Psihologia cognitivă în contemporaneitate

Termenul „psihologie cognitivă” (latină: cognoscere; greacă: gignoskein = a ştii, a percepe)

este mai degrabă unul recent. Deşi găsim termenul înrudit „cogniţie” menţionat ocazional în
psihologiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (de ex., James,
Spence, Wundt) unde denota elementele fundamentale ale conştiinţei şi combinaţiile lor,
semnificaţia actuală a termenului „psihologie cognitivă” datorează destul de puţin consideraţiilor
teoretice şi filosofice timpurii cu privire la mintea umană.
Mai degrabă, semnificaţiile moderne actuale ale termenului datorează mult următoarelor
aspecte: a) faptul că studiul cogniţiei a emers în opoziţie cu perspectiva behavioristă predominantă
din anii 1940 şi 1950 care încerca să explice comportamentul uman în primul rând în termeni ai
condiţiilor de mediu antecedente şi b) apariţiei conceptelor teoretice noi (de ex., teoria informaţiei
– Shannon, ciberneticii – Wiener, teoriei sistemelor – von Bertalanffy) şi maşinilor de calcul în
sine care au oferit noi date cu privire la natura potenţială a dispozitivului mental care intervine
între lumea exterioară şi comportamentul uman.
Termenul „psihologie cognitivă” are cel puţin trei semnificaţii diferite.
1. În primul rând, termenul se referă la „o simplă colecţie de arii de subiecte”, adică, de fenomene
observabile comportamental sau propuse teoretic care sunt studiate în limitele domeniului
psihologiei cognitive.
2. În al doilea rând, termenul face trimitere la faptul că psihologii cognitivişti încearcă să explice
comportamentul uman inteligent făcând referire la un sistem cognitiv care intervine între inputul
enviromental ( = provenit din mediu) şi comportament. Al doilea sens al psihologiei cognitive se
referă astfel la un set de asumpţii care guvernează operaţiile sistemului cognitiv propus. Conform
perspectivei procesării informaţiei, mintea umană funcţionează formând reprezentări mentale şi
aplicând procese cognitive acestora. Această definiţie are două elemente: (a) conţinutul cogniţiei
îl constituie reprezentările mentale şi (b) activitatea cogniţiei implică procese cognitive.
3. În al treilea rând, psihologie cognitivă înseamnă o abordare metodologică particulară cu privire
la studiu, adică, cu privire la abordarea empirică a explicaţiilor potenţiale ale comportamentului
uman.
În prezent, psihologia cognitivă este un domeniu cuprinzător care vizează multe arii de
subiecte diferite, precum, de exemplu, memoria, percepţia, atenţia, recunoaşterea pattern-urilor,
conştiinţa, neuroştiinţa, reprezentarea cunoştinţelor, dezvoltarea cognitivă, limbajul şi gândirea
umană. Numitorul comun al acestor fenomene apare ca fiind faptul că toate fenomenele reflectă
operarea „inteligenţei” într-un fel sau altul, cel puţin dacă inteligenţa este larg definită ca abilitate
a unui individ de acţiona cu scop, gândi raţional şi interacţiona eficient cu mediul. Astfel, la un
nivel general, psihologia cognitivă vizează explicarea structurii şi operaţiilor mentale ale
inteligenţei cât şi manifestările sale comportamentale. Ideea că un sistem cognitiv uman poate fi
privit ca un dispozitiv de procesare a informaţiei a avut un impact deosebit asupra cercetărilor
teoretice şi empirice privind funcţionarea minţii umane.
Istoria psihologiei cognitive poate fi împărţită în patru perioade distincte: filozofică,
experimentală timpurie, revoluţia cognitivă şi psihologia cognitivă modernă.
Perioada filozofică. Filozofia timpurie (vechii egipteni, filozofii greci, empiriştii britanici)
au oferit un context pentru înţelegerea minţii şi a proceselor sale (adică, asocieri) şi au identificat
multe dintre aspectele teoretice majore care au fost mai târziu studiate empiric (de ex., cum
funcţionează percepţia? cum sunt reprezentate conceptele?).
Perioada experimentală timpurie. De la începutul psihologiei experimentale în secolul al
XIX-lea, a existat un interes privind studiul proceselor mentale superioare. Activitatea
experimentală timpurie a început, cel mai târziu, în timpul perioadei de mijloc a secolului al XIX-
lea, când Fechner a studiat empiric relaţia dintre proprietăţile stimulului (de ex., greutatea) şi
senzaţiile interne însoţitoare şi când, în 1879, Wilhelm Wundt a fondat primul laborator de
psihologie în Leipzig, Germania. Faza experimentală timpurie a psihologiei cognitive era în plin
avânt atunci când, la începutul anilor 1900, Donders şi Cattell realizau experimente asupra
„gândirii fără imagini” şi Frederic Bartlett investiga memoria dintr-un punct de vedere naturalist.
Încă de timpuriu psihologii au realizat cercetări orientate spre înţelegerea modului în care
cunoştinţele sunt reprezentate şi procesate în mintea umană. Astfel de preocupări au pătruns în
domeniul ştiinţific pe măsura ce psihologia intra în secolul XX, fapt marcat de publicarea studiilor
de pionierat ale lui Ebbinghaus asupra memoriei în 1885 (Ebbinghaus, 1964) şi muncii de pionierat
a lui Thorndike privind învăţarea în 1898 (Thorndike,1965).
Revoluţia cognitivă. La mijlocul anilor 1950 şi începutul anilor 1960, psihologia cognitivă
a fost martora unei renaşteri. Putem recunoaşte două cauze principale pentru acest fapt: în primul
rând, până în anii ’60, atât behaviorismul strict stimul-răspuns cât şi psihologia freudiană îşi
pierduseră din credibilitate în rândul multor cercetători; în al doilea rând, recent-apărutul calculator
electronic s-a dovedit rapid o metaforă credibilă pentru activitatea mentală.
Cogniţia umană în orice sarcină poate fi descrisă ca o serie de procese cognitive (adică, o
descriere o computaţiilor care au fost 7 desfăşurate) sau ca o serie de transformări ale
reprezentărilor mentale (adică, o descriere a input-urilor şi output-urilor pentru fiecare
computaţie). Behaviorismul era în declin în toate departamentele academice din America (în
Europa nu a prins niciodată rădăcini puternice). La numai un deceniu de la apariţia calculatorului,
psihologii vorbeau despre studierea procesării informaţiei la om. Lucrarea Psihologie Cognitivă
[Cognitive Psychology], care a sistematizat această ştiinţă renăscută, a fost scrisă de Neisser şi a
fost publicată în SUA (1967). Cartea lui Neisser a avut un rol central pentru solidificarea
psihologiei cognitive întrucât a oferit o etichetă domeniului şi a definit ariile sale de investigaţie.
Neisser a folosit metafora calculatorului pentru a surprinde selectarea, stocarea, recepţia şi
manipularea informaţiei în sistemul cognitiv uman.
 Psihologia cognitivă este un domeniu cuprinzător care vizează multe arii de subiecte
diferite, precum, de exemplu, memoria, percepţia, atenţia, recunoaşterea pattern-urilor, conştiinţa,
neuroştiinţa, reprezentarea cunoştinţelor, dezvoltarea cognitivă, limbajul şi gândirea umană. 
Psihologii cognitivişti încearcă să explice comportamentul uman inteligent făcând referire la un
sistem cognitiv care intervine între inputul enviromental şi comportament.
Pe lângă încadrarea psihologiei cognitive în cadrul științelor cognitive, la fel de importantă
este încadrarea psihologiei cognitive în cadrul științei psihologice.
În primul rând, toate sau aproape toate ramurile psihologiei sunt marcate de psihologia
cognitivă. De exemplu, în psihologia clinică, cercetările cu privire la prelucrarea informației în
cazul diferitelor afecțiuni sunt extrem de importante. Psihologia organizațională profită din plin de
cercetările cognitive asupra deciziilor, reprezentării cunoștințelor sau rezolvării de probleme. Mai
mult, psihologia cognitivă a dus la apariția de noi direcții de specializare, precum psihoterapia
cognitivă sau proiectarea interfeței om-calculator.
În al doilea rând, componenta cognitivă nu epuizează complexitatea fenomenelor psihice.
De exemplu, la nivelul creativității, este clar că factorii cognitivi joacă un rol esențial în procesul
de creație. Însă motivația influențează masiv atât performanța, cât și capacitatea creativă.
Pe scurt, psihologia cognitivă încearcă să satisfacă un dublu standard – de a oferi modele
formalizate și implementabile pe calculator și de a construi modele valide și relevante pentru
comportamentul uman.
Psihologia cognitivă modernă. Anii 1970 au fost martorii emergenţei revistelor de
specialitate dedicate Psihologiei Cognitive, precum Cognitive Psychology, Cognition, Memory &
Cognition şi a unei serii de volume ale simpozioanelor, incluzând Loyola Symposium on
Cognition şi Carnegie– Mellon Series.
Au fost construite laboratoare cognitive, au apărut simpozioane şi conferinţe în SUA dar
şi alte ţări, au fost adăugate cursuri de Psihologie Cognitivă în curricule, au fost scrise manuale
având acest subiect şi au fost angajaţi profesori de Psihologie Cognitivă. Între anii 1980 şi 1990
au demarat eforturi semnificative de a descoperi componentele neuronale care sunt legate de
constructe cognitive specifice şi domeniul a suferit transformări datorită modificărilor în
tehnologia calculatoarelor şi neuroştiinţe.
Ca rezultat, psihologia cognitivă a realizat convergenţe cu ştiinţa calculatoarelor şi
neuroştiinţa pentru a crea o nouă disciplină numită „ştiinţa cognitivă”. Chiar mai recent, odată cu
apariţia unor noi modalităţi de a vizualiza activitatea cerebrală (de ex., imagistică prin rezonanţă
magnetică funcţională fMRI, tomografia prin emisie de pozitroni PET, electroencefalograma
EEG), psihologii cognitiviştii şi-au extins activitatea spre neuroştiinţă, în speranţa de a fi capabili
să localizeze empiric componentele creierului care sunt implicate în operaţii specifice ale
sistemului cognitiv.
 In rezumat, vom retine ca psihologia cognitiva studiaza mecanismele de prelucrare a
informatiei si impactul lor asupra ansamblului personalitatii. Ea are un limbaj propriu si o
metodologie specifica care se va releva treptat, parcurgand aceasta lucrare. Initial orgolioasa si
imperialista , tinzand sa reduca complexitatea fenomenelor psihice la procese strict informationale,
odata cu maturizarea ei psihologia cognitiva si-a temperat orgoliile. Ea preia si dezvolta temele
paradigmelor anterioare, inclusiv behaviorismul pe care initial l-a criticat cu severitate. Studiul
psihologiei cognitive pune in evidenta caracterul cumulativ al dezvoltarii psihologiei insasi.
Rezumand cele spuse anterior, psihologia cognitiva s-a dezvoltat in interiorul unei
intreprinderi stiintifice mai largi - stiintele cognitive. Acestea si-au pus amprenta asupra aparatului
conceptual, metodologiei si nivelului de analiza promovat de psihologii cognitivisti. Rezultat al
interactiunilor si penetrarilor reciproce dintre stiintele cognitive - psihologia cognitiva este ea
insasi o stiinta cognitiva. Atat starea ei actuala cat si dezvoltarea sa viitoare depinde de mentinerea
ei in ansamblul stiintelor cognitive. E posibil ca, intr-un viitor nu prea indepartat, ea sa devina o
ramura specifica a unei stiinte cognitive unificate. Aceasta este prima fata a psihologiei cognitive,
cea indreptata spre stiintele cognitive.