Scepticismul

Scepticismul (din grecescul skeptios, cautator) este intr-un sens

general, doctrina filosofica potrivit careia nu putem obtine o cunoastere
sigura despre cum sunt lucrurile in realitate. Denumirea
de Scepticism este folosita si pentru a desemna o scoala din filosofia
antica greceasca. Scepticismul se opune dogmatismului.
Un sceptic global sau complet sustine ca oamenii nu au nici un fel
de cunoastere, ca pretentia de a cunoaste ceva este, fara exceptie,
incorecta. Un sceptic local sau partial sustine ca oamenii nu au
cunoastere in anumite domenii.
Scepticismul in antichitate
Atitudini sceptice au fost exprimate de mai multi presocratici.
Argumentele clasice ca simturile pot sa ne insele si ca expertii se
contrazic intre ei erau cunoscute. Primii reprezentanti ai scepticismului
metodic au fost filosofii greci Pyrrhon din Elis si Timon din Phlius iar
principalii reprezentanti ai scepticismului tarziu au fost: Enesidem,
Agrippa, Sextus Empiricus.
Principiul care sta la baza scepticismului este ideea ca oricarui
temei i se opune un temei deopotriva de convingator. Pyrrhonienii
nu afirma ca nici o propozitie nu poate fi cunoscuta, pentru ca aceasta
afirmatie este o pretentie de cunoastere. Pyrrhonienii sustin ca nu
exista temeiuri mai bune pentru a crede o propozitie decat pentru a o
nega. Dupa Diogenes Laertios, scepticii incercau sa rastoarne dogmele
tuturor scolilor dar ei nu enuntau nici una. Aristotel nu a luat in serios
indoielile scepticilor, in cartea a IV-a a Metafizicii discuta si respinge
unele pozitii sceptice iar in tratatul sau de psihologie “Despre
suflet” crede ca punctele de vedere ale scepticilor nu sunt sustinute in
mod serios.
Scepticismul modern
Scepticismul modern a inceput in secolul al XVI-lea, atunci cand a
crescut interesul pentru cunoastere si pentru scepticismul pyrrhonian
antic grec. Prezentarea cea mai importanta a scepticismului din acea
vreme a a fost cea a lui Montaigne in Apologie de Raymond Sebond.
Apogeul scepticismului secolului al XVII-leaapare in Dictionar istoric si
critic a lui Pierre Bayle.
Locke a propus o cale de a evita scepticismul, admitand ca nu
putem avea o cunoastere reala dincolo de intuitie si de demonstratie,
dar sustinand ca nimeni nu e atat de nebun incat sa se indoiasca de
faptul ca focul e fierbinte, ca pietrele sunt solide, etc. si ca experienta
infrange scepticismul.
Scepticismul lui Hume a fost cuprinzator. Sustinea ca singura cale
care ne poate duce dincolo de experienta imediata si anume
cunoasterea de tip cauzal, nu se bazeaza pe nici un principiu rational.
Primul efect al acestei crize sceptice din secolul al XVIII-lea a fost
aparitia criticismului.
Argumentele scepticismului global si critica lor
Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt:
 Argumentul dovezii
Scepticii spun ca orice judecata este indemonstrabila, pentru ca
orice dovada adusa in sprijinul enuntului ar avea nevoie ea insasi de o
dovada care trebuie la randul ei demonstrata si asa mai departe la
infinit, intrand intr-un regressum ad infinitum (regres la infinit) - fiecare
pas cerind logic un alt pas.
Criticii acestui argument sustin ca exista judecati evidente prin ele
insele, care n-au nevoie sa fie dovedite si care folosesc la
demonstrarea altor judecati. La un moment dat putem respinge un
element care pana atunci fusese o presupozitie considerata adevarata,
dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea increderii cognitive,
cunoasterea se poate imbunatati nu trebuie sa ajungem la defetism.
 Argumentul echilibrului
Scepticii spun ca orice argument s-ar folosi in sprijinul unui enunt,
intotdeauna este posibil de gasit sau de construit argumente pentru
contrariul lui. Argumentele pro si contra se gasesc in echilibru iar o
persoana rationala nu are mai multe motive sa creada ca enuntul este
adevarat decat sa creada ca opusul lui este adevarat.
Criticii acestui argument sustin ca nu este adevarat ca ambele
seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingatoare, de
valoroase. Cu toate ca ar putea exista doua fete ale aceleiasi situatii,
de cele mai multe ori, una iese invingatoare din motive intemeiate,
logice.
 Argumentul definitiei
Ca raspuns la afirmatia dogmaticilor ca definitiile servesc pentru
intelegere si pentru invatatura, scepticii sustin ca un obiect nu poate fi
definit decat daca este cunoscut in prealabil, prin urmare, definitia lui
nu adauga nimic la cunoasterea lui.
Estetica scepticilor
Scepticii spuneau ca desi frumosul si arta exista, nu poate exista o
cunoastere adevarata a lor si au atacat in special teoriile literaturii si
muzicii. Contra teoriei literaturii, scepticii sustineau ca utilitatea poeziei
este redusa si e chiar daunatoare pentru ca incetoseaza mintea. In
perioada elenistica, teoria literaturii era denumita „gramatica” iar
teoriticienii „gramatici” (de la grámma, „litera”). Scepticii considerau
„gramatica” imposibila, inutila si daunatoare.
Imposibila dupa urmatorul rationament: considerau ca teoria
literaturii inseamna fie cunoasterea tuturor operelor literare fie a
unora. Daca este cunoasterea tuturor operelor, atunci ar trebui sa fie
cunoasterea unui numar infinit de opere si pentru ca notiunea de infinit
depaseste capacitatea noastra de intelegere, acesta stiinta reprezinta o
imposibilitate. Daca este cunoasterea doar a unor opere, atunci nu e
stiinta.
Inutila – recunosteau faptul ca anumite opere literare cu caracter
educativ pot fi utile intr-o masura dar nu necesita explicatiile
teoreticienilor iar operele care necesita explicatii, care cer sa fie
elucidate nu servesc nici unui scop.
Daunatoare – printre operele literare sunt unele perverse,
demoralizante si daunatoare; orice teorie care se ocupa de astfel de
opere devine si ea cu necesitate daunatoare.
Paradoxul scepticilor
Atunci cand scepticul global afirma ca oamenii nu stiu nimic se
naste paradoxul scepticismului: daca intr-adevar oamenii nu stiu nimic,
atunci scepticul nu poate sti ca oamenii nu stiu nimic.