de voinţă bună
posibilă într-o stare de lucruri” (Ibidem, p. 237).
Consideraţiile privind comportamentul agentului
etic par a fi rodul unor observaţii pe marginea unor
practici curente:
133
Mihai Cimpoi
„Săvârşind actul etic, agentul etic nu se neagă pe

sine, ci se obiectivează într-un sistem de raporturi
transindividuale. De aici şi faptul că agentul etic nu
vrea să subziste cu orice preţ, adică sacrificând legea
sieşi. La limită alege moartea”;
„Prin actul etic agentul etic încearcă să depăşească
condiţia sa de voinţă finită. Astfel, binele şi adevărul
sunt lucrurile cele mai înalte, dar binele este mai deplin,
pentru că implică adevărul şi îi dă un sens transfinit”
(Ibidem, p. 237).
Există şi referinţe directe la situaţia actuală din lume:
„Nouăzeci la sută din instituţiile existente acum în
lume sunt instituţii de control şi arbitraj şi se întemeiază
pe neîncrederea dintre armeni, adică pe preponderenţa
statistică a tendinţelor ori utilitare” (Ibidem, p. 240).
Jocul de limbaj nu lipseşte:
„Suntem liberi să vrem să fim liberi” (Ibidem, p. 237).
Reflecţia finală vine ca o dovadă că eticianul nu a
substituit poetul care vede un lume, unui bine organic
(născut şi nu făcut), care există ca „o frumuseţe, un har
şi o nobleţe a ei”). Iată textul integral – care adaugă un
farmec poetic formulărilor rigide de până acum: „În
ciuda a tot ce s-a spus până aici, există în lume, ca o
frumuseţe, un har şi o nobleţe a ei, un bine născut şi nu
făcut, physei nu thései, un bine parcă natural şi spontan,
un bine neales să se nască el oare, pe ascunse căi, din
toate alegerile bune ale voinţelor libere din univers?”
(Ibidem, p. 240).
134
DISCURSUL FILOSOFULUI
DESPRE VALORI ŞI VIRTUŢI
Filosoful Petru Creţia e dublat de poet în măsura în

care poetul Petru Creţia e dublat de filosof. E vorba în
ambele cazuri şi de o altă ipostază care trebuie văzută
ca un terţ inclus: cea a eticianului. Mergând pe firul
ludicului, am putea vorbi şi despre calitatea sa de
poetician, ortografiat poet-etician, preocupat – adică –
de valoare şi, în chip asociat, şi de valoarea cuvântului.
Pasărea Phoenix – figură aliterativă a Poetului – se
„conferă” că „Este mau uşor, să mori şi să renaşti în
veşnicii/ Decât să te institui tu ca referent/ Fiind doar
text,/ Un zvon de vorbe din care se-nfiripă,/ Poate da şi
poate nu,/ O Pasăre numită Phoenix”.
Formându-se, ca filosof, sub influenţa modelatoare
a cugetătorilor antici şi sub cea catalitică (în sens
blagian) a lui Kant (Petru Vaida semnala chiar o reluare
textuală a conceptelor kantiene), Petru Creţia se
orientează spre o filozofie a valorilor şi virtuţilor în
spiritul axiologiei care se constituie ca disciplină aparte
spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu Lotze şi
Nietzsche când se stabilesc tablele de valori
(Zarathustra era pornit – se ştie – să le schimbe pe cele
135
Mihai Cimpoi
vechi) şi să fie definite în raporturi delimitative cu

sensul, existenţa, cu bunurile şi lucrurile.
Jean Beaufret citează, în Lecţiile de filozofie, un
lung pasaj din Vocabularul tehnic şi critic al filosofului
(Paris, 1972), în care Maurie Blondel urmăreşte traseul
modificării statutare a sarcinii filosofiei de la punctul de
vedere al fiinţei sau al obiectului, predominant la antici
la apariţia pe primul plan a filosofiei cunoaşterii şi a
criticii spiritului care ne face martori ai apariţiei „unei
filosofii a valorilor, ca urmare a unei preocupări
dominante, fie pentru scopurile umane şi sociale în
slujba cărora se află ştiinţa pozitivă şi civilizaţia
industrială, fie pentru problema destinului, a voi nţei şi
acţiunii” (Leon Beafret, Lecţii de filozofie, vol. II,
Timişoara, 1999, p. 285).
„Determinarea valorilor”, despre care va vorbi
Nietzsche în 1885, este formulată tranşant ca sarcină a
filosofiei şi ca principiu
136
MINIMA MORALIA
(portrete, fiziologii, caracteriograme)
Luminile şi umbrele sufletului (1995), care va fi

reluată sub denumirea Eseuri morale (trei ediţii, apărute
în 1995, 2000 şi postum în 2009), nu îşi propune ca
atare să fie un tratat de morală, ci, aşa cum precizează
autorul în prefaţa intitulată Despre cartea aceasta, o
„înşiruire de gânduri despre câteva dintre componentele
fundamentale ale omenescului”, un „exerciţiu
introspectiv” (pentru cei grăbiţi şi orbiţi de sine care nu
pot să-l facă) asupra „sufletului celui mai adânc” ce
„este un amestec de lumini şi de umbre, de puteri şi de
nevolnicii, de avânturi şi de stagnări”.
Scopul este unul propedeutic, de a iniţia în
întâmplările jurnaliere, puse şi ele sub marca „unui
amestec de curaj şi de sfruntare, de răbdare şi de
deznădejde, de prostie şi de bună cumpănă a cugetului,
de concurenţialităţi feroce şi de conlucrări rodnice, de
avânt şi de trândăvie, de cuviinţă şi de ticăloşie, de
înţelegere şi de intoleranţă, de meschinărie şi de
generozitate, de teamă şi de speranţă” (Ibidem, p. 8-9).
Se fac, prin urmare, sondaje rapide sau mai încetinite în
adâncurile abisale ale fiinţei, în momentele de interactivare
137
Mihai Cimpoi
a heideggerienilor lumini şi umbre ale ei, dar totodată sunt

supuse observaţiei şi descrierii fenomenologice
comportamente, mentalităţi, moravuri (bune şi rele),
practici uzuale, stări patologice de natură socială şi
individuală (în limbaj publicistic eminescian: relele).
Cartea începe prin a aduce un elogiu „celor neştiuţi şi
uitaţi şi pierduţi în lutul orb şi risipiţi prin veacuri, dar
care au fost sarea pământului şi care au purtat pe umerii
lor binele lumii”. Suntem chemaţi să-i celebrăm o clipă în
„zarva plină de nume a istoriei”. Sunt buni prin natură,
sunt buni pentru că „aşa i-a lăsat Dumnezeu”. Nu trebuie
însă gândiţi, ne îndeamnă autorul cărţii, conform unor
crezuri, coduri morale sau legi, ci „în spontaneitatea din
adânc a bunătăţii lor, care poate fi chiar bunătate, sau
cinste sau răbdare sau dreptate, smerenie sau îndurare sau
curaj, dăruire, necruţare de sine, chezăşia cuvântului dat,
devotament, fidelitate şi onoare, dârzenie sau, printre
multele altele, puterea de a răspândi în jurul lor încredere
şi bucurie, iubire şi har” (Ibidem, p. 11-12).
Notând că aceşti oameni anonimi sunt înzestraţi cu
o exemplaritate inefabilă şi că sânt reprezentanţi ai unui
bine contingent, martori ai omenescului, autorul ne
aminteşte, apoi, mitul hasidic despre cei 36 de înţelepţi
sărmani şi umiliţi şi fără nume răspândiţi peste tot pe
care se ţine lumea, parabola samariteanului căruia, spre
deosebire de preot şi levit, i s-a făcut milă de cel căzut
în drum, l-a îngrijit, l-a dus la un han, a plătit hangiului
şi i-a zis că, la întoarcere, îi va înapoia banii cheltuiţi
138
pentru îngrijire, la cartea Elsei Morante Insula lui Artur

şi la cele câteva tomuri de Vieţi ale oamenilor obscuri,
scrise prin Renaştere, de un olandez.
Sunt cei care au păstrat sensul august al umanului,
ni se spune în finalul instantaneului moral.
O a doua secvenţă eseistică e despre demnitate, despre
care am vorbit, iar cea de-a treia schiţează fiziologia
ticălosului, tip „etern” şi „universal” (deci neafiliat unei
epoci şi unor locuri; dovadă analogia dintre două perioade
a istoriei româneşti: cea fanariotă din 1711-1821 şi cea
comunistă din 1946-1989, care a dat rezultate
dezastruoase şi adânc coruptive). Ticăloşii pângăresc ţara
şi cititorul este lăsat să-i identifice el însuşi.
Apoi, începe o sarabandă filologică sinonimică, însăşi
limba făcându-i portretul la general cu nemernic,
netrebnic, mişel şi canalie, apoi portretul la tinereţe cu om
de nimic, secătură, hahaleră, farfara, cu „calităţile” cu
care se dă pe lângă cei mai ajunşi, de slugarnic,
linguşitor, periuţă, trepăduş, fripturist, ţuţăr, ţucălar; cu
ceilalţi, fiindcă e răzbătător şi ajungăreţ, este înfigăreţ
sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic
şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordine economică încă nu
satisface însuşirile de mare spoliator, de tâlhar şi lotru,
fiind doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri
şi cu şiretlicuri. Actele de şmecherire, tragerea pe sfoară
şi minciunire presupun posturile de şmecher, coţcar,
pezevenchi, găinar, pungaş, borfaş, potlogar şi panglicar,
un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi pleaşcă.
139
Mihai Cimpoi
Pentru portretul ticălosului la bătrâneţe sunt

enumerate, înafară de mai puţin vinovatele bacşiş,
ciubuc, „o mică atenţie”, mită, şpagă, şperţ, „plic”, dar
şi plocon, mai gravele vocabule care desemnează
transformarea lichelei în ticălos în toată legea: om fără
de lege, nelegiuit, iar pe treapta finală a ierarhiei
tipologice sunt definiţi ca oameni ai dracului, nemiloşi,
neîndurători, necruţători, neomenoşi, făpturi fără inimă
sau negre la inimă, câinoase şi haine; inşi cruzi, hapsâni
şi crunţi; neîndurând binele altcuiva, fiind pizmaşi,
mârşavi, fameni, avani şi zăcaşi „Toate cuvinte care
trimit la perfidie şi la calomnie, la defăimare şi hulă, la
măsluire şi la răzbunare” (Ibidem, p. 26). Ticăloşii ştiu
mai cu seamă să mintă şi să măsluiască adevărul, fiind
aşa cum îi prezintă Eminescu în încheierea Scrisorii III.
Tuşele caracterologice se densifică progresiv în
prezentarea momentelor de devenire socială, adică pe
măsura ce îi cresc belşugul şi puterea: trufaş, fudul,
îngâmfat, cel care îşi dă aere şi are ifose, ţanţoş şi băţos,
colţos, ţâfnos şi arţăgos, cusurgiu şi cârcotaş, cel ce se
răsteşte la tine şi se oţărăşte, cel care te înjură şi te
terfeleşte, te face de ocară şi te porcăieşte, cel căruia îi
place să taie şi să spânzure, să te ţină la cheremul lui, să
te prindă la strâmtoare, să-ţi bage frica în oase.
Finalul fiziologiei ticălosului e grav, sentenţios,
adunând simbiotic întreaga încărcătură semantică
negativă a lexicului ce-l defineşte: „… Ticălosul nostru
de seculară înflorire este cu atât mai primejdios cu cât
140
s-a înfipt mai sus. Să luăm aminte la cârmuitori şi

dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu
prăsila lor cu tot” (Ibidem, p. 27).
În seria categorială a tipurilor negative intră şi tiranii
mărunţi: manipulantul unui vehicul public, tejghetarul,
chioscherul, secretarul, controlorul, arhivarul, vânzătorul,
până şi vânzătoarea care stropeşte trotuarul – semn
adeveritor că nu numai pe satrapi îi îmbată beţia puterii.
Nu lipseşte, bineînţeles, prostul, care nu poate pătrunde în
miezul lucrurilor, n-are discernământ, nu-i capabil să
asocieze, să disocieze, adică să analizeze şi să sintetizeze.
Potriveşte totul puţintele-i sale înţelegeri, neclarei sale
conştiinţe, are manifestări aberante şi nocive în ce priveşte
moralitatea; încurcă până la catastrofă lucrurile în plan
pragmatic neputând a disocia relaţia dintre scopuri şi
mijloace. Se fac referinţe, întru exemplificare Eminescu
cu Caracter de prost (o însemnare manuscrisă) şi cu o
spusă despre moftangiii cu „fizionomia lor plângătoare”
care suspină pentru binele patriei, dar nu vor decât
posturile ei şi la Creangă cu Poveste, scurtă capodoperă în
care un bărbat, îndemnat de nevasta sa neroadă care se
gândeşte la o primejdie ipotetică precum că drobul de sare
i-ar ucide pruncul căzând, face o călătorie prin lume şi
vede lucruri aberante, prosteşti. În cazul prostului avem o
adevărată caracteriogramă, constituită dintr-o serie
întreagă de „calităţi”.
Omul mediocru este tipul de „meschin, neînsufleţit
de nici un avânt”, „care are o minte şi o viaţă cu strâmte
141
Mihai Cimpoi
hotare (definiţie memorabilă), incredul, mefient, dacă

nu chiar indignat, temător de a risca şi de a-şi provoca
vreo incomoditate. „Dacă ar bate Dumnezeu la uşa lui,
s-ar teme să-i deschidă. Omul mediocru este o crisalidă
din care niciodată nu se vor naşte aripile unui zbor”,
iată alte două definiţii sugestive.
Un portret fenomenologic, cu atragerea unor
observaţii sociologice şi psihognostice asupra
moravurilor. „năravurilor şi mentalităţii” i se face omului
român în Homo valachicus sub aspect nu atât filosofic
(modul de a înţelege lumea şi a gândi fiinţa), cât practic-
moral, comportamental (în viaţa cotidiană, în politică, în
societate, în materie de civilizaţie, aici accentul fiind pus
apăsat). Este surprinsă în special modelarea sa habituală,
determinată de destinul istoric, de rânduielile trecutului,
de spiritul locului, de relaţiile speciale cu norma (lege,
regulă, prescripţie, care este confuză la extrem).
Observaţiile (e în funcţie spiritul de observaţie a unui
moralist, dotat cu un blocknotes de jurnalist sau cu o
cameră de luat vederi îndreptată programatic asupra a
ceea ce se întâmplă zi de zi în mod autentic, obiectiv) se
înlănţuie într-o fiziologie, unde domină „glasul faptelor”,
„lucida cântărire de sine”. În rotirea caleidoscopică se
perindă drumurile, căile ferate (care nu sunt rele, dar
ceea ce circulă pe ele este dezastruos), instituţiile
publice, dominate de paragină şi reaua organizare,
cabinele sanitare (adevărate locuri de pedeapsă, ca
bolgiile danteşti). Focalizarea se face apoi, pe modul de
142
a considera bunurile publice ca fiind ale nimănui, pe

furtul capacelor de la instalaţiile urbane de apă, pe
murdărirea spaţiilor publice, pe azvârlirea gunoaielor, pe
considerarea statului nu ca instanţă de reglementare şi
mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare (lucru nu fără
întemeiere istorică, se precizează în contextul
demonstraţiei), pe ignorarea opreliştilor, îndrumărilor,
principiilor, rigorilor, pe lipsa de punctualitate, pe cozile
interminabile, haotice şi litigioase la mărfuri şi ghişee, pe
barbarie şi ţigănie, pe lipsa de respect pentru ceilalţi, pe
statutul de fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în ultimă
analiză, de prisos, pe nemărginirea drepturilor de locatar.
În concluzie: civilizaţia românească aduce încă „în multe
privinţe, bine cu o mahala degenerată”. Ne este dragă
fiindcă-i a noastră, numai că „dragostea bună înseamnă
şi voinţă de îndreptare”.
Din galeria tipurilor care demonstrează
normalitatea morală fac parte omul vrednic, care e
înzestrat cu competenţă şi care trebuie ales, fără a ţine
cont de criteriile politice, de „relaţii”, de veresie,
cumetrism, nepotism, de „pile” şi mită, omul
cuviincios, care se poartă politicos faţă de ceilalţi, ca
„oameni cu aceleaşi dureri şi cu aceeaşi „moarte”, omul
blând, care reprezintă puterea noastră de iubire (în
sensul de agapé sau caritas), care evită violenţa fiind
indulgent şi îngăduitor chiar faţă de anumite scăderi ale
omului, faţă de cei neajutoraţi, slabi şi neştiutori, omul
curajos, neînfricat în faţa primejdiilor, dând dovadă de
143
Mihai Cimpoi
acte care apără valorile mai presus de orice profit şi

ilustrează demnitatea omenescului, omul care-şi
respectă cuvântul dat, punctual şi înzestrat cu cultură şi
clarviziune istorică.
Printre ceea ce ne împiedică să înţelegem firea
noastră adevărată sunt prejudecăţile („active, tenace,
atotprezente ca un rău endemic”), care sunt mai nocive
decât minciunile, decât „falsul pragmatic deliberat”,
calomnia, mijloc de compromitere a unei idei, care se
întemeiază pe două postulate – cel din secolul al
XVIII francez calomniaţi, calomniaţi, tot rămâne ceva
şi celălalt, aproape universal Nu iese fum fără foc,
dezamăgirea ca rezultat al înşelării încrederii sau
speranţei şi al nechibzuinţei, pripei sau superficialităţi,
suferinţa zadarnică, ce vine de la puterile
supraomeneşti (cataclisme, boli, însăşi moartea), din
idei greşite, din năzuinţe deşarte, din spaime iluzorii,
„dintr-o pragmatică defectuoasă”, dar şi din
„buruienişul unor pasiuni inferioare şi pernicioase”,
văicăreala ce vine dintr-o disproporţie între suferinţă
şi protest, născând tipul de văicăreţ, – care se tot
vaietă de ce şi câte are de îndurat şi pentru care nimic
nu vine spre el în cuvenita măsură superficialitatea,
ilustrată de oameni cu gânduri fără un temei adânc
(aproximative, volatile, chiar zănatice) şi de cei care
lucrează de mântuială şi nu cum se cuvine, temeinic,
nepăsarea, bună în atitudinea faţă de cele zadarnice şi
rea, când e vorba de împăcarea nevolnică cu mersul
144
lucrurilor aşa cum este, şi de nepăsarea faţă de alţii şi

de forma mai gravă a nepăsării faţă de tine însuţi, falsa
conştiinţă care se construieşte pe refulare şi pe o
înscenare a unui rol cu crezuri şi lupte false şi a slujirii
unei paradigme a excelenţei umane, a unei false
imagini despre sine, vorbe fără rost care e mijlocul de
bază al palavragiului, înarmat cu o retorică bine pusă
tehnic la punct, cu un discurs nud (beţia de cuvinte,
„expresia fie a neantului, fie a haosului mintal al
vorbitorului”, animat de o intenţionalitate precisă);
formele de vorbire fără rost sunt conversaţia între mai
multe persoane într-un stil fragmentar, disonant,
inongruent, dovadă a neatenţiei reciproce,
repetitivităţii în gol, frecventa tăiere a vorbei sau
vorbirile în paralel, ignorarea capacităţilor intelectuale
ale ascultătorului, relatarea senzaţională, divagaţia
asociativă, vacuitatea conţinutului, compensarea prin
verbalizare a unui anumit disconfort psihic.
Vorba fără rost ar avea şi o anumită funcţie de a
contracara spaima de tăcere, de singurătate şi de viaţă:
„Vorba fără de rost ar avea, fireşte, rostul ei. Ceea ce
nu te poate împiedica să nu preţuieşti concizia ca pe
una dintre cele mai rare eleganţe ale spiritului şi să te
însetezi după ea” (Ibidem, p. 148).
E una dintre concluziile eclatante ale filosofului şi
poetului, adică a lirosofului, a poetului şi eticianului,
adică a poet-eticianului.
145
Mihai Cimpoi
HERMENEUT MODERN
AL LUI HOMER, DANTE, SHAKESPEARE
(descreptări şi decriptări)
Demersul hermeneutic al lui Petru Creţia are

avantajul de a beneficia de calitatea de traducător al
textelor analizate şi de comentator al lor în cadrul unor
ediţii româneşti. Exegeza se face din interior, din actul
însuşi al producerii textului; impresia care ni se
comunică este acela că exegetul e situat acolo, în
laboratorul în care ia fiinţă opera din trăiri, senzaţii,
reprezentări – toate cu sens metasensibil şi supuse unei
voinţe formative.
Este ceea ce îşi propune oricare act exegetic,
realizat cu un instrumentar mai greoi sau mai mlădios,
cu o puternică forţă analitică sau la nivelul unui modest
demers impresionistic.
Autorul Catedralei de lumini (titlu preluat din
dantesca Divina Commedia), dispune de mijlocul
(declicul) hermeneutic cel mai eficient: re-narează
textul nu doar în modul simplu de analogizare cu
intenţiile formatoare ale autorilor, ci în modul mai
cutezător de a ne propune un text al său (un hipotext de
146
fapt) din perspectiva – bineînţeles – a ceea ce vrea să

accentueze, să focalizeze, să demonstreze.
El devine un descriptor. Termenul e pomenit în
prefaţa la Dante Catedrala de lumini, intitulată Poetica
luminii în Divina Commedie; şi în cazul curent (atestat
şi de DEXI) înseamnă scriitorul înzestrat cu darul de a
descrie. E un termen ce îl completează pe barthesianul
scriptór, scriitor mai puţin preocupat de stil şi mai mult
de a depune mărturie, de a explica, de a instrui, înclinat
să scrie la umbra unor instituţii (Universitatea,
Cercetarea, Politica).
În cazul lui Dante hermeneutul modern e obligat să-
i ofere cititorului (mai puţin familiarizat cu textul
original al poemului) un temei şi un sprijin printr-o
îndelungată încercare „de a reconstitui arhitectura
luminii în literalitatea ei, de a fi deci, mai ales, un
descriptor şi un narator al lumii ultramundene”
(Catedrala de lumini, Bucureşti, 1997, p. 109).
Hermeneutul modern nu-şi propune un act pasiv, o
simplă relatare, ci „constituirea dintr-o anumită
perspectivă a referentului însuşi”.
Este ceea ce se întâmplă efectiv în cele trei eseuri
din Catedrala de lumini, unde descriptorul are şi rolul
asociat de decriptor.
Descrierile, de fapt, redescrierile unor epizoade ale
epopeii homerice se fac într-o manieră însufleţită, cu
pathos (cuvântul însemnând la origine „însufleţirea
zeilor”), cu perioade largi, care în teoria literaturii se
147
Mihai Cimpoi
cheamă hipotipoze, cu o imitare – îngânare a însuşi

suflului degajat al epopeii şi cu răsfirarea ţesăturii
narative dense, stratiforme (cu întâmplări, evenimente,
răsturnări de situaţii, cu numeroase personaje şi
acţiuni ale acestora).
Lumea eposului, purtând adânca pecete a
vechimii, dar şi a veşnicei înnoiri („neobosită în
timp, neprimejduită în esenţa ei, nebântuită de
părăginire, cum nu e bântuită de uitare sau de lenta
agonie a amurgului”) este dominată de „un principiu
cosmic şi vital, care nu poate fi numit decât Forţa”:
„Sufletul puternic al ei şi voinţa ei de viaţă arzând
până în stingerea morţii. Lumea Iliadei face parte
dintre acele lumi în care tot ce este cu putinţă este şi
existent, a cărei realitate cuprinde toate
potenţialităţile sale” (Ibidem, p. 29).
Ahile este personificarea anume a acestei forţe
cosmice şi cuvintele care o numesc apar frecvent în
cele aproape şaisprezece mii de versuri ale epopeii, care
poate fi intitulată Ahileiada: „Ele desemnează uneori
doar puterea de luptă a unui războinic, capacitatea lui
de a lovi cu putere, de a arunca departe, de a ridica
bolovani grei, de a alerga mai iute decât alţii (e mai ales
o însuşire a lui Ahile). Vin însă apoi, ca o revărsare a
forţei, neînfricarea, curajul şi avântul, apoi agresivitatea
ca ardoare năvalnică, pofta de luptă şi înverşunarea în
luptă, care pot deveni furia ucigaşă, nebuni şi turbare:
războinicii se năpustesc în luptă crânceni şi nemiloşi,
148
cruzi, lacomi de sânge şi de nimicire, lei pustiitori,

vulturi prădalnici. Forţa nu mai apare astfel ca putere de
viaţă, ci ca stihie a morţii” (Ibidem, p. 31).
Grila aplicată în relectura (=repovestirea
hermeneutică) epopeii e cea existenţială: ea este plină
de viaţă şi moarte, de spaime şi deznădejde („chiar
ale celor mai puternici şi mai greu de înfrânt, Aias,
Hector, Ahile): „tristeţea, durerea şi moartea îi
învăluie pe eroi ca într-un nor întunecat”, umbra
uriaşă a Sorţii, care este „numai imanenţa Forţei şi a
legilor ei”, o împresoară mereu. În genere, oamenii,
văzuţi de zei, „sunt precari, efemeri, mărginiţi şi
mărunţi, buni doar să-i ferească pe nemuritori de
plictisul nemuririi şi al vanităţii lor”; „prin întreaga
Iliadă străbate, până la absurd, tensiunea aceasta
între predeterminare şi libertate”.
Individul uman este „o realitate pătimitoare şi
pieritoare”, viaţa lui şi conştiinţa lui de sine sunt
structurate pe aceste două date definitorii şi
fundamentale.
Demonstraţia a ajuns aici la punctul ei culminant,
epopeea nu este decât un poem tragic: „Şi cu cât este
mai mare puterea de viaţă care însufleţeşte un om, deci
tensiunea dintre forţă şi limită, cu atât destinul lui este
mai tragic. Iar Iliada, ca poem al plenitudinii forţei, al
atotprezenţei dureri şi al morţii, este cel mai tragic
poem. Tot ce conţine epopeea poate fi analizat în
această lumină, până în amănunt” (Ibidem, p. 43).
149
Mihai Cimpoi
Studiul despre Divina Commedie e axat de

asemenea pe un act exegetic descriptural: se descrie cu
urmărire acribioasă a amănuntelor călătoriei lui Dante,
a sensurilor literale şi simbolice, a întregului poematic
(cu viziunea asupra vieţii concrete şi perceptibile, dar şi
asupra cosmosului) arhitectura luminii în înfăţişarea ei
piramidală. Cea mai mare înnoire adusă de Dante, din
punctul de vedere al luminii, este considerată
reprezentarea rembrandtiană Infernului. Intrarea în
infern prefigurează întregul itinerar al călătoriei cu sens
ascensional: „valea împădurită a rătăcirii (echivalent al
iadului) anevoiosul urcuş al unui deal (ca echivalent al
Purgatoriului) şi sus, presentimentul paradisiac al
prezenţei divine” (Ibidem, p. 112). Reprezentarea
situaţiei existenţiale, descrierea figurată a experienţei
terestre a păcatului şi a năzuinţei spre mântuire sunt
făcute după principiul unei transgresii de jos în sus şi a
unei transgresii de la întuneric la lumină.
Purgatoriul este un munte scăldat în lumina solară,
paralel cu Ierusalimul, prezentat sub specie lucis – „un
amestec de lumini pământeşti, chiar dacă din altă
hemisferă, sub alte constelaţii, şi de lumini cereşti, ale
emisarilor Paradisului”. Împletirea de lumini face din
Purgatoriu o regiune intermediară, corespunzătoare
celei dintre ispăşire şi căinţă, între păcat şi mântuire,
între Infernul absolvit de speranţă şi Paradisul dominat
de speranţa devenită adevăr în bucurie: „Lumina solară
din Purgatoriu este totodată lumina soarelui nostru, aşa
150
cum poate fi văzut în hemisfera australă şi lumina

divină” (Ibidem, p. 152).
Paradisul cu toate făpturile care-l populează (duhuri
fericite, îngeri, arhangheli) „este numai o ţesătură de
lumină”, este o simbioză dintre catedrala de lumini
diverse şi tot ce înseamnă lumină în lumea noastră
perisabilă, este „o imensă arhitectură speculară, un
cosmos de oglindiri”. Beatrice e o făptură făcută din
lumină divină, Dumnezeu este numai şi numai lumină.
Hermeneutul, se spune în finalul studiului, n-a vrut
să comită vreun abuz, transformând literalul „într-o
diagramă sau într-o epură”: „Scopul scrierii (rescrierii,
precizăm noi) n-a fost atât teoretic, cât senzorial:
cititorul să găsească bucurie cercând printre lumini
dinspre damnare spre beatitudine, printr-o arhitectură
de vis, prezentă clipă de clipă. Şi retrăind cu imaginaţia
lui senzorială şi cu forţa sa lirică, cu întreaga lui putere
de percepere a lumii, sub specie lucis, drama
omenească” (Ibidem, p. 227).
În Shakespeare. Ariel sau despre forma pură a
libertăţii sarcina hermeneutului, precizată în
Preambul, e aceiaşi: demontarea (forme aici pentru
descrierea/ rescrierea, descripturarea) operei,
urmărirea „realcătuirii ei din ea înseşi şi din mirifica ei
substanţă, mereu mai vie în trecerea vremilor, intactă”
(Ibidem, p. 231).
Ariel este cel care se adaugă lumii alcătuită din
amăgire şi fiinţă, într-un anumit ceas. Vrăjitor, înzestrat
151
Mihai Cimpoi
cu puteri supraomeneşti, fiinţă neomenească adică, el e

în stare să înţeleagă fiinţa omenească în nuanţele adânci
şi în pornirile pe care le pune pe făgaşul nobleţei: „O
face cu un pragmatism superior şi cu o inteligenţă mai
presus de fire. Iar cunoştinţele acestui spirit sunt
anterioare oricărei experienţe, sunt a priori, rezidă în
esenţa lui. Pe de altă parte, dacă le-am traduce în
termeni istorici, ele au ceva din puterea de cuprindere şi
din deschiderea Renaşterii” (Ibidem, p. 253).
Hermeneutul s-a achitat şi aici cu sarcina
fundamentală care-i revine: a ne focaliza atenţia asupra
unui personaj, asupra funcţiei pe care o are în Furtuna
shakespereană, funcţia de a fi liber şi fericit, un copil al
lumii: „Chipuri se schimbă, venind şi trecând,/ Chipuri
se închină copilului lumii,/ Frunze se zbat în adâncul
puterii vântului nopţii,/ Clipe strălucesc fericite peste
chipul acelui copil,/ Vremi se petrec,/ Gânduri zboară
iute şi jos/ Ca în preajma furtunii”…
152
III
Jocul cu oglinzile, jocul norilor ca atare,

poezia, actul poetic ca joc (relevat în
Poezia), jocul valorilor în poemele Ofeliei
C., dar şi actul introspectiv pe care-l
presupune filosofia, este, pentru Petru
Creţia, o modalitate fundamentală de a ne
vorbi despre ceea ce Heidegger denumeşte
deschiderea luminătoare a fiinţei.
153
Mihai Cimpoi
154
LIMBAJUL CA TEMĂ CU VARIAŢII
Problema variantelor şi versiunilor eminesciene

este, în definitiv, o problemă a limbajului, care a
generat mereu o luptă cu sine. Simţindu-se prins în
hăţişul cuvintelor, ambiguizator, neantizator, el caută
să se redea sieşi, ca şi din capcanele înstrăinării în care
a fost prinsă fiinţa, despre care vorbeşte în Odă (în
metru antic).
Căutarea cuvântului ce exprimă adevărul înseamnă
efectiv, cu privire la Eminescu, vorbind în termeni
barthesieni, Căutarea prin scriitură a Literaturii. Or,
Literatura, în înţelegere eminesciană e „cugetare sacră”
(o ştim din Epigonii cu referire la poezie) şi –
bineînţeles – trăire, simţire, dezvăluire a Fiinţei până la
fibra cea mai intimă a ei, asociată dezvăluirii „crudei
taine” existenţiale. Perpessicius nu făcea o metaforă
atunci când, vorbea despre sufletul poetului întruchipat
în manuscrise ţi despre pulsaţia de viaţă în grafie, fie
ele ca chirilică, perfect geometrică, fie ea modernă,
fantezistă, „tot aşa cum se face simţită peregrinarea
sângelui ţi în mâna cea mai străvezie” (Farmecul
manuscriselor, în Perpessicius, Eminesciana, col.
„Eminesciana – 33”, Iaşi, 1983, p. 230).
155
Mihai Cimpoi
Mutând discuţia în cadrul semiologiei, dat fiind că

şi Eminescu a fost obsedat de semn şi de cuvânt,
găsim o îndreptăţire să reflectăm asupra scriiturii
eminesciene ca limbaj, ca sistem formal (însufleţit de
adevărul pe care-l caută „în inimă”). Limbajul
presupune, însă, o glisare spre alt limbaj, Barthes
opinând că: „Să scrii (dintotdeauna) înseamnă să cauţi
făţiş cel mai încăpător limbaj (subl. în text – n. n.),
formă a tuturor celorlalte. – Scriitorul este un
experimentator public: când o ia de la capăt, schimbă
mereu; încăpăţânat şi infidel, el cunoaşte o singură
artă: arta temei şi a variaţiilor…” (Roland Barthes,
Romanul scriiturii, Bucureşti, 1987, p. 114).
Ca variaţii ale conţinuturilor semiologul francez
citează de fapt obiectivele epice: „luptele, valorile,
ideologiile, setea de a trăi, de a cunoaşte, de a vorbi”;
iar ca temă identifică „încăpăţânarea faunelor, uriaşa
funcţie semnificantă a „imaginarului, adică însăşi
înţelegerea lumii”.
Spre deosebire de ceea ce reprezintă variaţiile
pentru compozitor, scriitorul consideră fiecare din ele
drept o temă solidă, cu un sens imediat şi definitiv.
Ce se întâmplă ca atare în infinitatea acestor variaţii,
în reluarea obsesivă a temei/ temelor?
Scriitura cunoaşte, în virtutea naturii lucrurilor, o
procesualitate nicicând încheiată, evoluând sub semnul
unui „timp defectiv”, al unei dezlănţuiri nucleare,
imposibil de oprit, al desfăşurării unui proiect care nu
156
duce la ceva exprimat definitiv. Acest „timp defectiv”

recheamă mereu un abandon: prezentul scriiturii se
înfăţişează ca un trecut, iar trecutul ca un anterior foarte
îndepărtat. Importă, reieşind din această alunecare în
instabilitate, în ceea ce a scris autorul, ci hotărârea
încăpăţânată de a scrie.
O operă apare, în chip viclean, ca propriul ei
proiect, ea se scrie căutându-se pe ea însăşi, „iar când
începe în plan fictiv, practic ea s-a şi încheiat”. Ca
exemplu a unei cărţi care se scrie singură în căutarea
cărţii şi dă imediat ciclul românesc proustian al
Timpului pierdut.
Scriitorul este nevoit să accepte această situaţie a
eternei căutări prin variaţii a celui mai potrivit ton,
al celei mai bune conotaţii, să-şi asculte propria
rostire, care devine rostirea însăşi a literaturii. Aici
Barthes ne trimite la acea străină gură şi la acea
parcă am murit demult din Melancolie. Scriitura
este, la toate nivelurile, ne încredinţează semiologul,
rostirea celuilalt, este limbajul „variat” care intră,
volens-nolens, în zona retoricii, ca să devină
literatură autentică.
În pornirea încăpăţânată de a găsi cuvântul ce
exprimă adevărul (adăugăm noi), smulgându-l din
încâlceala cuvintelor crine oferite de lume (termenul
„încâlceală” e a semiologului) are loc o angajare
nevoită într-o luptă cu acest limbaj prim, căruia
semiologul îi zice prea-numit: „materia primă a
157
Mihai Cimpoi
literaturii nu este nenumitul ci, dimpotrivă, numitul; cel

ce vrea sp scrie are datorie de a şti că începe o lungă
convieţuire cu un limbaj care este întotdeauna anterior”
(ibidem., p. 119).
Este ceva de domeniul fatalităţii această situare a
celui care scrie într-o tradiţie, într-o istorie dată, proprie
existenţă, într-o lume plină de limbaj, într-o realitate
deja clasată şi plină şi ea de coduri.
De aceea, autorul Gradului zero al scriiturii
răstoarnă părerile deja încetăţenite privind misiunea
artei într-un paradox:
„Auzim adeseori spunându-se că misiunea artei este
de a exprima inexprimabilul (sublinieri în text –n. n.);
trebuie să spunem (fără vreo intenţie de paradox)
tocmai contrariul: întreaga menire a artei este de a nu
exprima inexprimabilul, de a smulge limbii lumii
încercată şi puternică limbă a pasiunilor, un alt cuvânt,
un cuvânt exact” C20).
Insesizabila Fata Morgana a manuscriselor, care
poate amăgi editorii poate fi corelată cu acest Spectru
al literaturii care i se pare că apare într-o formă
materială scriitorului în timpul scriiturii unei opere sau
după el, acesta continuându-se în scrierea altor opere ca
nişte fire vizibile şi invizibile dintr-o singură gogoaşă,
dintr-un singur fuior.
Urmărirea acestor fire sau variaţii ale temei într-o
situaţie topografică dezordonată a manuscriselor – şi
aici intervine nu numai felul de a scrie cu numeroase
158
reveniri, modulări, modificări (adevărate asalturi

sisifice ale Literaturii cu piatra – cuvânt), dar şi: modul
adesea aleatoriu în care au fost legate la Biblioteca
Academiei –, constituie obiectivul prim al tuturor
editorilor, dar şi al eminescologilor preocupaţi în
special de filiaţia tematică a operei poetului (Alain
Guillermo s-a preocupat de geneza interioară,
renunţând la sursierism: Petru Creţia de Constelaţia
Ordinei care-l reprezintă pe Primul Eminescu şi a
poemului Memento mori, iar Valentin Coşereanu,
Simbiozele, intersectate).
G. Călinescu mărturiseşte în Prefaţa din 1947, la
Opera lui Mihai Eminescu că a recurs la o Descriere
– a operei, care să releve cititorului „schema
organică a operei lui Eminescu: „Ea nu înşiră şi nu
rezumă opere şi proiecte, ci demonstrează că poetul
tindea să creeze din univers în semicerc. Pe acest
semicerc, având ca orizonturi naşterea şi moartea
lumii, între care se întinde arcul istoriei universale,
am înseriat proiectele, care nu mi-au fost oferite de-a
gata, ci sunt în bună parte rodul ipotezei” (G.
Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, ed. de Ileana
Mihăilă, Bucureşti, 1999, p.2).
În acelaşi spirit, se mai face o mărturisire în chiar
pagina de deschidere a Descrierii operei:
„Murind cu spiritul la treizeci de ani, Eminescu a
lăsat o operă alcătuită dintr-un volum de poezii şi
puţină proză, făcând impresia a fi voit să cultive
159
Mihai Cimpoi
îndeosebi poemul scurt. Dar răsfoirea manuscriselor

sale ne dezvăluie un Eminescu plănuind mari
compoziţii lirice şi dramatice, un poet cu năzuinţa
grandiosului şi a organicului, ca şi Goethe. Multe din
motivele şi detaliile operelor publicate sunt
transportate din proiecte vaste, abandonate. Pentru a
înţelege ce reprezintă opera publicată faţă de
programul originar eminescian sunt două căi posibile:
a raporta opera editată în viaţă la proiectele
manuscrise, sau a urmări peste tot şi în una şi în altele
firul tematologic, ca să refacem arhitectura ipotetică a
operei. Natura lucrurilor care să împerechem aceste
două metode, renunţând la ordinea cronologică. În
stihul acesta, în locul unui catalog de opere şi proiecte,
vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului
creator eminescian şi vom insufla duh foilor risipite,
unind cu linii, ca în restauraţiile pompeiene, figurile
mozaicurilor spuse” (ibidem., p. 4).
Editorii şi exegeţii mai noi şi-au propus – credem –
să meargă mai departe, spre a adânci lucrurile, în
spiritul noilor paradigme şi grile gnoseologice.
Restauraţiilor pompeiene, ce ţin de ipoteticul plan al
creării unui „univers în semicerc”, ce să cuprindă arcul
întregii istorii universale, li s-au adăugat mai
ambiţioasele restauraţii pompadouriene (să le numim
aşa), în sensul în a reface arhitectura interioară, iar
urmărirea firului tematologic s-a completat cu urmărirea
mai stăruitoare a firului ontologic. Căci scrierea aşa cum
160
se prezintă în manuscrise – „sorită şi mărunţică”,

aşternută currente colamo sau în chip îngrijit, cu
acurateţe de dascăl (observa acelaşi Călinescu), cu bucle
baroce gongorice sau cu şiruri clare clasiciste, unde litera
e conturată cu peniţă rondă, iar cuvântul absolut citeţ,
duce la Literatură care e rostire esenţială de Fiinţă.
Acolo, vorba lui Perpessicius, e sufletul poetului, cu
întreaga lui dialecticitate, cu divanul permanent pe care-l
are cu Lumea.
Eh, scrierea este necontenit în stare de proiect, de
plan, de căutare a cuvântului zmuls din limbajul comun,
moştenit, cuvântul exact.
A publica în ediţie critică toate proiectele şi
variantele aruncate de Eminescu pe câte o foaie de
hârtie, e un exces, afirma Călinescu într-o notă la Rime
(simbolice) alegorice; a le cerceta însă este de un
interes psihologic indiscutabil. Chiar dacă valoarea unei
compuneri este foarte redusă (cum e cazul poemului pe
care-l publica, „pentru configuraţie imaginaţiei poetice
a autorului, ea aduce însă un orizont nou”.
„Sahara luată ca simbol al basmului-miragiu, vis al
nimicniciei, vrăjitoarea gen Atlanditic, macabrul
caravanelor, iată elemente pe care nu le-am întâlnit la
Eminescu. Criticul literar al poetului va găsi ţi aici o
lărgire a cadrului pe care poetul îşi întinde meditaţia sa
plină de întrebări” (G. Călinescu, Mihai Eminescu,
Studii şi articole, p. 50).
161
Mihai Cimpoi
În transcrierea textului criticat trece peste

îndreptările cu creionul, peste cuvintele obscure,
spunând că nu putem să ne lipsim de sugestiile unei
compuneri perfect clare din cauza imperfecţiei
scrisului şi neînţelegerii unor detalii. Aici stă şi cheia
stagnării studiilor eminesciene: „Neputând descifra
cu preciziune manuscrisele mulţi „eminescologi” au
amânat sinedic sinteza sau au renunţat definitiv la ea”
(ibidem., p. 51).
162
CONTINUUMUL LUDIC AL SCRIITURII

JOCUL OGLINZILOR, NORILOR ŞI AL POEZIEI
Omul, ca homo ludens prin excelenţă joacă, după

cum ne arată Iohann Huizin, ordinea existenţei, ordinea
naturii şi a lumii, situându-se înafara sferei determinante
a realului, de fapt deasupra lui. Numai din acest punct
metacentric, el poate juca jocurile frumuseţii şi sfinţeniei,
în calitate de copil ce păstrează sinele arhaic, voinţa sau
instinctul de a juca, denumit de Frobenius Spieltrieb.
Jocul cu oglinzile, jocul norilor ca atare, poezia,
actul poetic ca joc (relevat în Poezia), dar şi actul
introspectiv pe care-l presupune filosofia este, pentru
Petru Creţia, o modalitate fundamentală de a ne vorbi
despre cele ce Heidegger denumeşte deschiderea
luminătoare a fiinţei, despre om ca cel care ex-sistă,
situare estatică fermă în adevărul fiinţei.
Principiul mitopo(i)etic ales e acela al unui
continuum ludic al scriiturii, prin care Jean Burgos zice
că poetul ar izbuti prin scriitura însăşi „o înţelegere
unitară a lumii şi a lucrurilor”, conferirea unui sens
armonia dincolo de dizarmonie şi transcenderea
finitudinii. Continuumul ludic al scriiturii este
analogizat cu continuumul ludic al imaginarului.
163
Mihai Cimpoi
Pe aceste două continuumuri convergente îşi

structurează prozopoemele sale, esenţial lirosofice în
sens blagian, căci notaţia lirică se contopeşte cu notaţia
filosofică într-un acord unic. O atare contopire ia forma
cristalizată a învăţăturii morale, a aforismului, a zicerii
gnomice, de iniţiere, propedentice.
Oglindirea este prin ea însăşi expresia acestor două
continuumuri, iniţiind un spectacol magnific al cunoaşterii
de sine şi de lume, care „nu este un act reflexiv, ci o
activitate complex reconstructivă, un proces metafrastic,
ea nu reflectă ci mai degrabă proiectează sau, altfel,
articulează structuri analogice paralele; e îndoielnic până
şi cotă asemănătoare cu lumea se află în cunoaştere,
pentru a nu vorbi despre identitate” (Petru Creţia,
Oglinzile, Bucureşti, 2010, p. 27).
„Oglinzile nu sunt numai un caz special de simetrie
inversă, ele sunt cazul grav al unei simetrii între
existent şi un inexistent care să drept existent”, mai
notează lirosoful (Ibidem, p. 26).
Sub semnul continuumului, creat sau recreat din
învârtire caleidoscopică, repetivitate, reveniri de tip
feedback, reluări ale itinerariilor iniţiatice, alternări ale
perspectivelor investigative, redefiniri şi reformulări, se
desfăşoară întreg procesul fenomenologic al oglindirii
(ca şi acela a configuraţiei „arhitectonice” a norilor). În
definitiv, oglinzile asigură, înafară de numeroasele
proiecţii aliterative, o întoarcere a eului la propriul sine:
„Oglinzile par clare ferestre către altceva, de netrăit
164
altminteri, dar nu dau, tautologic, decât, identitatea unei

realităţi cu sine, ta Fwam asi, o întoarcere în subiect şi
lumea lui” (Ibidem, p. 20).
Oglindirea dă, iarăşi datorită convergenţei celor
două continuumuri (adăugăm noi), o subspecie a
poeziei, care e elegie ce conţine „o anumită limpede
tristeţe cufundată în tăcere, prezenţa noastră ca
înstrăinare, calma zădărnicie şi golul oglinzilor goale,
chip sieşi şi nouă al crâncenei uitări” (Ibidem, p. 20).
Apropo de subspecia pomenită, multe din
prozopoeme se referă la oglinda în care ninge „o
nevăzută cenuşă”, atestând, o slujitoare credincioasă
care este, vreme lungă de când ne-au vândut morţii,
neiubindu-ne, dar îndurându-se de noi”.
Oglinzile surprind, prin efectele speculare de reflectare/
refractare, de amplificare/ restrângere, de luminare/
întunecare (a luminilor şi umbrelor sufletului, în simetrie
inversă cu luminile şi umbrele existenţei şi existentului/
nonexistentului), de proiecţie a identităţii/ alterităţiiu eului,
de fidelitate/ infidelitate, de apariţie/ dispariţie, de
vizualitate/ invizualitate, – de accesibilitate/ inaccesibilitate,
într-un cuvânt al jocului opoziţiilor, o fenomenologie a
spiritului pornit pe drumurile deloc netede ale cunoaşterii
esenţei sale şi esenţei lumii (căci de această dublă esenţă se
pomeneşte în instantaneele prozopoematice). În ele se
expune ceea ce este real şi amăgitor, părelnic, incert adică –
sub formă de întrebare – tot ce macină fiinţa noastră: „În
oglindă este altă lume, în ea ne vedem aşa cum apărem, dar
165
Mihai Cimpoi
ca păreri ale unei cu totul alte lumi, străini de tot printr-o

distanţă minimă şi infinită. Aceea dintre identitate şi latenta
ei alteritate. Aceea dintre adevăr şi amăgirea ce ne macină
fiinţa” (Ibidem, p. 12).
În operaţia speculară există ceva enigmatic, greu
sau imposibil de descifrat, se ascund nişte adâncuri
impenetrabile: „Toate oglinzile, de la început, au fost
pătrunse de Sfântul Duh. Dreapta lor este stângă şi
adâncul lor – cer. Ziua lor, e o noapte lunară. Adevărul
lor e ambiguu, răspunsul lor, indescifrabil şi elocvent ca
dl sibilelor, prezenţa lor, o absenţă, adâncurile lor, de
nepătruns, viaţa lor, o moarte, sufletul-neomenesc”
(Ibidem, p. 14).
În afară de reflecţiile ce se prezintă parcă în-sine şi
pentru-sine, pro domo sua în fond, căci caracterul de
notaţii de jurnal e pregnant, se conturează la anumite
intervale ale continuumului meditativ, ca nişte puncte
nucleare reactive şi totodată ca nişte agenţi structuranţi,
referinţe la marii autori ai lumii, constituind, în fond, o
mitopo(i)etică a oglindirii, cu figurări insolite.
Cel dintâi este Borges, unul dintre cei mai mari
poeţi ai oglinzilor, care face, însă, o strenie eroare, –
spunând că reflecţia şi trupul sunt în fond acelaşi lucru./
Se dă dreptate, în cadrul termenilor universului său de
amăgiri, fiindcă spune în acel text, denumit Sunt: Ecou
sunt, şi uitare, şi neant (ibidem, p. 15). Se mai face o
referinţă la Borges, la târzia sa poemă Oglinda, în care
mărturiseşte că, fiind copil, îi era frică de a vedea în ea
166
un alt chip decât al său şi că şi acum se teme să nu

dezvăluie adevăratul chip al sufletului său, „rănit de
umbre, sfâşiat de vini, însuşi acela pe care Domnu îl
vede şi poate îl văd şi ceilalţi” (Ibidem, p. 17).
Urmează Galileo Galilei care vorbeşte în Il
Saggiatore (1623) de reflexele Soarelui în aspectele
stelelor splendissime şi Tristan l’Hermite, care în Les
Amours (1638) vede în locul Imaginii sale, mii de
puncte de diamante (Ibidem, p. 25).
Apare şi Mallarmé cu o mărturisire făcută într-o
scrisoare lui Eugène Lefebure din 17 mai 1867: „pe lacul
visului vieţii – pe lacul visului, unde nu pescuim niciodată
altceva decât propriul nostru chip” (Ibidem, p. 36).
Mallarmé mai este citat şi cu o afirmaţie despre
întâmplarea de a se fi pomenit singur în faţa oglinzii,
care îi dedubla neliniştea şi îl facem să se întrebe ce
anume are în comun cu trupul său, cu plăcerile şi
suferinţele sale care ca şi cum nu i-ar fi aparţinut. „Şi
totuşi îi aparţin, conchide el (Ibidem, p. 53).
René Char este amintit prin metaforizare muntelui
Ventoux, ca „oglindă de vulturi”.
Rilke e atât de două ori: cu îngerii care devin oglinzi
care dau şi-şi primesc frumuseţea chipului lor şi cu
mărturisirea că încă nimeni n-a spus ceea ce sunt, în
adânca lor fire, clarele obscurele oglinzi, „adânci ca
nişte codri”, precizându-se că spusa e adevărată, fiindcă
oglinzile se nasc în zona intermediară, echivocă „dintre
limpezile legi ale luminii şi nelimpezimea sufletelor
167
Mihai Cimpoi
noastre, dintre ceea ce este pieritor şi ceea ce dăinuie

dincolo de orice nimicire” (Ibidem, p. 77).
Este firesc ca Dante să fie cel care încheie tabloul
impunător al mitopo(i)eticii oglindirii. În Paradisul se
spune că Dumnezeu se oglindeşte în întregul şi adevărul
ei, întreaga lume, numai că nimic din lume şi din părţile ei
nu-l oglindeşte pe deplin. Sensul implicit e acela că atâta
cât se oglindeşte din creaturi din esenţa divină, face parte
din însăşi definiţia omenescului. Tot din Paradis (XXV)
(106-108) rezultă că Dumnezeu se oglindeşte în fiecare
înger al întreitei ierarhii angelice în tot atâtea oglinzi, al
căror număr este inconceptibil: „Domnul rămânând totuşi
Unul, cum este ab aeterno: uno manendo in sé come
devanti. În Paradisul (XXXIII-118-119) cele trei discuri
de acelaşi diametru, dar de alte culori, care sunt Treimea,
primele două, Tatăl şi Fiul, „se oglindesc unul într-altul,
se oglindesc în veşnicie ca un curcubeu într-alt curcubeu,
schimbându-şi identici neidentici chipul în puterea unei
iubiri neistovite” (Ibidem, p. 104).
Aşezate de legile luminii între nemijlocire şi o
infinitudine potenţială, între ocurenţa şi proliferarea
ei ca ocurenţă infinită (în actualitatea clipei),
oglinzile nu pot fi gândite în Infern, unde nu există
clipe şi totul derivă dintr-un alt principiu: „acela al
eternei căutări şi neaflări a sinelui cândva pierdut. La
întrebarea lui Arhisatana, întrucât în lumină şi la
îndemnul acestui „hai ghiceşte, fireşte n-ai să
ghiceşti” (Ibidem, p. 104-105).
168
Eruditul Petru Creţia face numeroase referinţe despre

oglindire, despre semnificaţia şi farmecul ei ale unor
pregătiri de talia lui E. T. A. Hoffmann sau James Jouce
la Apuleius pe tratatele din Corpus Hermaticum, la
filosofi ca Nicolaus Cusanus, Paracelsus şi Plotin, la
Platon şi Socrate (aceştia defolosind oglinzile în scopuri
doctrinare, jucând în chip pervers pe ambiguitatea
termenului „a produce”, (iei o oglindă faci un soare şi tot
ce este pe cer, pământul şi te faci repede pe tine, ca şi pe
celelalte făpturi, lucruri, plantele; interlocutorul îi
obiectează lui Socrate că taote acestea sunt pure
aparenţe, la care acesta răspunde bucuros: „Perfect, şi
pus degetul pe rană”), La Biblie (în Corinteni, 13, 12 să
spunem că în oglindă să vedem faţă în faţă, facie ad
facem, însă în anigmate, în aparenţa unei aparenţe, în
aparenţa care tăinuieşte („Nu în nemijlocita cunoaştere a
sinelui de către sine, conştiinţă care încă nu ne este
dată”), la pictor: precum Francesco Piranesi (în
Carcerele, unde sistemul de oglinzi deschid o vedere
simultană din mai multe direcţii şi unghiuri), şi L. B.
Alterti, care observă ca oglindire în oglindă a picturilor
le aduce farmec, dar le face manifestă şi urâţenie.
Miticul Narcis nu lipseşte, bineînţeles, din reflecţii,
fiind prezentat ca primul care a înţeles că alteritatea,
care nu numai speculară, „nu se vindecă decât prin
moartea care ne împacă cu noi, oricât de mult ori de
puţin ne-am iubi” (Ibidem, p. 62).
169
Mihai Cimpoi
Continuumurile ludice ale scriiturii şi imaginarului

au valorizat şi binecunoscutul principiu al unei teme cu
variaţiuni, care s-a impus în pictură prin Cázanno şi
Picasso şi în lirica modernă prin Valéry, Guillen, P. J.
Jouve şi R. Queneau, la care principiul a fost aplicat cu
efecte notorii (cf. Hugo Friedrich).
Pe o temă cu multe variaţiuni desfăşurată într-un
registru poematic, solemn, imnic şi psalmic, apropiat de
cel Witmannian din Cântec despre mine însumi şi cel din
Anabasis al lui Sainte John Perse se structurează şi
Pasărea Phoenix, în care legendara pasăre e
personificarea arhetipală a ciclului morţilor şi
regenerărilor („Mor învinsă de povara gândului,/ De
povara iubirii,/ Mă regăsesc apoi, din nou uşoară/ Ca un
fulger,/ În aceleaşi cercuri ale lumii,/ Alta, alta,/ De
fiecare dată alta/ În uimire de sine/ Aceeaşi”), dar şi a
momentelor morfogenetice ale însuşi poemului ce se
naşte din amestecul magmatic al tăcerii şi rostirii
(„Tăcutei vorbesc dinlăuntrul tăcerii mele,/ Vorbele mele
sunt veşnic mai vechi decât necesara/ Clipă de clipă a
soartei mie sortită din veci şi mai noi,/ Prin faptul că
sunt, decât cercul soartei./ Noimă n-au pentru mine, nici
pentru lume, sunt doar rostite ca vorbe în cercul închis al
tăcerii/ (…) Tăcută, vorbesc,/ Vorbindu-mi soarta,
trăindu-mi cuvântul veşnic aceeaşi şi veşnic alta, străină,
acasă/ În izvorul pierdut al cuvintelor mele”).
Mitica pasăre personifică, într-o largă viziune
sociogonică şi cosmogonică, desfăşurarea ciclică a
170
civilizaţiilor, a „anilor vechi şi trecuţi” a veşnicei grele

înnoiri a morţilor uitate, a tuturor lucrurilor „în cursul
timpului”, a sferelor concentrice ale singurătăţii.
Tânguirea păsării se sincronizează. Tânguirea lumii,
cântecul ei e o expresie a cântecului lumii („Eu sunt şi
simt în clipă veşnicia mea/ Şi totodată tot trecutul mort,
trecutul, viu/ Al lumii şi al meu” (Ibidem, p. 42).
Prozopoema apare ca o deschidere de paranteze, ca un
metacomentariu extins la o strofă din laboratorul Odei – în
metru antic a lui Eminescu: „Căci eterne sunt ale lumii
toate,/ Căci se nasc, mor tot pieritoare forme,/ Dar cu toate-
au înăuntru viaţa/ Păsării Phoenix”. Este indiscutabil că
Petru Creţia cunoştea varianta la cea de-a patra strofă safică
din varianta definitivă („De-al meu propriu-vis, mistuit mă
vaiet,/ Pe-al meu propriu-rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să
mai reînviu luminos din ea/ Pasărea Phoenix?”, precum şi
modul în care au valorizat simbolistica miticei păsări
Tacitus, Dante, Shakespeare şi Mallarmé.
E vorba, evident, de o imagine obsedantă, care traduce
sensibil insistenţa preocupare pentru raportul metamorfotic
Acelaşi/ Altul, atestată şi de textele filosofice. Această
separare a lui acelaşi de altul, ce simbolizează de pasărea
Annao la Saint-John Perse, amintind de prăpastia dintre
realitate şi adevăr şi ducând la folosirea unei poetici a
discontinuităţii (după cum observa Jean Burgos), pe care o
va cultiva şi Petru Creţia în prozopoemele sale.
Trecerea în Altul/ Alţii poate fi ucigătoare,
neantizatoare, precum se menţionează cu o notă
171
Mihai Cimpoi
existenţială accentuată în Oglinzile: „Am vrea mereu să

fim noi înşine şi iată-ne alţii, fără să fim alţii, pândiţi de
neant, ucişi în oglinzi, anulaşi în însuşi actul atestării
noastre” (Oglinzile, op. cit., p. 91).
Care-i esenţa acestei treceri, acestei călătorii
atrosferice a formelor de care vorbeşte Eminescu? Este o
întrebare pe care şi-o pune şi Pasărea Phoenix,
recunoscând că nu ştie răspunsul: „Eu ştiu ce este
moartea, vârstele ce sunt,/ Le trăiesc fără greş după legea
mea şi totdeodată/ După legea vieţii, după legea lumii,/ Le
trăiesc aproape în sine, curate/ De întâmplări, de neştiri şi
de oarbe zvonuri./ Nu ştiu ce anume le face/ Să fie mereu
altceva, netrăind/ Decât forma însăşi a trecerii lor,/ Nu
ştiu, nu ştiu,/ Sufăr doar întrebarea gândului viu”.
Pe firul ciudat al continuităţii/ discontinuităţii
discursului – imnificat, psalmodiat, rapsodizat (cu
destăinuiri şi rugi adresate Tatălui solar, sieşi,
evident şi cititorului) – coboară în miezul timpului, în
centrul răvăşitor-neantizator al singurătăţii, în
adâncul sufletului sau/ ce pare „prea mic pentru
multele timpuri”) în magma fierbinte a cuvintelor, a
summei tuturor textelor şi vorbirilor privitoare la
tine./ şi a textelor şi vorbirilor privitoare la ele”,
adică la „piarra şi eternitate”.
Prozopoema coboară adesea într-un ton minor,
generat de gândul că sufletul îi pare păsării „prea mic
pentru multele timpuri/ Ale traiului meu şi prea mare/
Pentru cât se alege din lume în ţarcul/ Raiului meu/
172
Unde grele frunzişuri tânjesc/ Ocolite de timp şi hrănite

de timp/ În singurătate, sărmane frunzişuri/ Ale raiului
meu, fericirii/ veşnică pradă şi nadă,/ Sub privirea
gândului mei”. Iar finalul e marcat de conştiinţa că nu a
cântat niciodată cântecul ei adevărat, căci nimeni în
lume nu poate cânta „Cântecul veacurilor pline de
atâtea vieţi/ Mute şi plătite prea scump/ Pentru cât li s-a
dat, şi rămase/ Nerăscumpărate?” (Ibidem, p. 43).
Eminescianizat doar prin cadrul fizic şi natural al
dragostei (între contingent şi transcendent, cu un cer
neoromantizat, „pline de veşnice, albe păsări” şi cu
stele frumoase spre cărora li se spune adevărul, cu
luminile şi umbrele aşternute de lucrurile lumii cu „faţa
vană a lumii”, cu „adâncul mării”, în care a ascuns
„trecutul de sine neştiutor”) ciclul ce poartă titlul
Iubirea se axează de asemenea pe o singură temă cu
variaţiuni după cum e şi firesc într-o abordare a unui
asemenea aspect al Existenţei umane.
Trăirea iubirii ca stare totală, angajatoare a întregii
fiinţe, e mereu mutată într-un registru meditativ,
baroctrizant cu urmărirea „creşterilor, stărilor,
trecerilor” (e titlul unei poezii), a „clipelor, zilelor,
anilor”, precum ne sugerează primul vers dintr-o altă
poezie, Aparenţă, a respingerilor sinelui „în faţa morţii
şi a vadului ei, pomenite în interiorul şi în finalul
aceleiaşi poezii, unde e vorba de „sinele nostru precar
devenit/ finele lumii frânt în oglinzi infinite”; urmărite,
apoi, faţetele chipului iubitei („alb şi veşnic/ găsit şi
173
Mihai Cimpoi
pierdut”), lacrimile „zvântate pe faţa pietrelor albe” în

„golul sălbatic al verii”), renaşterea pierzaniei din altă
pierzanie (dovada „noi, mai bine” de radicală marcare
metafizică!) umbrele nestrăbătute de lumini pe”care în
lume [le] aştern lucrurile lumii”, dorinţa de întruchipare
în trecutul cu criptele lui („Alta decât tot ce a fost şi a
rămas,/ o entitate transcendentă trăstului nostru,/
Amintirii, durerii…” – iată o altă filosofemă,
demonstrând conlucrarea în fiinţă a vieţii şi morţii). În
poezia Părere, care reia motivul iluzoriului, părelniciei,
găsim o referinţă la o „mereu mai înalte decât orice
tristeţe iubiri”, substituită totuşi cu „doar fluidele,
fericitele semne Ale unei lumi/ Însufleţite de propria ei
putere/ De a însemna ceva,/ Neştiind însăşi ea ce
anume, însă atotgrăitor/ Pătimirii”.
Obişnuit, astfel, să mediteze asupra altor subiecte
care nu fac parte din sfera iubirii, scrie un adevărat imn
cuvintelor („Frumoase sunt cuvintele/ Făcute din
întregul lor şi al sinelui şi al lumii,/ Bune sunt cuvintele
în faţa cugetului drept,/ Sărbători solemne şi limpezi,/
Line sufletului nostru sunt,/ Văpăi şi cristale,/ Lumi în
lumi, primejduit în primejdii…”) sau filosofează asupra
„trecerii din timpul vechi în neştiut, asupra înclinării
sufletului de a nu avea istov şi de a-i păsa „De timpul
bun, de timpul gol,/ De adevăr şi ispăşirea sa,/ De lume
şi de rest” (Pierdute au fost).
Poezia lui Petru Creţia este străbătută de o năzuinţă
de a deveni ilirosofie sau chiar pură filozofie.
174
IV
Petru Creţia aspiră la o totalitate a

cunoaşterii, la un Întreg intelectual, în care
reflexivitatea ţinând de raţiune se contopeşte
cu sensibilitatea, ţinând de afecţiune.
175
Mihai Cimpoi
176
RECEPTAREA CRITICĂ
Cronicile şi articolele care s-au scris în reviste,

prezentările sintetice din dicţionarele şi istoriile literare
atestă o unanimitate în aprecierea poeziei, prozei
poematice, eseurilor literare şi morale, traducerilor pe
care le-a făcut din literatura antică medievală şi
modernă, toţi autorii relevând figura impunătoare de
cărturar, de polihistor, ipostazele de scriitor, gânditor şi
savant fuzionând într-un Întreg intelectual fascinant.
Erudiţia, rafinamentul stilistic alexandrin,
capacitatea de a trăi mai multe culturi şi a merge la
original pentru a-i savura farmecul, adâncimile ascunse,
ceva din taina creării operelor şi la esenţa epopeii,
tragediei, poeziei lirice şi epigramei antice, a romanului
şi povestirii moderne, dar şi la esenţa Poeziei ca gen, ca
act existenţial, ca text, ce produce, precum zice Poe,
comentat de Creţia, o plăcere nedefinită. Pe linia a ceea
s-a întâmplat, după observaţia lui Roland Barthes cu
literatura care a devenit totodată metaliteratură, gândire
asupra literaturii, Petru Creţia ne propune nu o
po(i)etică, ci o metapo(i)etică; jucându-ne cu cuvintele
în sensul lui Witgenstein, am putea spune că autorul
Norilor substituie mitopo(i)etica printr-o
177
Mihai Cimpoi
metapo(i)etică, convingându-ne că în acest cuvânt

există şi etica, ce se asociază organic poeziei. Poetul,
poeticianul şi eticianul fac casă bună, se adun sub
acelaşi semn al pasiunii de cunoaştere.
Petru Creţia aspiră la o totalitate a cunoaşterii, la un
Întreg intelectual, în care reflexivitatea ţinând de
raţiune se contopeşte cu sensibilitatea, ţinând de
afecţiune. El ar vrea, năzuitor, îndârjit, ca Poezia să-i
spună totul despre ea (la fel, bineînţeles, şi Filosofia, şi
Etica) „cum este, cum ţâşneşte, din fiinţă ca Logos, ca
determinare şi faţă originară a lui*. Dar nu ne e dat.
Citând acest (auto)deziderat, acest (auto)imperativ din
numeroasele sale arte poetice, Cornel Moraru glosează:
„Spirit rafinat şi erudit, de formaţie clasicizantă,
receptiv totodată la noua sensibilitate poetică şi
filosofică modernă, Creţia este una din figurile
emblematice ale scrisului românesc contemporan.
Creţia valorizează o experienţă tragică a conştiinţei
poetice situată într-un cadru sărbătoresc, patetic şi
elementar, al cărui sâmbure e alcătuit din Eros şi
Logos, dar şi din cele patru elemente fundamentale
antice, în veşnica lor prefacere metamorfotică. Până
la urmă, poezia se închide şi mai mult în propriul ei
spectacol de imagini şi rafinamente lingvistice,
menite să-i apere puritatea, dar şi aderenţa la real,
tinzând astfel către demersul ontopoetic originar şi
autonom, suficient sieşi” (Dicţionarul esenţial al
scriitorilor români, p. 223).
178
Pasărea Phöenix, care dă titlul celui de-al doilea

volum de poezii, e „figura simbolică a idealului poetic
modern, pus sub semnul unei resuscitări spirituale prin
actul reflexiv autorevelator”.
Văzând pe drept cuvânt în Creţia un erudit de modă
veche, un umanist rătăcit în secolul douăzeci, un
traducător la fel rarisim din greaca veche şi latina
medievală, un glosator al lui Dante şi un editor savant
al lui Eminescu, un scriitor cu un stil „de o eleganţă
impecabilă, cu o limbă română care poate servi drept
material ilustrativ în dicţionare şi gramatici, Alex
Ştefănescu identifică în el şi un „aventurier”:
„S-a lansat însă şi într-o întreprindere ciudată, şi
a folosit cultura şi virtuozitatea stilistică pentru a
descrie nori!”.
Această deturnare a erudiţiei spre gratuitate, această
siguranţă a mişcării mai noi investită în descrierea unei
realităţi metamorfotice intrige. Este ca şi cum un bărbat
îmbrăcat în frac s-ar culca în fân” (Istoria literaturii
române contemporane, p. 1031).
Alex Ştefănescu găseşte o calitate deosebită în modul
de a explica noţiuni cu un grad mare de abstractizare, pe
care n-o fac moraliştii de azi, de a pune preţ pe exactitate
şi pe sensul originar al cuvintelor:
„Eseistul restaurează autoritatea originară a
cuvintelor. El nu foloseşte cuvintele fantezist, aluziv,
inventiv, ludic ci exact aşa cum sunt definite în
dicţionare. De fiecare dată, spune chiar ceea ce
179
Mihai Cimpoi
spune. Nu face din exprimare un scop în sine”

(Ibidem, p. 1033).
Apreciind soliditatea clasică a culturii lui Creţia,
limba curată şi totodată preţioasă, lecturile adunate din
autorii latini, eleni, din Shakespeare şi Dante, Nicolae
Manolescu crede în Istoria critică… că mai izbutite
decât eseurile morale („mai degrabă normative şi
descriptive decât autoscopice”) sunt eseurile literare.
„Mai interesante sunt eseurile critice, referitoare la
mari scriitori de altădată, de la Homer la Dante şi de la
Shakespeare la Poe. Petru Creţia e un bun dascăl de
literatură, fixat mai curând pe detalii decât pe întreguri şi
ilustrându-şi observaţiile cu exhaustivă meticulozitate”
(Ibidem, p. 1273).
Ca dovezi sunt date succesiunea anotimpurilor în
opera lui Poe (catagrafiată în felul în care Nabokov
cronologizează evenimentele din Anna Karenina), sau
cea a săptămânilor din Iliada, nouă la număr din cele
zece cât durează asediul, cele două categorii de îngeri
din Divina Comedia (cei cosmici, neîntrupaţi şi cei
tutelari, invizibili). Caracterul lumii la Poe „plină de
vechimi” şi „ierarhică în funcţie de soarta sufletului şi a
pământului” şi mai multe remarci sugestive.
Dan Culcer identifică faptul că poeziei „i se acordă
un rol redemptoriu, etic” şi o notă tragică în poezia
erotică, şi intelectualizare sentimentului, care îl apropie
de Camil Petrescu, Al. Philippide şi Ion Barbu.
180
Creţia reanimează tradiţia românească a poemului în

proza prin Norii, realizează o simbioză a poeziei şi eticii.
„Pe de altă parte, notează criticul proza ritmată şi
poematică a lui Creţia se încadrează în procesul de
recondiţionare a esteticului, prin realizarea unei
paradoxale cristalizări stilistice a bucuriilor simple şi a
tristeţii esenţiale, la limita unui nou manierism
alexandrin” (Dicţionarul scriitorilor români, p. 711).
Roxana Sorescu distinge, în portretul pe care i-l
face, în Dicţionarul general al literaturii române, o
sinteză a marilor teme biblice (căderea omului în timp,
trecerea, Dumnezeu, irealitatea lumii vizibile) şi o
schimbare de registre pe care o face poetul de factură
clasică, erijându-se în ipostaze de moralist, pornit de la
Psalmi şi Cântarea Cântărilor, trecut prin dezabuzările
culturii moderne şi reîntors la învăţătura iubirii:
„Omul în Cosmos, cu avânturile lui de cotropire, de
dezmărginire, de iluminare, urmate de eşecuri, de momente
de cădere, de spaimă şi nefiinţă, constituie şi tema
obsedantă a volumelor de versuri propriu zise” (p. 754).
În portretul sintetic miniatural pe care i-l face
Dumitru Micu e accentuată, pe lângă calitatea de poet
clasicist, de elinist, şi traducător din antici şi moderni,
valoarea sistemului etic „personal” „de tip stoic”:
Poet de ţinută clasică (Poezia, 1983, Pasărea
Phoenix, 1986), autor şi al unui apreciat poem în proză
„despre ceea ce se vede şi se simte privind în sus şi în
înalt (…) deasupra istoriei”, Norii (1979), elinist prin
181
Mihai Cimpoi
specialitate, exeget al lui Homer (ca şi al lui Ovidiu), în

Epos şi Logos (1981), dar traducător şi din moderni
(Virginia, Woolf, Eliot ş. a.). PETRU CREŢIA (1927-
1997) expune parţial, în Despre exotism, 50 de gânduri
despre bine şi rău în sfera moralităţii, un sistem etic
personal, de tip stoic” (Dumitru Micu, Scurtă istorie a
literaturii române, vol. IV, Bucureşti, 1997, p. 258).
Ion Rotaru îl prezintă ca un „debutant târziu”,
„recuperat” din cauza împrejurărilor istorice, dar şi a
„firii omului traversat de contradicţii, un revoltat tăcut,
am spune, împotriva tuturor şi a toate, un „neliniştit” din
familia de spirite a lui Camil Petrescu, nezgomotos
însă”. Este un filosof al poeziei, în înţelesul larg, al celei
greceşti şi latine (în care era un specialist de clasă înaltă),
dar şi a celei renascentiste şi moderne, un „ideolog” al
realizării ediţiei integrale a operei eminesciene. „Robot
nevrotic” (precum îl vede G. Liiceanu), „el pare a fi
convins în adâncul conştiinţei sale de ideea platoniciană
privitoare la condiţia poeziei” (Ion Rotaru, O istorie a
literaturii române, vol. 5, Bucureşti, 2000, p. 167).
Petru Creţia caută să întreţină „puritatea absolută a
Poeziei, prin punerea ei în relaţia cu Universul”, printr-un
narcisism spiritualizat (în Oglinzi) şi prin valorizarea
relaţiilor strânse dintre intelectualismul actual, modern cu
mentalitatea primitivă (în Poezia ei Pasărea Phöenix).
Cronici de întâmpinare, articole şi analize în cadrul
unor studii monografice i-au consacrat poetului şi
savantului Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Tomuş,
182
Al. Piru, L. Ulici, M. Zamfir, Georgeta Horodincu, Gh.

Grigurcu, Cristian Livescu, M. D. Gheorghiu, Adriana
Babeti, Th. Şerbănescu,, M. Braga, M. Mincu, A. Pippidi,
Z. Ornea, M. Zaciu, M. Dragolea, M. V. Buciu, Ion Pop,
P. Cornea, Ion Simuţ, Roxana Sorescu, Gabriel Liiceanu,
M. V.-Buciu, E. Ionescu, Sorin Lavric, V. Bârsan.
Înalte aprecieri au venit şi din partea filosofilor.
Superlativa evaluare o găsim la Constantin Noica:
„Petru Creţia este întâiul om de cultură al ţării”. Gabriel
Liiceanu vedea în el un om pregătit pentru întâlnirea cu
Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, fiind
înzestrat cu darul de a pătrunde, cu toată fiinţa, în
universul lor, „cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont
propriu”. În prefaţa sa la Studii filosofice, Petre Vaida
menţionează „întinderea diapazonului intelectual”, cu
care puţini dintre contemporani ar putea rivaliza cu el.
Numeroase cronici de întâmpinare şi articole
privesc îndeosebi activitatea editorială şi poezia.
Majoritatea criticilor menţionează modalitatea de
lucru a e3ditorului Creţia sensibil diferită de cea
utilizată de Perpessicius (cf. Semnele vremii de Paul
Cornea): abandonarea orânduirii cronologice a
textelor în folosul unei grupări pe criterii tematice şi,
subsidiar formale, renunţarea la despărţirea
tradiţională în Texte şi Note şi variante, tratamentul
original aplicat acestora din urmă.
În domeniul poeziei, e unanimă aprecierea
originalităţii, a „reuşitei de excepţie”, care, conform
183
Mihai Cimpoi
lui Mihai Zamfir, constă în implicarea poematicului

în tiparul însuşi al meditaţiei, într-o scriitură
nominală ce „ascunde o meditaţie filosofică
continuă”, în transcenderea speciei prin „categoria
involuntarului” (aceste consideraţii încheie cartea sa
Poemul românesc în proză).
Marin Mincu distinge un discurs al instanţei
auctoriale, o contopire a lui eu şi tu (care este, de fapt,
eu), o alegere şi o dozare a registrelor prin care se
menţine tensiunea scriiturii (solemn, imnic sau „noros”
(cf. Textualism şi autenticitate). Cristian Livescu
observă că Petru Creţia încearcă o substituire a poeziei
înseşi cu poeticul, „zona de conştiinţă a poeziei”.
Gabriel Liiceanu care îi face un emotiv portret
postum în România literară (nr. 9/ 6 martie 2009)
apreciază înalt şi micile lui texte pe teme morale „care
au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă”.
Ştefan Augustin Doinaş relevă, într-un substanţial
studiu, metamorficul, „pulpa senzuală”, „delirantele
viziuni planetare” şi „o scriitură a lumii, explozie a
splendorilor naturale, ca şi a urâtului cosmic” (Viaţa
românească, nr. 52, 1979).
Volumul Amintiri despre Petru Creţia, alcătuit de
Maria Gabor Şamşudan şi apărut cu sprijinul Consiliului
Judeţean Bistriţa-Năsăud (Preşedinte: Emil Radu
Moldovan) prin Biblioteca judeţeană „George Coşbuc”
(Director: Ioan Pintea) la Editura Şcoala Ardeleană din
Cluj-Napoca (2017) ne oferă momente şi întâmplări
184
inedite, note sentimental-documentare (evocări ale

personalităţii sale complexe, incursiuni analitice în opera
sa, tuşe portretistice în special ale Profesorului şi
Cărturarului). Amintirile conturează, de fapt, un portret
vivant al profesorilor şi studenţilor, mulţi dintre ei
deveniţi importante figuri didactice şi culturale,
subliniind – cu empatie şi cu un aer familiar, „casnic” –
vocaţia sa paideică, (Gabriela Creţia, Maria Francisca,
Băltăceanu, Zoe Petre, Adriana Rodica Barna, Anca
Calangiu, Ioana Costa, Virgil Dumitru Lefter, Ioan
Pânzaru etc.), de didaskalos (Christina Zarifopol-Illias).
Majoritatea autorilor vorbesc despre omul frumos (în
sens hegelian) care era Petru Creţia, având în vedere
înfăţişarea sa elegantă, distincţia (remarcată de Ştefan
Cazimir), dar şi fervoarea intelectuală, „aspiraţia lui
permanentă către înalt, către sublim, către desăvârşire”
(Gabriela Creţia), erudiţia care avea „manierele
seducţiei” (Gabriel Liiceanu), „ştiinţa de carte masivă şi
limpede, boiereasca savoare a cunoaşterii şi o
miraculoasă vocaţie de a transmite” (Andrei Pleşu), noua
manieră de a edita (Cătălin Cioabă), natura de poet, deşi
nu era poet ca atare, un meta-poet (Radu Vancu).
În liniamentele esenţiale, Petru Creţia este conturat
ca o personalitate intelectuală complexă, care a impus
ca un prim concept călăuzitor REZISTENŢA PRIN
CULTURA (Adriana Rodica Barna), cultul valorilor
clasice şi moderne imperativul primenirii prin
„înnoirea vechiului”.
185
Mihai Cimpoi
SCRIERI DESPRE
În istorii şi dicţionare ale literaturii

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române, ed. I, Piteşti, 1999 şi ed. II, Bucureşti, 2019.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe
mâine, ed. I. Bucureşti, 2001, ed. II, „versiune revăzută
şi augmentată”, Bucureşti, 2009.
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. 4 şi 5.
Ed. Porto-Franco, Galaţi. Ed. Niculescu, Bucureşti, 2000.
Alex. Ştefănescu, Istoria literaturii române
contemporane, Bucureşti, 2005.
Roxana Sorescu în Dicţionarul general al literaturii
române, vol. C, Bucureşti, 2016.
Dan Culcer, în Dicţionarul scriitorilor români, vol.
A-C, Bucureşti, 1995.
Cornel Moraru, în Dicţionarul esenţial al
scriitorilor români, Bucureşti, 2004.
Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române,
IV, Bucureşti, 1997.
186
În volume şi în presa periodică

Georgeta Horodincă, în România literară, nr. 52,
1979; Şt. Augustin Doinaş, în Viaţa Românească, nr. 2,
1980; N. Manolescu, în România literară, nr. 48, 1980;
L. Ulici, în România literară, nr. 17, 1980; M. Tomuş,
în Transilvania, nr. 2, 1980; L. Antonesei, în
Convorbiri literare, nr. 3, 1980; M. Zamfir, în
Luceafărul, nr. 10, 1980; Al. Piru, în vol. Marginalia,
1980; M. Ivănescu, în Transilvania, nr. 12, 1981; M.
Mailat, în Vatra, nr. 1, 1981; M. Zamfir, în vol. Poemul
românesc în proză, Bucureşti, 1981; Idem, în România
literară, nr. 2, 1982; M. D. Gheorghiu, în vol. Reflexe,
1983; E. Ţarălungă, în Contemporanul, nr. 26, 1983;
Gh. Grigurcu, în România literară, nr. 25, 1983;
Cristian Livescu,în Steaua, nr. 12, 1983; Adriana
Babeţi, în Orizont, nr. 39, 1985; M. Braga, în vol. Când
sensul acoperă semnul, 1985; Th. Şerbănescu, în
România literară, nr. 23, 1985; Gh. Grigurcu, în vol.
Existenţa poeziei, 1986; Idem, în România literară, nr.
52, 1986; Constantin Noica, în România literară, 10
dec. 1987; M. Zamfir, în Viaţa românească, nr. 6,
1987; V. Leon, în Tribuna, nr. 28, 1987; M. V. Buciu,
în Ramuri, nr. 6, 1987; M. Mihăieş, în Orizont, nr. 6,
1988; M. Dragolea, în Vatra, nr. 8, 1991; A. Pippidi, în
22, nr. 7, 1952; V. Bârsan, în 22, nr. 17, 1991; Cristian
Bădiliţă, în România literară, nr. 26, 1991; E. Ionescu,
în Contrapunct, nr. 8, 1991; Octavian Soviany, în
187
Mihai Cimpoi
Contemporanul, nr. 48, 1993; M. Mincu, în vol.

Textualism şi autenticitate, 1993; P. Cornea, în vol.
Semnele, 1995; Gh. Grigurcu în România literară, nr.
32, 1996; Alex. Ştefănescu, în România literară, nr. 3,
1997; M. Zaciu, în vol. Departe, 1998; Z. Ornea, în
România literară, nr. 16, 1999; N. Manolescu, în
România literară, nr. 1, 1999; Ion Pop, în Cultura, nr.
11, 2004; Gh. Grigurcu, în vol. În pădurea de metafore,
Piteşti, 2003; P. Vaida, în România literară, nr. 34,
2002; Ion Simuţ, în România literară, nr. 26, 2004;
Gabriel Liiceanu, în România literară, nr. 9, 2009;
Sorin Lavric, Un stoic elegant, în România literară, nr.
21, 2011; Valentin Coşereanu, 100 de zile cu Petru
Creţia, ed. Junimea, Iaşi, 2004; Nicolae Georgescu, în
vol. Eminescu după Marea scanare, Bucureşti, 2016;
Roxana Sorescu, în Dicţionarul general al literaturii
române, vol. C., Bucureşti, ed. II, 2016; xxx Amintiri
despre Petru Creţia, Cluj-Napoca, 2017.
Traduceri
Ovidiu, Metamorfoze (în colaborare cu Ion
Florescu), Bucureşti, 1959; Longos, Dafnis şi Chloe,
Bucureşti, 1984 (reed. în Romanul grec, Bucureşti,
1980); Massimo Bontempelli, Oameni în timp, pref.
Şerban Stati, Bucureşti, 1998; Virginia Woolf,
Doamna Dalloway, pref., trad., Bucureşti, 1968;
Virginia Woolf, Eseuri, pref. Mihai Miroiu,
Bucureşti, 1972; Virginia Woolf, Valurile, pref.,
188
trad., Bucureşti, 1973; John Wain, Nuvele, povestiri,

Bucureşti, 1970; Dante, Opere minore, îngr. şi intr.
Virgil Cândea (în colab.) Bucureşti, 1971; Emilio
Cecchi, Peştii roşii, Bucureşti, 1973; T. S. Eliot,
Eseuri, pref. Şerban Stoenescu, Bucureşti, 1974;
Platon, Opere II (în colab.), Bucureşti, 1976; Platon,
Phaidon, în Platon, Opere IV, Bucureşti, 1983;
Platon, Banchetul, introd., trad., Bucureşti, 1993;
Marguerit Yourcenar, Povestiri orientale, Bucureşti,
1993; Marguerit Yourcenar, Alexis sau tratat despre
zădărnicie, Bucureşti, 1994; Marquerit Yourcenar,
Caietul negru al lui Piranesi şi alte eseuri, Bucureşti,
1996; Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian;
Plutarh, Vieţi paralele Demetrios şi Antoniu, pref.,
trad., Bucureşti, 1994; xxx Cartea lui Iov.
Ecleziastul. Cartea lui Ionaş. Cartea lui Ruth.
Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1995; Adriano
Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă,
Bucureşti, 1995; Emil Cioran, Antologia portretului.
De la Saint-Simon la Tocqueville, îngr. trad.,
Bucureşti, 1997; Georges Dumézil. Zeii suverani ai
indo-europenilor, Bucureşti, 1997; xxx Apocalipsa
lui Ioan în tradiţie iudeo-creştină, introd. Cristian
Bădiliţă (în colab.), Bucureşti, 1998; Nina Berberova,
Cartea fericirii, Bucureşti, 1998; Graham Swift,
Ultima comandă, post. Maria-Sabina Draga (în colab.
cu Cristian Poenaru), Bucureşti, 1999.
189
Mihai Cimpoi
Ediţii, antologii
Platon, Opere, vol. I, ed. 2, introd. Ion Banu, 1975,
vol. II-IV, VII, Bucureşti, 1976-1983, 1993, vol. V-VI,
Bucureşti, 1986-1989 (în colab. cu Constantin Noica).
Mihai Eminescu. Opere, vol. VII-XII, Bucureşti,
1997-1998 (în colab.), vol. XIV-XV, Bucureşti, 1983;
1993 (în colab.), Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1990;
Poezii inedite, Bucureşti, 1991; Constelaţia
Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Bucureşti, 1994;
Poeme necunoscute, Bucureşti, 2009 (în colab. cu
Mircea Cărtărescu şi Adrian Pintea).
190
BIBLIOGRAFIE
Norii, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979;

Epos şi Logos, Ed. Univers, Bucureşti, 1984; Poezia,
ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983; Pasărea
Phoenix, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986;
Oglinzile, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993; Luminile
şi umbrele sufletului, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 1995; Eseuri morale, ed. Muzeul
Literaturii Române, Bucureşti, ed. II, 2000, ed. III,
2003; Catedrala de lumini. Homer, Dante,
Shakespeare, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997; În
adâncile fântâni ale mării, ed. Albatros, Bucureşti,
1997; Catedrala de lumini, Homer, Dante,
Shakespeare, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997;
Testamentul unui eminescolog, ed. Humanitas, 1998,
ed. II, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti,
2015; Infernul terestru. Despre Edgar Allan Poe,
Bucureşti, 2003; Studii filosofice, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2004.
191
Mihai Cimpoi
REFERINŢE CRITICE
„Ediţia Perpessicius actuală va fi desigur

întotdeauna privită drept admirabilă, dacă n-ar fi decât
prin contribuţia acestui unic om de cultură care este
Petru Creţia. Acesta reuşeşte să facă bine tot ce face şi
reprezintă astăzi întâiul om de cultură în viaţă”.
Constantin Noica
„Când scria despre Homer, Platon, Dante,

Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi
iubea, se muta cu toată fiinţa lui în universul lor. Toată
viaţa s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. De altfel, cam
tot ce a scris important se îngrămădeşte în anii lui târzii,
când a căpătat certitudinea că se familiarizează,
uzându-le între timp, cu toate resorturile vieţii. De
aceea interpretările lui la marii scriitori sunt sapienţiale
şi nu culturale. Vorbea, cu ajutorul celor foarte mari,
despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre
viaţă pe cont p r o p r i u.
Gabriel Liiceanu
„Dăruindu-se cu patimă unor proiecte gigantice,

erudit prin formaţie clasică, dar în acelaşi timp deschis
192
modernităţii, Creţia era acea „rara avis” a unei culturi în

derivă, care enunţă – prin preocupări şi prin opere – o
posibilă, dorită Renaştere postmodernă […] Apariţie
insolită într-un peisaj maculat de compromisuri
(estetică inclusiv) şi cedări, Petru Creţia aducea în
pagina scrisă tăietura precisă a limpidităţii antice unită
cu neliniştita privire a omului contemporan. Nici o
emfază, nicio grandilocvenţă în textele sale confesive
discrete şi sobre precum era omul, precum i-a fost şi
existenţa”.
Mircea Zaciu
„Petru Creţia, debutând întârziat, ca şi Al.

Paleologu, cu versuri în 1969 şi cu critică în 1981, este
un cărturar cu solidă cultură clasică, ale cărui eseuri,
într-o limbă curată şi, totodată, preţioasă, arată lecturi
întinse şi adâncite din scriitori latini şi elini, dar şi din
Dante, Shakespeare sau Poe, pe care i-a şi tradus.
Onorabil este poetul Norilor şi al poemelor de dragoste
din În adâncile fântâni ale mării. Unul din ultimii
eminescologi, Petru Creţia a lăsat în Testamentul unui
eminescolog, carte postumă, admirabile sugestii de
analiză şi de editare a operei marelui poet”.
Nicolae Manolescu
„Ca scriitor, Creţia a cultivat un tip de text adecvat

propriei structuri intelectuale o suită de însemnări
fragmentare, reunite într-un ansamblu ce poate fi
193
Mihai Cimpoi
subsumat speciei poemului în proză, poem liric-

simbolic în care o entitate moral-spirituală se exprimă
pe sine în stare emoţională. Suite de fragmente care, ca
şi eseurile sale, întrunesc valori multiple: cugetare
asupra lumii şi definire de sine, descriere şi sugestie,
ordonare contemplativ-raţională a universului şi
deschidere a cugetării spre goluri nebănuite”.
Roxana Sorescu
„Petru Creţia impune un număr mare de lecţiuni noi,

cu totul şi cu totul interesante, reieşite din citirea mai
atentă, mai adâncă a manuscriselor eminesciene”.
Nicolae Georgescu
„Petru Creţia este autorul uneia dintre cele mai

originale cărţi din literatura română: Norii. Nici Urmuz,
cu bizarele lui reprezentări rezultate din funcţionarea
anarhică a limbajului, nici Tzara inventatorul unei
loterii lingvistice ingenioase, care a făcut furori în
Occident, nu au reuşit să-i surprindă într-o asemenea
măsură pe cititori. În agitatul sfârşit al secolului
douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de
oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea
visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că
aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care
înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o
activitate suspectă avem reprezentarea completă a
îndrăznelii lui nu doar artistice […] Cartea are, dacă se
194
poate spune astfel, o inactualitate ardentă. A interesat,

interesează şi va interesa oricând, datorită cosmicităţii
ei. Romantici naivi, dar şi emancipaţii cititori de SF
găsesc în ea rezonanţa unor stări de spirit proprii. […]
Norii este o carte pe care o putem deschide oriunde, ca
pe o enciclopedie a fabulaţiilor notorii”.
Alex. Ştefănescu
„S-a interesat de manuscrisele eminesciene, dar nu

numai ca editor sau filolog, de unde remarcabile glose
sonetistice. Este imposibil ca un cunoscător al atâtor
literaturi să nu comunice câte ceva din ceea ce ştie mai
mult decât bine: de unde eseurile din Epos şi logos, 25
de studii şi interpretări, şi ele insistând în a semnala
vechiul din modernitate sau invers, prin reorganizarea
modernă a spiritului elen, temele (etice sau eticizate)
fiind relaţia dintre legea morală şi natură, libertatea,
hedonismul. În ambele cazuri funcţionează un bun
mecanism beletristic, al unui predicator pentru
adolescenţii idealişti”.
Marian Popa
„Petru Creţia (…) este poetul (involuntar) într-un

vers, crochiul descriptiv, cascada de imagini, observaţia
simili-ştiinţifică, replica livrescă, citatul tematic, falsa
taxinomie, pagina de confesiune lirică, aforismul,
reflecţia filosofică: toate – pentru a zugrăvi şi povesti
195
Mihai Cimpoi
un singur lucru, fantasticele păţanii ale cerului”. (…) În

oglinda mată a hârtiei, Norii închipuie o răsfrângere a
norilor: scriitură nimbo-cumulo-mimetică (aşa i-aş zice
dacă nu m-aş teme că produc un simplu nor de litere…”
Ştefan-Augustin Doinaş
„Poezia lui Creţia e una clasicizantă, ocazională în

sens goethean, epigramatică, gnomică, în forme severe,
epurate de lirismul metaforic şi convenţional. Scriptura
nominală densă, sublimând un psihism contradictoriu,
tensionat între expansiunea cosmică şi retractilitate,
fragilitate, stoicism şi scepticism (consubstanţiale). […]
Umanismul cosmologic, propulsat spre presimţirea unei
noi metafizici, au drept corolar o etică înţeleasă ca
lectură iniţiatică a semnelor cerului, intrare în zona
transcendentă, instituire a fiinţei – într-un demers
oarecum apropiat de cel al lui Constantin Noica”.
Dan Culcer
„Poezia lui Creţia experimentează cu precădere

discursul continuu metaforic, având ca obiect Poezia
însăşi un ritm care-şi caută cu rigoare şi rafinament
propria condiţie generică, într-o activitate fastuoasă de
cuvinte alese, dar şi de o gravă reflexivitate oraculară,
mai aproape ca spirit de oda antică şi imnul
hölderlinian […] Evident, pentru Creţia poezia e
opţiune ontologică, nu doar estetică. Prin Norii (1979)
Creţia trezeşte, în chip surprinzător, interesul pentru
196
poemul în proză (de sugestie simbolică şi extatică),

transcriind, sub formă de jurnal, o expresie unică,
irepetabilă a spiritului […]. Originalitatea lui Cre4ţia
constă în faptul că fixează temeiul valorilor şi actelor
morale în adâncimile sufletului, adică într-un cogito
mai larg şi mai complex decât legile imperativ abstracte
ale noţiunii”.
Cornel Moraru
„Şi dacă ar trebui să spun, ca unui frate, un lucru

esenţial despre ceea ce a fost omul Petru Creţia, aş
spune doar atât că nimic nu era în el decât adevărul. Om
viu, ca şi noi – vorba poetului – numai că un altfel de
om. Poate că a fost chiar ultimul cărturar autentic din
perioada pe care am trăit-o. În acest sens, le va fi mai
uşor să se pronunţe celor de după noi, care vor
beneficia de o perspectivă mai îndepărtată şi, prin
urmare, mult mai limpede”.
Valentin Coşereanu
„Petru Creţia pendulează, cu o vizibilă voluptate a

cuvântului, între consemnarea poematică şi meditaţia
lirică pe prag filosofic, uneori tentat de aforism, alteori
de clişeu şi banal, când cu exuberanţă aproape
neîngrădită, când hieratic şi sentenţios, întotdeauna însă
argumentând prin trimitere la tensiunile gândului”
Mircea Braga
197
Mihai Cimpoi
„Scriitura Norilor ascunde o meditaţie filozofică

continuă. Dar, dincolo de căutarea unor resorturi ale
existenţei, Petru Creţia a descoperit fervoarea stilizării
continue; de aceea, în cele mai importante pasaje, fraza
începe să asculte şi de alt comandament decât de cel
ideatic să savureze farmecul intrinsec al cuvintelor.
Autorul descoperă maniera de a reformula la nesfârşit,
tot mai nuanţat, aceleaşi adevăruri, fără să fie vorba de
o repetare propriu-zisă. Poate că în aceasta constă şi
reuşita excepţională a Norilor, literar vorbind…”
Mihai Zamfir
„Tot de formaţia clasicistă a lui Petru Creţia, cred că

ţine şi procedeul fundamental de textuare care se referă
la transferul geografiei interioare în descrierea la „zece”
a elementului cosmic; jurnalul visceral, implicant până
la sânge devine astfel rarefiatul şi luminosul jurnal
meteorologic…”
Marin Mincu
„Prin dedublări succesive, „viaţa sinelui” sporeşte

perpetuu nostalgia întreţinerii unei alte „vieţi a sinelui”,
crescând şi nutrindu-se lacom din prima, sub forma
Logosului şi Erosului”
Cristian Livescu
198
REZUMAT
Volumul de faţă prezintă sub aspect monografic şi

cu o formulă eseistică în spiritul autorului analizat
opera şi personalitatea pluridimensională a lui Petru
Creţia (1927-1997), savant-filolog, poet, eseist, filosof
şi etician, traducător din literatura antică (greacă şi
latină), din cea medievală, renascentistă şi modernă.
Formaţia clasicistă solidă, cunoaşterea mai multor limbi
şi literaturi îl determina pe marele cărturar Constantin
Noica, cu care a tradus şi a comentat opera lui Platon,
să-l numească „întâiul om de cultură în viaţă”.
Este analizată pe larg activitatea sa de editor şi
comentator al lui Eminescu (el făcând parte din
„magnifica echipă” a lui Perpessicius, care a iniţiat şi a
realizat ediţia naţională a operei poetului), modul în
care a înţeles fenomenul Eminescu, a elaborat
principiile de stabilire şi reproducere a textelor (celor
de bază şi a variantelor), ale formelor limbii şi ale
întocmirii aparatului critic. Este evidenţiată
preocuparea deosebită pentru marea structură a operei
poetului şi pentru ceea ce exegetul denumeşte
caracteristicile esenţiale ale „veacului Eminescu”.
199
Mihai Cimpoi
Un capitol aparte este consacrat articolelor despre

lumea antică, pe care Petru Creţia o vede, în chipul lui
Hegel, ca pe un tărâm al spiritului şi al conştiinţei
mitologice. Aşa apare ea şi în studiile filosofice despre
Platon, Platin, stoici, Dion din Prusa, Lucian din
Samosata, Vechiul Testament.
O ipostază importantă este considerată de autorul
volumului aceea de hermeneut al lui Homer, Dante,
Shakespeare, care apar ca nişte contemporani ai noştri,
ca nişte „catedrale de lumini”. O deosebită valoare au
microtratatele de etică (minima moralia) pe care le-a
scris Petru Creţia în urma cu contactul cu cultura
universală, care contribuie la cunoaşterea fiinţei umane.
Poetul Petru Creţia este văzut ca un adevărat
revoluţionar, autor al unui gen original de poeme axate
pe o singură temă cu variaţii, aşa se procedează şi în
lirica modernă (după cum a demonstrat Hugo
Friedrich), care îmbină lirica şi filosofia, meditaţia
asupra existenţei şi gândurile personalizate despre
condiţia Poetului şi Poeziei.
200
ABSTRACT
The current volume presents in a monographic style

and with an essayistic formula in the spirit of the
analyzed author, the works and multidimensional
personality of Petru Creţia (1927-1997), savant-
philologist, poet, essayist, philosopher and ethicist,
translator from antic literature (Greek and Latin), from
medieval, renaissance and modern literature. The solid
classicist build and the knowledge of many foreign
languages and literatures has determined the great man
of letters Constantin Noica, which joined him in
translating and commenting the works of Plato, to refer
to him as “the first man of culture in life”.
His activity as editor and commentator of Eminescu
is ample analyzed (he is part of the “magnificent team”
of Perspessicius, who has initiated and achieved the
national edition of the poet’s works), the style in which
he understood the Eminescu phenomenon, how he
elaborated the principles of establishing and
reproduction of the texts (the base texts and the
variants), the forms of the languages and establishment
of critical apparatus. The special preoccupation for the
great structure of the poet’s works is enhanced, and for
201
Mihai Cimpoi
the thing that the exegete names the essential

characteristics of the “century of Eminescu”.
A special chapter is dedicated to the articles about
the antic world, which Petru Creţia sees in the look of
Hegel, as a realm of mythological spirit and conscience.
That is how it appears in the philosophical studies
about Plato, Platin, the stoics, Dion from Prusa, Lucian
from Samosata and from Old Testament.
An important hypothesis of the volume author is
considered the hermeneutist of Homer, Dante,
Shakespeare, who appear as our contemporaries,
similar to “cathedrals of light”. The ethics micro
treatises have special value (minima moralia) written
by Petru Creţia after the contact with universal culture
which contributes to the knowledge of human beings.
The Poet Petru Creţia is seen as a true
revolutionary, author of an original genre of poems
focused on a single theme, with variations, as is done in
modern lyric (as demonstrated by Hugo Friedrich), who
combines the lyric and philosophy, the meditation on
the existence and the personalized thoughts about the
state of Poet and Poetry.
202
ZUSAMMENFASSUNG
Dieser Band betrachtet aus dem monographischen

Aspekt mit einer ästhetischen Formel nach der eigene
Meinung des Verfassers, der Werk und die
vielschichtige Persönlichkeit des Petru Creţias (1927-
1997), Wissenschaftler, Philologe, Dichter, Essayist,
Philosoph und Ästhetiker, Übersetzer aus antike
(Griechisch und Latein) mittelalter, renaissancistisch
Literatur. Die beste klassische Vorbildung, die
Erkenntnis verschiedener Sprachen und Literaturen
bewirkt den größter Gelehrte Constantin Noica, mit
dem Petru Creţia die Dichtung von Platon übersetzt und
kommentiert hat, ihn „Der erste Kulturmensch im
Leben” zu nennen.
Die Eminescus Tätigkeit als Herausgeber und als
Kommentator ist sehr gründlich analysiert (Eminescu
war Teil aus der „großartige Mannschaft” von
Perpessicius, der hat die nationale Ausgabe der
Eminescus Werke eingeführt und realisiert), die Art und
Weise, in der er Eminescus Phänomen verstanden hat,
die Prinzipien die der Festsetzung und Wiedergabe der
Texten, die er ausgearbeitet hat (die grundlegende Texte
und die Variante) der sprachlichen Formen und der
Aufstellung der kritischen Apparat. Besonders betont ist
203
Mihai Cimpoi
die Hauptbeschäftigung für der größte Struktur des

Werkes der Dichter und für wichtigsten Eigenschaften
des „Eminescus Jahrhundert” (Petru Creţia).
Ein wichtiges Kapitel ist für Artikeln über die
antike Welt gewidmet, den Petru Creţia sieht, nach
Schlegels eigenen Still, als ein Bereich der Geiste und
der mythologische Bewusstsein. So erschein sie als in
philosophischen Studien über Platon, Platin, Stoischen,
Dion aus Prusa, Lucian aus Samosata, Altes Testament.
Eine wichtige Hypostase des Homers, Dantes,
Shakespeares Hermeneutiker, die, als unsere
Zeitgenössische, als „Dom der Lichter” erscheinen, ist vom
Autor des Bandes betrachtet. Besonders wertvoll sind
kleine Abhandlung über Ethik (minima moralia), den Petru
Creţia nach dem Kontakt mit der Weltkultur geschrieben
hat, der zum Kenntnissen der Geschöpfe beitragen.
Petru Creţia ist als ein wirklicher Revolutionär
gesehen, Dichter der originelle Gattung, orientiert auf
ein einziges Thema mit Variationen, sowie in der
moderne Lyrik (wie hat Hugo Friedrich beweist), der
Lyrik und Philosophie kombiniert, Nachdenken über
Wesen und personalisierte Gedanken über den Zustand
des Dichters und der Poesie.
Übersetzerin: Olesea Gîrlea,

Doktor in de Philologie
204
РЕЗЮМЕ
Этот том представляет многомерную личность

Петру Креция (1927-1997), ученого-филолога,
поэта, эссеиста, философа и этика, переводчика
античной (греческой и латинской), средневековой,
ренессансной и современной литературы в
монографическом аспекте и форме эссе в духе
анализируемого автора. Основательное
классическое образование, знание многих языков и
литератур позволили великому ученому
Константину Нойка, с которым Петру Креция
переводил и комментировал работы Платона,
назвать его «первым в жизни человеком культуры».
Глубоко проанализированы его деятельность в
качестве редактора и комментатора Эминеску (он
был частью «великолепной команды»
Перпессичиуса, инициировавшего и
реализовавшего национальное издание творчества
поэта), его понимание феномена Эминеску,
разработка принципов восстановления и
воспроизведения текстов (основных и вариантов),
форм языка и составления критического аппарата.
Подчеркивается проявление особого интереса к
великой структуре творчества поэта и к тому, что
205
Mihai Cimpoi
ученый называет основными характеристиками

«века Эминеску».
Отдельная глава посвящена статьям об
античном мире, который Петру Креция
представляет, в духе Гегеля, как царство духа и
мифологического сознания. Таким этот мир
предстает в философских трудах Платона, Платина,
стоиков, Диона Хрисостома из Пруса, Лукиана из
Самосаты, Ветхого Завета.
Автор тома считает важнейшей частью
разносторонней личности Креция его ипостась в
качестве герменевтика творчества Гомера, Данте,
Шекспира, которые предстают в его трудах нашими
современниками, словно некие «храмы света».
Особую ценность имеют микротрактаты по этике
(minima moralia), которые Петру Креция представил
как следствие связей с универсальной культурой,
ведущей к познанию человека.
Поэт Петру Креция рассматривается как
подлинный революционер, автор особого жанра
стихотворных произведений, сосредоточенных на
единственной теме с вариациями, что дало ему
возможность войти в современную поэзию (как
продемонстрировал Гуго Фридрих), сочетающую
лирику и философию, медитации о бытии и
собственные размышления о взаимосвязи Поэта и
Поэзии.
Перевод Мирославы Метляевой
206
RÉSUMÉ
Ce volume présente, sous un aspect monographique

et avec une formule essayiste dans l'esprit de l'auteur
analysé, l'œuvre et la personnalité multidimensionnelle
de Petru Creţia (1927-1997), savant-philologue, poète,
essayiste, philosophe et éthicien, traducteur de
littérature ancienne (grec et latin), médiévale, de la
renaissance et moderne. La solide formation classique,
la connaissance de plusieurs langues et littératures
déterminent le grand savant Constantin Noica, avec
qu’il a traduit et a commenté l'œuvre de Platon, à
l'appeler „le premier homme de culture en vie”.
Son activité de rédacteur et commentateur
d'Eminescu (il faisait partie de la „magnifique équipe”
de Perpessicius, qui a initié et a réalisé l'édition
nationale de l'œuvre du poète) est analysée en détail, la
façon dont il a compris le phénomène Eminescu, a
élaboré les principes d’établissement et de reproduction
de textes (de base et des variantes), de formes de
langage et de l’élaboration de l'appareil critique. On a
mis en évidence le souci particulier de la grande
structure de l'œuvre du poète et de ce que l'exégète
207
Mihai Cimpoi
appelle les caractéristiques essentielles du „siècle

Eminescu”.
Un chapitre spécial est consacré aux articles sur le
monde antique, qui est vu par Petru Creţia, à l'image de
Hegel, comme un royaume de l'esprit et de la
conscience mythologique. C'est ainsi qu'il apparaît dans
les études philosophiques sur Platon, Platin, les
stoïciens, Dion de Prusse, Lucien de Samosate,
l'Ancien Testament.
L’auteur de ce volume considère qu’elle est
importante l’hypostase d'herméneutique d'Homère, de
Dante, de Shakespeare, qui apparaissent comme nos
contemporains, comme des „cathédrales des lumières”.
Les micro-traités d'éthique (moralité minimale), écrits
par Petru Creţia après le contact avec la culture
universelle, ont une valeur particulière, contribuant à la
connaissance de l'être humain.
Le poète Petru Creţia est considéré comme un
véritable révolutionnaire, auteur d'un genre original de
poèmes centrés sur un seul thème avec des variations;
c’est ainsi et dans le lyrisme moderne (comme le
démontre Hugo Friedrich), qui allie le lyrisme et la
philosophie, la méditation sur l'existence et les
réflexions personnalisées sur la condition du Poète et de
la Poésie.
208
INDICE DE NUME
A
Aaron, Vasile
Addispn, Joseph
Agathias
Agaton
Albala, Radu
Alberti L. B.
Alifieri, Vittorio
Anacreon
Antonesei, Liviu
Arghezi, Tudor
Arhiloh
Ariosto, Lodovico
Aristofan
August [Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus]
B
Babeţi, Adriana
Bacovia, George
Baiazid I Trăsnetul
209
Mihai Cimpoi
Barbu, Ion
Barthes, Roland
Basille, Giombatista
Bădiliţă, Cristian
Bârsan, V.
Beafret, Jean
Belinski, Vissarion Grigorievici
Benserade
Berberova, Nina
Bernini, Giovanni Lorenzo
Blaga, Lucian
Bluche, François
Boetius, Anicius Manlius Severinus
Boio (Boeus)
Bolgari
Bontempelli, Massimo
Borges, Jorge Luis
Botnaru, Liliana
Bourgos, Jean
Braga, Mircea
Branca, Vittore
Buciu, M. V.
Busuioceanu, Oxana
C
Caesar [Caius Iulius Caesar]
Campanella, Tommaso
Calimah
210
Calvus, Lucinius
Caravagio [Michelangelo Merisi]
Catul [Caius Valerius Catullus]
Cazimir, Ştefan
Călinescu, George
Călinescu, Mihai
Cecchi, Emilio
Cesterton, Gilbert Keith
Cézanne, Paul
Chaucer, Geoftrey
Chendi, Ilarie
Chiabrera
Chibici-Revneanu, Alexandru
Cicero, Marcus Tullius
Cinna, Helvius
Ciopraga, Constantin
Cioran, Emil
Cipariu, Timotei
Codreanu, Theodor
Condrea, Elena
Cornea, Paul
Corneille, Th.
Cornificius
Cosimo, Pieroda
Coşereanu, Valentin
Creţia, Aurel
Creţia-Dumitraşcu, Aurelia
Creţia, Ofelia
211
Mihai Cimpoi
Creţu, Ion
Croce, Benedetto
Culcer, Dan
Curtius, Quintus
D
Dante, Alighieri
D’Annunzio, Tommaso
Del Conte, Rosa
Derrida, Jacques
Diogenian din Heracleea
Dion din Prusa
Doinaş Ştefan-Augustin
Dom-Gallo, Caijo
Dragolea, M.
Dragomir, State
Dryden, John
Dumitrescu-Buşulenga, Zoe
Ducensis Paulius Sanctinus
Dufrenne, Mikel
Dumezil G.
E
Eliot, Thomas Stearns
Eminescu, Mihai
Epictet
Epicur
Eriximah
212
Eschil
Euripide [Euripides]
F
Filip din Tesalonic
Friedrich, Hugo
Foscόlo, Ugo
Frobenius, Leo
G
Galileo Galilei
Gallo, Cajo Dom.
Gautier, Théophille
Gârlea, Olesea
Georgescu, Nicolae
Gheorghiu M. D.
Gheţie, Ion
Giurgiu, Felicia
Grigore din Naziany
Grigurcu, Gheorghe
Guillen, Jorge
H
Hadrian [Publius Aelius Hadrianus]
Han, Oscar
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich
Heliador
Hofmann E. T. A.
213
Mihai Cimpoi
Homer
Horaţiu (Quintus Horatius Flaecus)
Horodincă, Georgeta
Humiţa (Creţia), Călina
Husserl, Edmund
I
Ibrăileanu, Garabet
Ionescu, E.
Iulian Apostatul
Juvenal [Decimus Iunius Iuvenalis]
Ivănescu, M.
J
Jouce, P-S.
Jouce, James
K
Kafka, Franz
Kant, Immanuel
Kephalas, Constantin
Keyserling, Hermann
L
La Fontaine, Jeam de
Lambrior, Al.
Lavric, Sorin
Leon V.
214
Lefebura, Eugène
Liiceanu, Gabriel
Livescu, Cristian
Livius, Titus
Lomonosov, Mihail Vasilievici
Longos
Lucian
Lucian din Samosata
Lycophron
M
Macer, Aemelius
Mailat, M.
Maiorescu, Titus
Mallarmé, Stéphane
Manolache, C.
Manolescu, Nicolae
Marino, Giambatista
Meleagru
Micu-Klein, Samuil
Middgley, Mary
Mihăieş, M.
Mihăilă, Ileana
Mihăilescu, Dan C.
Minar, Octav
Mincu, Marina
Mircea cel Bătrân
Missir, Petre
215
Mihai Cimpoi
Mitshell, Marguerit
Morante, Elsa
Moraru, Cornel
Munteanu, George
Murnu, George
N
Nabokov, Vladimir Vladimirovici
Negoiţescu, Ion
Negruzzi, Iacob
Nicandru din Colofon
Nietzsche, Friedrich
Noica Constantin
O
O’Neill Neill Eugene Gladstone
Oprea, Al.
Ornea, Zigu
Ovidius [Publius Ovidius Naso]
P
Paleologu-Matta, Svetlana
Palladas
Papu, Edgar
Parthenois din Niceea
Pater, Walter Horatio
Pauleti, Nicolae
Pausanias
216
Paussin
Perpessicius [Dumitru Panaitescu]
Petrarca, Francesco
Petrescu, Camil
Petrescu, Ioana Em.
Petrino, Dumitru
Phaidros
Philippide, Alexandru
Picasso, Pablo Ruiz
Pippidi, L.
Piranesi, Francesco
Piru, Al.
Planudius, Maximus
Platon
Pleşu, Andrei
Plotin
Plutarh [Plutarchus]
Poe, Edgar Allan
Pompei [Pompeius Magnus Cnalus]
Pop, Ion
Popa, Marian
Prato, Simintendi da
Q
Queneau, Raymond
Quintus din Smirna
217
Mihai Cimpoi
R
Rabelais, François
Rilke, Rainer Maria
Rosetti, Alexandru
Rotaru, Ion
Rousseau, Jean-Sacques
Rubens, Pieter Paul
Ruskin, John
Rusu, Aurelia
S
Safo
Sainte-John Perse
Salustius
Sanders, Andrew
Saumaise, Claude
Schiller, Friedrich
Scurtu, Iom
Shakespeare, Milliam
Simuţ, Ion
Singer Peter
Socrate
Sorescu, Marin
Sorescu, Roxana
Soviany, Octavian
Statius, Publius Papinius
Stănescu, Nichita
Straton din Sardos
218
Suetoniu
Swift, Graham
Ş
Şerbănescu, Th.
Ştefan cel Mare
Ştefănescu, Alex.
Şuteu, Florea
T
Tocitus [Publius Cornelius Tacifus]
Tasso, Torquato
Tâmpeanu, Scarlat Barbu
Teocrit [Theokritos]
Terenţius [Publius Terentius Afer]
Tiegher, Adriano
Tomuş, Mircea
Torouţiu, I[lie] E.
Tristan l’Hermite
Tucidide [Thukydides]
Ţ
Ţarălungă, Ecaterina
U
Ulici, Laurenţiu
219
Mihai Cimpoi
V
Vaida, Petru
Valéry, Paul
Vatamaniuc, Dimitrie
Verejanu, Dan
Vianu, Tudor
Vergiliu [Publius Vergilius Mară]
Vlahuţă, Alexandru
W
Wain, John
Witgenstein, Ludwig
Woolf, Virginia
Wright, S. M.
X
Xenofon
Y
Yates, Frances A.
Z
Zaciu, Mircea
Zaharia, N.
Zamfir, Mihai
220
DE ACELAŞI AUTOR
Cărţi publicate la editura Bibliotheca
1. Ion Heliade-Rădulescu. Panhymniul fiinţei, 2008

2. Grigore Alexandrescu. Însuflarea fiinţării, 2009
3. Vasile Cârlova. Poetul sufletului mâhnit, 2010
4. I. Al. Brătescu-Voineşti. Prefacerea firii, 2011
5. Ion Ghica. Amintirea ca existenţă, 2012
6. Esenţa temeiului. Istoria literaturii române premoderne
la Târgovişte. Eseuri monografice: Poeţii Văcăreşti
(Ienăchiţă, Alecu, Nicolae, Iancu), Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Ion
Ghica, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, 2013
7. Anatomia fiinţei. Şcoala literară şi artistică de la
Târgovişte, 2014
8. Elena Văcărescu, poeta „neliniştii divine”, 2015
9. Anatomia fiinţei II. Promoţia de azi a Şcolii literare şi
artistice de la Târgovişte. Medalioane în evantai, 2016
10. Totul prezenţei în Litere sau cum am trecut
Rub(r)iconul, 2017
11. Cartea vieţii lui Eminescu, 2018
12. Radu Petrescu, un flaubertian postmodern, 2019
13. Titu Maiorescu şi lumea noastră postmodernă,
eseuri, 2020
221
Mihai Cimpoi
CUPRINS
Argument / 5
Tabel cronologic / 8
A fi eminescolog / 13
„Eminescolog” vs. eminescolog / 26
Deconstrucţia ediţiei Perpessicius / 31
Ediţia princeps Maiorescu / 43
„Veacul Eminescu” / 59
Ispita revizuirii / 62
Instituţionalizarea lui eminescu la Ipoteşti / 72
II
Scutul lui Ahile / 81

Marea structură / 102
Parte şi întreg (o analitică a modalităţilor
şi posibilului contingent) / 107
La ceasul de cumpănă / 112
Orizont valoric european / 118
Orientul şi occidentul spiritului / 122
Etică şi metaetică / 129
222
Discursul filosofului despre valori şi virtuţi / 135

Minima moralia
(portrete, fiziologii, caracteriograme) / 137
Hermeneut modern al lui Homer, Dante, Shakespeare
(descreptări şi decriptări) / 146
III
Limbajul ca temă cu variaţii / 155

Continuumul ludic al scriiturii.
Jocul oglinzilor, norilor şi al poeziei / 163
IV
Receptarea critică / 177

Scrieri despre / 186
Bibliografie / 191
Referinţe critice / 192
Rezumat / 199
Abstract / 201
Zusammenfassung / 203
Резюме / 205
Résumé / 207
Indice de nume / 209
De acelaşi autor (Cărţi publicate
la editura Bibliotheca) / 221
223
Mihai Cimpoi
În colecţiile Istorie LITERARÃ şi Eseu

ale Editurii Bibliotheca au apărut:
• Şerban Cioculescu, Istoria literaturii române moderne –

începuturile literaturii artistice
• Mircea Horia Simionescu, Literatură dus-întors
• Tudor Cristea, Partea şi întregul (eseuri critice)
• Henri Zalis, O istorie condensată a literaturii române (1880-2000)
vol. I, II
• Barbu Cioculescu, De la Mateiu citire...
• Barbu Cioculescu, Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei
• Alexandru George, Consemnări în curs şi la fine
• Alexandru George, În treacăt, văzând, reflectând
• Sultana Craia, Zaharia Stancu sau Aventura memoriei
• Sultana Craia, Vis şi reverie în literatura română
• Ion Gavrilă, I.Al. Brătescu-Voineşti. Viaţa şi opera literară
• Emil Vasilescu, Vladimir Streinu (monografie)
• Mihai Gabriel Popescu, Pagini la istoria culturii dâmboviţene
• Emil Vasilescu, Contraforturi I. Contribuţii de istorie literară şi
bibliologie
• Ştefania Rujan, Metafore obsedante şi imagini proiectate
• George Anca, Literary Anthropology
• Henri Zalis, Printre contemporani
• Marin Neagu, Istoria literaturii române în date
• George Coandă, Eminescu – istoric naţional
• Victor Petrescu, Ipostaze ale literaturii române vechi
• Henri Zalis, Aplecarea trestiei – pagini de jurnal
• Florentin Popescu, Ctitorii brâncoveneşti
• Tudor Cristea, De la clasici la contemporani. Cronici şi eseuri
critice
• Daniela-Olguţa Iordache, Moliere a fost deranjat
• Agnes Erich, Istoria tiparului românesc de la începuturi până la
apariţia marilor edituri comerciale
• Victor Petrescu, Pagini de istorie literară. Studii, articole, note
• Mihai Cimpoi, Prometeu şi Pandora. Eseuri despre Ion Heliade
Rădulescu
224
• Barbu Cioculescu, Zădărnicii. Prin vuietul vremii
• Anca Denisa Petrache, Sentimentul religios în literatura „Gândirii”
• Mihai Cimpoi, Ion Heliade Rădulescu. Panhymniul Fiinţei
• Mihai Gabriel Popescu, Scrieri istorico-literare
• Henri Zalis, Contur Eugen Barbu. Prozatorul între hotarele
adevărului
• Heliana Munteanu, Eugen Ionescu şi Emil Cioran despre muzică
• Emil Lungeanu, Lecturi pe întuneric
• Sultana Craia, Presă şi societate la români
• Dimitrie Vatamaniuc, George Anca, Vlad Şovărel, Gramatica
sanscrită în versiunea lui Mihai Eminescu (caietul I)
• Alexandru Nicolescu, Nicolae Scurtescu (monografie)
• Victor Davidoiu, Liviu Rebreanu – dramaturg
• Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti – bibliografie
• Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti – o reevaluare critică necesară
• Gheorghe Buluţă, V. Petrescu, Centenar Dan Simonescu.
Cartea şi biblioteca
• Mihai Stan, Scriitori dâmboviţeni
• Mihai Stan, Lecturi empatice
• Alexandru George, Litere şi clipe
• Victor Petrescu, Scriitori şi publicişti dâmboviţeni
• Mihai Gabriel Popescu, Dinastia Ciorăneştilor
• Victor Petrescu, I.C. Vissarion între uitare şi dăinuire
• Vasile Boerescu, Din impresiunile unui călător prin ţară. 1859
(ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu)
• Nicolae Scurtu, Cercetări literare. Scriitori dâmboviţeni, vol. I, II
• George Coandă, Caragiale faţă cu... reacţiunea (istoriei)
• Crisula Ştefănescu, Corespondenţa Alexandru Ciorănescu –
George Ciorănescu (scrisori din arhiva lui George Ciorănescu –
1946-1964)
• Alexandru Ciorănescu, Eseuri europene (ediţie îngrijită de
Mircea Anghelescu)
• Lilica-Voicu Brey, Alexandru Ciorănescu. Bibliografie 1930-2010
• Mihai Cimpoi, Grigore Alexandrescu: „însuflarea” fiinţării
• Liviu Grăsoiu, Ferestre spre trecut
• Mihai Cimpoi, Vasile Cârlova. Poetul „sufletului mâhnit”
• Sultana Craia, Îngeri, demoni şi muieri
225
Mihai Cimpoi
• Henri Zalis, La gura vulcanului. Peisaj epistolar după erupţie
• Valeriu Râpeanu, De la I.L.Caragiale la Radu Tudoran. Scriitori
români
• Sultana Craia, Feţele Oraşului
• Tudor Cristea, Arta derivei
• Victor Petrescu, Mihai Stan, Târgovişte. Călători străini.
Cronicari Sec. XV-XIX
• Mihai Cimpoi, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. Prefacerea firii
• Vladimir Streinu, Clasicii noştri
• Liviu Grăsoiu, Poeţi şi poezie
• Victor Petrescu, Mihai Stan, Târgoviştea în literatură. 1800-1918
• Nicoleta-Aurora Popescu, Personajul feminin în literatura
secolului XX în România şi Marea Britanie
• Mihai Cimpoi, Ion Ghica. Amintirea ca existenţă
• Niculae Ionel, Scriitori târgovişteni
• Marin Neagu, Cronologia lumii literare româneşti
• Margareta Bineaţă, Cărţi şi autori de azi
• Florentin Popescu, Salonul portretelor în peniţă
• Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice
• Tudor Cristea, Revizuiri şi consemnări
• Ioan Adam, Afinităţi selective
• Victor Petrescu, Literatura română vechi
• Mihai Stan (coordonator), Victor Petrescu, George Coandă,
Societatea Scriitorilor Târgovişteni. Din istoria unei grupări literare
• Vladimir Streinu, Radiografii politice, ediţie îngrijită Ileana
Iordache-Streinu
• Florentin Popescu, Cafeneaua literară şi boema din România.
De la începuturi până în prezent
• Mihai Stan, Lecturi empatice 2
• Vasile Bahnaru, Lingvistică şi civilizaţie
• Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în perspectivă universală
• Mihai Cimpoi, Esenţa temeiului. Istoria literaturii române
premoderne la Târgovişte. Eseuri monografice despre Poeţii
Văcăreşti (Ienăchiţă, Alecu, Nicolae, Iancu), Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Ion Ghica,
Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti
• Elena Stan, George Bacovia în contextul simbolismului
226
• Ana Dobre, Litere şi sensuri
• Liviu Grăsoiu, Românul a rămas poet?
• Ioan Adam, Duiliu Zamfirescu – Scrieri de tinereţe
• Dorin N. Uritescu, Pentru o lectură adevărată şi o percepere
corectă a temei
• Vladimir Streinu, Studii şi articole despre Mihai Eminescu
• ***, Simpozion naţional. Şcoala prozatorilor târgovişteni.
Receptarea critică a operei lui Mircea Horia Simionescu; Mircea
Horia Simionescu şi scriitorii dâmboviţeni (evocări), volum îngrijit
de Mihai Stan
• Mihai Cimpoi, Anatomia Fiinţei. Şcoala literară şi artistică de la
Târgovişte
• Florentin Popescu, Seniorii literaturii noastre. Dialoguri culturale,
vol. I
• Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în circuitul universal.
Traducerea şi ecoul operei în 77 de limbi din peste 250 de ţări
• Victor Petrescu, Mihai Stan, Elena Văcărescu şi spiritualitatea
românească în Europa. Studii şi articole
• Dorina Grăsoiu, Texte regăsite, texte regândite
• Victor Petrescu, Crochiuri literare. Scriitori şi publicişti
dâmboviţeni (1900-1944)
• Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu şi timpul romanului
• Vladimir Streinu, Ion Creangă (micromonografie)
• Nicolae Georgescu, Din misterele literaturii române. Ediţia
princeps Eminescu
Receptarea critică a operei lui Costache Olăreanu, volum îngrijit
de Mihai Stan
• Mihai Cimpoi, Elena Văcărescu, poeta „neliniştii divine”
• Mircea Bădoiu, Pucioasa în pagini literare
• ***, Mihai Cimpoi. Un senior al culturii române, volum îngrijit de
Mihai Stan şi Petre Gheorghe Bârlea
• Liviu Grăsoiu, Popasuri şi refugii
Societatea Scriitorilor Târgovişteni. Din istoria unei grupări literare
• Niculae Ionel, Exerciţii de admirare (Note de lectură)
227
Mihai Cimpoi
• Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică la critica
ontologică
Societatea Scriitorilor Târgovişteni. Din istoria unei grupări
literare, vol. II – SST în cultura Cetăţii
• George Toma Veseliu, Continuatorii Şcolii literare şi artistice de
la Târgovişte
• Nicolae Oprea, Revanşa postumă
• Corin Bianu, Analist în literatura de piaţă
• Mihai Cimpoi, Anatomia fiinţe. Promoţia de azi a Şcolii literare şi
artistice de la Târgovişte. vol. II. Medalioane în evantai
• Nicolae Georgescu, Din misterele literaturii române Ediţia
princeps Eminescu. II. Mişcarea pe loc a poeziei
Receptarea critică a operei lui Radu Petrescu, volum îngrijit de
Mihai Stan
• Liviu Grăsoiu, Povestea dintre vorbe
• Mihai Cimpoi, Totul prezenţei în „Litere” sau Cum am trecut
rub(r)iconul
• Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în circuitul universal: ediţia a
II-a (2015) – Traducerea şi ecoul operei în 79 de limbi din peste
250 de ţări; ediţia III (2016) – Traducerea şi ecoul operei în 80 de
limbi din peste 250 de ţări; ediţia a IV (2016) – Traducerea şi
ecoul operei în 85 de limbi din peste 250 de ţări;
• Mihai Stan, Confreria. Convorbiri şi confesiuni. Vol. II – O istorie
a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni în interviuri
• Mihai Stan, Alexandru Muscalu, Bibliotheca XX. Din istoria unei
edituri târgoviştene
Receptarea critică a operei lui Alexandru George, volum îngrijit de
Mihai Stan
• Petre Gheorghe Bârlea, Raluca Felicia Toma, Marinuşa
Constantin, Studii de didactică a limbii şi literaturii, vol. II
• Petre Gheorghe Bârlea, Raluca Felicia Toma, Cultură şi
comunicare, vol. IV
• Florentin Popescu, Eu v-am citit pe toţi (vol. I, II, III, IV, V, VI)
• Vasile Bardan, Jurnal de creaţie şi eseuri critice
228
• Daniela-Olguţa Iordache, Deconspirarea poeziei magice
• Elena Stan-Bădulescu, Viaţa mea o carte deschisă.
Retrospectivă literară Mihai Stan
• Nicolae Oprea, Printre optzecişti. După Şcoala de la Târgovişte
• Laura-Violeta Cojocaru, Tudor Arghezi – orgoliu luciferic şi smerenie
• Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în ultimul deceniu de viaţă
• ***, Simpozion naţional. Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea
critică a operei lui Tudor Ţopa, volum îngrijit de Mihai Stan
• Ioan Adam, Panteon Regăsit
• Vasile Bardan, Nichita Stănescu poet transmodern
• Emilia Motoranu, Alexandru Ciorănescu: o viaţă
• Un veac printre cărţi. Barbu Cioculescu în dialog cu Mihai Stan
• ***, Simpozion naţional. Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea
critică a operei lui Barbu Cioculescu, volum îngrijit de Mihai Stan
• Stan V. Cristea, Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare
(2013-2019)
• Marin Iancu, Cronicar de ocazie. Poezie şi proză
• Mihai Cimpoi, Radu Petrescu flaubertianul postmodern
• Mihai Cimpoi, Titu Maiorescu şi lumea noastră postmodernă
• Mihai Stan, Lecturi empatice 4
• Mihai Stan, Drumul cărţii. Din jurnalul unui editor, vol. II
• Mihai Stan, Alexandru Muscalu, Litere. Istoria unei reviste
de cultură dâmboviţene (2000-2020)
George Piteş, Societatea Scriitorilor Târgovişteni. Din istoria unei
grupări literare. Ediţie jubiliară 2005-2020
229
Mihai Cimpoi
EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062
tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921
e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
• Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU:
Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale,
• Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile:
Istoria economiei, Istoria ştiinţei şi a tehnologiei,
Istorie socială, economică şi politică, Istorie militară,
Ştiinţe juridice, Limba şi literatura română, Mituri, ritualuri,
reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase, Etnografie.
cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095;
PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097.
• Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997
• Membru al Societăţii Editorilor din România – SER
(Romanian Publishers Society – RPS)
Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte

Tel. 0765 464 107 • fax 0245 212 241
e-mail: biblioprint@yahoo.com
230

Final2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Final2 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Petru creţia.

Epos, logos, eidos

Lucrarea a fost elaborată în cadrul

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

Editor – Mihai Stan

Coperta – Editura Bibliotheca

Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor de carte Mihai Stan

Petru Creţia este o personalitate pluridimensională,

şi a unora moderni, precum Shakespeare, Virginia

Cartea de faţă face parte din programul de studii

1927 21 ianuarie. Se naşte la Cluj ca fiu al lui

1975. Institutele de cercetare fiind lichidate, se

1997. Apare, la editura Humanitas, volumul de

„Tot ce se întâmplă, în materie de

Petru Creţia îşi scrie Testamentul… său cu

ştiinţific – filologic, deontologic – profesional –, tivită

întrebările necesare. Aşteptarea eminescologului a fost

Bucureşti. Profesorul a reziliat contractul semnat, a

(parţiale, simultane cu textul de bază), reveniri la

adăugăm noi, şi el face figură de metodolog desăvârşit,

Formula de lucru, după cum se menţionează în

Perpessicius – Vatamaniuc – Creţia, fiecare avându-şi

– Supraverificarea (de îngrijitorul filologic) a

DEX-uri şi Dicţionare de rimă, la pronunţările

perspective, cu evitarea scăderilor şi cu modernizarea

la textul ediţiei, parte prelude prin tradiţie, parte

Enumerarea ia sfârşit cu o constatare făcută

„EMINESCOLOG” VS. EMINESCOLOG

Petru Creţia redeschide, printre altele, în

suprafaţa problemei eminesciene şi o umple cu

totuşi e nevoie şi de unele cercetări de bibliotecă, de a

incomplete. Capete de acuzare privind forma cărţii şi

Capitolul de început Temeiurile şi rostul acestei

DECONSTRUCŢIA EDIŢIEI PERPESSICIUS

Necesitatea, imperioasă, de reeditarea operei

Motivul de fond ar fi acela că a împietat asupra

– n-a fost inclus, în mod straniu, teatrul în versuri,

privitoare la fiecare poezie. Se vor respecta toate

Una din dificultăţile cele mai mari ale textelor

a. răceşte şi privează de forţa acea năvală de lavă

putând fi publicate de altcineva şi tot antume să se

textul tipărit este suspect de erori de tipar şi chiar de

concrete: stelele-n cer; Eterna pace şi Aceeaşi moarte,

capitolul Petrino), Tu mă-ntrebi. Referitor la

de versuri) au fost dictate, mărturiseşte exegetul de

Petru Creţia, poet el însuşi şi predispus prin această

EDIŢIA PRINCEPS MAIORESCU

Petru Creţia se implică, cu deosebită pasiune şi

imediate şi al celei istorice, cu o dăruire de sine care

de debut şi că nu reproduce textul Luceafărului din

ceea ce numai lui îi revenea să facă. Se simte în reacţia

aici, de orice parte a lucrurilor ne-am aşeza, o

vorbeşte în prefaţă, de „lipsa poetului din ţară”, dar, în

„durabilă prin consecinţele ei, şi bune, şi rele” – afirmaţie

liricii eminesciene, „dominată de opoziţia, mereu

ianuarie şi februarie 1884), a greşelilor de culegere şi

strofei 5 (77) din 2 versiuni, remanierile suferite de

Poeziei. Iată pasajul integral cu această senzaţie

Petru Creţia intuieşte un lucru fundamental în

prins un dor de moarte.// De unde el mi-a răsărit/ E-

reverberaţia unui suflet natural supus unei experienţe

soartei şi pătimirii, statutul existenţial al lui Hyperion,