Zeitgeist. Termen care, în limba germană, înseamnă „spiritul timpului” (germ.

Zeit: „timp” +
Geist: „spirit”), Zeit fiind înţeles în sensul de epocă (fr. siècle) Defineşte direcţia, moda sau gustul,
climatul intelectual, cultural, etic şi politic al unei perioade specifice (K. Löwith). Din punct de vedere
filosofic, termenul e întemeiat pe presupoziţia că timpul are un sens şi deci un conţinut material (ca în
sintagma tempora mutantur sau în expresia „pluteşte ceva în aer”). Originea cuvântului se află în
scrierile lui Herder care a introdus conceptul ca traducere pentru genius saeculi, un daimon căruia îi
suntem cu toţii subordonaţi, dar s-a impus – legat de ideea modernă a conştiinţei de sine istorice –
datorită filosofiei istoriei a lui Hegel, unde desemnează experienţa unui climat cultural dominant,
determinat istoric, ca o etapă a progresului dialectic al lumii. Spiritele naţiunilor individuale sunt
articulaţii (Gliederungen) sau segmente ale Spiritului universal (Weltgeist). În destinul său istoric, o
naţiune, însufleţită de pulsiunile pe care Spiritul universal le transmite spiritului naţional (Volksgeist), e
chemată să joace un rol în istoria lumii, după care creativitatea sa e epuizată. Cu toate acestea, spiritul
său rămânând viu şi activ în cursul istoriei, naţiunea îşi va reactiva potenţele creatoare într-o epocă
ulterioară. Potrivit lui Hegel, conformitatea cu spiritul timpului e înţeleasă nu doar ca o afirmare
descriptivă a unei situaţii factuale, ci şi ca o justificare parţială a validităţii propriei sale filosofii (şi, prin
extensie, a oricărei filosofii exponente a unei epoci). În sens hegelian, Zeitgeist înseamnă prin urmare
o realitate spirituală intim conectată la un sistem filosofic, ca expresie a conştiinţei de sine şi totodată
ca liant între filosofie şi realitate. Datorită peceţii Zeitgeist-ului şi a conotaţiei sale istorice, o filosofie
nu poate transcende lumea care îi e contemporană; ea se raportează la o realitate particulară. Ar
exista astfel doar filosofii care sunt expresii ale timpului lor, aşa cum Sartre vorbeşte în Critique de la
raison dialectique despre marxism drept „filosofia timpului nostru”. Kant se referă şi el la spiritul
veacului (genius saeculi), Schiller folosind expresia Geist der Zeit cu privire la decăderea naturii şi la
absenţa valorilor morale din timpul său. La rândul său, Fichte a analizat principalele direcţii ale
epocilor, fiecare dintre acestea fiind caracterizată de un principiu bine definit. Pentru Nietzsche,
spiritul timpului e amurgul zeilor (Götterdämmerung), ca şi pentru Heidegger mai târziu
(Entgötterung). În domeniul creaţiei literare se poate aminti, de exemplu, de interesul sporit pentru
problematica morală ce reprezintă substanţa aşa-numitului roman etic sau al condiţiei umane,
promovat de Malraux, Saint-Exupéry sau Montherlant, ori – la un nivel de influenţă continentală –
predominanţa în cultura europeană de la mijlocul secolului trecut a dimensiunilor existenţiale ale
umanităţii, aşa cum au fost ele promovate atât de reflecţia filosofică (preeminenţa ontologiilor), cât şi
de creaţiile literare inspirate din diversele „existenţialisme”. Trecerea de la conceptul de Volksgeist
(spirit al unui popor determinat istoric), drept instrument al spiritului universal imanent lumii
(Weltgeist), la cel de Zeitgeist marchează tranziţia care a consolidat poziţia omului ca individ autonom.