MINISTERUL EDUCAŢIEI CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ŞI ALE EDUCAŢIEI
CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Referat
Învăţatul grec Heraclit (sec VI-V î.e.n.)
Învăţătura filosofică a lui Heraclit.

Coordonat de: Cunenco Irina,

doctor în psihologie, conferenţiar universitar

Autor: Lungu Janeta, studentă anul I, specialitatea Psihologie

Chișinău - 2018

1
CUPRINS:

1. Heraclit, cunoscut ca „Obscurul”..................................3-4

2. Ontologia heracliteană…………………………………5-9
3. Antropologia heracliteană…………………....….......10-12
4. Însemnătatea filozofiei lui Heraclit………......………..13
5. Concluzie………………………………..……………14-15
6. Bibliografie…………………………..………………….16

2
Heraclit, cunoscut ca „Obscurul”
Heraclit din Efes este una dintre cele mai interesante figuri din istoria culturii antice grecesti.
Caracterul şi puternica lui individualitate ni se descoperă în stilul său clar în expresii şi adînc de sens.
Scrisul lui are ceva profetic şi mistic, el este bogat în imagini grandioase şi nespus de îndraznet în
comparatii, căci acest spirit mare nu gîndeşte în abstractii, ci în intuiţii concrete şi în imagini plastice.

Heraclit a trait si a gindit la sfirsitul secolului al Vl-lea si la inceputul secolului al V-lea i.Hr.
Veacul în care traieste Heraclit este veacul puternicelor individualitati ale culturii antice grecesti,
veacul razboaielor cu persii, in care geniul unui Temistocle devine salvatorul elenismului de catastrofa
care-l pastea de a ajunge in sclavia asiatica.

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai filosofiei presocratice, un gânditor orginal cu
fire de aristocrat şi mizantrop, care a trãit cam între 540 şi 480 a.Hr. Heraclit din Efes, cosmolog în
felul milezienilor, adept al monismului şi hilozoismului, dar care îşi pune problema care nu intrau în
sfera preocupãrilor predecesorilor sãi. El se întreabã în ce relaţie se aflã schimbãrile lumii cu substanţa
care stã la baza lor. Cum apare o substanţã din nimic? Cum se schimbã şi totuşi rãmâne aceeaşi? Care
este legãtura dintre schimbarea perceptibilã şi permanenţa mai puţin perceptibilã a substanţei?
Fondatorul şcolii ioniene, adept al devenirii, se va confrunta cu şcoala eleatã a lui Parmenide, care
promova imobilismul. Ce înseamnã adept al devenirii?

Heraclit este un om ales ca origine şi caracter. Respinge democraţia, preferând sã se

îndeletniceascã cu zarurile decât cu problemele politice ale statului democratic. Se pare cã la un
moment dat se retrage în munţi unde se va hrãni doar cu buruieni, ceea ce îl va îmbolnãvi de hidropizie.
Încearcã sã scape singur de surplusul de apã din tesut, aşezându-se la soare şi cerând sã fie acoperit cu
bãlegar, murind în cele din urmã. Din cele 130 de fragmente în stil aforistic se observã cã Heraclit
utilizeazã un limbaj poetic paradoxal, ceea ce îi face gândirea destul de greu accesibilã, de aceea îl şi
numesc contemporanii ‘obscurul’. Socrate, citat de Diogene Laertios, afirmã despre cartea sa
“Cufundãtorul”:“Parte ape care am înţeles-o e minunata şi îndrãznesc sã cred cã la fel e şi cea pe care
n-am înţeles-o, dar e nevoie de un cufundãtor din Delos spre a înţelege totul”.

Încă din Antichitate, era numit “Heraclit Obscurul”, Heraclit pune accentul pe contrarii si declara: Tot
ceea ce exista nu exista decat gratie contrariilor. Pentru ca un lucru să poata exista, contrariile trebuie
să se uneasca. Heraclit considera contrariile ca fiind conditia tuturor lucrurilor, o spune însa în termeni
metaforici, mitici: “Razboiul e tatal tuturor lucrurilor”. Aici nu e vorba câtusi de putin de o justificare
a razboiului, sensul formulei fiind ca tensiunea dintre contrarii este cea care da nastere realitatii.

3
 Opera sa, cu titlul "Despre natura", a fost elaborata de marele efesan în plină maturitate. Ea s-
a pierdut, dar ni s-au pastrat totusi circa 130 de fragmente, conservate ca citate, mai mult sau mai putin
autentice, în operele urmasilor, care adesea se refereau la ideile lui Heraclit. Dupa parerea lui Diels,
lucrarea lui Heraclit nu era sistematica, ci mai degraba un fel de jurnal zilnic, care, din aceasta pricina,
era foarte greu de inteles, ceea ce i-a adus lui Heraclit epitetul de "intunecatul" sau "obscurul". Totusi,
în acest jurnal zilnic sînt expuse adevarate perle de cugetare.

4
Ontologia heracliteană
Heraclit ni se înfaţişează ca un gînditor care începe prin a observa natura, de la care se ridica
apoi la alte consideratii filozofice. Ca si alti ginditori greci din aceasta epoca si Heraclit are o atitudine
negativa fata de credintele religioase ale poporului. El critica nemilos si misterele cu simbolismul lor
nebulos. Ca toti ginditorii originali, Heraclit avea o natura de critic taios. Aplecat spre speculatii
metafizice el n-are multa întelegere pentru "fizicienii" dinaintea lui. Heraclit are insa doua trasaturi
comune cu Xenofon: si el năzuieşte să depaşească politeismul antropomorf si sa faca dovada unitatii
întregii existente. De aceea el scrie : "Din totul devine Unul si din Unul devine totul" (Fragm. 10).

Şi totusi Heraclit se afla intr-o flagranta contrazicere cu Xenofon. Acesta din urma afirma ca
Unul-Universal, care este identic cu divinitatea, se afla departe de orice schimbare, asadar intr-o eterna
nemiscare. Heraclit dimpotriva vede esenta lumii in eterna schimbare a lucrurilor, intr-un chip plastic
si intuitiv, iutrebuintind imagini din natura, el cauta sa faca dovada acestei teze. "Soarele este in fiecare
zi nou", zice el (Fragm. 6). Coborind in riu, pe oameni "ii scalda mereu alte si alte unde "(Friagm. 12).
"Totul curge si nimic nu dureaza", asa suna o maxima, ce nu se gaseste in fragmentele lui Heraclit, dar
care reda in chip aforistic viziunea heracliteana despre eterna curgere a lucrurilor. Nicaieri in lume nu
exista ceva care sa ramina neschimbat. Daca simturile noastre ne conduc la o idee contrara, aceasta
este o simpla iluzie, a carei origine este faptul ca din substanta lucrurilor dispare tocmai atita cit pe un
alt drum li se adauga iarasi. De la aceasta eterna curgere si schimbare nu este exclus nici omul, nici
corpul si nici sufletul. Care este punctul de plecare al lui Heraclit, pentru a dovedi aceasta conceptie ?

El pleaca de la o problema ce nu fusese sesizata de inaintasii sai. Cei trei milezieni nu se

intrebau in ce raport se afla schimbarile lucrurilor, fata de substanta neschimbatoare dinapoia lor;
asadar cum se face ca substanta se schimba si totusi ramine aceeasi ? Milezienii explicau schimbarea
senzoriala prin permanenta substantei invizibile. Dar marele mister raminea totusi legatura dintre
schimbarea senzoriala si permanenta ce scapa perceptiei simturilor.

Pentru a dezlega acest mister existau doua drumuri: ori a face din schimbare chiar temeiul ultim al
tuturor lucrurilor, ori a declara ca schimbarea este iluzorie si a face din realitate o substanta unica,
infinite si neschimbatoare. Primul este drumul pe care merge Heraclit, al doilee este drumul eleatilor.

Pentru Heraclit acest suvoi ce curge fara incetare are ca urmare ce noi descoperim la unul si acelasi
lucru calitati opuse. "Recele devine cald, caldul rece, umedul uscat, uscatul umed" (Fragm. 126), iarna-
vara (Fragm. 67), zi-noapte (Fragm. 57, 67), viata-moarte (Fragm. 62, 77, 88), tinerete-batrinete
(Fragm. 88), bine-rau (Fragm. 58), existenta si non-existenta (Fragm. 49), unul si toate (Fragm. 50,

5
10), intreg si neintreg (Fragm 10), acelasi si altul (Fragm. 12). Contradictia este universala, ea
imbratiseaza realitatea in toate sectoarele ei. Oriunde privim, vedem numa contradictii si opozitii si
trecerea acestora a unora in altele, o eterna vie torie si sucombare, fiindca toate intmplarile din lume
nu sint altceve decit lupta unor contrarii. "Toate se nasc din lupta" (Fragm. 80 si 53) "Conflictul este
tatal tuturor, regele tuturor ; pe unii el ii face zei, pe alti oameni, pe altii sclavi, pe altii liberi", zice
Heraclit. De aceea el combate pe Homer, care ar dori sa inlature lupta din lume, aceasta din motivul
ca inlaturarea luptei din arena vietii ar insemna sfirsitul devenirii si deci al vietii.

Heraclit vede peste tot o coexistenta a contrariilor, atit in macrocosmos cit si in microcosmos.
Pentru marele efesan aceasta lupta este numai o pirghie spre ceva mai inalt, spre o armonie, spre un
acord sau spre o unitate. "Cele opuse se acorda - zice Heraclit - si din cele discordante rezulta cea mai
frumoasa armonie" (Fragm. 8), sau "din toate Unul" (Fragm. 10). Asa cum fara lupta n-ar fi posibila
viata, tot asemenea fara contradictii n-ar fi posibila armonia. Caci asa cum numai din multiplicitatea
diferitelor tonuri mai inalte si mai joase se naste armonia in muzica, sau asa cum numai din principiile
contrare ale masculinului si femininului se naste unitatea mai inalta a casatoriei, tot asemenea se uneste
mereu in procesul lumii ceea ce este contrar, chiar daca oamenii nu inteleg ca "ceea ce se contrazice
este in armonie cu sine insusi. Unirea contrariilor ca la arc si tije" (Fragm. 51). "Armonia invizibila
este mai buna decit cea vizibila" (Fragm. 54).

In felul acesta efesanului i se descopera, in haosul parut si lipsit de sens al disonantelor si prin
contradictiile ce determina armonia tuturor fenomenelor, o ratiune adinea. Aceasta ratiune este numita
de ginditorul grec prin cuvintul "logos".

Pentru a intelege logosofia heracliteana este necesar sa expunem mai intii cosmologia acestuia.
Intregul univers se dezvolta la Heraclit dintr-un singur element. Acest element este focul. Focul acesta
a existat din "totdeauna" (Fragm. 30), asa ca nu exista nimic anterior focului. Elementul acesta are
menirea la Heraclit sa fundamenteze unitatea universului. Caci, pentru Heraclit, lumea n-a fost
creata de nici un zeu, ci ea a existat din totdeauna si va exista mereu, un etern foc viu. Asa s-au nascut
marea, pamintul si focul arzator al lumii (Fragm. 21).

Dupa Heraclit focul are mai multe functiuni :

El este substanta primordiala din care deriva substantele actuale ale diferitelor lucruri. Spre
deosebire de milezieni insa, Heraclit depaseste faza grosolana si naiva a materiei prime originare, caci
la el in mod continuu, din eternitate si in mod etern, focul se schimba in unele sau altele din calitatile
esentiale existente in lume, care, la rindul lor, se preschimba in foc. Heraclit nu admite un inceput al

6
lumii si nici un sfarsit al acesteia, aducand in sprijinul acestei conceptii o imagine de ordin geometric
: "tot una este inceputul si sfirsitul unei circumferinte". Iar un alt argument este urmatorul : "Toate se
preschimba in egala masura cu focul si cu focul toate - asa cum marfurile se preschimba pe aur si aurul
pe marfuri" (Fragm 90). Caci, asa cum citam si mai sus, "lumea aceasta, cu toate lucrurile din ea, n-au
facut-o nici zeii si nici oamenii, ci ea a fost mereu si este si va fi un vesnic foc viu, ce dupa masura se
aprinde si dupa masura se stinge".

Focul mai este "esenta" actuala, comuna tuturor lucrurilor. Pentru Heraclit, dincolo de
aspectele senzoriale ale lucrurilor mai exista ceva invizibil (Fragm. 54), ceva care face ca lucrurile sa
fie ceea ce sint si care fundamenteaza unitatea tuturor lucrurilor. Este un foc general, dar cu "aromele"
lui individuale (Fragm. 67), unitatea in multiplicitate, generalul si individualul, cum am zice noi astazi.
Caci zice genialul efesan : "intelept lucru este sa recunoastem ca totul este Unul". Focul este principiul
activ al miscarii universale ; un principiu ce poseda in mod intrinsec o anumita forta, iar aceasta
"delimiteaza, diriguieste, pune in evidenta si indica schimbarile" (Frag". 100). Prin aceasta afirmatie
Heraclit se pare ca ar vrea sa accentueze faptul ca natura, lumea, universul au o ritmicitate, ce se
intimpla dupa o masura, pe care o dicteaza focul, fiindca "fulgerul le cirmuieste pe toate" (Fragm. 64).

Interesanta este conceptia pe care o reprezinta Heraclit despre suflet, deoarece el considera
natura ca fiind ceva insufletit, iar sufletul ca fiind ceva corporal. Dar despre aceasta mai departe.
Heraclit accentueaza contrarietatea lucrurilor si lupta acestor contrarii. Dar in haosul acestor
contraziceri filozofului efesan i se descopera, dupa cum spuneam mai sus, o ratiune adinca sau
"Logosul", care este temeiul lumii. Privind plin de intelegere la procesul lumii si al vietii, filozofului i
se descopera adevarul ca o rationalitate inteligibila dirijeaza miscarea lumii. Heraclit a vazut ca viata
poarta pecetea unei ratiuni ce stapineste totul. Aceasta ratiune este "Logosul", care "exista
dintotdeauna... Toate se petrec pe potriva acestui Logos" (Fragm. 1), chiar daca multi n-au nici o idee
despre acest lucru. Dar daca intelegem Logosul, atunci stim sa explicam fiecare lucru dupa natura lui.
Aceasta fiindca "Logosul le gospodareste pe toate" (Fragm. 72) si de aici ordinea universala.

Acest Logos, care diriguieste si "gospodareste" totul, atit in schimbarile materiei cit si in
strafulgerarea fulgerului, in instinctul animalelor cit si in sufletul omului, este o lege a lumii. Heraclit
mai afirma ca Unul, intregul este Logos, este "dreptate". Dreptatea este, la Heraclit, atit echilibrul de
nezdruncinat al cosmosului cit si supremul principiu caruia trebuie sa i se conformeze legea cetatii.
Iata ce zice Heraclit in aceasta privinta : "oamenii rationali trebuie sa se sprijine pe ceea ce este comun
tuturor lucrurilor, asa cum se sprijina cetatea pe lege, ba chiar in chip si mai temeinic ; intr-adevar,

7
toate legile omenesti se nutresc din unica lege divina, caci aceasta are atita putere cit vrea sa aiba,
ajunge pentru toti, fara sa se epuizeze vreodata" (Fragm. 114).

La Heraclit Logosul are caracterul de ordine universala, de acea masura ce este prezenta atit sus -
printre astre, cit si jos - in si pe pamint, in si printre oameni. "Soarele nu va depasi masura, daca totusi
Eryniile, ajutoarele Dike-i, vor sti sa-1 prinda". Clar se poate vedea aici ca Heraclit merge mai departe
pe drumul batatorit de Anaximandru in ceea ce priveste cunoasterea legilor naturii. Chiar daca el le
numeste natura sau Zeus, sau vorbeste despre gnomi, "ce diriguieste totul prin tot", el intelege mereu
acelasi lucru. Uneori el intrebuinteaza chiar expresia "inteleptul", ceea ce indica probabil ca lui Heraclit
cuvintul Logos i se pare insuficient, pentru a exprima principiul sau universal. Acest Logos sau
"intelept" este la Heraclit identic cu Divinitatea.

Întrebarea ce se pune acum este : mai poate vorbi un filozof despre divinitate, care si-a
inceput conceptia sa despre lume cu afirmatia : "Lumea n-a fost creata de nici un Dumnezeu etc." ?
Principiul fizic al acestuia ii este suficient pentru a explica spontan lumea. Dar cu toate acestea acest
ganditor lasa totusi loc pe acest pamant si zeilor. Dintr-o afirmatie heracliteana, pe care ne-a transmis-
o Hippocrate, putem citi ca la alcatuirea naturii au colaborat toti zeii. Filozoful care la inceput vrea sa
inteleaga lumea fara sa aiba in considerare o divinitate, pina la urma se alatura credintei populare si
accentueaza cu entuziasm ca la infrumusetarea lumii au contribuit toti zeii.

Asa se face ca nici Heraclit n-a putut sa desavrseasca conceptia sa despre lume fara zei. Caci
si el este de acord cu Tales, ca lumea e plina de fiinte divine. Ba ceva si mai mult: Heraclit reprezinta
cu claritate ideea ca "Divinitatea este ziua si noapte, vara si iarna, razboiul si pacea, saturatia si foamea;
ea isi schimba infatisarea intocmai ca focul, care, alimentat fiind cu mirodenii, este numit de fiecare
daita dupa parfumul fiecareia" (Fragm. 114). Heraclit mai numeste pe Dumnezeu prisos, unitatea
lumii, primordialitatea focului, dinamismul acestuia fiind intemeiat pe contradictie. Iar dupa o relatare
a lui Filodem, Heraclit reprezinta ideea ca razboiul si Zeus "sint unul si acelasi lucru". Cosmosul este
la Heraclit "haina vie a Divinitatii", cum se exprima Goethe, dind astfel expresie unei idei heraclitene.
Heraclit merge insa un pas mai departe. El afirma ca "inteleptul este deosebit de totul", ceea ce
inseamna ca Divinitatea este Absolutul. "Pentru Divinitate totul este frumos si bun si drept, numai
oamenii tin ceva ca fiind nedrept, iar altceva drept", zice Heraclit. Divinitatea este situata de acesta
dincolo de bine si rau, acestea fiind numai distinctii omenesti. Cei mai multi comentatori reprezinta
parerea ca, cu aceasta idee, Heraclit se afla pe culmea gindirii sale.

Logosofia lui Heraclit este cel mai consecvent panteism pe care l-a produs filozofia antica
greaca . El nu face insa distinctia intre un Dumnezeu personal ori impersonal. Heraclit nu se exprima

8
clar. Dupa fragmentele citate mai sus trebuie sa spunem ca Dumnezeul lui Heraclit este impersonal,
cum il considera el "ca inteleptul". Dar poate fi Logosul, Ratiunea universala a lumii, pe care Heraclit
o numeste Dumnezeu si care, ca "intelegerea, conduce totul prin tot", sa fie lipsita de constiinta de sine
Pe de alta parte, din relatia divinitatii cu focul originar, ceea ce inseamna cu materia vie, se deduce ca
divinitatea trebuie inteleasa ca fiind impersonala.

Deci, concluzia este ca desi Heraclit se ridica la oarecari inaltimi de cugetare, totusi el ramine,
prin felul cum intelege lumea si relatia acesteia cu Dumnezeu, un copil al timpului sau. Caci nici
Heraclit nu-si poate reprezenta activitatea Logosului in lume decit in legatura cu un substrat material,
pe care el il ipostaziaza a fi purtatorul procesului lumii. Acest substrat este - dupa cum am vazut -
focul. Asa ca am putea spune ca focul este substanta rationala ca puterea ce produce lumea, cauza
lumii. Viziunea heracliteana despre lume este un monism panteist.

9
Antropologia heracliteană
Problema care l-a chinuit pe Heraclit n-a fost numai aceea a cosmosului, ci si aceea a omului
spiritual. Vestitul efesan a descoperit pentru prima data pe om ca obiect al cercetarii filozofice. "Daca
vei cerceta hotarele sufletului, n-ai putea sa le gasesti, oricare ar fi cararea pe care ai merge ; atit de
adinc logos are" (Fragm. 45). "Eu ma cercetez pe mine insumi" (Fragm. 101). Asemenea expresii
tradeaza faptul ca efesanul a descoperit in adincurile sufletului propriu, batut de atitea furtuni, misterele
psihicului omenesc. "Tuturor oamenilor le este proprie aptitudinea de a se cunoaste pe ei insisi si de a
avea ratiune", zice el in alt fragment (116). Aici se pune problema relatiei dintre om si Ratiunea sau
Logosul universal. Si daca Heraclit concepe aceasta ratiune ca fiind o substanta materiala, tot asemenea
pentru el si ratiunea omului este corporala, sau o substanta mai mult sau mai putin de foc. Se pare, din
anumite aluzii, ca Heraclit simte ca "viata" cosmica a focului nu este identica cu viata constienta a
omului, dar el nu reuseste sa o delimiteze pe una de cealalta.

Pentru el materia se prezinta ca fiind insufletita, iar sufletul ca avind un caracter corporal.
Totusi din fragmentul de mai sus se poate deduce ca Logosul, sub aspect subiectiv, este inepuizabil si
prapastios de adinc. In ce sens, dupa care Logosul este comun psihicului omenesc, dar el este propriu
si intregii realitati, asa incit, mergind pe firul Logosului subiectiv, ne cufundam in Logosul universal;
astfel ca in Logosul din noi salasluieste ordinea lumii, ordinea universala, adinca, inepuizabila ca insasi
lumea, ca insasi materia focului. El este ca toate celelalte lucruri din cosmos prins in cercul devenirii
si al disparitiei.

Deşi Heraclit reprezinta si credinta ca sufletul e nemuritor, - credinta pe care el a imprumutat-

o din popor - totusi conceptia lui filozofica nu duce la o asemenea concluzie, fiindca în clipa în care în
sufletul celor multi stapineste "umedul", iar in sufletul înteleptilor "focul", intervine moartea. "Noi
traim moartea sufletelor, iar ele traiesc moartea noastra" (Fragm. 77). Cu moartea corporala, asadar,
începe pentru suflete viaţa nouă. În aceasta sufletele înteleptilor, în care in viata a predominat focul,
vor deveni "pazitorii celor vii si ai celor morti", in timp ce sufletele celor "multi" dispar odata cu
stingerea focului. Ideea aceasta este expusa si in fragmentul 36, unde Heraclit zice ca "pentru suflete,
a deveni apa insemnata moarte". Sufletul este muritor, chiar si sufletele inteleptilor dureaza numai pina
la focul universal.

Asadar, din conceptia lui Heraclit urmeaza ca nu exista o nemurire individuala. Aceasta din pricina
materialismului sau psihologic. "Caci pentru suflete a deveni apa inseamna moarte, iar pentru apa
inseamna moarte a deveni pamint. Apa totusi ia nastere din pamint, iar sufletul din apa" (Fragm. 36).

10
Heraclit reprezinta ideea ca sufletul omului se produce mereu si mereu din nou prin subtierea umezelii
in corp si a aerului ce-l inconjoara. Asa ca in decursul acestei vieti are loc un continuu schimb intre
particelele de foc ale sufletului si acelea ale apei si pamintului. Moartea are loc atunci cind focul din
suflet se pierde si nu se mai poate completa. In legatura cu conceptia lui psihologica, Heraclit incearca
sa formuleze si o epistemologie materialista. Ca si Alcmaion, si Heraclit era constient de relativitatea
si marginirea cunoasterii omenesti. "Si cel mai capabil cunoaste si pastreaza numai ceea ce este demn
de crezare" (Fragm. 28). Si mai departe "jocuri copilaresti sint parerile oamenilor", "caci fiinta
omeneasca nu are din sine nici o intelegere, ci numai fiinta divina". Oare asemenea afirmatii nu se afla
in contrazicere cu logosofia heracliteană? Nicidecum!

Desigur, la Heraclit nu poate fi vorba despre un sistem gnoseologic bine închegat. Desi el este
convins despre relativitatea cunoasterii omenesti, caci zice: "Cel mai intelept dintre oameni apare in
raport sau comparat cu Dumnezeu asemenea unei maimute si aceasta in intelepciune, in frumusete si
toate celelalte virtuti", ceea ce inseamna ca toate cunostintele omenesti au numai o valabilitate relativa.
Dar cu toate acestea, Heraclit nu este un sceptic, asa cum a fost Cratylos, elevul sau. Ca asa stau
lucrurile avem marturie toate fragmentele in care el vorbeste despre Logos si in care isi exprima
convingerea ca omul, ce este drept la un anumit nivel superior, poate cunoaste lumea, Logosul ei ca si
pe el insusi. Caci Heraclit zice : "Fiecare om este in stare sa se cunoasca pe sine insusi si sa aiba o
dreapta judecata" (Fragm. 116). Pentru aceasta omul are doua facultati, cu ajutorul carora el poate sa
caute adevarul : simturile si ratiunea. Dar, pentru Heraclit, cele dinti nu snlt atit de sigure , numai
ratiunea este piatra de incercare a adevarului. Iata ce ne spune in aceasta privinta Heraclit : "Vederea
este inselatoare" (Fragm. 46) sau "ochii si urechile sint rai martori pentru oamenii care au suflete
barbare" (Fragm. 107). Asadar, valoarea marturiei simturilor este conditionata de calitatea ratiunii,
caci oamenii "cu suflete barbare" sint aceia care dispun de o ratiune lipsita de intelegere.

Heraclit este conştient că descoperirea adevarului este dificila, din pricina ca aceasta cere un
efort prelungit si fiindca "naturii lucrurilor ii place sa ramina ascunsa" (Fragm. 123), si de aceea
cautatorii adevarului "sapa mult si gasesc putin" (Fragm. 22), dar ei gasesc totusi. Ca un filozof care
are meritul nepretuit de a fi descoperit in om obiectul filozofiei si de a fi patruns in lumea asa de
prapastioasa a vietii sufletesti, a trebuit sa se ocupe si cu problema vietii de toate zilele a cestuia este
de la sine inteles. Acest lucru ni-l arata clar unele dintre maximele lui, care sint - din acest punct de
vedere adevarate perle e gindire etica. El zice : "Caracterul (fiinta) omului este demonul acestuia"
(Fragm. 119), ceea ce inseamna ca individualitatea determina destinul omului. Sau : "E greu sa lupti
impotriva inimii, fiindca tot ce doreste cineva cumpara cu pretul sufletului" (Fragm. 22), caci prin
ceasta "focul divin este cu atit mai mult imputinat, cu cit daruieste mai mult corpului" (Diels). Aici

11
Heraclit intelege prin inima, dorintele senzoriale. Din pacate nu putem sa judecam conceptia etica a
cestui efesan genial, decit dupa cele citeva fragmente ce ni s-au pastrat de la el. Dar si numai din
acestea putem deduce ca etica lui se afla in concordanta cu ontologia si epistemologia lui. Din pricina
ca Logosul este comun tuturor oamenilor, intelepciunea consta in "capacitatea de a cunoaste ceea ce
cirmuieste toate lucrurile prin mijlocirea tuturor (lucrurilor), asadar cunoasterea Logosului" (Fragm.
41).

Heraclit accentueaza faptul ca, deoarece omul este o faptura spirituala, viata lui trebuie sa fie in
consonanta cu ratiunea universala, cu Logosul, care este norma vietii, o idee ce va fi de mare
insemnatate in evolutia eticii grecesti antice. Dar pentru a urma Logosul divin este necesara intelegea
corecta. "O judecata sanatoasa este cea mai mare virtute, iar intelepciunea consta in aceea ca in vorba
si in fapta sa te conformezi adevarului, dind ascultare naturii lucrurilor" (Fragm. 112). Gindirea este
comuna tuturor oamenilor, dar marea masa a oamenilor traieste ca si cind acestia ar avea intelegerea
lor proprie" si de aceea cei multi sint rai si putini sint oameni buni" (Fragm. 104). Lipsiti de intelegerea
corecta a Logosului, pe care ar trebui sa-l urmeze, cei mai mlti oameni se pravalesc in abisul parerilor
si al "desfatarilor trupului", multumindu-se "sa se ghiftuiasca intocmai ca vitele" (Fragm. 4, 29).

Despre conceptia etica pe care o reprezinta Heraclit nu avem decit putine date, care, dupa cum
spuneam, se afla insa in concordanta cu tezele lui fundamentale. "Ingimfarea trebuie cit mai degraba
stinsa ca un incendiu", fiindca trufia duce la incalcarea masurii. Hybris-ul, trufia, este aceea care
impinge pe om sa se razvrateasca inpotriva legii si ordinii. Importanta este atitudinea lui Heraclit fata
de simturi. Cea mai mare piedica cu care are sa lupte omul, in incercarea lui de a urma Logosului, este
senzorialitatea, simturile, din pricina ca simturile il indeparteaza pe om de Logos. Sufletul celui care
s-a imbatat, si pare trebuie sa fie condus de altcineva, este umed, in timp ce "sufletul uscat este cel mai
intelept si cel mai bun", fiindca acesta nu se lasa murdarit de placerile corpului.

Ca şi pentru individ, tot asemenea ratiunea universala are o mare insemnatate si pentru viata in
comunitate, pentru ca, zice Heraclit : "Toate legile omenesti isi trag seva lor dintr-o lege divina", caci
aceasta este comuna tuturor (Fragm. 114). De aceea si viata sociala-politica trebuie sa fie fundamentata
pe aceeasi lege. In "polis" trebuie sa stapineasca legile, ce-si au originea in Logos, care este temeiul
armoniei, al dreptatii si al ordinii. De aceea cetateanul trebuie "sa lupte pentru legile cetatii intocmai
ca pentru zidurile acesteia" (Fragm. 34), fiindca in acestea este incorporata ratiunea statului.

12
Însemnătatea filosofiei lui Heraclit.

Heraclit este cel dintii filozof antesocratic, care are un sistem filozofic, bine închegat. În acest
sistem se pot deosebi clar o metafizica, o cosmologie, o teorie a cunoaşterii şi o antropologie şi o etică.
Toate acestea se fundamenteaza pe conceptia heracliteana despre Logos, ca raţiune universala a lumii.
Din acest motiv sistemul heraclitean a avut o mare influenţă în decursul istoriei filozofiei. Toţi
logosofii îl preamaresc pe Heraclit. Justin Martirul şi alti filozofi creştini îl aşează alăturea de Socrate,
iar zugravii, ortodocşi, îl zugravesc pe zidurile exterioare ale bisericii ca prevestitor al Logosului
întrupat. El a influentat pe stoici, pe multi filozofi antici greci si fara teoria lui despre Logos nu s-ar fi
putut închega o logosofie aşa de interesanta. Dar influenţa filozofiei heraclitene se face simţită şi în
concepţiile tuturor filozofilor, care reprezinta ideea ca esenta lumii o formeaza eterna curgere a
lucrurilor.

Heraclit reprezintă în filosofie un mare progres faţă de reflexiunile naive ale milezienilor,
fiindca el reuşeşte să explice schimbarea continuă a apariţiilor din lume. Deşi nici el n-a descoperit
conceptul precis pe care să fundamenteze cunoaşterea. Legea devenirii nu-i putea oferi acest punct de
sprijin. Deficienţa aceasta caută să o înlăture filozofii eleaţi, întrucit aceştia opun lumii schimbatoare
o existenţă neschimbatoare, ce nu mai poate fi sesizată decit prin gîndire.

Heracliteanul Cratylos, elevul lui Heraclit, a dezvoltat mai departe ideea heracliteană a eternei curgeri
a lucrurilor, admiţând în acelaşi timp că şi conceptele curg.

13
CONCLUZIE
In urma celor expuse sus, Heraclit este în egală măsură profet, poet și filosof. E cunoscut ca
un tip solitar și rezervat; i-au plăcut paradoxurile și aforismele izolate, formulate în termeni simbolici
și metafizici. Metoda lui filosofică este auto-cunoașterea: „M-am căutat pe mine însumi”; numit
„obscurul” el se considera un instrument al adevărului: „Dîndu-mi nu mie ascultare, ci logos-ului,
înțelept este să cădeți de acord că toate sînt una”.

Heraclit a crezut cel mai mult în Logos, și credea că el determină cursul tuturor celor care se
petrec: „toate se petrec pe potriva acestui Logos” (fr.1) sau ”Logos-ul care guvernează toate lucrurile”
(fr.72). Logosul este cel care ordonează toate lucrurile, un fel de lege universală a devenirii, este ceva
cu existență independentă de cel care îi dă expresie verbală. Logos-ul este comun tuturor, este
inteligența sau înțelegerea, este universal și atotcuprinzător. Aspectul material al Logos-ului este focul.

Pentru Heraclit lumea este un foc veșnic viu: „Aceasta ordine-a-lumii (Cosmos), aceeași pentru
toți, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni, ci ea a fost dintodeauna, este și va
fi: un foc veșnic viu care după măsură se aprinde și după măsură se stinge”. La această afirmație
Diogenes Laetios a interpretat: „Cosmosul se naște din foc și iarăși cade pradă focului în perioade
succesive pentru totdeauna”, iar Aristotel spune: „Cât despre concepția că lumea este pe rând compusă
și descompusă, este același lucru cu a o considera veșnică, doar schimbându-și forma”.

O altă teză fundamentală la acest filosof este „armonia contrariilor”: „Drumul în sus și drumul
în jos sunt unul și același”. Conform lui Heraclit două lucruri aparent contrare sunt identice:
„Divinitatea este zi-noapte, iarnă-vară, săturare-foame (toate acestea sînt contrarii; ea însă e spirit) dar
își schimbă înfățișarea întocmai ca focul care, alimentat fiind cu mirodenii, este numit de fiecare dată
după parfumul fiecăreia”. Numind Războiul „părintele tuturor, regele tuturor”, sugerează astfel că
Războiul și nu Zeus este zeul suprem. Războiul este cel care creează luptă și opoziție între contrarii:
„Trebuie să se știe că războiul este comun, că dreptatea este luptă și că toate se nasc din luptă și nevoie”,
sau „cele opuse se acordă și din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie, toate se nasc din
luptă”.

Dezvoltând această concepție că „armonia este a contrariilor” ajungem la concluzia că totul este
într-o continuă mișcare și transformare surprinsă în expresia „panta rei (totul curge)”. Aristotel
comentează celebra afirmație a lui Heraclit: „Nu te poți scufunda de două ori în același râu” astfel: „

14
Ei (filosofii naturaliști) au susținut că în general toate se află într-o stare de devenire și curgere; și că
nimic nu este nemișcat, dar că există o unică substanță care persistă, din care toate aceste lucruri au
apărut prin transformări naturale. Aceasta pare să fi fost concepția atât a lui Herclit din Efes cât și
multor altora”.

Aşadar, esenţa gândirii lui Heraclit poate fi redusã la legea devenirii dominatã de lupta
contrariilor şi de principiul Logos-ului, al raţiunii. El a influenţat teoria scepticã a sofiştilor, care vor
nega posibilitatea oricãrei cunoaşteri pentru cã totul este schimbãtor, i-a influenţat şi pe stoici,
alexandrini şi creştini prin teoria raţiunii, Logosul fiind identificat cu Iisus.

De la acest gânditor efesian ne-au rămas o seamă de aforisme – profunde și enigmatice – care
pot constitui teme de reflecție pentru noi, dintre acestea amintim:

„Destinul omului este caracterul său”; „ Coborîm și nu coborîm în aceleași ape curgătoare,
suntem și nu suntem”; „Cercetînd hotarele sufletului, n-ai putea să le găsești, oricare ar fi cărarea pe
care ai merge. Atît de adînc logos are”; „Față de divinitate omul matur pare a fi nevîrstnic, așa ca un
copil față de un om matur”; „Naturii lucrurilor îi place să rămînă ascunsă”; „Căutătorii de aur sapă
mult și găsesc puțin”; „Mulțimea cunoștințelor nu te învață să ai minte” sau „Măgarii preferă paie făță
de aur; căci pentru măgari nutrețul este mai de preț decît aurul”.

15
BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea Florian, “Indrumare în filosofie”, Bucureşti, 1992;

2. Grigore Spermezan, “Introducere în gândirea unor mari filosofi”, Bucureşti, 2006;
3. Alexandru Surdu, “Gândirea speculative”,Editura Paideia, Bucureşti, 2001, pag.23;
4. Wilhelm Weischedel, “Pe scara din dos a filosofiei - 34 de mari filosofi în viața de zi cu zi și
în gândire”, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 190-201;
5. Dorin Marian “Heraclit din Efes - un orgolios iconoclast”, 7 mai 2008,Revista Magazin.

16