CORECTAT CODRIN. A SE REVEDEA EVIDENȚIERILE.

Istoria religiilor vs. Fenomenologia spiritului

Hegel a fost filosoful reconcilierii contrariilor prin excelenţă. Preocupat de refacerea

unităţii dintre om şi Dumnezeu, filosoful german a conceput o dialectică a Spiritului ce se
aseamănă ca demers diferitelor soluţii pre-sistematice regăsite în mitologiile şi tehnicile
spirituale străvechi. Ceea ce a realizat omul arhaic, mitologul specializat în povești exemplare în
planul ontologiei, Hegel a transpus în planul istoriei. Soluțiile de tip coincidentia oppositorum
ale omului „primitiv”, ca şi dialectica Spiritului hegeliană, s-a născut din aceeaşi dorinţă de a se
depăşi ideea de polaritate. Încercarea de realizare a unei filosofii bazate numai pe concilierea
opuselor, pe dinamica contradictoriilor reunite într-o unitate misterioasă, începută de Heraclit şi
continuată de Cusanus ori Böhme, îşi găseşte împlinirea în filosofia lui Hegel. Reluând temele
heraclitiene ale concilierii opuselor şi întreaga teologie a lui Jakob Böhme, Hegel construieşte un
sistem filosofic ce are ca miză unitatea logică dintre teologia creştină şi filosofia greacă.
Dialectica sa reprezintă, de altfel, un fel de „creştinare” a gândirii lui Heraclit sau o „istoricizare”
a teologiei lui Nicolaus Cusanus. Numai că ceea ce Cusanus concepea în planul infinitului,
filosoful german realizează în planul devenirii. Prin această soluţie, Hegel a încercat concilierea
lui Dumnezeu cu istoria.
Deși nu se revendică de la filosofia lui Hegel, Eliade utilizează relațiile tensionale între
opuși pentru a explica diverse fenomene religioase în extensia unei viziuni totalizatoare și
unificatoare a realității1. De altfel, atitudinea savantului român faţă de filosofia lui Hegel este
ambivalentă. Pe de o parte, Eliade consideră filosofia germanului o aplicație filosofică și
istoricistă a teologiei iudeo-creştine: „Hegel reia ideologia iudeo-creştină – scrie istoricul român
al religiilor – şi o aplică la Istoria universală luată în ansamblu. Spiritul universal se manifestă
continuu în evenimentele istorice şi nu se manifestă decât în aceste evenimente (...) Istoria
devine aşadar, în ansamblul său, o teofanie: tot ceea ce s-a petrecut în Istorie trebuie să se
petreacă astfel pentru că aceasta a fost voinţa Spiritului Universal. Se deschide astfel calea
diferitelor forme de filosofie istoricistă din secolul al XX-lea” 2. Hegel exprimă deci condiţia

1
A se vedea studiul meu Mircea Eliade și misterul totalității, Editura Eikon, București, 2016
2
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 99-100
omului nou, confruntat cu „teroarea istoriei”, căderea acestuia în istorie şi concilierea cu
temporalitatea.
Din această viziune pesimistă asupra istoriei şi a condiţiei umane se naşte, însă, în mod
dialectic, o nouă perspectivă: istoria devine „epifania glorioasă” a omului căzut, sursă de
mântuire şi de revelaţie. Pentru cine înţelege că „singur Totul este real” şi că „tot ceea ce este
real este şi raţional” adică pentru cel care are revelaţia adevăratei semnificaţii a istoriei ca
manifestare a Spiritului Universal, timpul, istoricitatea nu mai reprezintă sursă de angoasă, de
disperare.
Dacă iniţial pentru Eliade filosofia istoricistă a lui Hegel era eclipsată de soluţiile
soteriologice ale „evadării din timp”, regăsite în metafizicile arhaice, treptat, savantul român
ajunge să concilieze istorismul lui Hegel cu concepţia despre arhetip şi cu dialectica sacru-
profan. Aşa cum la Hegel Eternitatea şi Timpul nu se opun, în viziunea lui Eliade, sacrul şi
profanul, invariantul istoric şi fenomenalul se conjugă într-o tainică armonie 3. Perfecta camuflare
a sacrului în profan este opera sacralizării istoriei, o consecinţă a credinţei că omul se poate face
pe sine, că orice eveniment istoric poate juca rolul de timp exemplar. Ceea ce pare a însemna
condamnarea omului la istoricitate, la „destin temporal” reprezintă, de fapt, în viziunea lui
Eliade, o nouă sinteză, un mister ce potenţează creativitatea umană. Spiritul este camuflat în
Materie, la fel cum sacrul se manifestă în evenimentele ordinare 4. În afara unei astfel de
dialectici, omul se confruntă în permanenţă şi absurd cu „teroarea istoriei”. Această nouă
dimensiune a omului istoric apare în momentul în care acesta se vede nevoit să accepte istoria şi
dramele ei, să le suporte fără a le înţelege rostul. Experienţa desacralizării este, în ultimă
instanță, o consecinţă a viziunii istoriciste a lui Hegel.
În acest sens se poate spune că Eliade construieşte hermeneutica sacrului ca o reacție faţă
de consecinţele filosofiei istoriciste a lui Hegel. Ceea ce păstrează savantul român din filosofia
germanului este acea dorinţă de a integra totul, de a înţelege totul, cu alte cuvinte, realizarea unei
hermeneutici totale şi universale. Istoria religiilor este o ştiinţă totală, la fel cum „Fenomenologia
Spiritului” ţine seama de toate semnificaţiile posibile: este o istorie, o teologie, o hermeneutică a
Spiritului şi o logică. Mitologiile şi religiile ar constitui imaginile unei umanităţi care i-ar
reaminti omului istoria. Istoria religiilor reface astfel „Fenomenologia Spiritului”.
3
Modelul este oferit de filosofiile vedantine moniste, unde Samsāra și Nirvāna devin, printr-o dialectică misterioasă,
atemporală, una și aceeași realitate.
4
Eliade explicitează această idee în special în nuvelele Ivan şi Podul, unde se raportează original la dialectica
istorică a lui Hegel.
 Istoria este capabilă să reveleze sacrul, iar această revelaţie este similară camuflării în
profan.5 Adevărata dialectică a sacrului şi profanului respectă fenomenologia spiritului a lui
Hegel. Dar ceea ce filosoful german realiza sub formă de sistem, reprezentanţii diverselor şcoli
budiste ori vedantine exprimau cu câteva secole în urmă: Samsāra este identică cu Nirvāna, altfel
spus, Istoria coincide cu Eternitatea.
Considerăm că Eliade a relecturat opera filosofului german din perspectiva formulelor
arhaice ale coincidenţei contrariilor. Este interesant faptul că savantul român sesizează o intuiţie
asemănătoare dialecticii hegeliene în aşa-numita soluţie „a celui de-al treilea termen”, formulată
în viziune mitologică, printre altele, de triburile indoneziene: „acest al treilea termen - scria
Mircea Eliade în Nostalgia originilor – anticipează dialectica lui Hegel” 6. Al treilea termen, care
uneşte polarităţile contrare, este Dao, Dumnezeul misticilor, ori Yahve, constituit din două
manifestări, alternative şi complementare. Numai că prin ideea celui de-al treilea termen se
realizează coincidentia oppositorum în gândirea arhaică. Pentru Hegel însă, sinteza nu este o
uniune a contrariilor, ci un termen ce urmează o dialectică negativă.
Şi coincidentia oppositorum poate fi văzută ca o dialectică a sacrului. 7 Numai că acesteia
îi lipseşte sinteza ultimă. La Eliade, sacrul şi profanul coexistă uneori, fără însă ca această
dialectică să dea naştere la un al treilea termen. 8 Putem spune astfel că Eliade transformă
dialectica lui Hegel într-o coincidentia oppositorum văzută ca o suspendare a opuselor, ce
determină o amânare permanentă a sensului ultim. Sacrul şi profanul sunt coexistente, iar istoria
devine o epifanie, o revelaţie a sacrului.9

5
Istoria credinţelor şi ideilor religioase poate fi socotită un fel de Prelegeri de istorie a filosofiei pentru un istoric al
religiilor. Ea se justifică din ideea, tot mai obsedantă din 1960 pentru Eliade, a istoriei văzute ca model exemplar. De
altfel, în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Eliade îşi propune, la fel ca şi Hegel în Prelegeri de istorie a
filosofiei, să descrie fenomenele – în speţă religioase – în contexele istorico-culturale în care s-au produs. Această
justificare a istoriei îl scoate pe Eliade din „culpa” de a fi anistorist; a se vedea, în acest sens, şi Sacrul şi profanul,
ediţia citată, p. 19.
6
În Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 252.
7
A se vedea, în acest sens, Thomas J. J. Altizer, Mircea Eliade and the Dialectic of yhe Sacred, The Westminster
Press, Philadelphia, 1963, p. 82
8
Ibidem, p. 104
9
În finalul cărţii sale consacrate filosofiei lui Mircea Eliade, Thomas Altizer ridica problema acestei coincidenţe
finale a Istoriei cu Sacrul: „Is a radically profane existence open to the sacred? Does the symbol of the coincidentia
oppositorum finally promise a reconciliation of the sacred with the profane, an ultimate dialectical synthesis of
man’s two existential choices? Will the dichotomy of the sacred and the profane disappear in the deepest epiphany
of the Real? (…) Perhaps Eliade will eventually be forced to arrive at a dialectical identification of the nontime
before the creation with the full time of man’s postsacred existence. Both times have an existential intensity and
actuality that is present on no other plane of time, and, finally, to affirm the one and negate the other is to engage in
either an ultimate negation of time and history or a final abolition of eternity”, în Th. Altizer, op. cit., pp. 103-104.
 Dialectica sacrului nu este identică cu fenomenologia spiritului a lui Hegel. Ceea ce
pentru Eliade este o coincidentia oppositorum enigmatică, pentru Hegel reprezintă o justificare a
istoriei, realizată printr-o sinteză de contrarii. Dar Hegel poate fi relecturat, în viziunea lui
Eliade, în contextul unor noi semnificaţii ale misterului coincidenţiei contrariilor: „Fiecare
eveniment istoric are şi o semnificaţie simbolică” afirmă Eliade în nuvela 19 trandafiri. Dar, în
timp ce Eliade pune accent pe simbolistica sacrului, filosoful german acordă o semnificaţie mai
mare formelor istorice de manifestare ale acestuia.
Mircea Eliade depășește, prin viziunea sa totalizatoare și arhetipală, istoricismul bazat pe
dialectica negativă al gânditorului german. Sacrul este un element în structura conștiinței, ce îl
revelează pe homo religiosus. Istoria profană este astfel infuzată de sacru, dar nu identică în
esență cu aceasta. Dacă ar fi să ne păstrăm în interiorul unei logici dialectice, între sacru și
profan există o identitate extra-generică. La Hegel, în schimb, istoria este, în același timp, planul
de manifestare a Spiritului Universal, care impune sensul. Identitatea istoriei umane cu Istoria
Spiritului este deci una inter-generică, în cadrul Spiritului Universal, care o și determină. Istoria
hegeliană este un itinerariu al sensului determinat de Spirit. Eliade, în schimb, acordă omului,
individului, rol semnificativ în realizarea istoriei. Chiar și cu o conștiință-a-sacrului, omul „își
face” istoria, în funcție de modul în care se raportează la ea. La limită, omul poate chiar să refuze
sacrul, ceea ce duce la consecințe nedeterministe, infinite ca posibilități, în raport cu propria sa
existență. În cele din urmă, la Eliade nu este vorba nici de un istorism, nici de un anistorism.
Viziunea sa este una a afirmării libertății Sacrului, dar și a libertății conștiinței umane ce poate
să-și rescrie istoria în funcție de modul în care se raportează la sacru.