DIDACTICA FILOSOFIEI

– suport de curs –
Anul III, Sem I
Conf. dr I. Ivlampie
Cuprins

Introducere:
Filozofia şi Filosofia
Profesorul de filosofie
Cap. I
Principiile, finalităţile şi obiectivele/competenţele studierii filosofiei în liceu
- Ierarhia obiectivelor didactice
- Finalităţile studierii filosofiei în şcoală
- Obiectivele studierii Disciplinei Filosofia
- Obiectivele lecţiei de filozofie
Cap. II Manualul de filozofie în contextul reformei şcolare
Cap. III Metodele de învăţământ specifice predării-învăţării filosofiei

- Expunerea
- Conversaţia
- Demonstraţia
- Comparaţia
- Problematizarea
- Învăţarea prin descoperire
- Metode de comunicare bazate pe limbajul intern
- Eseul
Cap. IV Forme de organizare ale procesului de predare-învăţare a filosofiei

Cap. V. Evaluarea şi autoevaluarea activităţilor de predare-învăţare a filosofiei

Bibliografie

1
Introducere Filozofia şi Filosofia
Se poate preda filosofia? Iată o întrebare care, dincolo de răspunsul pozitiv impus de canoanele
didacticii, naşte suspiciuni în privinţa posibilităţilor de formare, de data aceasta, nu a unor cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi, ci a unei personalităţi radical diferite de cea care, cu puţine momente în urmă, în
atitudine ei practică, orientată spre concret, măcar dacă intuia, …pe cât posibil… cât de cât, existenţa
necesităţii şi a utilităţii unor evaziuni din sfera imediatului, în afara celor sublime, motivate artistic şi ţesute
din stofa imaginarului. Pentru că, tinerii, până să ajungă în preajma filosofiei, au fost modelaţi, indiferent de
mediul cultural (de cartier, consacrat învăţării sistematice, dedicat dezvoltării unor aptitudini sportive sau
artistice), de iluziile canalelor de televiziune. Or, acest mediu inedit al educaţiei este impropriu spiritului
critic şi celui reflexiv. Pe când menirea filosofiei, sau, în termeni didactici, obiectul filosofiei, este formarea
conştiinţei de sine, ca atitudine conştientă a sinelui faţă de mediul ambiant (fizic) şi faţă de ceilalţi. Această
atitudine implică responsabilitatea, trăsătura definitorie a personalităţii. Fără responsabilitate, oamenii
produşi de sistemul de învăţământ sunt simple personalităţi. De aceea revenim la chestiunea fundamentală:
se poate preda filosofia ?
E ca şi cum am reactualiza întrebarea lui Platon din dialogul Menon: se poate preda virtutea? În acele
timpuri de înflorire a înţelepciunii răspunsul lui Platon, polemic desigur, era: virtutea nu se poate preda!
Argumentele marelui filosof sunt imbatabile: nu există profesori de virtute, sofiştii care pretind acest lucru
nu sunt decât simpli impostori. Apoi, oamenii mari de stat care ar fi trebuit să fie adevăraţii profesori de
virtute n-au învăţat nimic pe nimeni; Pericle, spre exemplu, nu şi-a educat nici măcar proprii săi copii.
Virtutea este abandonată judecăţii mediocre – bunului simţ al opiniei publice, spunem noi în zilele
noastre – ea se află la un nivel al semicunoaşterii, fiind privată de înţelegerea lucidă şi conceptuală. Pentru o
astfel de cunoaştere, crede Platon, n-au apărut încă profesorii, dar acest fapt nu înseamnă că ei nu vor apărea
în viitor. Astăzi e ca şi cum am crede că vor apărea în viitor profesori ce ne vor instrui în privinţa renunţării
la fumat sau la folosirea automobilului pe considerentul că stratul de ozon este sortit dispariţiei.
Dar cum stau lucrurile cu filosofia? Există profesori de filosofie sau ei vor apărea doar într-un viitor
mai mult sau mai puţin apropiat?
Am invocat dialogul Menon deoarece, se pare, că între chestiunea virtuţii şi cea a filosofiei par să
existe similitudini. În şcoala românească nu se predă filosofie, ci mai degrabă filozofia.
Polemica filologică legată de felul în care se cade să fie transcrisă în limba română iubirea de
înţelepciune, acoperă (reflectă) şi o distincţie care există în plan didactic între filosofie şi filozofie.
Raţiunea filologică invocă pentru filosofie fidelitatea faţă de înţelesul iubirii de înţelepciune,
fidelitate care nu se poate obţine (realiza) decât prin transpunerea fonetică originară; dar această transpunere
intră în dezacord cu spiritul limbii române care, prin normele Academiei, insistă pe faptul că pronunţia
trebuie să se păstreze întocmai şi în scris; cu alte cuvinte fonemului trebuie să-i corespundă exact semnul
respectiv şi nu altul. Rostim, şi de aceea trebuie să şi scriem, filozofie; tot aşa după cum rostim şi scriem,
fizică, iar niciodată fisică (aşa cum e termenul şi pronunţia în limba greacă).
Raţiunea didactică poate specula neînţelegerile la nivel filologic şi aceasta nu în mod gratuit, ci în
dorinţa de a câştiga ceva în plus la întrebarea primordială a acestui curs de metodică. Astfel, trebuie să
acceptăm ambele forme sub care circulă în lima română iubirea de înţelepciune. Deoarece în cazul
respectului faţă de varianta etimologică avută în vedere atitudinea de iubire, dar nu ca un sentiment printre
altele, ci sub forma trăirii înţelepciunii. Filosofia, în viziunea celor ce strâmbă limba română, vrea să tindă
spre idealul socratic în care omul se află în cea mai bună şi în armonioasă prietenie cu suprema Muză –
Înţelepciunea.
Or, din punct de vedere didactic, repetăm întrebarea: se poate preda un astfel de gen de prietenie? Ca
şi virtutea, prietenia este o valoare. Sunt oare transmisibile valorile pe cale didactică, şi îndeosebi acele valori
ce nu subscriu planului cognitiv, ci se subordonează (aproape în întreg) planului comportamental şi afectiv?
Pe de o parte şi filozofia trebuie acceptată. Pronunţată în spiritul unei limbi, ea este deja rezultatul
unei reflecţii raţionale. Trăirii afective a înţelepciunii îi urmează o reflectare raţională a acestei trăiri, aşa cum
după Socrate a urmat un Platon sau Aristotel, adică au fost elaborate două din cele mai ample sisteme
filozofice. Încărcătura raţională şi cognitivă a acestor sisteme face de atunci posibilă transmiterea şi însuşirea
lor, adică ceea ce poartă, în spirit universitar, denumirea de istorie a filozofiei.
Prin contrast, cu greu putem accepta sau înţelege ceea ce ar o istorie a filosofiei (ca istorie a unor
trăiri subiective ale diferiţilor oameni cu înţelepciunea, sens în care există afirmaţia proverbială şi veridică,
fiecare om are filosofia sa).
Elevii ar accepta cu mai mare plăcere apelul la trăire prin expunerea aspectelor anecdotice din viaţa
unor filosofi sau prin parcurgerea unor lecturi din Cioran, decât ar parcurge argumentările tehniciste ale lui
Aristotel privind Fiinţa sau cele ale lui Kant referitoare la conştiinţă.

2
 Aşadar, din punct de vedere didactic poate deveni operabilă distincţia între filosofie şi filozofie sub
rezerva conştientizării statutului acestei discipline în învăţământul preuniversitar şi a misiunii pe care trebuie
să o împlinească dascălul ca maieut al iubirii de înţelepciune.
În forma în care se prezintă astăzi disciplina prin programa şcolară şi prin conţinutul manualului
oferit, putem crede că ea nu întruchipează virtuţile iubirii de înţelepciune ci, mai curând, pe cele ale unei
discipline şcolare cu o greoaie încărcătură de tip informaţional, fiind apropiată mai mult de filozofic, dat
fiind că lipsesc componentele şi intenţiile afective şi ale acţiunii.
Şi atunci răspunsul la întrebarea noastră nu poate fi decât pozitiv, sub rezerva că ceea ce se predă
este departe de ceea ce a întruchipat acea disciplină a spiritului aflată sub patronajul zeiţei Athena.

Profesorul de filosofie
Calitatea actului didactic este în mare măsură dependentă de personalitatea profesorului de filosofie.
El este organizatorul direct al educaţiei şi de pregătirea lui profesională precum şi de trăsăturile sale de
personalitate depinde întreaga schimbare comportamentală a elevilor în plan cognitiv, afectiv şi
psihosomatic. În relaţia profesor-elev, iniţiativa în plan intelectual, moral şi afectiv aparţine profesorului, şi
fără ea dialogul dintre cei doi parteneri ai procesului educaţional nu ar valora nimic, oricât de mult s-ar
îmbunătăţi programele şcolare sau tehnologia didactică. În actul său decizional, profesorul de filozofie îşi
mobilizează întreaga sa fiinţă spirituală – de la idealuri, convingeri şi atitudini, până la obişnuinţe şi elemente
de comportament ale vieţii cotidiene – influenţându-i pe elevi cu puterea unui exemplu. Dascălul este
modelul permanent de comportament pentru fiecare elev – iar acest fapt este explicabil prin importanţa pe
care o are imitaţia în exerciţiul învăţării.
Profesorul de filosofie trebuie să dovedească o temeinică însuşire a disciplinei şi a grupului de
discipline pe care le predă; cultura lui generală şi cultura de specialitate devin factorii esenţiali ai educaţiei.
El trebuie, de asemenea, să posede cunoştinţe de psihologie şcolară, pedagogie şi metodică, fiind în măsură
prin intermediul lor să transmită cât mai eficient cerinţele exprimate de programa şcolară.
Vocaţia pentru meseria de dascăl în actualul context social reprezintă o altă înzestrare pe care trebuie
să o dovedească profesorul de filozofie. Între o înţelegere romantică sau mistică, vocaţia în plan raţional
poate să însemne o atracţie deosebită, o chemare şi o angajare responsabilă în direcţia educării şi formării
omului.
Fără elementul educaţional are de pierdut atât partenerul de dialog al profesorului cât şi disciplina pe
care el are menirea de a o promova şi propaga. Insuflarea vocaţiei faţă de profesiunea de educator de
filosofie nu poate fi lăsată doar pe seama pasiunii pe care o simte un intelectual faţă de o disciplină, ea ţine şi
de formarea motivaţiei faţă de profesiunea aleasă şi care nu trebuie lăsată doar în grija factorului politic sau
responsabilului administrativ, ci trebuie să fie o rezultantă a implicării sindicale a tuturor profesorilor.
Cu privire la atitudinea afectivă a profesorului de filosofie faţă de elevi, ea demonstrează capacitatea
de a se apropia de lumea lor de spirituală pentru a înţelege empatic trăirile şi problemele de care aceştia sunt
stăpâniţi: “Se ştie cât de sensibili sunt elevii faţă de sentimentele profesorului, cât de mult ţin ei la dragostea
lui. O relaţie apropiată între profesor şi elev nu poate fi concepută fără înţelegerea elevului, fără o atitudine
caldă şi plină de solicitudine faţă de el, urmărindu-se îndeaproape formarea şi evoluţia diferitelor trăsături ale
personalităţii lui, schimbările care se petrec în psihicul elevului. Orice atitudine de indiferenţă, distantă sau
capricioasă a profesorului, subaprecierea sau desconsiderarea personalităţii elevului afectează grav procesul
educaţional”.
Capacitatea de a se identifica cu gândurile şi frământările elevului, de a deveni prietenul lui apropiat
în cazul predării filosofiei presupune o dragoste şi înţelegere sinceră.
Dragostea dascălului este dragostea de copil, nevoia de a se dărui fiinţelor celor mai slabe, celor mai
deschise la toate influenţele, celor mai încrezătoare în forţa şi bunătatea adultului. Această dragoste nu se
confundă cu sentimentalismul, nu trebuie să degenereze în familiaritate, ci să poarte în ea grija şi
răspunderea faţă de soarta elevului. Este în fond o “dragoste pedagogică”, o dragoste care exclude
preferinţele şi care nu se adresează decât părţii nobile a persoanei; este o dragoste pentru un eu mai bun. De
aceea, profesorul, odată cu apropierea de elev, se şi detaşează de el, se distanţează într-o anumită măsură
pentru a exprima exigenţele şi cerinţele faţă de elev, stimulându-l spre o dezvoltare şi perfecţionare
continuă."” (p. 136)
Toate aceste cerinţe care implică îndeosebi calităţile intelectuale, morale, afective şi volitive ale
profesorului de filozofie, asociate cu un stil de transmitere a cunoştinţelor şi de organizare a clasei de elevi,
reprezintă reperele prin care putem defini şi identifica viitorul formator de educaţie umanistă
Cap. I Principiile, finalităţile şi obiectivele/competenţele

Dancsuly, A., ş. a. Pedagogie, EDP, Bucureşti, 1979, p. 135.

3
 studierii filosofiei în liceu
Principiile didactice sunt norme sau legi generale care orientează procesul de învăţământ şi
îi imprimă un sens funcţional, garantându-i atingerea obiectivelor pe care profesorul le urmăreşte
prin lecţie, precum şi formarea competenţelor proprii acestui domeniu de studiu. Principiile
didactice, invariabile în timp, nu sunt produsul subiectiv al cercetătorilor din domeniul pedagogiei,
tot astfel precum legea gravitaţiei nu este o invenţie a lui Newton. Cercetătorii nu fac altceva decât
să le descopere, ele reglând educaţia şi în absenţa conştientizării lor, aşa cum s-a întâmplat,
bunăoară în învăţământul din antichitate sau din perioada medievală. La fel se întâmplă cu actul de
gândire: am gândit o lungă perioadă de timp fără să ştim că există principiile gândirii logice, iar
faptul că Aristotel a descoperit aceste legi nu a însemnat o schimbare radicală pentru masa omenirii,
care şi astăzi gândeşte fără a avea conştiinţa acestor principii.
Pentru profesor, conştientizarea principiilor didactice, a naturii şi a conţinutului lor, are o
însemnătate deosebită. Caracterul lor legic reflectă faptul că educaţia nu poate avea loc în absenţa
respectării lor de către profesor, a adaptării lor permanente în situaţii de învăţare: este cât se poate
de limpede: dacă în faţa noastră avem elevi pasivi, care nu conştientizează conţinutul de idei fie că
nu sunt motivaţi de profesor, fie că acest conţinut le este inaccesibil, dacă aceşti elevi învaţă doar
pentru a vâna note etc., atunci întregul nostru demers de a promova valorile şi atitudinile filosofiei
este sortit eşecului. Principiile didactice oferă cadrul general al funcţionării optime a educaţiei, aşa
cum legea gravitaţiei conferă corpurilor câmpul atracţiei lor reciproce. De aici rezultă necesitatea
cunoaşterii conţinutului principiilor generale ale educaţiei în predarea-învăţarea filozofiei.
Din perspectiva reformei necesare în învăţământul românesc, cunoaşterea principiilor de către
profesori dezvăluie punctul de plecare pentru ridicarea calităţii procesului educativ. O atentă analiză
a conţinutului principiilor scoate la suprafaţă corelaţia intimă dintre natura lor normativă şi
metodele care trebuie aplicate în actul predării-învăţării precum şi cele care trebuie evitate. În acest
sens, reevaluarea strategiei didactice (corelată cu cerinţele principiilor didactice) evidenţiază faptul
că un număr important de metode clasice, utilizate abuziv, intră în contradicţie cu cerinţele
fundamentale ale cadrului funcţional al educaţiei. Asupra acestor aspecte în cap. consacrat
metodelor de învăţământ.
Principiile generale ale educaţiei specifice predării-învăţării filozofiei sunt:
1. Principiul participării active şi conştiente – acest fapt presupune înţelegerea clară,
profundă a problemelor filosofice; a şti înseamnă a înţelege. Înţelegerea intervine în actul perceperii
(identificare şi diferenţiere), în actul analizei (sesizarea elementelor de structură a unui obiect,
concept etc.), în actul comparaţiei (al raportării la idei, concepţii, curente filosofice), al sintezei (al
integrării ideilor sau concepţiilor) şi al abstractizării şi generalizării (al sesizării caracteristicilor
comune, legităţilor esenţiale).
În predarea filosofiei, participarea activă şi conştientă a elevilor e o primă cerinţă în
descoperirea legităţilor, legăturilor cauză-efect şi a contextului care au generat o anumită viziune
filosofică, în realizarea asociaţiilor între date şi idei şi între idei, în integrarea cunoştinţelor noi, în
ansamblurilor de cunoştinţe asimilate anterior, sau prin corelarea cu datele obţinute la celelalte
discipline şcolare, în interpretarea critică şi în argumentarea proprie a cunoştinţelor. Devine evident
cât de periculoasă pentru predarea filosofiei este, de exemplu, promovarea excesivă a strategiilor
expozitive, care stimulează pasivismul şi formalismul.
2) Principiul caracterului intuitiv al învăţământului – exprimă cerinţa asigurării unei baze
perceptive, concret-senzorială învăţării, sprijinindu-se pe activitatea directă a elevului, pe trăirile lui
afective, legate de manipularea diferitelor obiecte sau (la filosofie) printr-un comportament
spiritual, etic, civic responsabil. În predarea-învăţarea filozofiei operăm cu concepte şi categorii cu
cel mai ridicat grad de abstracţie iar, pe de altă parte, la vârsta şcolară mare asistăm la o maturizare
a operaţiilor formale şi a capacităţilor de a raţiona. Este vârsta dezvoltării conştiinţei de sine şi a
afirmării creatoare a personalităţii, prin integrarea valorilor sociale. În acest sens, filozofia nu se
poate însuşi numai sub aspectul abstracţiilor sale, ea trebuie să ofere tânărului puternice intuiţii
legate de eul său şi de conturarea unui ideal al vieţii. Profesorul de filozofie trebuie să apeleze
permanent la experienţa de viaţă a elevilor, la preocupările lor legate de marile întrebări ale vieţii,
4
pentru ca împreună cu ei să utilizeze elementele intuitive în elaborarea cunoştinţelor şi în asumarea
unui sistem de valori compatibil cu aspiraţiile societăţii.
3) Principiul învăţământului sistematic şi continuu – toate cunoştinţele, priceperile şi
deprinderile trebuie să fie învăţate într-o ordine logică, care să asigure înaintarea progresivă după un
anumit sistem. Structurarea programei şcolare şi manualele de filosofie creează greutăţi în aplicarea
acestui principiu. Ideile nu sunt articulate într-un ansamblu, uneori se amestecă şi se suprapun,
generând confuzii, alteori se diferenţiază fără a permite surprinderea legăturilor care există între
domeniile filosofiei. Parcurgerea filozofiei se realizează urmând doar ciclul unor teme mari, fără ca
ele să aparţină unei viziuni coerente, organic sau sistematic închegate. Autorii ideilor expuse scapă
ordinii cronologice în care au apărut, despre ei avem puţine date (sau deloc) despre opera, şcoala pe
care le-au elaborat în epocă. De aici, misiunea importantă ce-i revine profesorului în vederea
filosofică din care au făcut parte, antecedentele gândirii lor, despre provocările la care au fost
constrânşi şi soluţiile ingenioase suplinirii deficienţelor din programă şi manual.
În domeniul filozofiei, ca şi în cel al ştiinţelor, conţinutul de comunicat formează un
ansamblu de cunoştinţe între care există strânse dependenţe şi conexiuni. Problemele de ontologie,
spre exemplu, nu pot fi detaşate de cele gnoseologice, după cum categoriile de spaţiu şi timp nu pot
fi abordate într-un capitol aparte într-o manieră care să nu implice legăturile existente cu celelalte
domenii filozofice. La Platon, diferenţierea cunoaşterii în ştiinţifică şi senzorială este urmarea
viziunii sale ontologice, după cum la Kant înţelesul spaţiului şi timpului ca forme a priori ale
sensibilităţii este în strictă legătură cu modelul oferit de autor procesului de cunoaştere.
Neluarea ca punct de referinţă a caracterului organic al filosofiei poate avea ca efect neglijarea
continuităţii în învăţare. Relativismul, ca formă în care sunt prezentate cunoştinţele de filozofie,
imprimă procesului de formare a unei personalităţi autonome şi creative, în lipsa unor repere
constante, caracterul improvizaţiei, al incursiunii arbitrare într-un labirint de teme, dând senzaţia
unui periplu dezordonat într-un complex muzeal. În acest context, învăţării i-au fost retrase toate
şansele consolidării cunoştinţelor, a noţiunilor şi normelor dobândite anterior (dată fiind lipsa de
continuitate), precum şi şansele sistematizării şi recapitulării lor prin operaţiile clasificării,
diviziunii sau comparaţiei.
4) Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor – enunţă
cerinţa fixării profunde şi de durată a cunoştinţelor şi deprinderilor de bază, astfel încât elevii să fie
întotdeauna capabili să le utilizeze în activitatea practică, în viaţă. Elevii nu fixează, nu reţin
suficient materialul atât timp cât sunt pasivi la lecţie, nu au motivaţia asimilării cunoştinţelor şi nici
nu înţeleg necesitatea memorării lor. Acest principiu solicită utilizarea în predarea-învăţarea
filosofiei a unor metode avansate cu un înalt caracter formativ.
5) Principiul accesibilităţii şi individualizării învăţământului – organizarea şi desfăşurarea
procesului de învăţământ trebuie să se realizeze pe măsura posibilităţilor reale ale elevilor, avându-
se în vedere particularităţile lor de vârstă, nivelul pregătirii anterioare, de diferenţierile individuale,
potenţialul psihic etc. Aceste cerinţe se referă atât la obiectivele educaţionale, la conţinuturi, la
volumul celor studiate, cât şi la modalităţile de predare. Măsura optimă a accesibilităţii e
concordanţa dintre posibilităţi şi dificultăţi. Făcându-se abstracţie de această măsură, se ajunge la
învăţarea mecanică, dezinteres şi plictiseală. Accesibilitatea înseamnă nu absenţa dificultăţilor,
scutirea de efort, ci echilibrul, măsura în raport cu puterile reale ale celor care învaţă, adică
dificultăţi ce pot fi depăşite cu succes prin mobilizarea forţelor intelectuale ale elevilor.
Individualizarea instruirii e cerinţa de prim ordin în predarea filosofiei. Obiectul pretinde formarea
conştiinţei de sine şi ca finalitate constituirea concepţiei generale despre lume, şi în acest context
poate fi vorba de un nou principiu:
6) Principiul legăturii teoriei cu practica – aparent, n-ar exista în filozofie; exprimă modul
în care cunoştinţele elevilor sunt convertite în conduite morale, civice şi sociale, pe baza unei
viziuni de ansamblu asupra lumii şi vieţii.
Aceste principii, deşi exprimă cerinţe diferite, alcătuiesc un tot unitar, fiind intim, organic legate între
ele. Profesorul trebuie să le conştientizeze şi să le aplice nu în mod fragmentar, ci ca un ansamblu.
Finalităţile studierii filosofiei în şcoală

5
 Necesitatea studierii filosofiei în liceu rezultă din caracteristica acesteia: filosofia este o
formă fundamentală a culturii spirituale, prin intermediul căreia este desăvârşit idealul educaţional
al şcolii româneşti: „dezvoltarea liberă, integrală, armonioasă a individualităţii umane; formarea
personalităţii autonome şi creative”. De când a obţinut amprenta socratică, filosofia a devenit
exerciţiul primordial al educaţiei de pretutindeni, fiind înzestrată cu cele mai înalte virtuţi educative.
Filosofia deţine o funcţie deosebită faţă de oricare altă disciplină: cea de luminare 1 (edificare,
clarificare, emancipare prin independenţa gândirii şi prin puterile propriei raţiuni). Luminarea e
autoraportarea subiectului, o îndeletnicire analitică interpretativă şi comprehensivă a filosofării cu
sine însăşi. De aceea, prin ea filosofia este mai mult decât oricare altă disciplină şcolară deschisă
elevilor, prin faptul că se degajă de obligaţia de constrângere, de neplăcere, toate rezultate din
culegerea şi stocarea de informaţii. Nu e luminat cel ce ştie tot, ci cel care obişnuieşte să raporteze
cele ştiute la el însuşi, la conştiinţa de sine şi la interesele sale practice. „Luminismul, afirmă
Horkheimer, nu e în mod primar progresul cunoaşterii, ci pierdere a naivităţii”.
Th. Adorno obişnuia să afirme că-n copilărie am fost cu toţii filosofi şi că mai târziu această
calitate e în mod temeinic extirpată: Într-adevăr, „mulţi oameni se ocupă în tinereţe cu problematica
filosofiei, fără a şti şi a afla vreodată că tradiţia noastră culturală le numeşte filosofie”. Analizând
această idee în contextul didacticii filosofice ne edificăm în privinţa necesităţii şi oportunităţii
prezenţei filosofiei în liceu. Tot de la această afirmaţie, putem întreba: profesorii oare nu şi-au
extirpat definitiv „glanda filosofică”? Filosofia ca luminare ne salvează împotriva acestei extirpări.
Luminarea este o preschimbare de sine a celui ce o realizează, iar Kant a definit-o „aufklärung” –
ieşire din starea de imaturitate de care suntem singuri vinovaţi. Kant afirma: „imaturitatea e
incapacitatea de a se servi de propriul intelect fără îndrumarea altuia”. Astfel găsim la Kant o
sinteză filosofia ca luminare – filosofia ca ştiinţă.
În planul didacticii filosofiei, aceasta înseamnă că, luminaţi fiind, indiferent de vârstă,
profesorii se adresează cu ştiinţă, la obiectivitatea elevilor care sunt la vârsta când aspiră spre
lumină. Fără această condiţie (care este profesorul de filosofie.), disciplina şi exerciţiul filosofic nu-
şi împlinesc misiunea, iar reflecţia lui Adorno devine realitate.

Ierarhia obiectivelor didactice

Problema obiectivelor pedagogice e cardinală. Predarea-învăţarea filosofiei este axată pe

realizarea lor: cu ce cunoştinţe, concepte, înţelegeri despre valorile promovate de societate, cu ce
competenţe şi deprinderi de dobândire şi de comunicare, cu ce atitudini, sentimente, convingeri şi
calităţi moral-civice pleacă elevul acasă în urma predării-învăţării fiecărei lecţii. Obiectivele
educaţionale sunt concepte de mare complexitate cu rol important în reglarea practicii pedagogice.
Comanda socială, formulată explicit de legile Parlamentului, documentele Guvernului şi
M.E.C., devine idealul educaţiei. La acest nivel, se coboară la obiectivele a căror sferă se limitează
şi care reprezintă un caracter specific, încât vorbim de obiective diferite – instituţii de învăţământ,
trepte de şcolarizare, discipline, capitole, lecţii.
Există două direcţii de elaborare a obiectivelor educaţionale:
1) obiectivele fundamentale ale educaţiei – proiectate de sus în jos;
2) obiective operaţionale – la nivelul practicii pedagogice sunt definite de jos în sus de
profesorul de filosofie, de la lecţie spre scopurile generale.
Finalităţile obiectivelor generale se raportează la sistemul educativ şi vizează cele mai
importante cerinţe ale societăţii faţă de activitatea de formare a omului. Deşi sunt foarte importante,
orientând activităţile de educaţie, obiectivele generale nu se constituie în obiectivele lecţiei, nu sunt
suficiente pentru practica cotidiană datorită caracterului lor general. Înfăptuirea lor este rezultatul
activităţii tuturor cadrelor didactice.
Art. 4 – „Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane prin:
a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
1
vezi & 2.4. din cap. „Cu privire la situaţia actuală a filosofiei” în H Schnädelbach, E. Martens (editori) Filozofie. Curs
de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;

6
 b) formarea capacităţilor intelectuale, a dispoziţiilor afective şi a abilităţilor practice prin
asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice.
c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata
întregii vieţi.
d) Educaţia în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al
demnităţii şi al toleranţei, al schimbului liber de opinii.
e) Cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a
respectului pentru natură şi mediul înconjurător.
f) Dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţia fizică, educaţia igienico-sanitară şi
practicarea sportului.
g) Profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi utile, producătoare de
bunuri materiale şi spirituale.
Obiective intermediare:
1) ale fiecărei trepte de învăţământ, pentru fiecare disciplină;
2) pentru fiecare disciplină de învăţământ.
Din obiectivele intermediare sunt elaborate obiectivele operaţionale. Ele nu sunt cuprinse în
nicio lege, în nicio dispoziţie a ministerului sau în vreo problemă. Ele sunt elaborate de cadrul
didactic.
Formularea obiectivelor operaţionale este uşurată, dacă profesorul cunoaşte ierarhia
obiectivelor educaţionale şi dacă stăpâneşte tehnicile de definire a obiectivelor operaţionale.
Operaţionalizarea constă în desăvârşirea concretizării obiectivelor intermediare prin transpunerea
lor în activităţi pedagogice direct aplicabile în situaţii concrete de învăţare. Obiectivele operaţionale
corespund unor capacităţi care trebuie formate elevului, unor modificări în comportamentul acestuia
pe care urmărim să le realizăm prin studierea fiecărei lecţii.

Obiectivele studierii Disciplinei Filosofia

Obiectivele şi competenţele predării-învăţării disciplinelor socio-umane

Cum procedează un minister de resort

O inovaţie care i-a luat prin surprindere pe formatorii din sectorul educaţiei în societatea
românească a fost, pe de o parte, instaurarea în Programele şcolare de liceu a competenţelor
generale (de ce generale?) şi a celor specifice iar, pe de altă parte, abolirea obiectivelor generale
(cadru) şi a celor de referinţă. În ton cu Preambulul, merită făcută observaţia că atunci când vrei să
comiţi o reformă trebuie să arunci pe fereastră ceva deja consacrat, spre a-ţi justifica intervenţia
„novatoare”.
În ce constă inovaţia introdusă de guvernarea anului 2000 în învăţământul liceal?
Ne explică MEN, în Programe şcolare, pentru clasa a X-a, Bucureşti, 2000, p. 6:
„Prioritate acordată procesului de învăţare şi intereselor elevului, în condiţiile în care
liceul nu face parte din învăţământul obligatoriu”.
Ca şi cum până la acel moment al reformei prioritatea era acordată procesului de odihnă şi
menajare a liceenilor iar asupra profesorilor societatea se revărsa cu maxime gratificaţii. Dar să mai
cităm şi punctul doi din motivaţia ministerului şi acest lucru ne va fi suficient pentru alte concluzii
incomode:
„Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor funcţionale
de bază, necesare pentru continuarea studiilor şi/sau pentru încadrarea pe piaţa muncii”.
Acest fapt înseamnă că până în anul 2000, în învăţământul nostru liceal nu a existat nicio
preocupare de a-i orienta pe tineri spre universităţi şi nici spre un sector agricol, veterinar,
siderurgic, militar sau pedagogic ş.a.m.d.

Competenţele disciplinelor socio-umane, un caz exemplar de eşec în cazul reformei

Ultimul punct prin care MEN al anilor 2000 îşi motiva înlocuirea obiectivelor cu competenţele pare,
totuşi, mai rezonabil:

7
 „Trecerea de la o cultură generală universalistă la o cultură funcţională şi adaptată finalităţilor
fiecărei specializări.” Şi responsabilii inovaţiei se justifică deconcertaţi de lipsa lor de timp pentru noi
achiziţii, dar pentru care elevii, ajutaţi de profesori, au timp: „Dezideratul care se impune a fi avut astăzi în
vedere vizează înzestrarea elevului cu un ansamblu structurat de competenţe de tip funcţional. Acestea
marchează trecerea de la un enciclopedism al cunoaşterii, imposibil de atins în condiţiile de astăzi, când
multiplicarea informaţiilor se petrece cu o viteză extraordinară, la o cultură a acţiunii contextualizate, care
presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate.” 2
Or, tocmai această trecere la o cultură funcţională se realizează, pentru disciplinele socio-umane,
fără să fie adaptată la finalităţile specializărilor. Dar, pentru a demonstra această afirmaţie să arătăm mai
întâi haosul conceptual, confuzia care există şi se propagă de sus asupra dascălilor, ca o avalanşă căreia nicio
înţelegere nu-i mai poate face faţă.
Astfel, în mai puţin de un deceniu, cadrele didactice au fost „reînvăţate” că la nivelul specializării lor
s-au „comis” erori prin felul în care a fost gândită şi proiectată menirea disciplinei pe care vocaţia i-a
îndemnat să o transmită elevilor. De la obiectivele generale şi specifice ale disciplinei, apostolii educaţiei au
înţeles că e mai corect să opereze cu obiectivele cadru şi cele de referinţă, pentru ca odată cu noul mileniu,
să-şi dea seama de poziţia lor „retrogradă” şi să renunţe, treptat, şi la acestea în favoarea competenţelor
generale şi a competenţelor specifice.
Căutând prin jungla definiţiilor cu ajutorul cărora s-a încercat motivarea tuturor acestor schimbări
iată ce putem găsi:

„Obiectivele cadru, ca parte a programei şcolare pentru clasele V-IX, sunt obiective cu un grad
ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de
specificul disciplinei şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele cadru au o structură
comună pentru toate disciplinele aparţinând unei arii curriculare şi au rolul de a asigura coerenţa în cadrul
acesteia.”3

„Competenţele reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare;

acestea permit identificarea şi rezolvarea, în contexte diverse, a unor probleme caracteristice unui domeniu.
Competenţele generale, ca parte a programei şcolare pentru clasele a X-a – a XII-a, se definesc pe
obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate şi
complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin
învăţare”4

Concluziile provizorii pe care le putem desprinde din cunoaşterea tipologiei obiectivelor

educaţionale şi din analiza definiţiilor de mai sus ne pot conduce la limpezirea confuziilor grave pe care
ministeriabilii reformişti le-au efectuat. Astfel, obiectivele cu gradul de generalitate propriu disciplinelor şi
care sunt atinse de-a lungul mai multor ani de studiu se definesc în funcţie de capacităţile şi atitudinile
generate de specificul disciplinei, ele definesc statutul şi menirea disciplinei în cadrul sistemului de
învăţământ. În funcţie de aceste aspecte trebuie selectate conţinuturile. Or, înlocuirea obiectivelor generale
sau cadru ale disciplinei cu competenţele generale – ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi
dobândite prin învăţare – a denaturat rostul şi specificul unor discipline din planul de învăţământ tocmai prin
nereflectarea statutului acestora. Apoi, a prezenta prin programa şcolară „ansambluri structurate de
cunoştinţe şi deprinderi”, care vor să se substituie unor obiective cu generalitate medie, înseamnă a coborî la
un nivel de concretizare al obiectivelor educaţionale care nu mai aparţine disciplinei, ci unor unităţi de
învăţare. Cel puţin aşa rezultă din definiţiile următoare:
„Obiectivele de referinţă, ca parte a programei şcolare pentru clasele V-IX, sunt obiective care
specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la finalul unui an de studiu şi urmăresc progresul în formarea de
capacităţi şi achiziţia de cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul.” 5

2
tranziţie de la cultura generală la cultura funcţională: este tranziţia de la clasica educaţie europeană, ce se baza pe
convingerea că cel ce are o vedere asupra universalului poate înţelege şi stăpâni mai bine particularul, la educaţia
relativistă americană, al cărei stil are în vedere înarmarea viitorului membru activ al societăţii cu competenţe stricte
mediului îngust pe tărâmul căruia îşi va deschide cariera
3
Râureanu, Mihail (şi colectiv), Ghidul profesorului. Concurs pentru ocuparea posturilor didactice, (Limba şi literatura
română etc.), Editura Sigma, 2003, p. 219. În lucrare, definiţiile sunt elaborate pe baza documentelor MEC şi urmează
litera acestora.
4
Ibidem, p. 214
5
Ibidem, p.219
8
 „Competenţele specifice, ca parte a programei şcolare pentru clasele a X-a – a XII-a, se definesc pe
obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind
etape în dobândirea acestora. Competenţelor specifice li se asociază, prin programă, unităţi de conţinut”. 6
Din cele două definiţii putem observa mai bine deturnarea petrecută la nivelul programelor şcolare.
La clasa a XII-a, în actuala programă şcolară, există următoarea competenţă specifică:
„Identificarea unor concepte şi categorii specifice gnoseologiei”.
Conform definiţiei de mai sus, ea se formează pe parcursul unui an şcolar, ceea ce reprezintă un neadevăr,
deoarece competenţa respectivă este formată doar la capitolul Cunoaşterea.
Haosul din toate definiţiile de mai sus este evident, el se datorează încercării de a înlocui obiectivele
cu competenţele (categorii didactice distincte) şi de a defini competenţele prin intermediul sferei de aplicare
şi a însuşirilor esenţiale caracteristice obiectivelor la nivelul disciplinei. De aceea întâlnim aberanta idee că
deşi „competenţele reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare”,
„ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate”, fiindcă sunt generale; sau mai absurd, fiind specifice,
devin etape în dobândirea celor generale (cum poate fi competenţa o etapă e greu de înţeles; şi mai ales o
etapă care se formează pe parcursul unui an şcolar, dar care se formează în realitate pe o singură unitate de
învăţare a anului şcolar).
Disciplinele socio-umane studiate în liceu sunt: logică şi argumentare, psihologie, economie,
sociologie, educaţie antreprenorială şi filozofie. Cu orice preţ, toate aceste discipline trebuie să intre în patul
lui Procrust al competenţelor generale, care aşa cum sunt definite nu sunt altceva decât nişte obiective
generale (cadru):

„1. Identificarea unor fapte, procese şi concepte specifice domeniului ştiinţelor sociale şi a relaţiilor
dintre acestea, prin intermediul conceptelor specifice ştiinţelor sociale şi umane
2. Utilizarea unor instrumente specifice ştiinţelor sociale şi umane pentru caracterizarea generală şi
specifică a unei probleme teoretice şi practice
3. Explicarea unor fapte, fenomene, procese specifice domeniului ştiinţelor sociale prin intermediul
modelelor teoretice
4. Interpretarea din perspectiva ştiinţelor sociale şi umane a rezultatelor unei analize sau cercetări şi
a diferitelor puncte de vedere studiate
5. Realizarea unor conexiuni între cunoştinţele dobândite în domeniul ştiinţelor sociale şi umane şi
aplicarea acestora în evaluarea şi optimizarea soluţiilor unor situaţii-problemă”.

De la acest nivel de maximă generalitate al intenţiilor urmărite pentru specificul ştiinţelor sociale şi
umane (ar trebui să punem în discuţie şi formularea confuză, redundanţa aflată la o mare distanţă faţă de
exigenţa preciziei care să permită observarea imediată a competenţei) se face trecerea, în programa şcolară,
la competenţe specifice, de o concretitudine de neînţeles în legătură cu generalitatea din care se presupune că
derivă aceste competenţe. Concretitudinea este de neînţeles deoarece este strict legată de o unitate de
conţinut – şi nu de specificul disciplinei! –, contrazicând astfel pretenţia de formare pe parcursul unui an
şcolar. Între generalitatea competenţelor şi modalităţile lor specifice de definire apare un hiatus care a adus
daune fiecărei discipline socio-umane în parte. Spre deosebire de alte domenii ale activităţii spirituale, care
se pot constitui într-o arie curriculară de sine stătătoare, domeniul socio-uman al disciplinelor enumerate mai
sus e format din „ştiinţe” a căror specificitate face improprie subordonarea unui singur set de
obiective/competenţe generale.
La haosul conceptual, pentru disciplinele socio-umane se adaugă ignorarea statutului individual al
acestora. Rezultatul final se vede în dispariţia unor criterii generale pe baza cărora să fie selectate
conţinuturile şi să se elaboreze manualele şcolare. Destinul filozofiei în liceu este un caz elocvent. Prin
reforma din anul 2000 achiziţiile individuale sunt definite în funcţie de conţinuturi şi nu în funcţie de
specificul disciplinei, filozofia şi-a pierdut astfel identitatea. Conţinuturile au fost selectate aleatoriu (Omul,
Morala, Politica, Cunoaşterea, Existenţa, Filozofia), fără puncte de referinţă şi fără a şti cărui scop trebuie să
se subordoneze.
Faţă de intenţiile programelor şi manualelor anterioare, fidele filozofiei ca formă fundamentală a
culturii umaniste, din actualele definiri ale competenţelor generale şi din conţinuturile selectate nu putem
identifica rostul şi misiunea acestei discipline.
Conţinuturile filosofiei trebuie, de exemplu, să facă faţă cerinţei de încadrare a ideilor în timp, în
contextul istoric şi social-politic, în curentul de gândire sau în şcoala căruia i-a aparţinut un autor sau altul.
Fără aceste aspecte nu se poate forma imaginea asupra modelului teoretic promovat de un gânditor, cauza
pentru care el a fost nevoit să ofere o interpretare anume sau o soluţie faţă de provocările timpului. De
6
Ibidem, p. 214
9
exemplu, este străină de filozofie definiţia aristotelică a omului ca zoon politicon sau definiţia individualistă
a iluminiştilor fără plasarea acestor definiţii în contextul lor cauzal: în primul caz, de reacţie faţă de
relativismul sofiştilor, în al doilea caz – reacţie faţă de absolutismul monarhic. Fără astfel de explicaţii,
filozofia va rămâne în mintea elevilor ceea ce pentru mulţi este deja o prejudecată: un joc steril, gratuit şi
inutil de idei, al unor indivizi rupţi de realitate, trăitori aflaţi mereu cu capul în nori. Or, şi Aristotel şi
iluminiştii nu au dat definiţii abstracte, rupte de realitate, şi nici efortul lor de gândire nu a fost unul de
contemplare dezinteresată. Primul a demonstrat caracterul general-valabil al virtuţilor omeneşti şi, prin
aceasta, natura profund morală a omului. Iluminiştii au pus bazele drepturilor naturale şi inalienabile ale
omului, fiind părinţii democraţiei contemporane. Atât din programă, cât şi din structurarea materiei din
manuale, încadrarea autorilor şi a ideilor filosofice în contextul istoric şi socio-politic este o mare absenţă, pe
care doar profesorii cu experienţă sau cei dotaţi cu înţelegerea corectă a domeniului căruia i s-au consacrat o
pot suplini. E o dovadă că învăţământul se bazează pe întâmplare şi nu pe o proiectare conştientă. (În
paranteză, ne întrebăm dacă pierderea unor repere esenţiale ale filozofiei nu se datorează cumva altui zel
exprimat după 1989 în legătură cu acest obiect: predarea nedogmatizată.)
Conţinuturile filosofiei trebuie, apoi, să se subordoneze cerinţei de trezire a spiritelor tinere: spre
meditaţie, spre reflecţie critică şi problematizare, spre interogaţie, ca puncte de plecare spre cuprinderea
totalizatoare a lumii. Poate că obiectivul major al filozofiei este formarea conştiinţei de sine, acel îndemn
delfic „cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Cultura acţiunii contextualizate, în lumina finalităţilor educaţiei din
România, în care idealul filozofic al omului se întâlneşte cu filozofia, nu se poate realiza în cadrul acestei
discipline aflată pe treapta ultimă a pregătirii şcolare fără a înarma tânărul cu aparatul conceptual necesar
începutului filozofării şi afirmării creatoare a personalităţii. Cei ce studiază filozofia deţin vârsta optimă
conturării intuitive a unui ideal al vieţii, ei sunt copleşiţi de imposibilitatea exprimării intuiţiilor legate de
misterul de necuprins al universului. Or, nicăieri nu este conceput modul imperativ prin care profesorul de
filozofie trebuie să slujească acestei dimensiuni formative, exprimarea conştiinţei de sine, la care este atât de
sensibilă personalitatea adolescentului.
*
Aşadar, obiectivele generale, numite în funcţie de contextul tranziţiei şi obiective cadru, sau
competenţe generale – rezultă din operaţionalizarea celor fundamentale şi intermediare; se prezintă
în formulări generale vizând mutaţiile de comportament dorite la elev în cadrul învăţării unui
conţinut de filosofie. Ele indică ce se aşteaptă să devină elevul ca rezultat al procesului instructiv-
educativ, definind modul în care elevul trebuie să se comporte după învăţarea filosofiei. Din
perspectiva educaţiei formative, aceste obiective se structurează pe triada:
a) atitudini, valori şi capacităţi spirituale;
b) deprinderi, priceperi, obişnuinţe;
c) cunoştinţe;
Cel care ştie să înveţe şi să selecteze e mai valoros decât cel care a reuşit să înmagazineze în
perioada învăţării şcolare cantitatea imensă de informaţii din programa şcolară. Competenţele
generale pot fi analizate în funcţie de cele 3 mari domenii de încadrare: a) cognitiv, b) afectiv, c)
psihomotor.
a) în domeniul cognitiv, esenţa filosofiei se doreşte a fi abilitatea de a cunoaşte şi de a
transpune, de a opera şi de a raporta corect noţiunile între ele, de a efectua generalizări, diviziuni,
clasificări, analize şi sinteze, de a interpreta texte filosofice, de a elabora eseuri. Filosofia, privită ca
ştiinţă, adică absorbită cu totul de obiect, încearcă să-i descopere esenţa, legile, structurile.
Faptul că la greci filosofia a apărut ca ştiinţă nu înseamnă numai că ea, spre deosebire de
mituri şi mitologii, în primul rând nu mai istorisea simple povestiri, ci că dorea să înfăţişeze prin
concepte ceea ce e general, necesar şi veşnic neschimbător în cosmos; înseamnă, de asemenea şi
înainte de toate, că ea a încercat să fie theoria (contemplare) adică să redea fidel ceea ce este în
sine, fără adaos subiectiv. Aspectul cognitiv al filosofiei este aparent în conflict cu cel afectiv şi care
se prezintă în forma trăirii înţelepciunii sau a luminării.
Rolul important în realizarea obiectivelor cognitive îl are calitatea cunoştinţelor transmise de
cadrele didactice şi dobândirea de către elevi a materiei cuprinse în programa şcolară, precum şi
colaborarea autentică a profesorului cu elevii. În domeniul cognitiv se disting clase şi tipuri de
obiective; în funcţie de criteriul ordonării simplu-complex obţinând o ierarhie a claselor (1-6):
cunoaştere, înţelegere, aplicare, analiza, sinteză, evaluare. Obiectivele cognitive se împart în 2
subdiviziuni:

10
 1) cunoaşterea prin memorare – corespunde obiectivelor de factură informativă (clasa 1);
2) deprinderi şi capacităţi – se referă la obiectivele formative (clasele 2-6).
Prima subdiviziune include formarea unor capacităţi de cunoaştere, reproducere, sedare a
cunoştinţelor dobândite; a 2-a subdiviziune are în vedere modul cum se utilizează şi operează cu
informaţia ştiinţifică.
3) Obiectivele afective – vizează formarea noţiunilor, aptitudinilor şi convingerilor morale, a
sentimentelor şi valorilor ideale de viaţă şi caracter, cultivarea curiozităţilor ştiinţifice, a
dragostei faţă de frumos, bine etc. Avându-se în vedere utilitatea culturală, filosofia îndeplineşte
multiple funcţii formativ-educative: formarea conştiinţei de sine – sursă de exemplaritate,
ideologie a unui grup. Elaborarea domeniului afectiv scapă măsurării riguroase. Procesele
afective sunt puţin sesizabile şi greu de urmărit. Ele pot fi formulate însă în strânsă legătură cu
domeniul cognitiv.
4) Obiectivele domeniului psihomotor – formarea deprinderilor intelectuale în domeniul dat; prin
studierea filosofiei, elevii dobândesc deprinderi, idealuri superioare, convingeri şi modalităţi de
comportare. Ei pot dobândi o gândire analitică, spirit critic, solidaritate faţă de ceilalţi,
deschiderea spre dialog, onestitate intelectuală.
Între obiectivele cognitive, afective şi psihomotorii există o strânsă legătură. Distincţia
operată e doar de natură metodică (didactică). Predarea filosofiei trebuie să urmărească dezvoltarea
completă, echilibrată a celor 3 tipuri de comportament.
Competenţele generale în predarea filosofiei sunt: (vezi programa analitică).
Competenţele specifice (obiectivele de referinţă) ale predării filosofiei – formularea acestor
obiective este impusă de necesitatea că înţelegerea filosofiei se bazează pe acumularea unui volum
optim de informaţii, dar şi pe învăţarea unor competenţe care ţin de repere, indicatori de genul: 1.1,
2.1, 1.3 etc. (vezi programa).
Din competenţele generale şi cele specifice, profesorul elaborează la nivelul fiecărei lecţii
obiective operaţionale.

Obiectivele operaţionale sunt definite în consens cu toate obiectivele educaţionale.

A operaţionaliza înseamnă:
1) a deduce din obiectivele cu acest grad de generalitate ridicat obiectivele mai concrete;
2) a traduce aceste obiective în planul acţiunii şi al aplicării directe în comportamente
observabile. Obiectivele operaţionale corespund unor capacităţi ce trebuie formate la elevi, unor
modificări pe care urmărim să le realizăm prin predarea fiecărei lecţii cu scopul de a-i învăţa pe
elevi cum să stăpânească, să evalueze şi să utilizeze informaţia.
Obiectivele operaţionale ale lecţiei de filosofie reprezintă esenţa procesului de învăţământ
deoarece ele corespund acelor schimbări pe care dorim să le realizăm prin intermediul activităţilor
de predare-învăţare în orizontul cognitiv, afectiv şi comportamental.

Obiectivele lecţiei de filosofie

În finalizarea studierii filosofiei în şcoală, la nivelul lecţiei un loc important îl ocupă
formularea obiectivului general, stabilirea planului, conţinutului de idei al lecţiei (anexa 1 a
proiectului de lecţie), precum şi a obiectivelor operaţionale. În formularea obiectivului general al
lecţiei, profesorii trebuie să ţină seama de conţinutul ştiinţific al lecţiei: cum îl comunică, fixează,
consolidează, cum îl verifică şi evaluează, cum formează priceperi, deprinderi, capacităţi, norme de
comportare, atitudini şi sentimente.
În funcţie de dezvoltarea istorică a temei care determină cele 3 paradigme pe care se
structurează fiecare capitol din manual: 1) Întemeierea filosofică a temei (care corespunde cu
aproximaţie filosofiei antice); 2 evaluarea ei critică (asimilată filosofiei medievale şi moderne); 3)
reevaluarea actuală a temei (corespunde filosofiei contemporane), deci în funcţie de acest scenariu
se elaborează planul corespunzător de idei (anexa 1) al lecţiei. Autorii manualului au gândit,
inspiraţi de Blaga, fiecare paradigmă prin 2 interpretări: a) una dominantă, numită orizont, şi care e
reprezentată prin textele comentate a 3 filosofi şi b) limite – reprezentate de textele comentate a

11
 unuia sau a 2 filosofi, texte prin care se problematizează şi se relevă limitele interpretării dominante
(pentru manualele tip B).
În varianta A de manual, fiecărui capitol îi sunt proprii doar cele 2 interpretări (omul –
orizont şi limită, paradigmele fiind eliminate).
Obiectivele operaţionale se elaborează în funcţie de elev, pornindu-se de la ce trebuie să
cunoască, definească etc. Profesorul defineşte clar obiectivele operaţionale ale lecţiei: ce va şti şi ce
va fi capabil să facă, să simtă elevul la sfârşitul predării-învăţării unei teme sau la încheierea unei
lecţii. Obiectivele operaţionale enunţate în preambulul proiectului de lecţie se exprimă sub formă de
comportamente observabile şi măsurabile, care constituie achiziţii pe care profesorul le doreşte
dobândite sub formă de cunoştinţe, abilităţi, dar şi prin comportamente neobservabile în care
performanţele indicate sunt stări interioare. Nu toate comportamentele pot fi anticipate şi nici nu se
poate evalua totul în mod riguros.
În formularea obiectivelor operaţionale profesorul trebuie să evite următoarele confuzii:
1) între obiectivele operaţionale şi conţinutul învăţării;
2) între obiectivele operaţionale şi planul conţinutului de idei;
3) între obiectivele operaţionale şi competenţele specifice;
4) între obiectivele operaţionale şi principiile didactice;
5) între obiectivele operaţionale şi evenimentele instruirii;
În elaborarea obiectivelor operaţionale ale unei lecţii procedăm astfel: 1) fixăm obiectivul
general al lecţiei (ex.: de a transmite elevilor cunoştinţe despre natura filosofiei şi a problemelor
filosofice; de a dezvolta capacitatea reflexivă în faţa întrebărilor existenţei; de a trezi interesul şi
sentimentul de iubire faţă de sensurile înţelepciunii).
În formularea obiectivului general se recomandă folosirea verbelor: de a forma, a demonstra,
a familiariza cu, a dezvolta etc., apoi se stabileşte planul conţinutului de idei (schema lecţiei) care
uşurează identificarea obiectivelor operaţionale. Definirea obiectivelor operaţionale se face prin
termeni observabili şi măsurabili (să demonstreze, să compare, să analizeze, să argumenteze, să
exprime) precum şi în termeni necomportamentali (să aprecieze, să-şi exprime atitudine) ... aceştia nu
indică modul în care elevul va demonstra vizibil înţelegerea conţinutului. Performanţa indicată fiind o
stare interioară şi nu un proces observabil.
Structura obiectivelor operaţionale – enunţarea lor este precedată de formula: la sfârşitul
lecţiei, elevii trebuie:
O1 – să definească filosofia pe baza înţelesului etimologic
O2 – să enumere cel puţin trei definiţii ale filosofiei interpretând textul recomandat
(vezi Anexa 2)
În primul obiectiv - O1- avem precizate: a) performanţa atinsă de elev prin comportamentul
observabil şi măsurabil: să definească filosofia ; b) condiţia (materială sau psihologică) ce asigura
realizarea performanţei: pe baza înţelesului etimologic. În cazul celui de-al doilea obiectiv, apare în
plus criteriul de reuşită al schimbării comportamentale: cel puţin trei.
Comportamentul se exprimă prin verbe de acţiune; performanţa – descrie finalităţile
comportamentului afectiv, psihomotric, cognitiv, având ca rezultat ce trebuie să fie capabil să facă
elevul pentru a demonstra ceea ce ştie (filosofia). În obiectivele operaţionale definim doar
performanţele principale, acelea care marchează un plus semnificativ în formarea elevului, o nouă
categorie de idei, de deprinderi aplicative în raport cu cele anterior dobândite. Condiţia reprezintă atât
mijloacele de învăţământ, cât şi conţinuturile, cunoştinţele şi deprinderile dobândite de elevi şi care se
află la baza noilor schimbări de comportament pe care le urmărim prin formularea obiectivelor
operaţionale. Se recomandă următoarele formule: ..., cu ajutorul..., în circumstanţele, utilizând, pe
baza etc. La această structură a obiectivelor operaţionale, diferiţi autori adaugă şi criteriile de reuşită
ale comportamentului, un standard prin care se apreciază gradul de realizare calitativă (reuşita sau
eşecul comportamentului avizat) şi cantitativă (numărul minim de răspunsuri corecte, limita de timp
etc.). Criteriile de performanţă realizează unitatea dintre actul elaborării obiectivelor operaţionale şi
cel al evaluării rezultatelor şcolare, în contextul în care – este bine să anticipăm – obiectivele
operaţionale devin criterii ale evaluării continue, formative.

12
 Cap II. Manualul de filozofie
în contextul reformei şcolare

Învăţământul românesc este ajuns din urmă de reformele occidentale ale anilor ’70 (din
secolului trecut) care înlocuiau obiectivele şcolii cu o viziune nouă asupra finalităţilor educaţiei:
formarea competenţelor, ca zestre sigură a unui om nou, pe un viitor post de actor într-un domeniu
foarte specializat. Raţiunea care justifica o asemenea schimbare de accent are la bază principiul
performativităţii: deţinerea competenţelor performante care sunt eficiente în funcţie de cât sunt
vandabile. Şcoala trebuie orientată spre profesionalizare astfel încât să fie îmbunătăţite
performanţele sistemului social. Educaţia, prin noua orientare, deschide astfel o imensă piaţă a
competenţelor operaţionale.
Care sunt consecinţele noii orientări în stabilirea conţinutului învăţământului ? În modul cel
mai direct este afectată formaţia culturală a specialistului, în aşa fel încât astăzi rămâne o iluzie
vechea orientare spre aşa-zisul „specialist cult”. Formarea profesională nu se mai intersectează cu
„formaţia culturală a specialistului”. În termenii performativităţii, nimeni nu caută să cumpere de pe
piaţă un specialist care să fie înzestrat cu valorile fundamentale ale culturii umane universale şi
naţionale.
În al doilea rând, dat fiind faptul că învăţământul este astăzi solicitat să formeze competenţe
şi nu idealuri, dacă dorim să fim realişti, atunci nu ne rămâne decât să constatăm că stabilirea
conţinutului pe treptele superioare ale şcolarităţii, ce vizează specializarea pe diferite domenii, nu se
subordonează idealului educaţional stabilit prin Legea învăţământului. Aceeaşi piaţă a
competenţelor operaţionale face ca prevederile respectivului ideal să fie inoperante: nici un
angajator (începând, de ex., cu Lakshmi Niwas Mittal) nu este interesat de cum au fost însuşite
cunoştinţele ştiinţifice, valorile culturii naţionale şi universale, de capacităţile intelectuale,
disponibilităţile afective şi abilităţile practice prin asimilarea cunoştinţelor umaniste, tehnice şi
estetice, de educarea în spiritul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al demnităţii şi
toleranţei, al schimbului liber de opinii, de cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană şi de
valorile moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul înconjurător etc. etc. Reforma în pragul
căreia se află învăţământul românesc – şi care este destul de avansată în ţările occidentale –
modifică însăşi filosofia educaţiei, în sensul că noua filosofie nu implică raportarea la un ideal
educaţional, dar nici abaterea de la tot ceea ce înseamnă ideal, ci, dimpotrivă, ignorarea irevocabilă
a acestuia. Misiunea şcolilor a încetat de a mai fi una de formare şi propagare a unui model general
de viaţă, ea se îndreaptă astăzi spre selectarea şi reproducerea competenţelor profesionale.
Având în vedere această orientare globală a instrucţiei suntem nevoiţi să regândim misiunea
filosofiei ca disciplină şcolară, modalităţile de selectare a conţinutului informaţional în aşa fel încât
să corespundă misiunii şi, în sfârşit, să realizăm evaluarea informaţiei semantice din perspectiva
prelucrării ei în conformitate cu cerinţele pragmatice ale învăţământului.

Misiunea filosofiei

Ponderea acestei discipline în liceele româneşti s-a diminuat considerabil, ea fiind studiată
doar la clasele ce urmează filiera teoretică (specializările ştiinţe sociale şi filologie) precum şi la
clasele cu filieră vocaţională. Clasele de liceu cu filieră tehnologică studiază disciplina Educaţie
antreprenorială. Diminuarea prezenţei filosofiei în licee corespunde schimbărilor globale ale
învăţământului şi vine în sprijinul afirmaţiei de mai sus că stabilirea conţinutului învăţământului nu
se mai subordonează Idealului educaţional. Căci, ce altă disciplină poate întrece filosofia în ceea ce
priveşte deschiderea către un larg orizont cultural, către împlinirea armonioasă a personalităţii
umane? Aşadar, observăm că doar un număr mic de elevi sunt destinaţi „specializării” în cadrele
unui orizont larg cultural. Tot ca misiune, filosofia îşi propune dezvoltarea gândirii critice a elevilor,
o gândire creatoare, flexibilă, interogativă, deschisă.
Reorientarea şcolară a filosofiei indică faptul că piaţa este foarte puţin dispusă de a asimila
specialişti cu un vast orizont cultural şi că tot piaţa este interesată de foarte puţin personal pregătit

13
pentru reflecţie, care să lanseze întrebări fundamentale lipsite de un fundament economic imediat,
de un personal plătit ca să dobândească autonomie, chiar independenţă, faţă de cei ce efectuează
plăţile, iar de pe o asemenea poziţie privilegiată să-şi manifeste dreptul de a critica. Rămâne însă o
certitudine faptul că şi în actualul context filosofiei îi este recunoscută menirea avută din toate
timpurile.

Selectarea conţinutului informaţional

Poate că, dintre toate disciplinele şcolare, Filosofia rămâne singura căreia îi corespund
vechile criterii de selectare a conţinutului informaţional: organizarea întregului conţinut în funcţie
de cerinţele idealului educaţional; interdisciplinaritatea; formarea culturii generale. Am reţinut doar
criteriile inoperante pentru alte domenii, iar unul dintre aceste criterii ale vechii pedagogii este
inaplicabil şi în cazul nostru: selectarea conţinutului în vederea formării concepţiei ştiinţifice,
materialist-dialectice despre lume şi viaţă.
În consens cu menirea de astăzi a filosofiei, din vastul tezaur al gândirii reflexive pe care
omenirea l-a acumulat în decursul mileniilor, selecţia conţinutului se mai poate baza şi pe alte
criterii:
- relevanţa formativă a ideilor;
- valoarea practică, respectiv aplicativitatea unor concepţii;
- exemplaritatea unor moduri de filosofare, a unor modele de promovare a valorilor şi a
conduitelor moral-civice;
- virtutea de a marca şi stimula dezvoltarea personalităţii umane;
- structurarea cunoştinţelor pe unităţi informaţionale, într-o succesiune care să satisfacă
cerinţele unei ordonări după criterii istorice, logice, tematice etc şi care să asigure
completitudinea informaţională, ponderea semnificativă în raport cu competenţele urmărite,
continuitatea şi redundanţa ideilor, densitatea lor în raport cu unitatea de timp avută la
dispoziţie;
- particularităţile de vârstă ale elevilor şi modul de maturizare a proceselor lor psihice;
- capacitatea de a forma la elevi disponibilitatea de însuşire a exerciţiului de învăţare şi
deprindere a gândirii critice, autonome;
După identificarea unor asemenea criterii, factorii responsabili parcurg următorul pas:
elaborarea programei şcolare. În actuala Programă şcolară sunt definite competenţele generale şi
specifice ale disciplinei, sunt enunţate conţinuturile, valorile şi atitudinile care stau la baza
procesului de predare-învăţare, sunt oferite câteva sugestii metodologice.

Evaluarea informaţiei semantice

Evaluarea informaţiei semantice din perspectiva prelucrării ei în conformitate cu cerinţele

pragmatice ale învăţământului, respectiv criteriile enunţate mai sus, se finalizează prin actul
elaborării manualului de filosofie.
Revoluţia din decembrie 1989 a produs o primă schimbare în reevaluarea conţinutului, prin
eliminarea criteriului definitoriu al filosofiei educaţiei specific regimului comunist: formarea unei
concepţii ştiinţifice, materialist-dialectice despre lume şi viaţă. În felul acesta, nu doar ansamblul
disciplinelor şcolare au fost purificate de cadrul ideologic totalitar, ci în primul rând filosofia însăşi,
cu mult înainte de alte discipline înrudite, precum istoria, care şi în momentul de faţă sunt tributare
grilei comuniste de interpretare. Faptul este demonstrat de apariţia imediată în anul 1990 a
manualului de filozofie, pentru trimestrul al II-lea şi următorul, la editura Humanitas: Lecţii de
filozofie (red. Mircea Dumitru). Anul şcolar 1990/1991 va avea un nou manual, care va împlini
respectivele lecţii în cadrul Editurii didactice şi pedagogice cu o bogăţie tematică adecvată
cronologic programei şcolare a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei. Conţinutul nou al filosofiei a
reflectat dedogmatizarea bruscă a predării Filosofiei, formarea competenţelor de analiză critică,
argumentare, comunicare şi promovare a unei gândiri deschise valorilor democraţiei. Dar,
respectivul manual avea neîmpliniri multiple sub aspectul construcţiei didactice: deşi sistematizarea

14
ideilor pe capitole, subcapitole, paragrafe era inegalabilă faţă de construcţia manualelor ulterioare,
deficienţele se datorau unui exces de informaţie, lipsei unor definiţii terminologice, inexistenţei
imaginilor vizuale atât de necesare ilustrării textului prin figura gânditorului, prin imagini artistice
reprezentative pentru un gând filosofic. Lipseau în acest manual problematizările, întrebările
aplicative şi recapitulative.
Toate neajunsurile semnalate vor fi „revizuite” de un nou manual, a cărui glorioasă carieră
se va încheia în anul 2002. Deşi temele acestui legendar manual al tranziţiei au fost elaborate prin
„consultarea detaliată a manualelor din Franţa, Spania, Austria”, ţinându-se cont şi de cerinţele
Asociaţiei Internaţionale a Profesorilor de Filosofie, insuficienţele metodologice erau mai puţin
vizibile. Observaţiile critice priveau neordonarea cronologică a textelor filozofice, ceea ce inducea
la elevi o falsă percepere a genealogiei ideilor şi mentalităţilor. Apoi, neinspirata citare a unor opere
fundamentale: elevilor, Blaise Pascal le era prezentat ca un autor al Scrierilor alese (p. 15; 92), un
oarecare P. Suppes a scris idem (p. 184). Şi tot elevii învăţau că „noi trăim scurgerea timpului altfel
decât omul religios” (p. 147) sau că „mulţi dintre noi suntem agnostici sau avem chiar convingeri
ateiste” (p. 209)7 Micile scăderi ale manualului puteau fi suplinite de imaginaţia şi cultura
profesorilor de la catedră. Abundenţa textelor fundamentale era benefică exerciţiului hermeneutic,
libertăţii de gândire şi de exprimare, interogaţiei şi formării spiritului critic.
Ultimul manual de filosofie, publicat în 2002 (Editura economica) şi refuzat cu zgomot de
profesori, a intrat în uz general abia în anul şcolar 2203/2004.
Construcţia lui corespunde definirii nefericite a competenţelor din Programa şcolară. Cu
toată strădania de a recupera peisajul estetic al conceptului de manual, de a defini rarefiat
terminologia filosofică, de a propulsa gândirea elevilor spre analize şi comentarii, conţinutul
actualului manual, pe lângă interpretări eronate, de genul asocierii lui Spinoza cu gândirea creştină,
prezintă idei derizorii, precum cele privind identitatea persoanei umane. Textele din acest manual nu
au decât o valoare decorativă, sunt un apendice didactic, fără o funcţie posibilă în plan educativ.

Concluzia: în domeniul filosofie se simte nevoia de ofertă de manual alternativ. Această

ofertă trebuie să aibă la bază o idee clară privind misiunea disciplinei, domeniile de competenţă
urmărite de dascălul de filosofie, dar mai ales conştiinţa fermă că la acest nivel al şcolarităţii
dascălul se poate elibera în suficientă măsură de paginile neinspirate ale unor texte din manual.

7
Adrian Paul-Iliescu, Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Filosofie, EDP, Bucureşti, 1994.
15
 Cap. III Metodele de învăţământ
specifice predării-învăţării filosofiei

Numărul metodelor de învăţământ este mare şi în funcţie de obiectivele operaţionale, de

conţinutul învăţământului, ele se clasifică în: a) metode informaţionale, potrivite pentru a dobândi
conţinuturi de acelaşi fel şi b) metode formative, potrivite pentru realizarea deprinderilor,
capacităţilor de învăţare temeinică a filosofiei. În funcţie de psihicul celui ce învaţă, metodele pot fi:
a) participative-active, axate pe activitatea elevului, solicitându-i intens imaginaţia, gândirea,
capacitatea de comunicare şi b) non-participative (pasive) – centrate pe activitatea profesorului, care
stimulează preponderent doar capacitatea de memorare a elevului.
Există o legătură directă între verbul care indică un comportament observabil şi care e
urmărit prin obiectiv şi metodele de realizare a obiectivului respectiv. În activitatea practică, ori de
câte ori obiectivele urmărite sunt formative, utilizăm cu preponderenţă metode formative. Acelaşi
lucru şi în cazul obiectivelor informative. În practica de la catedră nu vom întâlni niciodată metode
pur informative sau absolut formative. Totuşi, fiecare metodă, în funcţie de accentul principal, se
poate integra într-una din aceste grupe:
a) metode participativ-formative: învăţarea prin acţiune, învăţarea prin cercetare, învăţarea prin
descoperire (interpretarea de texte filosofice), învăţarea prin proiectare, experimentul, studiul de
caz, jocul de rol, simulările, problematizarea etc.
b) metode neparticipativ-formative: exerciţiul, instruirea programată, algoritmizarea.
c) participativ-informative: prelegerea-dezbatere, observaţia, excursia, vizita.
d) neparticipativ-informative: prelegerea, explicaţia, descrierea, povestirea.
Metodele de învăţare sunt eficiente în măsura în care contribuie la formarea spiritului critic,
a gândirii creatoare, a aptitudinii de cercetare. O metodă este activă şi eficientă dacă-l învaţă pe elev
cum să facă, cum să acţioneze, cum să decidă şi nu numai cum să reproducă, să se conformeze şi să-
şi fixeze nişte cunoştinţe şi precepte. Metoda este activă atunci când elevii participă la elaborarea
concepţiilor şi noţiunilor filosofice. Conform piramidei învăţării, un elev reţine până la 10 % din
ceea ce citeşte, 20 % din ceea ce aude şi, 30 % din ceea ce vede, 50-65% din ceea ce vede şi aude,
80 % din ceea ce spune şi 90 % din ceea ce spune făcând acel lucru la care a reflectat.
Metoda de învăţare este o cale urmată de profesor împreună cu elevii în procesul de
învăţământ în scopul însuşirii cunoştinţelor de elevi şi a împlinirii personalităţii lor. Metodele pot fi
privite din punctul de vedere al profesorului, ca metode de învăţare, iar din punctul de vedere al
elevului ca tehnici de învăţare. Profesorul trebuie să evite folosirea abuzivă a formelor expozitive şi
să accentueze în predarea filosofiei tendinţa formativ-educativă a metodelor de învăţare; să extindă
acele metode de căutare şi de descoperire personală a temelor filosofice. Profesorul trebuie să
distingă între metode şi procedee care sunt secvenţe ale unei metode, un simplu detaliu sau o
anumită operaţie din sistemul operaţional al metodei.

Metode de predare-învăţare a filosofiei în liceu

1. Expunerea sistematică a cunoştinţelor reprezintă o cale simplă, directă şi rapidă de

transmitere orală de către profesor a unor cunoştinţe noi în structuri bine închegate şi de prezentare
de către elevi a conţinutului învăţat, creându-se posibilitatea comunicării directe profesor-elev. În
funcţie de obiectivele urmărite, de stilul de predare, de conţinutul de învăţat, de concretitudinea
limbajului, de particularităţile de vârstă ale elevilor, expunerea cunoaşte mai multe variante:
povestirea (10-15 minute) – mai ales la clasele mici, explicaţia (folosită la toate clasele) şi
prelegerea (20-25 minute – la clasele a XI-a şi a XII-a).
a) Povestirea reprezintă o formă a expunerii cu caracter narativ şi descriptiv a dinamicii unor
evenimente, a frumuseţii şi dramatismului vieţii unor creatori. Ea se desfăşoară clar, logic, accesibil,
gradat, captivant, convingător, cu rezonanţe afective, fără a ştirbi din conţinutul ştiinţific al lecţiei.
Profesorul poate integra în cadrul povestirii descrierea vieţii unor filosofi, prezentarea contextului în
care se naşte o şcoală filosofică, zugrăvirea unor modalităţi imediate de exersare a filosofiei.

16
 Povestirea şi descrierea ocupă un loc foarte restrâns însă în economia lecţiilor de filosofie.
De aceea, este eficient să-i îndrumăm pe elevi să lectureze iar apoi să descrie oral sau în scris
faptele amintite.
b) Explicaţia: este forma expunerii care pune în mişcare operaţiile gândirii logice,
dezvăluind cunoştinţe pe baza argumentării logice. Prin explicaţie ne adresăm mai mult gândirii
decât afectivităţii. Explicaţia ne ajută să clarificăm în primul rând noţiunile noi, să le redăm
înţelesul, iar conţinutul lecţiilor de filosofie ne oferă permanent posibilitatea să intervenim în acest
sens.
c) Prelegerea reprezintă forma de expunere neîntreruptă, bine organizată şi sistematizată a
unei teme din programa de filosofie. Ea începe cu prezentarea titlului temei, cu reliefarea
importanţei cunoaşterii ei teoretice şi a aspectelor practice care derivă din teorie şi cu precizarea
planului de idei care vor fi analizate. Conţinutul prelegerii se caracterizează prin arta de a prezenta
logic ideile, prin măiestria de a formula ipoteze şi teorii, prin capacitatea de selecţionare riguroasă şi
de sistematizare a unui bogat material printr-o vorbire aleasă, convingătoare, capabilă să cucerească
auditoriul. Prelegerea trebuie să fie o formă specială de dialog profesor-elev care are darul de a
comunica probleme ştiinţifice şi de a forma convingeri şi valori morale.
Virtuţile şi avantajele prelegerii: 1) este o cale simplă şi rapidă de transmitere a unui
volum mare de informaţii într-un timp determinat unui număr mare de elevi; 2) oferă exemple de
gândire ştiinţifică şi de vorbire ştiinţifică; 3) ajută la dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi de vorbire
ştiinţifică; 4) când îi ajută pe elevi în problemele de bază, prezintă modele de analiză şi de sinteză
de felul cum trebuie caracterizate şi interpretează ideile filosofice; 5) indică traseul de străbătut spre
descoperirea adevărului la lecţiile cu grad sporit de dificultate.

Limite şi dezavantaje ale metodelor expozitive

1) centrarea pe acţiunea intensă a profesorului duce la superficialitate, formalism, pasivism

şi spirit necritic din partea elevilor.
2) asigură o slabă individualizare a învăţării. Neparticiparea directă a elevilor la elaborarea
cunoştinţelor, circularea informaţiei numai într-un singur sens, nu exersează atenţia şi gândirea
elevilor, ei înregistrând doar simple lanţuri verbale.

Măsuri de ameliorare a metodelor expozitive

1) Se recomandă formularea unor întrebări retorice, la care răspunde tot profesorul,

argumentând pro şi contra;
2) Problematizarea expunerii
3) Însoţirea expunerii cu mijloace de învăţământ (scheme, planşe etc.)
4) Formularea unor întrebări de control după fiecare diviziune logică a ideilor pronunţate în
planul expunerii;
5) Solicitarea elevilor să distingă problemele de bază expuse de profesor;
6) îmbinarea expunerii cu alte metode de învăţământ (comparaţia, interpretarea de texte
etc.). O bună expunere trebuie să fie liberă, degajată, temeinic pregătită spre a evita improvizaţia.
Expunerea trebuie însoţită de mişcări discrete în sala de clasă, discursul să nu fie lent şi monoton.
Este nevoie de o tonalitate puternică şi variată; trebuie să se evite teatralismul.

Stiluri de predare

Stilul este o trăsătură a personalităţii care presupune folosirea optimă a resurselor

profesorului, impunându-se atenţiei, interesului şi emotivităţii elevilor; în funcţie de modul cum
sunt transmise cunoştinţele, s-au conturat mai multe forme profesorale:
1) tipul naturalist: de predare obiectivă şi rece a ideilor şi problemelor filosofice. În acest stil de
expunere, totul apare ca un bagaj de cunoştinţe purtat în afara personalităţii şi este expus cu răceală
şi monotonie.

17
2) stilul dramatic opus celui naturalist, constă în transmiterea cunoştinţelor cu mintea şi cu inima. În
acest stil, problemele filosofice, personalităţile care le-au elaborat capătă viaţă, mişcându-se parcă
într-o acţiune retrăită. Prin acest stil se obţine cea mai intensă adeziune sentimentală şi spirituală.
3) Stilul predicator este mobilizator, caracterizat prin concentrarea problemelor şi a argumentelor în
jurul unei idei căreia i se acordă o însemnătate umanistă, civică sau creştină. Pedagogii mai disting
şi între stilul retoric, precum şi cel mesianic, profetic.
În funcţie de modul în care profesorul îşi organizează clasa, pedagogia distinge între stilul
autoritar, cel democratic şi delăsător (laissez- faire).

Conversaţia (dialogul filosofic) reprezintă metoda bazată pe cuvânt (oral): esenţa ei constă
în întrebări bine şi oportun adresate elevilor şi în răspunsurile acestora, în discuţii şi în dezbateri cu
scopul de a elucida natura problemelor filosofice. „Întrebarea este începutul cunoaşterii.” (C. Noica,
Heidegger). Cunoaşterea adevărată nu constă în răspunsuri, cât mai ales în punerea permanentă a
unor întrebări şi-n urmărirea răspunsurilor care nasc alte întrebări.

Tipurile conversaţiei:
1) euristică: este aplicată îndeosebi în scopul dobândirii de noi cunoştinţe în mod activ şi conştient.
Pe baza valorificării experienţelor educative anterior acumulate;
2) examinatoare – utilizată după ce elevii au învăţat cunoştinţele prin activitatea frontală,
individuală, pe grupe, cu scopul de a evalua în ce măsură au fost atinse obiectivele stabilite. Există
foarte multe tipuri de întrebări cu ajutorul cărora evaluăm cunoştinţele şi deprinderile elevilor.
3) de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor: are ca scop demonstrarea modului în care elevii
şi-au însuşit lecţia predată, modul cum realizează conexiunile cu informaţiile dobândite anterior sau
cu cele ale altor discipline.

Condiţiile întrebărilor

O întrebare bine formulată determină o bună parte din răspunsul care trebuie dat. Apelând la
erotetică (logica întrebărilor), avem în vedere că întrebările trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
- să se refere la materia predată pe baza programei şcolare;
- să fie concise, clare, corecte din punct de vedere logic, ştiinţific, gramatical;
- să nu fie întrebări capcană;
- să nu solicite răspunsuri monosilabice;
- să nu sugereze răspunsul;
- să evite abundenţa problemelor care pot duce la formularea a numeroase răspunsuri;
- să nu formuleze o nouă întrebare înainte de răspunsul necesar întrebării anterioare;
- întrebările se adresează întregii clase şi nu doar elevului examinat;
- să se respecte perioada de timp necesară pregătirii răspunsului;
- celş care răspunde trebuie lăsat să vorbească până ce epuizează lanţul cunoştinţelor;
- întrebările trebuie să stimuleze gândirea, creativitatea, spiritul critic, îmbogăţirea trăirilor
interioare ale elevilor;
- să se lanseze permanent întrebări ajutătoare, suplimentare;
- gradul de dificultate, complexitate şi de performanţă să fie relativ acelaşi pentru toţi elevii;
- să fie formulate întrebări într-o varietate de forme:
a) memotehnice sau reproductive: ce este, unde, când, care...
b) productiv-cognitive: în ce scop, de ce, pentru ce, cum...
c) cauzal-ipotetice: din ce cauză, dacă... atunci, dar dacă... etc.
d) cognitive: care, cine, ce, unde...
e) convergente: îndeamnă la analize, asociaţii, comparaţii, sinteze etc.
ex: care sunt asemănările, respectiv deosebirile; din ce este compusă „X”
societate; sau ... sau;
f) de evaluare: ce este mai bun, mai drept, mai frumos etc.
18
 g) predictive sau de anticipare: ce s-ar întâmpla dacă, spre ce trebuie să tindă etc.
Utilizarea superficială sau abuzivă a conversaţiei prezintă un mare pericol: sub puzderia de
întrebări, lecţia îşi pierde scopul şi caracterul sistematic. Şi răspunsurile trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie clare şi exprimate inteligent;
- să fie conştiente, evidenţiind prin explicaţii, argumentări, nivelul şi calitatea cunoştinţelor
dobândite;
- să fie complete, sub forma unor scurte expuneri care să reflecte personalizarea răspunsurilor;
- să fie individuale, nu date în cor;
- în timp ce se exprimă răspunsul, nu se recomandă ca elevul să fie întrerupt, cu excepţia
situaţiilor în care răspunsul este incorect sau în afara întrebării;
- ascultătorul să prezinte o atitudine de înţelegere, răbdare, tact pedagogic, principialitate;
- profesorul trebuie să urmărească cu atenţie răspunsul spre a-l evalua obiectiv;
- el trebuie să ofere tuturor elevilor posibilitatea participării la răspuns, la dezbaterea
problemelor, completându-i şi corectându-i;
- să evidenţieze răspunsurile corecte, originale, complete, argumentate, încurajând astfel
libertatea şi spontaneitatea, uşurinţa şi inovaţia în exprimare, toleranţa în formularea
diverselor puncte de vedere;

Principalele forme ale conversaţiei: discuţia, dezbaterea, dialogul filosofic

1) Discuţia ca metodă de învăţare are semnificaţia unui schimb reciproc şi organizat de

informaţii şi de idei, de impresii şi de opinii, de critici sau propuneri în jurul unei teme. Scopul
discuţiei este: clarificarea şi examinarea în comun a unor idei, concepţii, noţiuni de filosofie;
consolidarea şi sistematizarea conceptelor cu care participanţii au avut un contact cognitiv în
prealabil; explorarea unor analogii, diferenţe între teorii, concepţii, strategii; efectuarea unor
analize de caz; soluţionarea unor probleme teoretice şi practice care comportă mai multe
alternative şi care solicită originalitate şi intuiţie; dezvoltarea capacităţilor de exprimare verbală
şi de creativitate colectivă;
2) Dezbaterea are înţelesul unei discuţii mai largi şi amănunţite a unor probleme foarte
controversate şi rămase deschise, pe parcursul dezbaterii urmărindu-se influenţarea
convingerilor, atitudinilor şi conduitei comportamentelor.
O variantă a discuţiei, alături de consultaţia în grup sau discuţia de tip seminar este
discuţia-dialog;
3) Dialogul filosofic nu reprezintă un schimb de idei între interlocutori, ci are semnificaţia
producerii şi creşterii cunoştinţelor unele din altele. Din această perspectivă, această metodă se
înrudeşte cu învăţarea prin descoperire. Pe de altă parte, dialogul filosofic se înrudeşte şi cu
problematizarea, având în comun faptul că sporirea cunoştinţelor rezultă din abilitatea
profesorului de a construi întrebări şi a le plasa în situaţii de învăţare.
Succesul dialogului filosofic este condiţionat şi de forţa sau talentul profesorului de a simula
neştiinţa în ceea ce priveşte răspunsul. Orice cercetare porneşte de la o problemă şi de aceea în
dialogul filosofic o importanţă deosebită trebuie acordată momentului de debut al discuţiei, când
în faţa elevilor trebuie elaborată o problemă clară şi semnificativă. De exemplu, în vederea
captării atenţiei în predarea lecţiei „Fiinţă şi Existenţă”, ştiut fiind faptul că în limba română,
uzual, termenul de fiinţă înseamnă: 1) tot ceea ce are viaţă şi se mişcă, vieţuitoare, vietate, om,
persoană; 2) existenţă, viaţă (DEX), se poate proceda prin formularea următoarei probleme:
clădirea aceasta ori piatra, ori creta cu care scriem la tablă au oare fiinţă?
Potrivit uzului, răspunsul va fi negativ. Dacă vom obţine un răspuns pozitiv, interogaţia va
înainta spre motivarea acestui răspuns şi împreună cu elevii, vom clarifica sfera şi conţinutul
noţiunii de fiinţă. Dacă răspunsul este negativ, vom recurge la inducţie: Aşadar, omul este;
pasărea fiinţează; planta vieţuieşte; furnica există şi ea etc. Deci, toate acestea sunt. Piatra de ce
nu este? De ce îi refuzăm faptul de a fi? Lipsa atributului mişcării, inerţia proprie anorganicului
sunt însuşirile care ne determină să-i retragem atributul de fiinţă?

19
 După aceste exemplificări, profesorul trebuie să generalizeze. Este inert, lipsit de mişcare
muntele când îl vedem dăruindu-se nisipului mării? Este inertă această cretă când o vedem
transformându-se în semne ce conţin idei sau imagini care vă hrănesc sufletul? A fiinţa implică
prezenţa, o prezenţă care în faţa noastră este mai mult sau mai puţin mobilă. Mobilitatea este cea
care diferenţiază tot ceea ce există în lumea anorganică: solid, lichid, gazos, precum şi în lumea
organică: plantă, animal, om. Toate au atributul fiinţei. Apoi profesorul poate înainta prin
expunere la diferenţa filosofică fiinţă-existenţă.
Construirea dialogului filosofic este legată de capacitatea profesorului de a identifica
situaţiile în care se pot naşte întrebările, ceea ce presupune ca el să posede o bogată imaginaţie
şi o cultură profundă. Aici este nevoie şi de o experienţă didactică. Dobândirea acestei
experienţe este foarte mult înlesnită de cunoaşterea particularităţilor de vârstă ale elevilor de
nivelul de pregătire al clasei precum şi a principiilor logicii de elaborare a noţiunilor, a
definiţiilor, stăpânirea tehnicii argumentaţiei şi construcţia raţionamentelor.
Profesorul de filosofie îşi poate declina această calitate numai în situaţia în care reuşeşte să
plaseze iniţiativa dialogului filosofic şi-n rândul elevilor, încurajându-i permanent să întreţină
conversaţii cu profesorii şi colegii, şi aceasta dintr-o curiozitate activă şi nu dintr-o constrângere
anxioasă şi stresantă.
Stimularea conversaţiei, intercomunicarea în timpul lecţiei, trebuie privită întotdeauna ca o
şcoală a vorbirii, ca un exemplu de cultivare a elocinţei, a aptitudinii de a comunica inteligent.
În derularea dialogului filosofic trebuie să cunoaştem cerinţele care se impun şi la ce slujeşte
practicarea lui. (Vezi manualul de filosofie, ed. 94-2002).
În practicarea dialogului filosofic, profesorul se găseşte prins între exigenţele contradictorii
ale obţinerii unor corectitudini ale limbajului şi cele ale încurajării spontaneităţii de gândire a
elevului. Este de dorit ca elevul să fie lăsat liber să-şi exprime gândurile sale, tolerându-se iniţial
unele greşeli de formulare a ideilor, o anumită lipsă de coerenţă. Nu trebuie să-l întrerupem
brusc. Atunci când se exprimă, deoarece apare primejdia de a-l intimida şi astfel descurajăm
chiar întregul colectiv în exersarea meditaţiei. Doar după exprimarea răspunsurilor putem aduce
corecturile necesare, după ce în prealabil elevul a fost apreciat.
În concluzie, conversaţia este o metodă participativă şi ea poate fi optimizată pe următoarele
căi:
- folosirea formei euristice;
- îmbinarea conversaţiei cu mijloacele de învăţământ;
- deprinderea elevilor de a lansa întrebări la care tot ei să răspundă;
- îmbinarea cu alte metode în timpul lecţiei;
- succesul optimizării este asigurat de atmosfera din clasă şi modul în care sunt puse
întrebările.

Metodele demonstrative

Demonstraţia a apărut ca o replică la folosirea excesivă a cuvântului în şcoală. Metodele

demonstrative se află în strânsă legătură cu învăţatul intuitiv, fundamentat pe presupunerea
intuiţiei. A demonstra înseamnă a prezenta elevilor obiectivele şi fenomenele reale sau substitute
ale acestora în scopul urmării efortului de explorare a realităţii, al asigurării unui suport
perceptiv suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea unor cunoştinţe, al
confirmării consistenţei unor adevăruri, or al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor şi comportamentelor corespunzătoare.
Etimologic, „demonstro” în lat. = „a arăta”, a descrie, a dovedi termenul foarte apropiat ca
înţeles cu cuvântul „a ilustra” care în lat. „ilustrare” = a ilumina, a clarifica, a face limpede ceea
ce este scos în evidenţă prin noţiunile sau ideile abstracte şi generale. Filosofia se vede oarecum
într-o situaţie din nou specială deoarece poate apela mai puţin la această metodă pentru că nu-şi
poate ilustra generalităţile cu ajutorul obiectelor sau fenomenelor reale, al substitutelor acestora.
Învăţarea intuitivă, în înţelesul primar de întemeiere pe mărturia simţurilor, pare a fi inoperantă
în cazul filosofiei. Specialiştii în problemele pedagogice realizează o distincţie între
20
 demonstraţia didactică şi demonstraţia logică sau teoretică. Demonstraţia didactică provoacă o
percepţie activă, concret senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică ce
presupune o fundamentare pe cale deductivă a unui adevăr. „Esenţa demonstrării constă în aceea
că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a imaginilor şi a cuvintelor,
numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile joacă un rol
auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acesteia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă”. 8 Logicienii, în schimb, ne învaţă că orice
propoziţie trebuie demonstrată şi că numai axiomele scapă acestui demers.
În demonstrarea adevărului unei propoziţii nu există două strategii deosebite: una pentru
ştiinţele deductive, alta pentru ştiinţele inductive. Deosebirea s-a impus cu timpul, câştigând
inerţia unei prejudecăţi deoarece în disciplinele deductive precumpăneşte metoda de expunere a
rezultetelor, pe când în disciplinele inductive precumpăneşte metoda de descoperire a ideilor.9
Din punct de vedere didactic orice demonstraţie are în structura ei trei componente: ideea
sau teza de demonstrat (propoziţia care constituie scopul demonstraţiei); fundamentul
demonstraţiei (propoziţiile şi noţiunile pe care se sprijină demonstraţia); procedeul prin care
demonstrăm (argumentarea, inferenţele care derivă teza din fundament): „În orice teoremă
demonstrată sunt date aceste trei elemente: ceea ce se numeşte «concluzia teoremei» corespunde
tezei, «ipoteza teoremei» constituie fundamentul demonstraţiei (dar împreună cu toate
enunţurile necesare demonstraţiei), iar «demonstraţia» reprezintă procedeul demonstraţiei”.10
Teza de demonstrat, ca obiect al demonstraţiei, nu este evidentă prin ea însăşi. Adevărul
trebuie să fie dezvăluit pentru a înlătura orice dubiu în legătură cu ceea ce este de demonstrat.
Prin fundamentul demonstraţiei înţelegem enunţul din care derivă adevărul tezei de
demonstrat. Ca argument pentru susţinerea unui adevăr, sau pentru infirmarea unei teze utilizăm
judecăţile şi raţionamentele, iar câteodată şi mijloacele de demonstrare: texte ale unor autori,
tehnici audio-vizuale. Cu ajutorul acestor mijloace, elevii îşi formează reprezentări şi noţiuni
mai clare, mai precise şi mai uşor de reţinut pentru că se sprijină pe un suport material.
Procedeul demonstraţiei constă în îmbinarea procedeelor şi metodelor de învăţare în
strategii eficiente, în funcţie de obiective şi conţinut, în vederea atingerii schimbărilor
comportamentale propuse. Lanţul demonstrativ se poate extinde de la raţionamente nemijlocite
până la legături vaste între argumente, axiome şi teze de demonstrat.
De exemplu, în înţelegerea naturii originare a omului, gânditorii iluminişti au conceput
teoria contractului social. Această înţelegere a omului este secundară ca preocupare în raport cu
ceea ce trebuiau să demonstreze gânditorii respectivi: existenţa unui contract social în zorii
constituirii civilizaţiei umane. Pentru a demonstra această teză incredibilă din perspectiva
dovezilor istorice, profesorul, împreună cu elevii, poate face apel la următoarele argumente:
- necesitatea indiscutabilă a unei astfel de teorii într-o epocă a absolutismului monarhic;
- documentarea ei prin reformele premergătoare constituirii democraţiei ateniene;
- ilustrarea teoriei contractului social prin modul de funcţionare a democraţiei contemporane.
Făcând apel la cele trei fundamente ale tezei privind contractul social, procedând prin
explicaţii, reactualizări ale cunoştinţelor de istorie, comparaţii cu evenimente asemănătoare,
profesorul aduce la lumină contextul istoric al dezvoltării respectivei teorii, ca armă rezonabilă
de luptă împotriva abuzului monarhilor feudali faţă de viaţa, libertatea, proprietatea, dreptul de
exprimare al supuşilor săi. Prin contract, monarhii au fost investiţi cu putere reprezentativă, deci
limitată, ceea ce înseamnă că ei şi-au depăşit prerogativele, iar contractul trebuie refăcut. Că din
punct de vedere istoric această teorie este credibilă se poate desprinde din felul în care s-a
născut şi a evoluat democraţia antică ateniană. Reformele succesive ale lui Dracon, Solon şi
Clistene pot veni în sprijinul ideii de contract social. La fel cum, în zilele noastre, perioada
campaniei electorale poate fi comparată cu acea stare naturală a oamenilor, cu acel metaforic
bellum omnium contra omnes, prin care se creează consensul politic pentru următorii câţiva ani.
Folosindu-ne de textul kantian cu privire la demonstrarea unui principiu practic suveran,
putem da un alt exemplu de utilizare a metodei de faţă.
8
Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 172;
9
Botezatu, Petre, Introducere în logică, Editura polirom, Iaşi, 1997, p. 259;
10
idem., p. 260;
21
 Ca teză de demonstrat, solicităm elevilor să aducă argumente logice în sprijinul următoarei
idei:
În fiecare împrejurare omul trebuie tratat drept scop şi niciodată numai ca mijloc.
Fundamentele pe baza cărora elevii argumentează teza pot fi desprinse din text astfel.
1. Lucrurile au o existenţă care nu este întemeiată pe natura şi voinţa noastră, aşadar valoarea
acestora în cazul în care dorim să le dobândim este totdeauna condiţionată; cu alte cuvinte face
obiectul imperativelor ipotetice (dacă/atunci);
2. Natura raţională există ca scop în sine, formând obiectul imperativelor categorice (trebuie!…);
Din 1. şi 2. rezultă întrebarea: raporturile interumane implică tratarea semenilor ca scop în
sine sau drept mijloace în vederea altor scopuri?
3. Fiecare se reprezintă pe sine, subiectiv, ca scop în sine, dorind să fie tratat ca valoare absolută
indiferent de împrejurări;
4. Din 3. rezultă că toţi oamenii, dacă sunt raţionali, se pot reprezenta astfel, confirmându-se
presupoziţia 2;
5. Deci se poate postula un principiu practic suveran din care trebuie deduse toate legile voinţei: să
acţionăm în aşa fel încât să folosim umanitatea atât în persoana noastră, cât şi în persoana oricui
totdeauna şi în acelaşi timp ca scop.

Demonstraţia reprezintă o cale prin care profesorul de filosofie îi iniţiază pe elevi în

descoperirea şi argumentarea unor idei cu grad ridicat de generalitate, recurgând la realizări
ştiinţifice, la texte filosofice, la exemple din actualitatea socială şi politică.
Din punctul de vedere al elevilor, ea devine o încercare personală a acestora de a gândi, de a
reconsidera sau de a medita pe marginea celor mai profunde chestiuni ale subiectivităţii umane.
Această formă de demonstrare se numeşte eseu, denumire ce sugerează o încercare de a
ordona, de a explica, de a interpreta din punct de vedere personal o problematică în favoarea
căreia există argumente dar nu şi certitudini.
Pentru elevi eseul este procedeul didactic prin care ei depăşesc condiţia de a emite simple
păreri şi ajung în stadiul desfăşurării unui studiu sistematic. Conţinutul programelor şcolare,
manualele de filosofie oferă suficiente idei care pot fi dezvoltate şi demonstrate de elevi prin
elaborarea unui eseu cu condiţia, însă, ca aceştia, în prealabil, să fie deprinşi cu această formă de
activitate independentă.

Comparaţia

Este calea sau procedeul prin care profesorul împreună cu elevii, urmăreşte evoluţia unei
idei sau concepţiile diferite ale autorilor legate de una şi aceeaşi problematică, desprinzând
asemănări şi deosebiri existente pe baza unor criterii fundamentale.
Toate lecţiile de filosofie pot avea obiective operaţionale care să solicite metoda comparaţiei
sub cele două forme ale sale:
a) comparaţia concomitentă – constă în analiza în funcţie de diferite criterii ştiinţifice a
concepţiilor filosofice asemănătoare, care au luat naştere în aceeaşi epocă sau în condiţiile
sociale şi istorice diferite ale acelei epoci. De ex.: la lecţia „Adevărul”, analizăm raţionalismul şi
empirismul pe baza celor următoarelor criterii: reprezentanţi, sursele cunoaşterii, metoda
cunoaşterii, natura conştiinţei, întemeierea adevărului etc.
b) comparaţia succesivă – este analiza progresivă a unei categorii filosofice, a unei probleme
de natură filosofică sau din domeniul acestei discipline care a cunoscut metamorfoze pe scara
timpului.
Elevii pot fi antrenaţi să compare felul cum a fost abordată problematica umană în
Antichitate, în epoca modernă şi în cea contemporană în baza unor criterii precum: esenţa
umană, libertatea, raportul cu divinitatea, fericirea, posibilitatea cunoaşterii.

Problematizarea

22
 Este una dintre cele mai valoroase metode ale didacticii moderne. Îşi găseşte utilizarea
pretutindeni unde se pot crea situaţii problemă, care urmează a fi soluţionate prin gândire şi
căutare comună, prin cercetare şi descoperire a unor noi adevăruri, a unor noi soluţii ce se vor
integra în sfera achiziţiilor individuale ale elevului. La baza acestei metode se află noţiunea de
problemă sau de situaţie problemă şi de proces de rezolvare a acestei probleme. Prin problemă
nu înţelegem sensul curent, ci situaţia problemă înseamnă o stare contradictorie, conflictuală,
care rezultă din trăirea simultană a două realităţi de ordin cognitiv şi motivaţional, incompatibile
între ele. Situaţia problemă se bazează, pe de o parte, pe experienţa trecută iar, pe de altă parte,
pe noutate şi surpriză - cu care este confruntat elevul în vederea incitării la căutare şi la
descoperire.
O întrebare devine situaţie-problemă atunci generează o stare psihică de nelinişte, de
curiozitate, de uimire în faţa unui obstacol care trebuie învins, ceea ce corespunde întru totul
obiectului filosofia..
Specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu comunică cunoştinţe de-a gata
elaborate, ci dezvăluie elevilor embriologia adevărului, îi pune în situaţia de cercetare, de
căutare urgentă şi dramatică, conducându-i spre descoperire. Problematizarea are ca nucleu
formularea întrebărilor-problemă. Acest fel de întrebări provoacă în mintea elevilor situaţii
conflictuale, contradicţii neaşteptate, stări de perplexitate, care sunt situaţii problematice ce
activează în cel mai înalt grad gândurile şi capacităţile psihice ale elevilor. În acelaşi timp sunt
dobândite cunoştinţe noi, exersându-se creativitatea şi credinţa în posibilităţile personale de
descoperire a adevărului.
Nu orice întrebare poate fi întrebare-problemă. Aceasta din urmă trebuie să includă în
structura ei, în mod obligatoriu: dialog, suport de cunoştinţe anterioare, situaţie conflictuală
şi raţionamente logice. Acestea sunt datele problematizării şi în lipsa unuia dintre aceste
elemente nu este posibilă crearea situaţiei-problemă.
Ex

Întrebările-problemă pot fi convergente (închise, mărginite spre un răspuns implicat) sau

divergente (care stimulează activitatea creatoare, de cercetare şi descoperire).
Ex

În funcţie de cine formulează, rezolvă şi verifică rezolvarea întrebărilor-problemă distingem

două modalităţi de folosire a problematizării:
- predarea problematizată, atunci când profesorul este cel care creează situaţiile problemă şi
tot el le rezolvă;
- învăţarea problematizată atunci când elevul sesizează situaţiile-problemă, când el
formulează întrebările şi când participă activ la stabilirea ipotezelor şi la rezolvarea
problemelor prin efort intelectual independent, verificând soluţiile obţinute.
În activitatea practică, profesorul trebuie să-i deprindă pe elevi cu învăţarea problematizată.
El trebuie să le formeze capacitatea de a sesiza şi formula corect întrebările problematizate, să
stabilească ipoteze şi să stăpânească mecanismul rezolvării problemei, să verifice modul în care
acesta este rezolvat. Filosofia este prin esenţă un domeniu fertil aplicării acestei metode.

Ca exemplu de problematizare: la lecţia „Determinism şi liber arbitru” formulăm următoarea

stare conflictuală – în concepţia creştină Dumnezeu este Creatorul, este Atotputernic, drept şi bun.
El dirijează tot ceea ce se petrece în ...., chipul şi faptele omului. Atunci înseamnă că el este
responsabil pentru toate .... şi gândurile omului. De multe ori, oamenii săvârşesc fapte rele. Este
oare Dumnezeu responsabil şi pentru aceste acţiuni nefericite?

Învăţarea prin descoperire

Această metodă a apărut ca o reacţie împotriva excesului folosirii metodelor verbale în

şcoală. Ea se bazează pe investigarea proprie a elevului cu scopul de a dobândi prin activitate
individuală dirijată cunoştinţe noi din diferite surse de informaţie şi de a învăţa abilităţi,
23
deprinderi, priceperi, capacităţi. Pus în contact direct cu texte filosofice, cu manualul ce prezintă
ca ofertă surse de informaţie, elevul descoperă problemele filosofiei, pe cât posibil, prin efort
propriu, după ce, în prealabil, profesorul a insistat îndeajuns în efortul său de transfer al formării
deprinderilor de cercetare personală. Această metodă de învăţare a filosofiei este fundamentată pe
ideea de efort. Învăţarea este astfel temeinică, deoarece elevul a sesizat modul de argumentare a
problemelor şi concepţiilor filosofice. El a văzut relaţiile dintre ele, a înţeles natura soluţiilor şi a
legat informaţiile descoperite de cunoştinţele sale dobândite anterior. Aparent independentă,
învăţarea prin descoperire este dirijată: profesorul este acela care precizează sarcinile de învăţare,
organizează cadrul cercetării, supraveghează şi apreciază rezultatele investigaţiei, rezumă
principalul fon de idei ce decurg din descoperirile elevilor.
Folosirea corectă a învăţării prin descoperire impune rezolvarea următoarelor operaţii:
1) selecţionarea noţiunilor, a categoriilor filosofice de bază, a raporturilor
posibile dintre ele şi care urmează a fi descoperite de elevi în funcţie de
obiectivele educaţionale şi în concordanţă cu conţinutul de idei al lecţiei;
2) formularea clară, concisă a sarcinilor şi a planului de învăţare;
3) stabilirea timpului de efectuare a sarcinilor de rezolvare;
4) distribuirea surselor de investigaţie;
5) indicarea secvenţelor ori a lecţiei din manual necesare descoperirii;
6) desfăşurarea activităţii elevilor de descoperire individuală sau pe grupe;
7) îndrumarea, când este solicitat, cu tact şi răbdare a elevilor,indicându-le
cum să studieze, cum şi ce să noteze;
8) confruntarea şi evaluarea cunoştinţelor descoperite;
9) valorificarea investigaţiei prin integrarea informaţiilor descoperite de
elevi în fondul general de cunoştinţe al lecţiei şi al temei.
Învăţarea prin descoperire se bazează pe învăţarea lecţiei prin manual, pe cercetarea textelor
de filosofie, a dicţionarelor sau a lucrărilor de specialitate. O activitate esenţială a profesorului de
filozofie este conceperea sarcinii didactice. Sarcina didactică trebuie formulată astfel încât să
urmărească, în acelaşi timp, atât natura cunoştinţelor ce trebuie urmărite şi dobândite, cât şi
modalitatea însuşirii acestora; profesorul trebuie să evite formularea unor sarcini didactice prin care
elevii sunt antrenaţi în memorarea ideilor. El trebuie să transforme întrebările de memorie în
întrebări de gândire şi de creaţie. Utilizând învăţarea prin descoperire, sunt antrenate funcţiile
psihice de bază în activitatea de cercetare; este stimulată activitatea independentă, se dezvoltă
spiritul de observaţie iar elevii sunt înarmaţi cu metode, procedee, forme de activitate proprii
cercetării ştiinţifice; sunt pregătiţi în spiritul cerinţelor educaţiei permanente.
Aşadar, în paralel cu descoperirea noilor cunoştinţe, elevii dobândesc şi metode de cercetare,
precum şi unele componente ale atitudinilor ştiinţifice precum: neacceptarea unor adevăruri oferite
de-a gata; obiceiul de a pune întrebări; credinţa în posibilităţile proprii de a rezolva probleme;
acceptarea generalizărilor verificate; aptitudinea de reconsiderare a opiniilor.
Învăţarea prin descoperire se practică individual şi pe grupe, cultivându-se spiritul activ,
independenţa în gândire; conlucrarea cu ceilalţi. În predarea filosofiei este necesar să fie repartizată
o mai mare parte din timpul de muncă învăţării pe grupe. Adepţii acestei forme de activitate
consideră că cele mai eficiente sunt grupele spontane. Astfel, învăţarea se desfăşoară în spiritul
cooperării şi fără teama sancţiunilor. Profesorul trebuie să evalueze elevii care s-au distins prin
anumite calităţi, dar nu trebuie să sancţioneze. După ce s-a încheiat partea de rezolvare prin
cooperare, se poate continua partea de învăţare individuală, când profesorul evaluează după
capacităţi.
Există trei forme ale învăţării prin descoperire care corespund celor 3 tipuri de raţionament:
1) descoperirea inductivă – se bazează pe raţionamentul inductiv, în care gândirea
progresează de la particularitate la general. În procesul de cunoaştere, elevul merge de la analiza şi
sinteza experienţelor şi problemelor spre abstractizare, spre categorii filosofice largi, legi şi
definiţii;
Ex…….
2) descoperirea deductivă – bazată pe raţionamentul deductiv, constă în înaintarea gândirii
de la adevărurile generale spre experienţe particulare. În procesul de învăţare, elevul porneşte de la
24
cazuri generale, definiţii, principii, pentru a ajunge la judecăţi şi soluţii particulare; Astfel, el
exersează limbajul filosofic;
Ex…….
3) descoperirea prin analogie (învăţarea prin imitaţie) – bazată pe raţionamentul prin
analogie, în care mişcarea logică are loc de la adevăruri cu un anumit grad de generalitate. În
raţionamentul analogic, în virtutea asemănării a două obiecte sau a două note ale unor concepte, se
conchide la asemănarea probabilă şi a altor note ale acestora sau chiar a obiectelor. Ele permit
examinarea unor caracteristici asemănătoare ale altui obiect cunoscut şi fac posibilă stabilirea unor
concluzii referitoare la primul obiect. Descoperirea prin analogie se foloseşte în special la
clarificarea unei noţiuni noi cu ajutorul unor noţiuni cunoscute deja de elevi. Valoarea acestei
metode constă în faptul că asigură asimilarea mai uşoară a cunoştinţelor, activează gândirea elevilor,
stimulează cercetarea, creându-se ipoteze de lucru şi asigurând verificarea acestora în practică.
Ex…….
Învăţarea prin descoperire e cunoscută în filozofie şi sub denumirea de analiză
(interpretarea) textului filosofic. (Vezi anex. Manual de Filosofie).

Metode de comunicare bazate pe limbajul intern

Reflecţia personală este considerată antidotul învăţării superficiale. Este o metodă de

comunicare nu numai cu ceilalţi, dar şi cu propria persoană. Reflecţia personală reprezintă
capacitatea şi modul de acţiune mentală strâns legate de inteligenţă şi de puterea de anticipaţie, de
posibilitatea de abstractizare şi de creaţie. Ea reprezintă o expresie a spiritului viu şi activ care-şi
pune mereu întrebări şi se dovedeşte pasionat de căutarea şi cercetarea adevărului. După cum în
viaţa reală multe probleme cu care se confruntă omul îşi pot găsi o rezolvare nu numai prin achiziţie
de informaţie, ci şi prin dialog interior, tot astfel şi în procesul de învăţământ, elevii pot ajunge la
redescoperirea unor adevăruri pe calea unei reflecţii interiorizate, abstracte.
Ca formă interiorizată a inteligenţei, reflecţia este utilă fiecăruia pentru a se detaşa de cele
citite, auzite sau văzute, pentru a putea să pătrundă conţinutul de idei şi semnificaţii al studiilor
parcurse, pentru a lua o atitudine critică prin formularea de opinii şi judecăţi de valoare. Reflecţia
este cu atât mai mult necesară cu cât supraabundenţa de informaţii îl copleşeşte pe individ,
nelăsându-i loc pentru examinare, discernământ, meditaţii, detaşare. Fără un efort autentic de
meditaţie, solitar sau în grup, elevii nu vor putea ajunge la interiorizarea conţinutului categorial cu
care operează filosofia. Comunicând cu sine însuşi, subiectul îşi pune întrebări problemă în legătură
cu cele studiate, încearcă un răspuns la nedumeririle sale, la conflictele sau contradicţiile
neaşteptate pe care profesorul reuşeşte să le trezească prin diverse problematizări. Filosofia impune
practicarea sistematică a reflecţiei, profesorul fiind nevoit să pună accentul pe formarea capacităţii
de analiză şi sinteză, comparare şi raţionare, interpretări personale de texte şi elaborări de eseuri.
(Pentru metoda Eseului, vezi anexele di manualul de Filozofie) Pentru reuşita metodei, trebuie
avută în vedere evitarea abuzului excesiv de informaţii, de imagini, de memorizare, de verbalism,
precum şi supraabundenţa lecturii ori reţinerile mecanice ale lecturii filosofice.

25
 Cap. IV Forme de organizare ale procesului de predare-învăţare
a filosofiei
Formele de organizare ale procesului instructiv sunt: lecţia, activităţile extraşcolare, cercul,
vizita, consultaţiile, olimpiadele. Dominantă este lecţia. Lecţiile se organizează pe activităţi
frontale, pe grupe şi individuale. Forma de activitate depinde foarte mult de strategia didactică (met
– 8 procedee).
Activitatea frontală este un mod de organizare a procesului didactic în care profesorul
conduce munca elevilor ce efectuează ceea ce li se cere de către educator. Rolul preponderent revine
profesorului. El lucrează concomitent cu întreaga clasă, în timp ce elevii sunt în raport de
dependenţă faţă de profesor şi izolaţi faţă de colegii lor. Activitatea frontală este utilizată în
următoarele situaţii:
- în situaţia în care elevii îşi însuşesc sistematic fondul de cunoştinţe esenţial;
- atunci când îi înarmăm pe elevi cu capacităţi şi tehnici de muncă intelectuală astfel încât să
fie apţi să le cultive permanent;
- când au de învăţat capitole noi, teme complexe, cu grad sporit de dificultate;
- când profesorul valorifică conţinutul educativ al unei teme în scopul formării convingerilor
şi dezvoltării sentimentelor;
Când elevii pot să înveţe materialul nou folosindu-se de cunoştinţele anterioare şi când
stăpânesc tehnici de muncă individuală, atunci nu se recomandă folosirea activităţilor frontale.
Învăţarea pe grupe este utilizată pe o scară mai restrânsă datorită unor dezavantaje, precum:
consumă prea mult timp pentru studierea unei teme, elevii însuşesc mai bine problema dezbătută în
grupa lor şi mai slab problemele cercetate de celelalte grupe. Nu toţi elevii participă cu aceeaşi
intensitate în rezolvarea sarcinilor didactice, fiind activi, de obicei, elevii buni. Nu este simplu,
operativ, cu cheltuieli minime de a procura şi multiplica materialul de studiat. Se realizează mai
greu o sistematoizare a cunoştinţelor atunci când 3, 4, 5 grupe studiază fragmente diferite ale lecţiei.
Este imposibilă evaluarea fiecăruia la rezultatele obţinute de grupă, în măsura în care un singur elev
răspunde în numele grupei.
Activitatea pe grupe nu se poate realiza şi organiza oricând şi oriunde. Unele lecţii sau
fragmente de lecţie corespund însă cerinţelor acestui sistem de învăţământ. În alcătuirea grupelor se
ţine seama de consimţământul elevilor, de natura sarcinii, de posibilităţile de realizare ale fiecărui
elev, grupele cele mai eficiente fiind cele de 4-6 elevi. Profesorul poate alcătui grupe omogene de
elevi, care au aproximativ acelaşi nivel de inteligenţă, fiecare grupă participând la rezolvarea unor
performanţe de studiu diferite şi grupe mixte, fiecare dintre ele fiind compuse din elevi cu nivel
intelectual şi aptitudini diferite. În cazul grupelor omogene, atunci când li se repartizează sarcini
identice, grupele cu elevi foarte buni vor munci independent; grupele cu elevi mijlocii vor primi
unele explicaţii în plus, iar grupele cu elevi slabi la învăţătură vor fi îndrumate şi ajutate substanţial
de profesor. Grupele mixte sunt mai indicate, deoarece stimulează activitatea tuturor membrilor,
sporind coeziunea dintre elevi.
În privinţa rolului profesorului, se disting 2 situaţii:
1) Când elevii dobândesc cunoştinţe, priceperi, deprinderi obligatorii din programa şcolară,
profesorul este acela care stabileşte tema. El formulează sarcinile de lucru şi le repartizează fiecărui
grup, utilizând cele mai adecvate metode de îndrumare şi control a fiecărui membru. În alte situaţii,
la cercul de filosofie, de exemplu, sau la concursuri, activităţi care nu au o programă obligatorie,
grupa poate avea libertatea înţelegerea temei, în repartizarea sarcinilor, în alegerea procedeului de
lucru, profesorul fiind un observator şi sfătuitor. Intervenţia profesorului în timpul lucrului este
indicată ori de câte ori survin erori sau când sunt necesare sugestii în legătură cu folosirea celor mai
eficiente metode de cercetare.
Activitatea pe grupe poate parcurge următoarele etape:
1) organizarea clasei; 2) studierea şi prelucrarea materialului de către fiecare grupă; 3)
întocmirea răspunsului (scris sau oral) de către elevi; 4) prezentarea de fiecare grupă a răspunsului
şi discutarea lui cu toţi elevii clasei; 5) valorificarea rezultatelor; 6) desprinderea concluziilor; 7)
tema pentru acasă.
26
 Munca în grup are avantajul că oferă elevilor posibilitatea de a se familiariza direct cu
textele filosofice. Problemele se rezolvă mai repede în grup, iar în clasă apar mai multe moduri de
soluţionare decât atunci când se lucrează frontal.
Învăţământul individual – este o formă de autoinstruire prin care elevul este pus în situaţia
de a rezolva în sistemul propriu, independent sau îndrumat de profesor, sarcini cognitive
încredinţate sau asumate, ca: documentare, lectura, alegerea căilor de investigaţie, a metodelor de
descoperire şi de cercetare.
Avantajele educaţiei individuale sunt:
- îi pregăteşte pe elevi în spiritul educaţiei permanente;
- respectă ritmul de lucru al fiecărui elev;
- contribuie la formarea deprinderilor temeinice de muncă intelectuală;
- familiarizează cu procedeele şi metodele de investigare a adevărului;
- dezvoltă responsabilitatea faţă de sarcinile primite;
- sporeşte încrederea elevului în posibilităţile sale;
- deprinde elevii cu utilizarea raţională a mijloacelor de informare;
- învăţământul individual promovează o activitate didactică centrată pe elev şi fundamentată
ştiinţific pe cunoaşterea acestuia, pe datele psihologice privind evoluţia copilului.
Munca independentă este o activitate de rezolvare a sarcinilor cognitive de către elev prin
forţe proprii şi se poate desfăşura atât individual, cât şi pe grupe, atunci când li se lasă elevilor
libertatea de a-şi organiza activitatea şi de a se informa singuri. Activitatea individuală şi cea pe
grupe solicită o mare doză de muncă independentă. Activitatea individuală este munca independentă
pe care o desfăşoară în mod diferit elevii, conform particularităţilor specifice. Activitatea
individuală este îndrumată şi controlată de profesor prin sarcini pe care le dă spre rezolvare
elevului.
Activitatea individuală se poate organiza în trei feluri:
1) Activitatea individuală cu teme comune pentru toţi elevii: fiecare rezolvă tema singur;
2) Activitatea independentă cu teme diferenţiate pe grupe de nivel, pornindu-se de la
realitatea că într-o clasă există elevi cu posibilităţi de muncă diferite, cu aptitudini şi interese
diferite. Profesorul formulează teme în aşa fel încât ele să fie diferite ca dificultate şi volum.
3) Activitatea individuală cu teme diferite pentru fiecare elev. În acest fel învăţarea este
adaptată la particularităţile fizice şi psihice ale fiecărui elev.
Organizarea învăţământului individual impune următoarele condiţii:
- profesorul trebuie să recunoască temeinic particularităţile de vârstă şi psihologice ale
fiecărui elev;
- elevii trebuie să fie deprinşi cu tehnici de muncă individuală;
- folosind evaluări iniţiale, profesorul cunoaşte nivelul pregătirii anterioare a elevilor;
- să elaboreze (profesorul) materiale care să fie distribuite fiecărei categorii de elevi;
- când se dobândesc noi cunoştinţe prin activitatea individuală, este necesar ca elevii să aibă
în prealabil o privire de ansamblu asupra structurii logice a temei sau ia capitolul respectiv
din programa şcolară.
În concluzie, îmbinarea armonioasă a activităţii frontale cu învăţatul individual şi cu
activitatea pe grupe reprezintă o cale de perfecţionare a lecţiei de filosofie.

27
 Lecţia de filosofie

Lecţia reprezintă forma de bază a studierii filosofiei, centrul întregii activităţi de realizare, a
obiectivelor pedagogice, cadrul organizat în care se decide împlinirea cerinţelor programei şcolare.
Învăţarea este definită ca o modificare de comportamente obţinută pe baza unor experienţe trăite
personal. Învăţarea filosofiei în şcoală este un proces formativ prin care se asigură dobândirea unui
fond solid de cunoştinţe cu ajutorul căruia elevii să poată reconstitui conceptele de bază ale
filosofiei, să-şi formeze o gândire logică, capacităţi intelectuale de studiu independent.
Lecţia este centrată pe ceea ce trebuie să ştie elevul şi ce trebuie să ştie să facă el la sfârşitul
învăţării fiecărei teme, asigurându-se o unitate organică între cunoaştere, trăire şi acţiune.
Obiectivele operaţionale sunt punctul de plecare şi de sfârşit al lecţiei. De la elaborarea lor şi până
la atingerea lor se parcurg mai multe etape care alcătuiesc circuitul complet al învăţării. Scopul
împărţirii materiei prin programa şcolară în lecţii şi în sisteme de lecţii este ca în numărul de ore
planificat să se parcurgă etapele circuitului complet al învăţării.
Circuitul complet al învăţării este constituit din sarcini didactice fundamentale, deoarece
indică în ce sens va fi valorificat conţinutul ideativ; rămânând în esenţă aceleaşi, verigile învăţării
constituie factorii constanţi ai lecţiei, fiind criteriile de bază în clarificarea principalelor tipuri de
lecţii, în întocmirea planificărilor anuale şi semestriale, în stabilirea obiectivului general al lecţiei.
Lecţia clasică (mixtă) a primit nenumărate critici sub următoarele aspecte: ea consideră egale
capacităţile de înţelegere ale tuturor elevilor din clasă. Profesorul predă la acelaşi nivel, se
adresează elevilor cu acelaşi volum de cunoştinţe prevăzut în programă şi într-un ritm constant de
explicaţie, în timp ce elevii reţin cât pot şi nu ceea ce este fundamental. În mod frecvent, învăţarea
are loc prin folosirea metodelor verbale, munca profesorului ocupând un loc central. Activitatea
elevilor se reduce la receptarea,păstrarea şi reproducerea cunoştinţelor, activitate care se adresează
memoriei şi mai puţin reflecţiei. Munca independentă şi activitatea pe grupe ocupă un loc foarte
redus în clasă, în timp ce învăţatul frontal este folosit excesiv.
Aceste neajunsuri ale lecţiei clasice nu sunt motive de a renunţa la ea. Criticile vizează
metodica lecţiei, structurile rigide, invariabilitatea metodelor de învăţare, aspecte care pot fi
optimizate prin câteva direcţii de perfecţionare a lecţiei ca:
- angajarea nivelurilor superioare ale gândirii elevilor în procesul dobândirii, consolidării,
repetării şi evaluării cunoştinţelor;
- folosirea raţională şi intensivă a timpului de învăţare, accentul trebuie să cadă pe învăţarea
din clasă a lecţiei;
- stimularea efortului de autocontrol şi de autoevaluare cu scopul de a provoca motivaţia
interioară, izvorâtă din actul învăţării, din succesele obţinute şi din aprecierea acestora.
Menţinerea unei tipologii a lecţiei este deosebit de utilă. Tipul de lecţie reprezintă un mod de
construire şi desfăşurare a activităţii determinată de una din sarcinile fundamentale, alături de care
se au în vedere şi alte criterii: organizarea clasei, condiţiile în care se desfăşoară lecţia, sursele de
informare.
În predarea filosofiei, folosim următoarele tipuri de lecţie: 1) mixtă, 2) de dobândire de noi
cunoştinţe; 3) de consolidare a cunoştinţelor şi de formare de priceperi şi deprinderi; 4) de verificare
(evaluare); 5) recapitulare.
Tipul de lecţie este un model orientativ – indică doar evenimentele esenţiale şi posibile de
urmat şi nicidecum respectarea unei ordini invariabile. Unul şi acelaşi tip de lecţie poate fi realizat
în mai multe variante, mai multe modalităţi de organizare şi de desfăşurare. Varietatea lecţiilor din
cadrul aceluiaşi tip poate fi determinată de obiectivele educaţionale urmărite, de conţinutul
transmis, verificat etc. de modalitatea de lucru (expunere, învăţarea prin descoperire), de
modalitatea evaluării (fişe, teste, lucrări de control etc.). Faptul că aceleaşi obiective operaţionale
ale unui tip de lecţie pot fi atinse într-o multitudine de variante oferă posibilitatea adaptării suple,
elastice, eficiente a predării-învăţării filosofiei la condiţiile concrete din fiecare şcoală şi clasă de
elevi.

28
 Cap. V. Evaluarea şi autoevaluarea activităţilor de predare-
învăţare a filosofiei
Estimarea şi evaluarea sunt acte de valorizare care intervin în toate întreprinderile umane.
Valorizarea este un semn că lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente, şi că la un moment dat,
survine nevoia unei clasificări şi a unei ierarhizări a acestora. Omul fiinţează sub semnul măsurii şi
al comparaţiei cu alţii. Practica educaţională presupune numeroase prilejuri de convertire a acestei
nevoi funciare desfăşurând şi punând în aplicare momentele de apreciere şi evaluare.
Înţelesul termenului de evaluare este înconjurat de multiple conotaţii între care distingem: 1)
docimologia – reprezintă studiul sistematic al examenului, analiza ştiinţifică a modului de notare, a
variabililor notării la examinatori diferiţi şi la acelaşi examinator, a factorilor subiectivi ai notării,
precum şi identificarea mijloacelor menite să contribuie la obiectivitatea unor examinări şi evaluări.
Eficienţa învăţământului se referă la capacitatea sistemului de învăţământ de a produce în
mod satisfăcător rezultatele preconizate, adică de a parveni la rezultate concretizate în
comportamentele şi atitudinile absolvenţilor.
Randamentul şcolar este dat de nivelul de pregătire teoretică şi practică a elevilor
reflectând o anumită concordanţă a acestor concretizări cu conţinut existent în programele şcolare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se delimitează, se obţin şi se furnizează
informaţiile utile care să permită luarea unor decizii ulterioare. Actul evaluării presupune două
momente relativ distincte: măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare.
1) Măsurarea consecinţelor instruirii – constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare,
respectiv atribuirea unor simboluri exacte unor componente achiziţionale, prin excelenţă calitative.
Măsurarea presupune o determinare obiectivă prin surprinderea riguroasă a unor achiziţii şi nu
implică editarea unor judecăţi de valoarea. Măsurarea ţine mai mult de dimensiunea „impersonală”
educatorului.
2) Aprecierea şcolară (evaluarea propriu-zisă) constă în emiterea unei judecăţi de valoare în
semnificarea unui rezultat observabil sau măsurabil într-un cadru de referinţă axiologic.
Sensul curent al evaluării se raportează la evaluarea activităţilor de învăţare în termeni de
achiziţie pentru a dobândi competenţe şi calificări posibile. Evaluarea trebuie concepută nu numai
ca un control al cunoştinţelor, sau ca mijloc de măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecţionare care
presupune o strategie globală asupra formării.
Operaţia de evaluare nu este o etapă supraadăugată procesului de învăţare, ci constituie un
act integrat activităţii pedagogice. Când se pune problema unei judecăţi de valoare apare o
întrebare: Ce trebuie evaluat? O stare existentă a individului, ori o transformare sau o evoluţie a
acestuia? Un defect major al evaluării rezidă în centrarea exclusivă a acesteia pe unul din reperele
menţionate. Starea prezentă a personalităţii elevului este rezultatul unei istorii, a unui capital
cultural important şi nu trebuie ocultată realitatea procesuală, devenirea fiinţei umane.
Dificultăţile evaluării pot trimite la veritabile aporii, degajate de încercarea de a răspunde la
întrebările de tipul: Când evaluăm? – la începutul, pe parcursul ori la sfârşitul procesului; Ce se
evaluează? – cunoştinţe, deprinderi,componente ale activităţii; Cine evaluează? – Pentru ce? şi în
numele a ce evaluăm?
După unii experţi în evaluare se disting şi alte simptome problematice apărute în cursul
acestui proces: Simptomul anxietăţii – pentru cadrele didactice în cadrul perceperii unor erori, sau
neajunsuri în activitatea acestora. Simptomul imobilismului – datorită decalajelor dintre
posibilităţile şi realităţile evaluării. Simptomul lipsei de principii clare – pentru cei ce concep
proiectele de evaluare. Simptomul slabei îndrumări a practicienilor de specialiştii în metodologia
evaluării.
În vederea conceperii şi aplicării adecvate a evaluării, trebuie să ţinem cont de câteva
mutaţii de accent care au condus la redimensionarea şi regândirea strategiilor educative:
- Extinderea acţiunii de evaluare de la verificarea şi aprecierea rezultatelor (obiectiv
tradiţional), la evaluarea procesului, a strategiei care a condus la anumite rezultate;
evaluarea nu numai a elevilor ci şi a conţinutului, a metodelor, a obiectivelor, a situaţiilor de
învăţare, a evaluării.
29
 - Luarea în calcul şi a altor indicatori, alţii decât achiziţiile cognitive, precum conduita,
personalitatea elevilor, atitudinile, gradul de încorporare a unor valori.
- Diversificarea tehnicilor de evaluare, creşterea gradului de adecvare a acestora la situaţii
concrete precum: extinderea testului docimologic, a lucrărilor cu caracter de sinteză etc.
- Deschiderea evaluării spre mai multe rezultate ale spaţiului şcolar (competenţe relaţionale,
comunicarea profesor-elev, disponibilităţi de integrare şcolară).
- Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor
negative
- Transformarea elevului într-un partener al profesorului prin asocierea la actul de evaluare şi
prin formarea exigenţei de autoevaluare şi autoapreciere.
Evaluarea şcolară reprezintă un ansamblu de activităţi care nu sunt independente de anumite
intenţii. Acestea transcend datele imediate şi contingente raportându-se la o serie de funcţii: a) de
constatare şi apreciere a nivelului de cunoştinţe, a deprinderilor şi capacităţilor dobândite în vederea
ameliorării; b) funcţia selectivă şi de ierarhizare a valorilor umane în cadrul clasei în promovarea, în
formarea capacităţii de apreciere şi de autoevaluare, stimulând personalitatea elevilor, mobilizându-
i în actul învăţării; d) funcţia predictivă şi de orientare menită să furnizeze datele necesare în
orientarea profesională a elevilor în raport cu aptitudinile şi posibilităţile lor reale; 2) funcţia
diagnostică – în sensul depistării deficienţelor intelectuale sau afective; pe fondul acestor funcţii
generale evaluarea realizează şi multiple funcţii specifice care privesc participanţii la acest proces.
Pentru elevi evaluarea are efecte pozitive de motivare, de stimulare; ea consolidează
cunoştinţele acumulate, oferă feed-back-ul, asigură atingerea performanţelor, contribuie la
dezvoltarea capacităţii de autoevaluare. Pentru profesor cunoaşterea nivelului atins de elev îl ajută
să identifice aspectele pozitive şi lacunele procesului de instruire; îi oferă posibilitatea de a reevalua
întreaga strategie didactică.

Forme de evaluare

Actul de evaluare devine eficient dacă se integrează optim în procesul didactic, devenind
componentă a acestuia, sursă de informaţie cu privire la desfăşurarea procesului şi la rezultatele
obţinute.
Sistemul învăţării obligă la a considera în mod egal valoarea a 3 forme de evaluare în
funcţie de perspectiva temporală: a) Evaluarea iniţială; b) Evaluarea continuă (formativă); c)
Evaluarea finală (sumativă).
a) Evaluarea iniţială – se efectuează la începutul unui program de instruire în vederea stabilirii
nivelului de pregătire al elevilor în acel moment şi al condiţiilor în care ei se pot integra în
activitatea care urmează. Verificarea, măsurarea şi aprecierea la începutul anului şcolar, al
semestrului sau al unui capitol permit obţinerea de date pentru proiectarea obiectivelor următoarei
acţiuni.
b) Evaluarea continuă este dominantă. Cu ajutorul acestei forme de evaluare cunoaştem stadiul real
al pregătirii elevilor şi prin aprecierea corectă orice elev poate fi ajutat să-şi îmbunătăţească
performanţele, şi să se corecteze. De aceea evaluarea continuă este considerată o evaluare formativă
care poate fi realizată prin toate metodele de evaluare, observare, chestionare orală, probe scrise,
teste. Ea permite aprecierea eficienţei strategiei didactice, a folosirii utile a timpului şi a aspectelor
educative. Folosită corect şi eficient, această formă devine calea sigură de cunoaştere ştiinţifică a
evoluţiei elevului şi de perfecţionare a stilului didactic.
c) Evaluarea finală – la sfârşit de capitol sau de perioadă şcolară – cuprinde global finalităţile
învăţării: cunoştinţe, deprinderi, capacităţi, atitudini. Conţinutul probelor de evaluare sumativă se
raportează la cerinţele globale ale formării elevilor (calitatea învăţământului), la nivelul iniţial al
elevilor (progresul şcolar), la posibilităţile oricărui elev (randament) şi la modul de utilizare a
elementelor sistemului (eficienţa). Forma des folosită în realizarea evaluării sumative este testul
docimologic, apreciat ca cea mai completă probă.

30
 Metodele de verificare şi evaluare a rezultatelor şcolare

Observarea curentă este folosirea atât în timpul activităţilor frontale cât şi individuale
oferind posibilitatea cunoaşterii nivelului noţiunilor formate la elevi, a calităţilor proceselor
cognitive în învăţarea filosofiei, a intereselor şi motivaţiilor elevilor funcţie de această disciplină.
Prin observarea curentă profesorul îşi formează o imagine asupra elevului şi asupra întregii clase.
Conversaţia examinatoare – foarte curent utilizată în evaluare. Profesorul adresează
întrebări şi formulează sarcini în verificarea cunoştinţelor, în sistematizarea şi consolidarea lor.
Evaluarea prin această metodă nu presupune o reproducere mecanică a celor învăţate, ci vizează
toate obiectivele, de la cele de cunoaştere, până la cele de sinteză şi de analiză.
Evaluarea prin probe scrise – permite verificarea unui număr mare de elevi într-un timp
dat, oferă un grad sporit de obiectivitate din partea profesorului, stimulează elevii care au mai bine
dezvoltată capacitatea de comunicare în scris. În conceperea conţinutului fişelor de evaluare, trebuie
să se urmărească toate categoriile de obiective dar în mod special trebuie să domine cele aplicative,
de analiză şi de sinteză, de concretizare. La lucrările scrise sarcinile trebuie formulate clar şi concis
la rezolvarea lor trebuie să antreneze toate procesele cognitive.
La filosofie ca metodă de evaluare prin probe scrise poate fi considerată şi metoda eseului.
Testele de cunoştinţe reprezintă un sistem complex de verificare, cu structuri şi însuşiri
specifice:
- permit măsurarea mai exactă a performanţelor elevilor;
- asigură un grad sporit de dificultate în aprecierea şi standardizarea criteriilor de notare;
- oferă o mai mare precizie în investigarea experimentală.
Această metodă de evaluare poate fi folosită, eficient la filosofie dacă este bine concepută în relaţie
cu obiectivele operaţionale; dacă este folosită progresiv şi, prin alternare cu celelalte metode de
verificare şi evaluare. Calităţile unui test docimologic aplicat în evaluarea sumativă trebuie:
a) să surprindă comportamentele prevăzute în obiectivele operaţionale;
b) să surprindă echilibrat toate aceste obiective, nu mai multe din categoria celor de cunoaştere
sau invers, celor din categoria de creativitate;
c) să corespundă timpului alocat pentru rezolvare;
d) să formuleze exact sarcinile pentru obţinerea răspunsurilor corecte şi complete;
e) să surprindă elementele de esenţă ale conţinutului învăţării;
f) să prevadă grade de dificultate progresivă, accesibile tuturor elevilor;
g) să verifice cunoştinţele, deprinderile de muncă intelectuală prevăzute de programa şcolară;
După momentul intervenţiei, testele pot fi: iniţiale, de progres sau formative şi finale.
Algoritmul elaborării şi verificării unui test cuprinde:
1) elaborarea obiectivului general, precum şi precizarea obiectivelor operaţionale;
2) stabilirea conţinutului care trebuie verificat; elementele esenţiale exprimate în
comportamente: recunoaştere, aplicare, analiză, transfer etc.
3) alcătuirea testului prin formularea itemilor, echilibrarea şi ordonarea progresivă a acestora;
4) aplicarea testului prin încadrarea în timpul stabilit;
5) aprecierea rezultatelor;
6) prelucrarea şi valorificarea rezultatelor înregistrate;

31
 Test de evaluare

Clasa: XII B
Tema: Cunoaştere şi adevăr
Disciplina:Filosofia
Obiectivul general al evaluării: verificarea cunoştinţelor privind problematica cunoaşterii şi a adevărului;
testarea capacităţilor de a opera cu conceptele filosofice precum şi a aptitudinilor de a identifica originea,
originalitatea şi încadrarea cronologică a ideilor şi curentelor filosofice în problema cunoaşterii.
Obiectiv Item Variantă de răspuns Punctaj
1. Identificare 1. următorii filosofi sunt 1. a) Descartes; b) Pascal; c)Bergson; 1) 3 răsp. = 3p.
raţionalişti d) Spinoza; e) Platon
2. următorii filosofi sunt 1) Loche; 2) Hume; 3) Locke; 4) Marx 2) 3 răsp. = 3p.
empirişti
3. un curent filosofic ce 1) scepticism; 2) criticism; 3) 3) 1răspuns = 3p.
urmăreşte surse ideale în raţionalism 1 p. din oficiu
cunoaştere s-a numit: total 10 puncte
2. De sinteză 1. Găsiţi o denumire 1) corespondenţă; 2) utilitate; 3) 3 răsp. = 3 p.
comună pentru: coerenţă;
2. Găsiţi o denumire 2)a) raţionalism; b)empirism; c) 3 r. – 3 p.
comună pentru: criticism;
3) a) simţuri; b) intelect; 3 r. – 3 p.
c) raţiune;
1 p. din oficiu
total 10 puncte
3. Analiză Completaţi: 1) Kant a distins în privinţa adevărului 1) 3 p.
între................................................ şi
între……………………………...........
2) În „Mitul peşterii”, Platon vrea să 2) 2p.
sugereze că cunoaşterea……………...
este înşelătoare; şi că:
3) Cele două forme ale cunoaşterii 3) 2 p.
sunt: ………………………
4) Simbolul la care recurge Platon 4) 2p.
pentru ilustrarea acestor forme este 1 p. din oficiu
….. şi …….. {analizaţi şi completaţi} total 10 puncte
4. De 1. Daţi exemplu de: 1) 2 tipuri de judecăţi 2p
concretizare analitice;
2) 3 tipuri de judecăţi 3p
sintetice
3) 2 exemple de judecăţi 2p
obscure, 2 de judecăţi 2p
confuze. 1 p. din oficiu
total 10 puncte
5. De creaţie 1. Alcătuiţi un eseu în 10-15 - identificarea autorului 10 pct.
rânduri [sau argumentaţi în - respectarea structurii unui eseu
10-15 rânduri; sau - expresivitatea limbajului
comentaţi] având în vedere - argumentarea logică şi coerenţa
următoarea idee: „progresul ideilor
cunoaşterii constă în critica - claritatea concluziilor
propriilor noastre teorii şi
conjecturi, precum şi în
critica teoriilor şi
conjecturilor celorlalţi”
Timp : 50 minute;
Notare: x = n x 10; n= punctajul obţinut de elev;
N N= totalul punctajului testului de evaluare;
X = nota elevului;

32
 Autoevaluarea

Formarea capacităţilor de autoevaluare a rezultatelor şcolare este un obiectiv foarte

important pe care trebuie să-l urmărească educatorii. Capacitatea de autoevaluare devine un
mijloc de formare al elevilor. Dacă profesorul urmăreşte permanent acest aspect al autoevaluării,
atunci climatul actului educativ devine prielnic aprecierii obiective a rezultatelor şcolare.
Literatura de specialitate prezintă numeroase situaţii concrete în acest sens, iar o sinteză a
acestora poate fi exprimată prin acţiuni pe care orice profesor le poate folosi în orice moment al
lecţiei sale:
1) prin conştientizarea asupra posibilităţilor reale pe care le au şi înlesnirea încrederii în aceste
posibilităţi;
2) prin distribuirea de sarcini în vederea stimulării continue a elevilor
3) prin manifestarea exigenţei şi cultivarea autoexigenţei
4) prin motivarea fiecărei acţiuni de învăţare;
5) prin folosirea frecventă a exerciţiului de autoapreciere cu ajutorul profesorilor şi colegilor,
situaţie în care trebuie să ne raportăm la criterii anterior enunţate;
6) prin efectuarea de analize comparative ce permit exigenţa procesului şcolar;
7) prin folosirea combinată a formelor de evaluare şi asigurarea măsurării rezultatelor prin
raportare la criterii clare;
8) prin obişnuirea elevilor cu întreaga scară de notare;
Prin aceste acţiuni fiecare elev va cunoaşte obiectivele disciplinei sub forma
exigenţelor şi va fi antrenat permanent în realizarea lor. El va putea astfel compara nivelul său de
pregătire cu cel urmărit şi cu cel al colegilor, devenind exigent şi autoexigent ca, în final, să-şi
educe voinţa, încrederea şi să devină tot mai motivat în activitatea sa. Dar primordial este faptul că
tot complexul de acţiuni didactice devine eficient şi asigură realizarea obiectivelor fundamentale
numai dacă profesorul are, la rândul său, bine formată această capacitate de autoapreciere; dacă-şi
cunoaşte bine limitele şi rezervele, dacă este exigent cu alţii întocmai cum este exigent şi cu sine,
dacă are încredere în el şi în cei cu care colaborează, dacă-n fiecare clipă îşi aminteşte de rolul şi de
importanţa profesiei sale de credinţă.

33
 BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
Albulescu, Ion şi Albulescu, Mirela, Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane,
Polirom, Iaşi, 2000;
Bîrsan, M. ş.a., Lecţii de filozofie, Humanitas, 1990;
Cazacu, Aurel, Didactica filosofiei, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
2003;
Grunberg, C. Metodica predării filozofiei în liceu, E.D.P., Bucureşti, 1983;
Ivlampie, I. „Cum se poate preda filozofia?”, în Inovaţie şi schimbare în educaţie,
Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003;
Ivlampie, I. „Obiectivele şi competenţele predării-învăţării disciplinelor socio-
umane”, în vol. Educaţia în mileniul III, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de
Jos”, Galaţi, 2004;
Miroiu, M.(coord.), Filozofie, E. D. P., Bucureşti, 1996;
Russ, J., Metodele în filozofie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999;
Schnadelbach, H. şi Martens, E. (editori), Filozofie. Curs de bază, Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1999.

34
Formarea reprezentărilor şi noţiunilor moral-civice, a convingerilor şi
atitudinilor, a obişnuinţelor şi a trăsăturilor pozitive de caracter

Formarea profilului moral-civic la elevii din învăţământul preuniversitar are la bază procesul
complex şi dinamic de formare a conştiinţei morale şi a conduitei moral-civice. Prin conştiinţa
morală, înţelegem sistemul de reprezentări, noţiuni, convingeri şi atitudini care reflectă principiile,
normele şi valorile morale şi civice ale unei societăţi democratice. Conduita morală cuprinde
activitatea desfăşurată de elevi, faptele şi acţiunile lor apreciate prin prisma normelor şi valorilor
morale. Acestui proces complex îi este caracteristică mai întâi, o componentă cognitivă sau
intelectuală, o latură afectivă şi voliţională şi, în sfârşit, în plan practic, componenta
comportamentală care focalizează şi subordonează toate celelalte componente.
Relaţiile dintre om şi realitatea în care trăieşte cuprind două aspecte, pe de o parte relaţiile
omului cu universul lucrurilor şi al fiinţelor, iar pe de altă parte relaţiile acestuia cu ceilalţi oameni,
cu semenii săi. Fenomenele morale privesc în primul rând relaţiile interumane, dar ele se reflectă şi
în atitudinile omului faţă de toate celelalte lucruri şi fiinţe. Transformând natura, omul a creat un
mediu social, dar şi o lume artificială de lucruri şi bunuri materiale. În acelaşi timp, în procesul de
transformare a naturii, el este responsabil faţă de întreaga lume a vieţuitoarelor, faţă de ocrotirea
mediului înconjurător.
Reprezentările şi noţiunile morale formează componenta cognitivă a conştiinţei morale.
Cerinţele şi valorile etice sunt impuse şcolarilor ca exigenţe externe, fapt pentru care educatorii
trebuie să apeleze nu doar la înţelesul normelor de conduită pe care le propun, cât mai ales pe
motivarea preceptelor morale, pe aprecierea comportamentului civic al elevilor. Elevii nu se împacă
niciodată cu verbalismul şi abuzul de cuvinte mari, cu aspectul didacticist şi moralizator pe care îl
îmbracă, uneori, munca educativă, cu excesul de zel pe teme minore, cu vânturarea unei colecţii
reduse de precepte, care nu acoperă varietatea situaţiilor de viaţă.
Noţiunile şi reprezentările morale îi ajută pe copii să discearnă între bine şi rău, drept şi
nedrept, între spiritul de cooperare şi individualism, între cinste şi minciună, modestie şi îngâmfare,
onoare şi ruşine, sinceritate şi ipocrizie. Toate aceste noţiuni trebuie formate la elevi potrivit esenţei
lor, spre a înlătura înţelesul lor confuz, eronat. De exemplu, elevii pot face cu uşurinţă confuzia
dintre curaj şi bravură, pot asimila modestia cu timiditatea, spiritul de camaraderie, de ajutor sau
prietenie cu “suflatul” la lecţie sau ascunderea unor fapte reprobabile. Copiii trebuie sprijiniţi cu
foarte mult tact să-şi clarifice noţiunile, valorile şi conduitele morale, iar uneori să-şi reevalueze
valorile. Ei trebuie ajutaţi prin exemple concrete să discearnă adevăratele calităţi morale, dascălii
dovedindu-se foarte buni formatori atunci când opun neîncetat gestul autentic “pozei” şi disimulării.
Mediul comun de viaţă al elevilor şcolii, datorat apropierii şi participării la activităţi axate pe un
nucleu de valori commune, contribuie la preluarea cu uşurinţă a valorilor şi a clişeelor grupului de
colegi; imitaţia având la această vârstă o influenţă preponderentă faţă de preluarea critică, reflexivă.
Formarea noţiunilor morale reprezintă un proces de acumulări treptate în care împrejurările
particulare de viaţă şi de educaţie au un rol major. Elevii înaintează de la desprinderea unor însuşiri
parţiale şi de la generalizarea lor unilaterală la îmbogăţirea continuă a noţiunilor şi preceptelor etice
în funcţie de experienţa personală şi de valorificarea acesteia la lecţiile de educaţie civică, dar şi în
toate situaţiile şcolare. Sub aspect psihogenetic, odată cu integrarea într-un ansamblu de relaţii –
familie, şcoală, colegi, copilul asimilează conţinutul normativ al acestor relaţii sub formă de
reprezentări, noţiuni, sentimente şi atitudini. Această preluare, la început simplă imitare, este treptat
interiorizată, fiecare elev constituindu-şi propriul repertoriu de modele, de noţiuni şi judecăţi
morale, cristalizate din confruntarea sa cu ceilalţi, din analiza şi selecţia continuă a ceea ce relevă
contactele interumane care cad în câmpul observaţiei proprii. Elevul preia selectiv modele de
conduită, uneori îşi făureşte modele prin contrast cu ceea ce vede şi dezaprobă în jurul său.
În formarea sistemului de noţiuni şi valori morale un rol important revine provocării unor
dezacorduri, contradicţii în conştiinţa elevilor. Punerea sub semnul întrebării a unor conduite sau
judecăţi morale, contestarea lor de către colegi sau prin prestigiul persoanelor mature (părinţi,
educatori) creează un dezacord între elev şi grupul său de apartenenţă sau persoanele semnificative
35
pentru el. Încorporat de conştient, acest dezacord devine un conflict intern care trebuie rezolvat prin
integrarea unui nou sistem de valori şi judecăţi morale. Asociindu-şi colectivul clasei, profesorul
oferă cu tact şi convingere elemente în sprijinul transformării morale. Sub influenţa acestor noi date
se modifică opiniile şi noţiunile întregului colectiv al clasei. Uneori se poate obţine foarte puţin
dacă elevul minimalizează dezacordul cu ceilalţi sau dacă el pune la îndoială competenţa
educatorului. [Nu se iau în discuţie cazurile când acesta este realmente incompetent]. Lipsa de tact a
profesorului poate conduce la apariţia unor “bariere interne” care fac imposibilă orice măsură
educativă. Efectele negative apar atunci când aplicăm în mod repetat şi fără discernământ aceleaşi
metode (mustrări şi avertizări), când săvârşim acte de inechitate faţă de elevi, când judecăm unele
fapte în mod superficial.
Aşadar, formarea şi modificarea reprezentărilor şi noţiunilor morale nu se reduce doar la
logica şi metodologia procesului informativ deoarece în acest act sunt puternic implicaţi factorii de
ordin afectiv şi voliţional. Elevii, în general,ştiu ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce este
interzis, dar cu toate acestea faptele lor nu se conformează totdeauna normelor morale. Cunoştinţele
etice vor fi respectate necondiţionat în practică numai atunci când se transformă în convingeri şi se
bucură de adeziunea internă a copilului. Convingerile nu sunt simple noţiuni sau idei despre norme
morale, ele cuprinzând, în acelaşi timp, adeziunea internă a persoanei. În procesul de cristalizare a
convingerilor intervin componente cognitive şi afective într-o strânsă împletire care îşi găsesc
prelungirea firească în atitudini şi sentimente, adică în imboldul firesc la acţiune. Există o anumită
apropiere între atitudini şi sentimente în împrejurarea în care unele sentimente, dobândind un grad
ridicat de stabilitate şi generalitate capătă caracterul de atitudine (ex. patriotismul). Totuşi,
atitudinea se deosebeşte de sentiment prin gradul ei de generalitate, prin conţinutul ei cognitiv pe
care îl presupune în mai mare măsură, ca şi prin obiectul atitudinii care poate fi mai abstract.
Potrivit definiţiilor date în psihologia socială atitudinea este o predispoziţie psihică o propensiune
de a acţiona într-un chip caracteristic faţă de datele şi evenimentele realităţii. Atitudinea se traduce
prin unitatea sau consistenţa opiniilor exprimate, a modurilor de comportament exprimate de elevi.
Ea reprezintă nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un principiu unificator al actelor
de conduită, prefigurând o formă generală şi stabilă de reacţie faţă de lucruri, persoane, instituţii,
valori.
Atitudinile se dezvăluie în sistemul de relaţii ale copilului în jocurile şi activităţile sale, dar
totodată se formează graţie acestora, prin interiorizarea conţinutului normativ al raporturilor cu
ceilalţi, cu lucrurile şi cu instituţiile. Cuplul atitudini-relaţii reprezintă feţe reversibile ale aceluiaşi
proces: atitudinile manifeste se exprimă în relaţii; iar relaţiile interiorizate constituie atitudini.
Definitorie pentru atitudine este prezenţa unui moment de evaluare, referinţa continuă la
valori. A te situa pe o poziţie sociologică înseamnă a fi pro sau contra în raport cu un fapt, cu un
eveniment – ceea ce se exprimă în caracterul selectiv al opiniilor şi în modul de comportare. Când
elevul afirmă un adevăr de care este ferm convins, el neagă în chip necesar contrariul acestuia;
elevul care preţuieşte prietenia neagă individualismul. Aspectul selectiv al atitudinii se exprimă în
perechile antinomice: afirmare-negare, preţuire-repudiere, atracţie-respingere, apropiere-
îndepărtare. Atitudinea se dezvăluie în conduită, în gesturi, mişcări, priviri, voce, postură.
Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor elevilor şi a clasei de elevi constituie un instrument de
previziune a viitorului comportament şi de ameliorare a comportamentului prezent.
Pe lângă noţiuni, convingeri şi atitudini moral-civice este necesar să formăm la elevi şi
obişnuinţe de comportare morală, precum şi trăsături pozitive de voinţă şi de caracter.
Obişnuinţa nu se reduce la o simplă deprindere, care înseamnă stăpânirea unui mod de
execuţie a activităţii. Politeţea, respectul, sinceritatea, ca şi oricare altă conduită civilizată, presupun
însuşirea unui complex de gesturi şi atitudini, stăpânirea unor forme de comportare cristalizate în
raporturile interumane. Aceste moduri de conduită se însuşesc mai întâi ca deprinderi şi devin
obişnuinţe atunci când se adaugă şi necesitatea interioară de a le săvârşi. Aşadar, obişnuinţa se
conturează pe baza deprinderii respective, dar nu rămâne la acest stadiu: i se asociază elementul de
motivaţie, ceea ce-i conferă forţa necesară a împlinirii dintr-un imbold interior. De aceea, formarea
obişnuinţei moral-civice în învăţământul preuniversitar trebuie să se realizeze pe baza exerciţiului şi
a formării unei motivaţii pozitive.

36
 Formarea obişnuinţelor de comportare morală constituie baza formării trăsăturilor de
caracter, care nu sunt altceva decât atitudini stabilizate faţă de realitate, care se manifestă constant şi
durabil în faptele de conduită ale omului.
În concluzie: profilul moral-civic al elevilor este rezultatul complex al împletirii noţiunilor şi
convingerilor etice, al atitudinilor şi trăsăturilor de caracter, al obişnuinţelor şi motivaţiei interne ale
activităţii. Sarcina educaţiei civice este de a realiza unitatea acestor componente: reprezentările şi
noţiunile orientează în mod just comportarea, convingerile şi atitudinile, asigură suportul trainic
pentru motivarea internă a faptelor şi a judecăţilor moral-civice, iar obişnuinţele şi trăsăturile de
caracter conferă armonizarea şi echilibrul personalităţii.
Rolul hotărâtor în închegarea într-o structură unitară a acestor componente revine
educatorului, care prin competenţă şi tact valorifică permanent - nu doar prin lecţiile de educaţie
civică situaţiile concrete de viaţă ale elevilor. Acumulările lente, care trec neobservate în situaţii
obişnuite, se cristalizează şi se dezvăluie cu toată puterea în situaţiile limită, în care elevii pot fi
implicaţi prin convingerile şi valorile centrale ale unei societăţi democratice.

Metodele predării Educaţiei civice

I. Există metode expozitive,

1) Prelegerea moral-civică, la clasele mari, de liceu. Se aseamănă cu prelegerea obişnuită, de
prezentare şi precizare a unor categorii etice, de comportament civic şi politic. Dar fiind vorba de o
teorie a comportării care explică, demonstrează şi argumentează norme şi valori de comportament
civic, ea pretinde o foarte atentă şi minuţioasă elaborare, implicând selecţionarea celor mai
pertinente exemple, ordonarea argumentelor, formularea, transmiterea lor cu putere de convingere
pentru a evita şi a nu rămâne la un verbalism formal şi periculos din acest punct de vedere.
Claritatea expunerii, autenticitatea datelor, argumentarea logică şi retorică, nota convingătoare şi
fermitatea concluziilor sunt calităţi care sporesc valoarea formativă a prelegerii cu conţinut moral-
civic.
2) Explicaţia morală, ca formă a comunicării cunoştinţelor la cultura civică, are un rol important în
formarea conştiinţei şi conduitei sociale. În explicaţia morală elementele abstracte predomină faţă
de materialul descriptiv sau narativ. Elevii pot urmări judecăţile şi raţionamentele pe baza cărora
profesorii explică normele şi regulile de comportament, valorile care se află la baza unor conduite
civilizate, dar pot şi ei, la rândul lor, prezenta idei, elabora referate, prin care să ilustreze faptele
pozitive sau negative de comportare civică.
II.Metode conversative.
Conversaţia moral-civică cunoaşte o varietate de forme, de la convorbirea individuală până la
convorbirea cu întreaga clasă, la lecţiile de cultură civică, dar şi până la un grup foarte mare de
elevi. Prin convorbirea etică, profesorul, împreună cu elevii, urmăreşte înţelegerea anumitor noţiuni,
norme, principii morale şi formarea unor convingeri, opinii şi sentimente morale. În utilizarea
acestor metode se presupun câteva cerinţe: alegerea temelor convorbirii, stabilirea conţinutului lor,
îmbinarea ei cu alte procedee şi relaţia cu interlocutorii. Precizarea temei sau a subiectului în
legătură cu care se va desfăşura conversaţia moral-civică e foarte importantă, deoarece permite
profesorului să mediteze asupra planului desfăşurării discuţiei, să pregătească argumente, exemple
tipice, să prevadă concluziile şi să dirijeze convorbirea în direcţia acestor concluzii, iar elevilor le
permite să se pregătească şi ei pentru conversaţie şi să identifice exemple din experienţa personală
sau din lecturi, mass-media etc. Atunci când se utilizează ca metodă dominantă la o lecţie de cultură
civică sau de dirigenţie, conversaţia parcurge în linii mari următoarele etape: expunerea faptului
concret; analiza şi explicarea lui cu ajutorul elevilor; sublinierea trăsăturilor esenţiale ale noţiunilor,
sau a principiilor moral-civice, generalizarea şi raportarea acestora la experienţa proprie sau la cea
întâlnită printre semeni ori în literatură. La clasele de liceu se poate porni şi deductiv (de la norme,
reguli, principii la reacţii concrete).
În folosirea acestor metode, importante sunt condiţiile care îi asigură succesul: caracterul
concret, autenticitatea faptelor, tăria argumentelor, latura emotivă, stârnirea interesului pentru
problemă. Profesorul trebuie să manifeste un tact deosebit în analiza problemelor şi în antrenarea
37
elevilor dând conversaţiei un caracter interesant, atrăgător, sincer, stimulativ. Ea nu trebuie să fie
formală, lipsită de conţinut, academică, rigidă, şi nici să nu alunece pe panta unui moralism excesiv,
spre un verbalism sterp care să trădeze ipocrizia.
În conversaţia cu caracter educativ rolul profesorului poate fi diferit, de la figura centrală, la
simplu participant, ca în interviul de grup. În toate cazurile trebuie să asigure “comunicarea”, să fie
animator şi un intermediar util, care valorifică psihologic şi posibilităţile elevilor, evidenţiind
importanţa unei idei, opinii, unui sentiment, mod de a fi, de a trăi, de a gândi şi de a acţiona.
Funcţiile multiple ale convorbirii etice – de informare, de corectare, a unor comportamente,
atitudini, sentimente, convingeri, de sensibilizare şi conştientizare, de mobilizare a elevilor – fac din
ea o metodă de bază în educaţia moral-civică, fiind o cale importantă de a dezvălui elevului lumea
sa intimă.
Dezbaterea moral-civică reprezintă o ocazie prin care elevii îşi pot sistematiza experienţa de
viaţă, de a-şi confirma sau infirma justeţea sau injusteţea opiniilor şi a judecăţilor etice.
Înrudită cu convorbirea morală, dezbaterea se caracterizează printr-o mai amplă utilizare a
impresiilor şi reflecţiilor personale, printr-o confruntare mai largă a observaţiilor şi experienţei
personale cu argumentele şi atitudinile partenerilor participanţi. Este indicată la teme deschise
(Calitatea de lider; Drepturile copilului etc.) pentru probleme controversate (Cum constatăm
curajul, Cum să evităm violenţa /intoleranţa;), pentru subiecte practice care provoacă în cel mai
înalt grad interesul elevilor şi opţiunile lor ulterioare. Din această perspectivă, este o metodă foarte
activă, care îi angajează pe interlocutori prin puterea de argumentare, nevoia de afirmare şi curajul
opţiunii. Dezbaterea obligă la o anumită disciplină:
- ascultarea cu atenţie a argumentelor interlocutorului
- acceptarea diversităţii de opinii
- netransformarea, prin întreruperea nepoliticoasă a celui ce vorbeşte, a dezbaterii într-o ceartă de
idei.
Dezbaterea îi obligă pe elevi să nu se aventureze în divagaţii inconsistente doar de dragul de
a se exprima, ea obligă la o gândire mai severă, la un autocontrol accentuat (ce atitudini, opţiuni să
adopte, când să se manifeste prin tăcere etc.) la o explorare a experienţei personale. Prin toate aceste
condiţii şi cerinţe ale metodei dezbaterii moral/civice elevii învaţă să fie responsabili, să fie
toleranţi, să gândească reflexiv, critic, democratic.
Prin confruntarea de idei care se naşte din dezbaterea morală, grupul poate reuşi să
revizuiască unele opinii, să reorganizeze şi reevalueze ideile, normele, sentimentele moral civice.
Această “corectare” a experienţei personale, a ierarhiei de valori însuşită pe o cale empirică, a unor
convingeri însuşite prin imitaţie sau pe o cale necritică sunt avantajele indiscutabile ale metodei
dezbaterii. Prin caracterul ei operaţional, această metodă îi determină pe participanţi să fie mai
receptivi, mai sensibili la argumentele celorlalţi, să judece mai atent faptele, să renunţe la unele
puncte de vedere neîntemeiate, să studieze raporturile interumane cu mai multă grijă.
Înrudită cu dezbaterea morală, 3) problematizarea valorifică eficient contradicţiile existente
între cunoştinţă şi conduită, între intenţii şi realitate. Punând în faţa elevilor situaţii problemă care
necesită găsirea unor soluţii pe baza experienţei anterioare sau pe baza raportării situaţiei de
rezolvat la un cod etic, îi antrenăm în consolidarea unor norme sau principii teoretice, precum şi în
valorizarea morală a unor acte de comportament. Înţeleasă în planul acţiunii, multe probleme
solicită analiza, stimulează observaţia, susţine acţiunea, determină adeziunea şi angajarea faţă de
valorile descoperite. Putem problematiza atât situaţiile concrete din viaţa elevilor, cât şi cele
întâlnite în literatură, istorie, teatru, filme.
(Ex. Alcibiade, Comandantul suprem al forţelor militare ateniene, patriot, un bun şi
îndrăzneţ strateg de oşti trece în tabăra adversarilor, devenind consilier al spartanilor, la vestea că
tribunalul atenian s-a hotărât să-l condamne pentru profanarea zeilor. Lipsiţi de erou, atenienii
suferă o înfrângere dezastruoasă, ceea ce nu-i va împiedica să-l recheme, câţiva ani mai târziu, după
ce l-au condamnat la moarte şi la confiscarea bunurilor personale. În calitate de strateg el a reuşit să
obţină succese remarcabile pentru patria sa, şi doar o înfrângere banală a flotei Atenei i-a coalizat pe
duşmani şi l-a determinat să plece din nou în exil. Consideraţi că acest erou tragic a fost sau nu
patriot? Sau, dacă există experienţe pe care le observăm, precum o nedreptate sau o minciună,
săvârşite de cei apropiaţi nouă, de ce ne vine atât de greu să luăm atitudine împotriva acestora?)
38
 3) Exemplul (demonstraţia prin analogie, sau exemplul ca o formă a metodei modelării),
socotit de unii doar un procedeu al metodei convingerii, datorită importanţei în educaţia civică a
elevilor, a puterii sale de influenţă, poate fi considerat o metodă a educaţiei morale. Spre deosebire
de metodele verbale, exemplul mobilizează într-un grad foarte mare energia elevului, motivându-i
acţiunea, reproducerea modelului prezentat. El este doar aparent un procedeu limitat la fondarea
convingerilor. Luat ca model al unei acţiuni civice, sau de demonstrare a unei norme, exemplul
reprezintă felul în care se pot traduce în viaţa practică cerinţele morale.
În educarea copiilor îşi exercită influenţa două categorii de exemple: directe şi indirecte. Din
prima categorie fac parte toate exemplele concrete, reale, aflate în mediul apropiat al elevului: ale
părinţilor, ale colegilor de joacă şi de clasă, ale educatorilor etc. a căror conduită şi model de
comportare exercită o influenţă nemijlocită asupra celor aflaţi în plin proces de formare şi pe care ei
o receptează pe viu. Influenţa acestui mediu social care este perceput direct, fără verbalism cu
conţinut moralizator şi interdictiv, în autenticitatea şi prin forţa spontană de manifestare, este
decisivă în formarea caracterului. Mediul social sănătos crează caractere sănătoase. Faptul că şcoala
românească acordă o importanţă sporită culturii civice reprezintă recunoaşterea implicită a mediului
social infestat, nesănătos, aflat în continuă degradare, în mijlocul căruia se formează primele
percepţii directe ale copiilor referitoare la conduita socială. Televiziunea, prin inflaţia de filme, de
emisiuni şi de reportaje de cea mai proastă calitate, influenţează decisiv toate aceste percepţii.
Cum poate contracara educatorul, prin exemplele indirecte, ale marilor personalităţi istorice,
culturale, din literatură, prin experienţa lui indirectă, valul ofensiv şi nociv al actualului mediu
social? Cum poate edifica educatorul prin poziţia lui socială, emanaţie directă a “remunerării după
buget”, că este el cel autorizat să facă uz şi să săvârşească “abuzul”, în cazul operării cu această
metodă?
Educaţia contemporană se află la răspântie tocmai prin faptul că trebuie să facă faţă unei
asemenea provocări. Deprecierea valorilor tradiţionale, deprecierea întregului sistem armonios de
valori în faţa forţei agresive a banului are dramatice repercursiuni, din nefericire, chiar şi asupra
modelelor directe care sunt apreciate de elevi, părinţi şi educatori. Dacă în condiţiile unei ierarhii
sănătoase a valorilor, în care părinţii şi educatorii nu erau confiscaţi de forţa obsesivă a banului,
modelul lor comportamental insufla încredere, stimula convingeri etice, declanşa conduite similare,
în împrejurările vieţii actuale, în care grija esenţială a aceloraşi “educatori-modele” este acaparată
exclusiv de timpul în care se reproduce banul, atunci nu trebuie să facem altceva decât să
înregistrăm neputinţa şi declinul iremediabil al întregului sistem de învăţământ împreună cu toţi
modelatorii care l-au proiectat: Forurile Legislative, Ministeriale, şi marii corupători de tineri întru
perfecţiune şi perfecţionare care sunt educatorii.
Responsabilitatea părinţilor şi a educatorilor faţă de exemplul pe care ei îl oferă generaţiei
tinere este anulată de realitatea dramatică a neîncrederii şi injuriilor aduse de părinţi educatorilor, a
generalizatei situaţii în care între educatori şi părinţi s-a interpus cortina de fier a tăcerii şi ignorării
univoce sau reciproce; Aceeaşi responsabilitate e anulată, din nefericire, pe de o parte unitatea care
există între codul verbal exprimat de părinţi şi de conduita şi de atitudinea lor, iar pe de altă parte
dizarmonia dintre spusele profesorilor şi atitudinile şi faptele lor.
Mediul total negativ, lipsit de orice protecţie în faţa influenţelor negative, trebuie să
determine o reevaluare a principiilor, obiectivelor şi metodologiei didactice, a temeliei pe care este
aşezată şcoala românească.

4) Metoda aprecierii şi a evaluării, sau a aprobării şi dezaprobării.

Este ansamblul de procedee prin care conduita elevului este stimulată, întărită şi dezvoltată;
sau dimpotrivă mustrată, condamnată, sancţionată şi, în general, estimată şi verificată. Excepţionala
influenţă a acestei metode de educare a elevului rezultă din deosebita sensibilitate a fiinţei umane
faţă de opinia adulţilor, faţă de recunoaşterea socială. Aprecierea educatorului, şi apoi aprecierea
socială, de grup, contribuie la formarea simţului autoaprecierii. Metoda aprecierii se referă la actul
moral săvârşit, pe care îl raportează la normele şi valorile morale ale societăţii [care?!!] ajutând atât
grupul, cât şi elevul să vadă moralitatea conduitei lor.

39
 Aprecierea conduitei elevului presupune cunoaşterea particularităţilor de vârstă, a
complexităţii actelor morale, precum şi a motivelor care pot determina un anumit mod de
comportament. Folosirea acestor metode, ca cea mai înaltă responsabilitate a educatorului, cere tact,
supleţe, efort de discernământ, o strădanie continuă de a observa în fiecare copil şi în fiecare situaţie
ceva nou.
Metoda evaluării în domeniul educaţiei moral-civice întâmpină mai multe dificultăţi decât în
domeniul celorlalte discipline. Cum rezultatele acestui tip de educaţie nu se reduc la însuşirea
simplă a cunoştinţelor, ci cuprind atitudini, sentimente, interese, motivaţii, conduite, aprecierea
devine mai complicată, dificilă decât notarea sau examinarea din domeniul instruirii; dar ansamblul
acestora nu-i diminuează importanţa.
Aprobarea este recunoaşterea şi aprecierea favorabilă a conduitei elevilor, a rezultatelor
activităţilor lor şcolare şi a conduitei lor civice, este rezultatul unei satisfacţii morale, stimulentul
consolidării însuşirilor pozitive. Mulţumirea, lauda, evidenţierea; pe de altă parte îndemnul,
încurajarea, ordinul pentru toate faptele săvârşite de elev, indiferent de importanţa lor, reprezintă
regula de aur a educaţiei.
Dezaprobarea este o apreciere nefavorabilă a acţiunilor elevilor, sensibilizându-i cu privire
la manifestările negative ale conduitei lor, prevenind şi constatând deficienţele de comportament.
Dezaprobarea cunoaşterii o diversitate de forme: observaţia, ironia, admonestarea,
mustrarea, avertismentul, ridicarea elevului în picioare, mutarea lui disciplinară într-o altă clasă,
scăderea notei la purtare, chemarea în faţa directorului etc. (a se consulta Regulamentul elevilor).
Puterea şi esenţa pedepsei constă în faptul că ea îl pune pe elev în situaţia de a-şi da seama
că a greşit şi că prin comportarea sa a adus prejudicii grupului. Efectul pozitiv al pedepsei este cu
atât mai mare cu cât educatorul se bucură de mai multă autoritate şi în aplicarea ei colegii îşi
manifestă opinia.
În aplicarea formelor aprobării şi dezaprobării trebuie să respectăm următoarele cerinţe
pedagogice:
- Aprobarea şi dezaprobarea să corespundă faptelor şi să fie aplicate numai după elucidarea
lor completă;
- Respectarea unei gradaţii în aplicarea formelor aprobării şi dezaprobării sporeşte
efectuleducativ;
- Pentru ca o formă a aprobării şi dezaprobării să nu-şi piardă eficienţa se recomandă să nu fie
prea des folosită şi mai ales faţă de acelaşi elev. Lauda prea des aplicată duce la aroganţă, iar
observaţia repetată la indiferenţă sau revoltă.
- Luarea în considerare a particularităţilor de vârstă şi a celor individuale. Educatorul trebuie
să folosească pentru cei timizi aprobarea chiar şi în cazul unor succese mai puţin importante,
iar pentru cei prea îndrăzneţi, capricioşi, observaţii mai aspre şi mai categorice, chiar dacă
dezbaterile lor nu sunt atât de grave;
- Pedeapsa să ocupe întotdeauna un loc subordonat în ansamblul aplicarea formelor aprobării
şi dezaprobării, ca să lichideze un conflict şi să nu provoace altele, să nu excludă
posibilitatea reabilitării, să condamne fapta nu omul, lăsând elevului speranţa că va învinge
şi va depăşi defectul de comportament înregistrat.
În concluzie, folosirea unei metodologii cuprinzătoare, în funcţie de eficienţa psiho-pedagogică şi
de obiectivele urmărite, în armonie cu formele de organizare ale activităţii şi cu cerinţele societăţii,
poate asigura formarea profilului moral-civic al elevilor.

40