Constantin Noica

S'a nãscut în Vitãnesti-Teleorman pe 12/25 Iulie 1909. a fost

un filosof, poet, eseist,publicist și scriitor român. Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul
filozofului Constantin Noica. Studiile primare în comuna natalã, dupã care
pleacã la Bucuresti.A debutat în revista«Vlãstarul», în anul 1927, ca elev al
liceului bucurestean «Spiru Haret». Dupã finalizarea studiilor liceale, C-tin
Noica urmeazã studiile superioare la Facultatea de Litere si Filozofie din
Bucuresti (1928-1931), pe care o absolvã cu teza de licentã «Problema lucrului
în sine la Kant».

Membru al Asociatiei «Criterion» (1932 - 1934). Sub influența lui Nae

Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion" -Mihail Polihroniade, Haig
Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta
culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea
legionară.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului
1938, odatã cu declansarea prigoanei antilegionare si arestarea a mii de legionari din ordinul noii
dictaturi instaurate de Carol al II-lea, împreunã cu Emil Cioran (prieten nedespãrtit), C-tin Noica
pleacã la studii de specializare în Franta. Se reîntoarce în tarã în anul urmãtor, sustinându-si la
Bucuresti doctoratul în filozofie cu teza «Schitã pentru istoria lui Cum e cu putintã ceva nou»,
publicatã în 1940În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară:
scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și
o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va

rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a
profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de
sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează
patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

Numeroase colaborãri la ziarele: "Buna Vestire", "Cuvântul" s.a.

A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944).
Constantin Noica este detinut politic in perioada 1958-1964, executa la Jilava doar sase ani din cei 25
de ani de inchisoare. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut
la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru
admiratorii și discipolii săi).. Colaboreaza la diferite publicatii: Revista Fundatiilor Regale, Vremea,
iar intre anii 1986 si 1987 publica eseuri in revistele Romania literara, Viata romaneasca, Ramuri.

În 1988 i s-a acordat Premiul Herder, iar în 1990 a fost primit Membru Post-mortem al Academiei
Române.

Preocupările filozofice ale lui Constantin Noica au cuprins întregul câmp al filozofiei, de la
gnoseologie, filozofia culturii, axiologie şi antropologie filozofică la ontologie şi logică, de la istoria
filozofiei la filozofia sistematică, de la filozofia antică la cea contemporană, de la editări, traduceri sau
interpretări la critică şi creaţie.

Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul
Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS
Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat
de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Lucrări principale: Mathesis sau bucuriile simple (1934), Pagini despre sufletul românesc (1944),
Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau
gânduri despre omul deplin culturii româneşti (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Povestiri
despre om (1980), Devenirea întru fiinţă (1981), De dignitate Europae (1988), Introducere la
miracolul Eminescian (1992) ş.a.
Carti originale: Concepte deschise inistoria filosofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), De caelo
(1937), Viata si filosofici lui Rene Descartes (1937), Doua introduceri si o trecere spre idealism
(1943), Jurnal filosofic (1944), Pagini despre sufletul romanesc (1944), etc.

“Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti”

Revelatoare este ideea lui Noica privind momentul prim al unei culturi, şi anume, acest moment are loc
„în ceasul unic, când limba nu este deplin formată şi spiritul culturii nu este încă definit”. Aşa a avut
loc cu Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, iar la noi cu Eminescu. Rezultă că nu vom avea un al
doilea Eminescu, el devenind arheul graiului şi culturii noastre. Gânditorul de la Păltiniş conchide:
„Nu de judecat critic de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat ca o conştiinţă de cultură,
devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual,
care-i vede necuprinsul”.
„Din caietele lui Eminescu – laboratorul unui mare creator, pot naşte oameni şi creatori”, afirmă
Noica. Arheul reprezentat de aceste manuscrise, ar putea modela conştiinţele româneşti. Pot naşte
oameni deoarece calitatea fundamentală a operei eminesciene este etica, o etică a nobleţei şi a
sacralităţii. Şi generează creatori prin forţa fertilizantă a ideilor sale poetice polarizând către
sublimitate. Căci, scrie Noica – „o singură universalitate în adânc îi este dată omului : deschiderea,
pietatea faţă de tot”. În unul din aforismele din Jurnalul de idei, Noica scrie: „O naţiune se poate educa
printr-un om – Eminescu – şi chiar printr-un singur cuvânt – întru”. Reunind cele două idei – în acest
timp al confuziei şi al cataclismelor valorice – ne putem reeduca întru Eminescu, întru unicitatea
universului său spiritual. A citi un mare poet există mai multe grade de percepţie, diverse nivele de
adâncime. Cel mai la suprafaţă rămâne un critic care face disecţii şi emite verdicte cu aerul justiţiar
atoate priceput. Pentru a înţelege pe Eminescu sau Hölderlin trebuie fină sensibilitate poetică unită
indisolubil cu deschidere filozofică. Aşa au făcut cu Eminescu, între mulţi alţii, Nicolae Iorga, Dumitru
Caracostea, Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta. Aceştia s-au apropiat de
Eminescu nu cu bisturiul, ci cu „simţul intelectului”, de care vorbeşte Grigore Palamas, cu „simţul
spiritului”, din concepţia lui Origen, care pătrunde dincolo de raţiune. Scrierile lui Noica despre
Eminescu constituie o lecţie de viziune şi vorbire despre o mare creaţie. Iar afirmaţia sa culminativă
este aceasta: „Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului.” Dar unii dintre contemporanii
ceasului întunecat de astăzi au pierdut cheia. Dacă au avut-o vreodată.
Mărturii. Constantin Noica despre manuscrisele eminesciene
La 2 octombrie 1984, C. N. a venit la Botoşani. Şi, în aceeaşi zi, la Ipoteşti. Acompaniat de dr.
Buhociu, de Gheorghe Jauca, preşedintele Comitetului de cultură al judeţului, de meteorologul
Octavian Nicolae, cu care Noica venise din Păltinişul Sibiului, a dăruit Casei memoriale fotocopiile a
unsprezece manuscrise eminesciene.

Pledoaria lui Noica pentru valorificarea manuscriselor Poetului, remarcabilă şi argumentată din varii
unghiuri, e însă, întreagă, în „EMINESCU sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”,
apărută în 1975. Prin „om deplin” C. N. înţelege un „uomo universale în versiune românească”.
Eminescu, crede C. N., ar avea „întâietate în cel puţin patru specialităţi”: cercetare filozofică, istorie,
lingvistică, economie.

Sînt incluse în volum si cîteva fragmente din Jurnal de idei al lui Constantin Noica. Citim o frază plină
de miez si care se deschide spre două orizonturi creatoare si edificatoare: „O natiune se poate educa
printr-un om (Eminescu) si chiar printr-un singur cuvînt (întru)”. întru este si principalul operator în
sistemul filosofic al celui care a scris Devenirea întru fiintă.

Cîteva fraze, aproape truisme, din acelasi Jurnal, afirmă unicitatea eminesciană: „Fiecare cultură are
într-un ceas al ei un «om deplin», un arhetip: Homer – Dante – Shakespeare –poate Cervantes –
Goethe. La noi, Eminescu.
E ceasul unic în care limba nu e încă deplin formată, istoria comunitătii e deschisă, spiritul culturii e
încă nedefinit. Acel ceas e irepetabil. Nu vom mai avea un Eminescu, asa cum nici culturile celelalte
nu au mai avut un Dante, un Shakespeare, un Goethe...”. Parcurgerea caietelor, afirmată constant si
imperios de Constantin Noica, este si un îndemn de a deveni, cum ar spune Kavafis, cetăteni ai
oraselor ideilor. Si ne atentionează în continuare poetul grec: Si rar în acel oras si anevoie/ să ti se
acorde cetătenia. Formulările lui Nicolae Iorga, din articolul amintit Eminescu si generatia de astăzi,
reprezintă, după Constantin Noica, tot ce s-a rostit mai important despre Eminescu de către o
constiintă românească. Este o afirmatie care-l cuprinde si-i este cuvenită filosofului mai mult decît
marelui istoric, argumentată si îndreptătită de cele cîteva sute de pagini dedicate de-a lungul a aproape
două decenii omului deplin al culturii române, Caietelor si necesitătii facsimilării acestora.
Gîndul ce l-a frămîntat între altii si pe Constantin Noica îl vedem, în sfîrsit, astăzi integral materializat,
gratie Academiei Române si criticului Eugen Simion, prin editarea facsimilată a Caietelor în 24 de
volume.