CUVÂNT ÎNAINTE

1. Această lucrare se adresează în primul rând studenţilor care pentru prima dată iau contact cu
aspectele teoretice ale "maşinii de fabricat zei" cum metaforic denumirea S.Moscovici psihologia socială.
Ca urmare, principalele obiective urmărite de noi sunt:
1. Structurarea unui fond informaţional flexibil posibil atât de îmbogăţit şi redimensionat pe
parcursul formării profesionale, cât şi de utilizat în abordarea problemelor ce ţin de domeniul
aplicativ al psihologiei sociale.
2. Stimularea curiozităţii în cunoaşterea domeniului psihologiei sociale şi dezvoltarea motivaţiei
intrinseci în însuşirea cunoştinţelor teoretico-practice oferite de bogata literatură de specialitate a
domeniului.
3. Abordarea creativă şi dintr-o pluralitate de perspective a temelor şi problemelor de
psihologie socială pentru ca studentul să fie capabil să ofere o multitudine de soluţii originale
"conflictului dintre individ şi societate", cum definea S.Moscovici ştiinţa psihologiei sociale.
4. Stimularea abilităţii de autoformare a propriilor abilităţi şi competenţe sociale necesare în
adaptarea continuă, progresistă şi performantă la cerinţele profesiei şi mediului social de viaţă.
2. Cui serveşte psihologia socială ?
Într-o anchetă realizată cu privire la prezentul şi viitorul psihologiei sociale, în rândul unor renumiţi
profesori de psihologie socială, la întrebarea "Cum, la ce şi cui poate servi astăzi psihologia socială?",
formulată de Adrian Neculau (1998, p.153), fondatorul şcolii de Psihologia câmpului social de la Iaşi,
cunoscutul psihosociolog Doise W. aprecia că această ştiinţă poate fi utilă "oricărui "om cinstit" care are
bacalaureatul, pentru a înţelege bine societatea în care trăieşte"; sau "cetăţeanului de rând pentru a evita să
fie manipulat".
Psihologia socială poate deschide multe căi spre o mai bună înţelegere a articulării între fenomenul
individual şi colectiv, afirma cu aceea ocazie Anne-Nelly Perret.
Posibilitatea utilizării cu eficienţă a cunoştinţelor oferite de psihologia socială este condiţionată, în
primul rând, de sensibilizarea la problematica acestei ştiinţe, prin instruirea ce ar trebui să aibă loc în ultimul
an de studii secundare, atenţiona Doise W. Pe aceeaşi coordonată a sensibilizării şi stimulării interesului faţă
de conţinuturile cursului de psihologie socială, noi propunem, iniţial, realizarea tehnicii "De ce ?" din
metodologia creativităţii (vezi fig.1.)
Dezvoltarea acestei tehnici în colaborare cu studenţii are câteva avantaje:
a. conştientizează pluralitatea situaţiilor în care se pot utiliza cunoştinţele de psohologie socială;
b. dezvăluie multiple perspective din care pot fi abordate problemele;
c. atenţionează asupra necesităţii îmbogăţirii fondului informaţional dar şi formării abilităţilor
pentru aplicare practică;
d. constituie o invitaţie la dezbateri creative la curs sau la seminarii;
 e. cu fiecare generaţie de studenţi se poate reformula şi dezvolta această tehnică dezvăluind noi
domenii de utilizare a psihologiei sociale.
În întâmpinarea tematicilor de psihologie socială propunem însuşirea modelelor de abordare creativă
a problemelor, susţinând modelul gândirii brâncuşiene, strategiile primare ale creativităţii (capturarea,
provocarea, depăşirea graniţelor şi învăluirea) şi metodele şi tehnicile de rezolvare creativă/inventivă.
Considerăm că în acest mod studenţii vor fi capabili să asimileze conţinuturile, să le analizeze, să
încerce alte rezolvări, soluţii şi experimente, să le poată utiliza şi transfera în diferite situaţii.
3. Un secol de psihologie socială a antrenat elaborarea unei bogate literaturi de specialitate aflată în
continuă creştere. Ea oferă teorii şi modele explicative ale proceselor şi fenomenelor psihosociale, sunt
delimitate legi şi efecte ce acţionează în derularea unor procese psihosociale, se conturează sau se
explică diferite consecinţe ale acţiunilor factorilor sociali în diverse situaţii sociale mai mult sau mai
puţin controlate.
Există, pentru cel interesat de domeniul psihologiei sociale numeroase tratate (Moscovici S., 1984;
Feldman R.S., 1985; Brehm S. Sharon; Kassin S.M., 1990; Neculau A., 1996; Cristea D., 2000 etc.) şi
lucrări de specialitatea pe diferite probleme ale psihologiei sociale (de exemplu, cu privire la câmp, la
schimbare, la conflict).
Cursul nostru se dovedeşte a fi un ghid pentru studentul care face cunoştinţă cu domeniul psihologiei
sociale. Este în acelaşi timp, un îndrumător în a aborda orice problemă după modelele gândirii creative, între
care se impune modelul gândirii brâncuşiene.
TEHNICA „DE CE”
PAS I: Situaţia problemă Trebuinţa de a urma un curs de psihologie socială.
PAS II: Formularea spontană Cum să ne însuşim cursul de psihologie socială?
PAS III: De ce să ne însuşim psihologia socială?
PAS IV: Trei răspunsuri la întrebarea „ de ce ”
1. Pentru a înţelege ce simt şi cum se 3. Pentru a-ţi forma abilităţile de a cucerii
2. Pentru a optimiza adaptarea socială;
comportă oamenii în societate; puterea socială;
PAS V: Reformulare: Cum? În ce mod? În ce fel?
1. În ce mod putem înţelege ce simt şi
2. În ce moduri putem optimiza 3. Cum putem forma abilităţile de a cuceri
cum se comportă oamenii în
adaptarea socială? puterea socială?
societate?
PAS VI: De ce?
3)Pentru
2)Pentru a creşterea
1)Pentru a 2)Pentru a şti 1)Pentru a fi
3)Pentru a promova stimei de 2)Pentru a fi 3)Pentru a
şti să cum eficienţi în
dezvolta democraţia sine şi 1)Pentru a fi competenţi din ne impune
rezolvăm şi funcţionează activitatea
comportamente ‚ schimbarea realizarea lideri; punct de vedere în plan
să controlăm relaţiile socio-
prosociale; şi valorile unui statut social; social;
conflictele; interpersonale; profesională;
umane; social
ridicat;
PAS VII: Reformulare: Cum? În ce mod? În ce fel?
3)Cum să
1)Cum
2)Cum să 2)Cum să creştem
putem 1)Cum să fim 2)Cum să
aflăm în ce 3)Cum să promovăm stima de 3)Cum să ne
cunoaşte eficienţi în 1)Cum să devenim
mod dezvoltăm democraţia sine şi impunem în
metodele de activitatea devenim competenţi din
funcţionează comportamente ‚ schimbarea realizarea plan social
control şi socio- lideri? punct de vedere
relaţiile prosociale;? şi valorile unui statut ?
rezolvare a profesională? social?
interpersonale? umane? social
conflictelor?
ridicat?
PAS VIII: De ce ?
A
1)Pentru a 2)Pentru a 3)Pentru a 1) Pentru a şti 2) Pentru a 3) Pentru a 1) Pentru 2) Pentru 3) Pentru o
produce reduce efectele preveni să cultivăm promova optimiza progresul reducerea integrare
 viaţa
relaţii
nocive ale escaladarea relaţii grupurilor comportamentelor eficientă a
schimbarea; interpersonale umanităţii;
conflictelor; conflictelor; interpersonale; de antisociale; indivizilor;
utile nouă;
apartenenţă;
B
3) Pentru
2) Pentru a 2)v Pentru a fi
1) Pentru a 2) Pentru a 3) Pentru 1) Pentru o integrare şi 1) Pentru 3)Pentru a fi
facilita mulţumiţi şi a ne
promova în obţine progresul viaţă colaborare realizarea de energizaţi în
progresul accepta mai uşor
carieră; performanţe; economiei; civilizată; pe plan sine; autodepăşire
social; personalitatea;
mondial;
C
3) Pentru a
1) Pentru a aduce
1)Pentru a 3) Pentru a 3) Pentru a
1) Pentru a ne 2) Pentru a obţine contribuţii
ne manifesta 2) Pentru a mobiliza influenţa 2) Pentru a fi
integra la face faţă unor puterea la
potenţialele conduce pe grupuri, mase pozitiv valorizaţi de
nivel superior fenomene socială(pentru rezolvarea
în alţii; în realizarea viaţa ceilalţi;
în profesie; sociale; a ajunge marilor
colectivitate; unor obiective; socială;
parlamentar); probleme
sociale;
Cum ne ajută psihologia socială să devenim actori sociali performanţi?
Cum să devenim actori sociali performanţi?
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ – ŞTIINŢA AFIRMĂRII INDIVIDULUI ÎN SOCIETATE

CUVÂNT ÎNAINTE...................................................................................................................1
PSIHOLOGIA SOCIALĂ – ŞTIINŢA AFIRMĂRII INDIVIDULUI ÎN SOCIETATE...........6
1. Psihologia socială – « Instrument esenţial pentru înţelegerea şi optmizarea existenţei »...6
2. Obiectul, domeniul şi problematica psihologiei sociale.....................................................6
2.1. Psihologia socială - definiţie........................................................................................6
2.2. Relaţia între social şi psihologic..................................................................................8
2.3. Problematica şi ramurile psihologiei sociale...............................................................9
2.3.1. Problematica psihologiei sociale...........................................................................9
2.3.2. Ramuri ale psihologiei sociale............................................................................10
3. Principii şi obiective ale psihologiei sociale.....................................................................11
4. Elemente de istoria psihologiei sociale ............................................................................13
4.1. Etape în construirea şi afirmarea psihologiei sociale ................................................13
4.2. Constituirea psihologiei sociale academice în România............................................17
4.3. Consideraţii conclusive..........................................................................................21
Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar.........................................23
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................24
PSIHOLOGIA SOCIALĂ – ŞTIINŢA AFIRMĂRII INDIVIDULUI ÎN SOCIETATE

1. Psihologia socială – « Instrument esenţial pentru înţelegerea şi optmizarea

existenţei »
Fie că definim psihologia socială ca ştiinţa : « rezolvării conflictului dintre individ şi
societate » din exteriorul sau din interiorul lui ; ştiinţa individuării dirijate sau a construirii
personalităţii sub influenţa mediului social ; sau « maşina de fabricat zei » în continuă inovare,
trebuie să recunoaştem că este o ştiinţă fascinantă şi totodată foarte atractivă de la vârsta
adolescenţei până la anii senectuţii. Toţi dorim fie să cunoaştem şi să stăpânim arta de a ne
afirma şi impune în social, fie să cucerim puterea şi să influenţăm destinul celorlalţi, fie să ne
realizăm în profesie şi societate adaptându-ne uşor la schimbare, prevenind şi/sau controlând şi
rezolvând conflictele, inventând noi metode şi tehnici de formare şi învăţare socială, programe
de antrenare a inteligenţei sociale, elaborând cursuri şi lucrări pe tematica generoasă oferită de
psihologia socială, fie dorim pur şi simplu de a ne însuşi arta de a trăi fericiţi printre alţi oameni.
Secolul XX a fost un secol favorabil pentru fundamentarea şi afirmarea ca ştiinţă a
psihologiei sociale. Conturarea unei imagini ştiinţifice cât mai realiste asupra genezei şi
dezvoltării psihologiei sociale este un proces complex care implică un efort imens din partea
cercetătorului domeniului. Un exemplu îl constituie lucrarea „Un secol de psihosociologie”
elaborată de cunoscutul psihosociolog Septimiu Chelcea (1998).
Ca şi psihologia, în general, psihologia socială are o istorie de o sută de ani, dar,
subliniază Septimiu Chelcea, (1998, p.3) „nu mai poate fi privită azi ca o rudă săracă a
psihologiei sau sociologiei. Prin numărul impresionant de cercetări şi acumulări teoretice şi mai
ales prin rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale (producţie
materială, educaţie, comunicaţii în masă, marketing şi publicitate, ocrotirea sănătăţii, organizare
socială) psihologia socială tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important în sistemul ştiinţelor
socio-umane”.
Afirmarea şi impunerea psihologiei sociale a ţinut, pe parcursul secolului trecut, de
prezenţa şi pertinenţa cu care reprezentanţii ei au răspuns la provocările sociale, au delimitat
consecinţele unor fenomene şi procese sociale, au conturat posibilităţi de prevenire sau depăşire
a unor evenimente sociale. La ora actuală, datele de care dispune psihologia socială cu privire la,
de exemplu, conflicte, influenţa socială, manipulare, fenomene de grup, sinele social,
reprezentări sociale, promovare şi marginalizare socială etc., se pot constitui ca fundament al
unor programe de însuşire a artei de a te individua şi impune în social.
Aşa cum afirma şi Cristea D. (2000, p.5) „psihologia socială oferă o perspectivă sintetică
asupra existenţei umane şi totodată un instrument esenţial pentru înţelegerea şi optimizarea
existenţei noastre de zi cu zi”.

2. Obiectul, domeniul şi problematica psihologiei sociale.

2.1. Psihologia socială - definiţie

Istoricii, filozofii, psihologii, scriitorii, în încercarea lor de a înţelege lumea, s-au
confruntat cu problemele omului ce trăieşte într-o societate, cum ar fi: problema conflictelor, a
comunicării umane, a relaţionării, a receptării informaţiei (manipulării), a conflictelor între
generaţii şi au încercat să le analizeze, să ofere soluţii.
Platon (427 – 347 îen) în dialogul „Republica” recomanda că societatea ar trebui să fie
formată din trei caste: cea a filozofilor, a gardienilor şi a agricultorilor şi meseriaşilor
Aristotel (384 – 322 îen.) în lucrarea „Politica”, analizează trei forme de guvernare:
monarhia, aristocraţia şi republica, subliniind că ele pot degenera în tiranie, oligarhie şi
demagogie. Tot Aristotel, în lucrările de etică, conturează o adevărată teorie despre relaţia de
prietenie specificând că pentru stabilirea relaţiei de prietenie se cer trei precondiţii: existenţa a
cel puţin doi oameni, sentimentele să fie reciproce, indivizii să-şi dea seama de reciprocitatea
sentimentelor (Apud Chelcea S., 1998, p.17).
Aristotel afirma că „a trăi împreună înseamnă a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a trăi la
laolaltă înseamnă a simţi împreună şi a cunoaşte împreună”. Această afirmaţie a fost considerată
de M. Ralea şi T. Herseni (1966, p.196) ca cea mai potrivită definiţie a psihologiei sociale.
După constituirea ei ca ştiinţă pe parcursul unui secol s-au elaborat diverse definiţii
pentru psihologia socială, o prezentare şi analiză succintă fiind realizată de mai mulţi specialişti
români şi străini (Feldman RS, 1985; Sharon Brehm şi S. Kassin, 1990; P. Golu, 2000; E. Bujor,
2000; Ana Tucicov-Bogdan şi colaboratorii, 1981).
Noi vom opta aici în primul rând pentru definiţia delimitată de Sharin Brehm şi S.M.
Kassin (1990, p.6). Ei definesc psihologia socială astfel: psihologia socială este studiul ştiinţific
al modului în care indivizii gândesc, simt şi se comportă în situaţii sociale. Este „studiu ştiinţific”
existând multe moduri de a înţelege cum gândesc, simt şi se comportă oamenii. Noi cunoaştem
aceasta din filme, cărţi, povestiri etc. Ceea ce face să difere psihologia socială de înţelegerea
umanistă şi artistică este tocmai baza ei ştiinţifică. Psihologia socială este o ştiinţă şi în studiul
condiţiei umane ea aplică metode ştiinţifice (precum: observarea, experimentul, descrierea,
măsurarea, etc.) elaborează legi şi teorii explicative ale fenomenelor sociale.
Psihologia socială este o ştiinţă a modului în care individul se comportă. Multe alte
discipline ştiinţifice (antropologia, ştiinţele politice, sociologia etc.) studiază comportamentul
uman. Toate sunt ştiinţe sociale. Ştiinţele sociale diferă însă, în modul în care îşi pun întrebarea
în legătură cu comportamentul uman şi în metodele utilizate pentru a răspunde la aceste întrebări.
O divergenţă între psihologia socială şi celelalte ştiinţe sociale este dată de nivelul analizei.
Multe dintre ştiinţele sociale studiază oamenii în termeni de „naţionalitate”, „rase”, „clase
sociale”. În contrast, psihologia socială studiază individul ce se afirmă într-o realitate socială.
Când psihologul social studiază grupul de oameni, el accentuează asupra comportamentului
individului în contextul de grup.
Ce sunt situaţiile sociale? Atât psihologia cât şi psihologia socială se pot defini ca ştiinţe
care studiază comportamentul uman, amândouă pornind de la individ. Dar, psihologia socială se
ocupă cu studierea modului în care oamenii gândesc, se percep, se simt unii pe alţii,
interacţionează unii cu alţii, se influenţează şi comunică între ei. Vom completa această definiţie
cu elaborările lui S. Chelcea care conturează şi precizează obiectul şi domeniul psihologiei
sociale.
Septimiu Chelcea defineşte psihologia socială ca studiul ştiinţific al interacţiunii
componentelor umane prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social. Ea studiază
totodată rezultatele acestei interacţiuni, stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup,
personalitatea. Este un domeniu de cunoaştere interdisciplinar, unitar şi relativ independent, în
expansiune (Chelcea S, 1998, p.3).
Psihosociologia, afirmă autorul citat, constituie un domeniu interdisciplinar de studiu
aflat nu numai la confluenţa psihologiei cu sociologia, ci şi cu ştiinţele politice, juridice,
economice, biologice şi chiar tehnice. Dezvoltarea psihosociologiei e impulsionată de progresele
fiecărei discipline ştiinţifice care contribuie la definirea domeniului de studiu al acestei discipline
comportamentale.
Ca să putem înţelege mai exact obiectul acestei discipline, psihosociologii moderni
consideră că trebuie să luăm în considerare aspectul interdisciplinar al ei, al emergenţei şi
dezvoltării sale crescânde, ce provin din faptul că nici sociologia, nici psihologia singure nu pot
explica integralitatea conduitelor umane concrete.

În explorarea şi înţelegerea psihologiei sociale, specialiştii, (Golu P., 2000, p.14), ţin cont
de două teze:
1. Nimic nu există în psihologia umană care să nu fi fost influenţat şi condiţionat social.
2. Nimic nu este în societate care să nu aibă corespondenţe şi implicaţii psihologice.
 2.2. Relaţia între social şi psihologic
Societatea participă de la început la funcţionarea şi dezvoltarea proceselor psihice umane,
prin aceasta devenind sursa umanizării, a culturalizării individului, a asimilării unor valori
spirituale. „O personalitate se naşte din conflictul cu o altă personalitate” (P. Botezatu).
Omul nu este numai un rezultat ci şi un teren iniţial, un „summum de condiţii interne”, de
potenţiale la început de natură biologică. Devenirea lui ca fiinţă socială rezidă în transformarea
acestor potenţiale sub acţiunea socială. Individuarea ca proces al construcţiei şi reconstrucţiei
personalităţii are loc într-o realitate socială.
Este un truism să spunem că omul este o sinteză bio-psiho-socială şi culturală, delimitată
într-o formulă particular individuală. Delimitând intersecţia socialului cu psihologicul, P. Golu
(1989, p.18) realizează imaginea „socialului contaminat psihologic” şi a psihologicului
contaminat social, conturând sfera fenomenelor psihosociale.
Socialul reprezintă pentru psihologic modalitatea de obiectivare, de validare a
corectitudinii, a constituirii şi funcţionării lui. Psihologicul insuflă viaţă structurilor sociale, le
dinamizează, le umanizează.
Există o permanentă stare de tensiune între psihologic şi social, atât în planul exterior cât
şi în planul interior. De exemplu, conflictele intrapsihice sunt generate uneori de indecizia de a
abandona valorile proprii în favoarea celor colective; motivaţia externă normativă poate bloca
manifestarea creativităţii.
Între cele două planuri există o dinamică permanentă care ajută la ajustarea şi echilibrarea
lor. Ca urmare, afirmă psihologii sociali, domeniul propriu al psihologiei sociale este în esenţă
acela al interacţiunii dintre: procesele sociale şi cele psihologice la nivelul conduitelor concrete
(de exemplu rolul motivaţiei în rezolvarea conflictelor şi manifestarea lor în conduită); persoane
diferite în cadrul vieţii cotidiene (de exemplu relaţie elev-profesor; candidată miss-juriu);
aprecierea obiectivă şi cea cu semnificaţie trăită la nivelul de agent de situaţie (actor social).
Rezultatul conlucrării, apropierii şi contopirii socialului cu psihologicul îl constituie
apariţia şi manifestarea unui nou nivel de realitate pentru care definitorii sunt alte determinări
calitative. Această nouă realitate denumită prin conceptul de „fenomen psiho-social”. La nivelul
conştiinţei individuale şi/sau colective se structurează ca un efect al fenomenelor psiho-sociale
conştiinţa colectivă. Fenomenul psihosocial – apreciază Golu P. (2000, p.13) se obţine printr-un
proces de interpătrundere între social şi psihologic, fiecare termen trecând pe teritoriul celuilalt şi
fuzionând cu el la un nivel superior. Sarcina psihologiei sociale este aceea de a se ocupa de
studiul producerii fenomenului psihosocial, în ipostaza lui valorică pozitivă sau negativă.
O realitate care poate fi acoperită de acest concept este „interacţiunea socială” care poate
fi intrapsihică, interpersonală şi interpsihică (Golu P. 1998).
Printre autorii conceptului de „interacţiune socială” amintim pe Kurt Lewin, creatorul
orientării psihodinamice în psihologie, M. Sherif, C.G. Homans, T. M. Newcomb, C.P.
Hollander, S. Moscovici.
Relaţiile interpersonale de comunicare, opiniile, mentalităţile sunt considerate moduri
particulare de manifestare a procesului interacţiunii psihosociale
Psihosociologul R.F. Bales (1970) a elaborat o teorie despre o personalitate
interpersonală, accentuând astfel, esenţa procesului de formare a personalităţii umane în cadru
interpersonal pe de o parte, pe de altă parte pe specializarea ei în proiectarea comportamentului
interpersonal.
O formă fundamentală de interacţiune este comunicarea interumană. Ea oferă
posibilitatea contactului cu gândirea celuilalt. Mecanismul comunicării include codarea
informaţiei cu ajutorul simbolurilor; comportamentele de emisie-recepţie a mesajului; decodarea
şi interpretarea mesajului.
Interlocutorii au posibilitatea să evalueze schimburile lor de mesaje prin feed-back, care
de fapt ne arată eficienţa acestor schimburi de mesaje. Printre tipurile de comunicare distingem şi
funcţie de criteriile de clasificare: comunicare empatică, agresivă, non-agresivă, creativă etc., sau
comunicare verbală, nonverbală, paraverbală.
 O altă problemă importantă a psihologiei sociale este aceea a relaţiilor interpersonale în
cadrul grupului. Grupul favorizează contactul cu alter-ego, includerea fiecăruia într-o formulă
convenţională convenabilă, manifestarea şi formarea sa prin grup. În cadrul microgrupului se
continuă interacţiunea până la stocarea şi condensarea ei în structuri procese, fenomene, norme şi
însuşiri de grup. Putem afirma că viaţa fiecărui om este o viaţă de relaţie desfăşurată într-un
câmp social în care „sub influenţa relaţiilor interpersonale şi a experienţei sociale pe care o
acumulează, viaţa lui capătă sens şi semnificaţie, el se individuează şi maturizează devine
personalitate atât în sens individual cât şi ca valoare socială (vezi şi P. Andrei, 1997, pp. 214-
215).
Într-o sinteză asupra definiţiilor date în timp psihologiei sociale şi asupra contribuţiilor
aduse la conturarea obiectului acestei ştiinţe, E. Bujor (2000, pp. 21-24) afirmă cu pertinenţă că
psihologia socială este: o ştiinţă complexă pentru că tot complexe sunt şi fenomenele
psihosociale pe care le studiază; o ştiinţă de graniţă în relaţie cu mai multe ştiinţe: astrofizica,
chimia, fizica, biochimia, psihologia, psihofiziologia, sociologia, istoria, economia, pe care le
reuneşte pentru a putea studia fenomenele şi procesele psihosociale.

2.3. Problematica şi ramurile psihologiei sociale

2.3.1. Problematica psihologiei sociale

Când se discută domeniul psihologiei sociale diversitatea definiţiilor sintetizează
problematica psihologiei sociale. După P. Golu (2000, pp. 28-30), următoarele opt probleme
mari pot fi incluse în obiectul psihologiei sociale:
1. trăsăturile psihice formate la om în calitatea lui de exponent al unei anumite
epoci istorice, orânduiri, clase sociale, naţiuni, profesii, vârstă, sex;
2. particularităţile manifestării tuturor componentelor psihologiei individuale –
trebuinţe, interese, voinţă, sentimente, dispoziţii, convingeri, deprinderi, atracţii
– în colectiv şi în masa de oameni;
3. particularităţile psihologice structurale ale diferitelor grupuri sociale;
4. procedee de comunicare şi de interinfluenţare psihosocială a indivizilor în
cadrul grupurilor şi ai grupurilor între ele;
5. particularităţile mecanismului motivaţiei conduitei individului în grup şi în
activitatea totală a membrilor diferitelor grupuri;
6. particularităţile mecanismului psihologic al reflectării mediului social şi al
influenţării lui de către membrii diferitelor grupuri sociale şi ai maselor de
oameni;
7. legile conduitei de grup şi colective;
8. legile dinamicii şi formării psihologiei sociale a diferitelor grupuri, straturi sau
clase sociale;
9. psihologia socială medicală îşi propune să studieze influenţa comunicării
medic-pacient asupra actului medical, impactul darului în relaţia dintre medic
şi pacient, influenţa condiţiilor de viaţă în apariţia şi manifestarea bolilor

Domeniul psihologiei sociale este foarte cuprinzător, cu arii tematice diverse, acoperite
fiecare de zeci de cercetări şi studii. Într-o listă a temelor majore în psihologia socială, Feldman
R.S. (1985, pp. 6-7) prezintă 22 de teme din aria proceselor de grup, a atracţiei interpersonale şi
influenţei sociale dintre care reţinem pentru exemplificare:
• motivaţia realizării şi performanţa socială;
• atitudinile şi schimbarea lor;
• atribuirea;
• percepţia socială;
• factorii sociali şi dezvoltarea personalităţii;
• agresiunea atracţia şi afilierea;
 • conformismul şi complianţa;
• rolurile de sex şi influenţa socială;
• distanţa interpersonală;
• cercetări interculturale;
• procesele de grup, relaţii interetnice;
• cercetări cu privire la lege şi criminalitate etc.
Psihologia socială acoperă o arie largă a comportamentului dar accentul principal este
pus de psihologii sociali pe modul în care proceselor psihoindividuale (gândire, simţire, etc.)
sunt influenţate de interacţiunea cu alţii.
Pentru înţelegerea comportamentului social în cercetările lor, psihologii sociali sunt
orientaţi de teorii consistente şi legi pe baza cărora se dau explicaţii şi se fac predicţii asupra
fenomenelor psihosociale.

2.3.2. Ramuri ale psihologiei sociale

Pe parcursul unui secol domeniul psihologiei sociale s-a diversificat aşa cum s-au
diversificat şi extins activităţile, relaţiile şi comportamentele oamenilor. Psihologia socială a
trebuit să acopere şi să propună explicaţii şi soluţii de rezolvare fenomenelor şi problemelor
psihosociale noi, să aprofundeze investigaţiile şi experimentările pentru a transfera şi aplica
teoriile, principiile şi explicaţiile la noile ramuri, o dezvoltare marcantă cunoscând domeniul
aplicativ al psihologiei sociale. De exemplu în industrie s-a dezvoltat o psihologie socială
industrială axată pe studiul sistemului social al întreprinderii şi al relaţiilor umane din grupurile
de muncă, pe motivaţia şi satisfacţia în muncă, pe raportul industrie şi problemele comunităţilor
umane etc. )vezi T. Sârbu, D Tompea, 1996). În domeniul educaţiei psihologia socială a devenit
interesată de problemele apărute în spaţiul şcolar şi extraşcolar dezvoltându-se ramura
psihologiei sociale şcolare.
Există un consens între specialişti în ce priveşte larga şi continua diversificare a ramurilor
psihologiei sociale, preocuparea lor vizând pe de o parte delimitarea domeniului, obiectelor şi
sarcinilor fiecărei ramuri în parte şi pe de altă parte stabilirea raporturilor dintre aceste ramuri şi
alte ştiinţe socio-umane.
Într-un studiu asupra ramurilor psihologiei sociale P. Golu (2000, pp. 53-56) structurează
dimensiunile domeniului ca sistem teoretic şi aplicativ. El stabileşte şi prezintă ramurile
psihologiei sociale funcţie de ansamblul de relaţii materiale şi spirituale şi obiectivele şi
problemele specifice fiecăruia dintre ele.
Ramurile psihologiei sociale care se ocupă cu studiul relaţiilor sociale spirituale sunt:
psihologia socială a vieţii politice, psihologia socială juridică, psihologia socială a
moralei, psihologia socială şcolară, psihologia socială a artei, psihologia socială a ştiinţei,
psihologia socială a religiei.
• psihologia socială a vieţii politice – căreia i s-au consacrat lucrări încă din antichitate
şi care îşi propune abordarea psihologică a vieţii politice a societăţii şi delimitează
efectele psihosociale pentru eficientizarea acţiunii şi vieţii politice;
• psihologia socială juridică - având ca obiect de studiu fenomenele psihosociale
implicate şi relaţia dintre legislaţie şi conduita oamenilor;
• psihologia socială a moralei – al cărui obiect îl constituie studiul normelor etice, al
mecanismului psihologic al funcţionării şi însuşirii normelor etice;
• psihologia socială şcolară – ce studiază fenomenele psihosociale ce apar în grupurile
şcolare, relaţiile dintre actorii sociali implicaţi în educaţie etc., şi propune de exemplu
strategii de abordare a conflictelor didactice, strategii de însuşire şi facilitare a
componentelor psihosociale la elevi etc.;
• psihologia socială a artei – preocupată de aspectele psihosociale ale genezei actului
creaţiei, de influenţa factorilor sociali asupra receptării operelor de artă, de condiţiile
 psihosociale facilitante dezvoltării gustului pentru frumos la nivel individual şi de grup
etc.;
• psihologia socială a ştiinţei – ale cărei obiective sunt: cercetarea izvoarelor
psihosociale ale ştiinţei; studiul influenţei climatului psihosocial asupra stilului gândiri
ştiinţifice, a caracterului cercetării etc.;
• psihologia socială a religiei – care abordează reprezentările şi sentimentele cu
conţinut religios, impactul trăirilor religioase asupra vieţii sociale, contribuţia religiei
la adaptarea socială şi integrarea oamenilor
Ramurile psihologiei sociale care studiază relaţiile social-materiale (relaţiile de producţie,
de schimb, de consum, relaţiile vieţii cotidiene) sunt: psihologia socială industrială; psihologia
socială comercială; psihologia socială agrară; psihologia vieţii cotidiene (unde întâlnim:
psihologia socială a familiei, psihologia socială a loisirului (timpului liber), psihologia socială
clinică etc.).
Deşi aceste ramuri ale psihologiei sociale sunt considerate preponderent aplicative, în
general în cadrul fiecărei ramuri a psihologiei sociale fie că ţin de relaţiile spirituale sau de cele
materiale, vom delimita o componentă de cercetare fundamentală, de studiere a fenomenelor şi
proceselor sociale ??? (pg. 16c) ...cu finalitate practică.
În cadrul fiecărei ramuri se conturează eforturile specialiştilor de a descoperi şi de a oferi
date, norme, sugestii, pentru optimizarea activităţii oamenilor în cadrul relaţiilor sociale din
ramura investigată de exemplu. În ultimele decenii ale secolului XX s-a afirmat necesitatea
dezvoltării unei psihologii sociale a creativităţii datorită implicaţiilor acestui potenţial uman în
progresul social. Tereza Amabile în 1983 publică la New York lucrarea „The Social Psychology
of Creativity” în care propune un model componenţial explicativ al creativităţii. Contribuţii în
ramura psihologiei sociale a creativităţii au la noi Mihaela Roco (1979) şi Ana Stoica (1983),
Anca Munteanu (2001), Mariana Caluschi (2001).

3. Principii şi obiective ale psihologiei sociale

În cursul constituirii şi afirmării psihologiei sociale ca ştiinţă autonomă s-au delimitat şi
precizat principii teoretice cu caracter general evidenţiate de lucrările psihologilor sociali, ce
structurează şi conturează problematica domeniului.
Aceste principii, după aprecierea lui D. Cristea (2000, p.9) fundamentează demersul
epistemologic al psihologiei sociale contemporane. Autorul citat prezintă şase repere şi principii
teoretice. Un principiu se referă la faptul că procesele psihice de cunoaştere şi reglatorii ale
individului sunt dimensiuni al e vieţii psihice individuale al căror conţinut şi dinamică sunt strict
determinate în ontogeneză de complexul proces al socializării, al învăţării şi integrării sociale a
individului.
Alt principiu evidenţiază ideea că în orice moment al existenţei sale conduita subiectului
se manifestă în forme „induse şi modulate socio-cultural fiind aproape totdeauna reacţii de
răspuns la solicitările mediului social”.
Chiar şi conduitele care răspund unor impulsuri biologice primare de natură instinctuală
sunt reglate cultural prin modalităţile de satisfacere ale acestora, se stipulează în alt principiu.
În ce priveşte conţinutul vieţii psihice conştiente acesta rezultă univoc „din trăirea unei
experienţe sociale fixate în urma unei condiţionări realizate la nivel bio-psihic.
Principiul referitor la comportamentul individual arată că acest comportament cât şi
trăirile psihice conexe privesc particularităţile de conţinut şi formă de manifestare când individul
este integrat într-un grup, fapt ce dă naştere la o „fenomenologie psihosocială aparte, guvernată
de legi specifice, distincte de cele care acţionează la nivel psihoindividual.
Un ultim principiu se referă la caracterul general şi biunivoc al interacţiunii individual-
social. Interacţiunea se desfăşoară pe multiple planuri şi în timp ce structurile socio-culturale
condiţionează fundamental viaţa psihoindividuală a membrilor societăţii, în acelaşi timp ei îşi pot
influenţa în anumite condiţii viaţa grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor din care fac parte.
 Pe baza celor şase principii generale care se referă, după cum s-a constatat, la raporturile
dintre conţinutul vieţii psihice şi experienţa socială a individului, dintre conduita şi
comportamentul individual şi determinarea socio-culturală a acestuia şi la caracteristicile
interacţiunii individual-social, D Cristea (2000, p.10) a delimitat 16 arii problematice şi direcţii
concrete pentru cercetare experimentală şi aplicativă de interes major în psihologia socială.
Aceste direcţii au în vedere problema influenţei factorilor sociali, a modelelor şi normelor
socio-culturale asupra proceselor psihice individuale şi a dezvoltării personalităţii; problematica
relaţiilor psihosociale: personale, interpersonale, grupale, organizaţionale, afective, de
comunicare, de influenţă, de realizare a sarcinilor; problematica microgrupurilor sociale, a
proceselor şi fenomenelor psihosociale implicate în funcţionarea organizaţiilor , formarea şi
manifestarea opiniei publice, problematica optimizării raporturilor umane, probleme de geneză şi
dinamica atitudinilor, stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminărilor sociale, probleme de
patologie socială etc.
Se constată o largă deschidere a direcţiilor de cercetare implicate în psihologia socială,
posibilitatea generării de noi teme şi subteme specifice domeniului.
Alăturăm celor reliefate de D. Cristea referitor la problematica psihologiei sociale
aplicative şi reflecţiile reputatului psihosociolog român P. Golu (2000, p.14) cu privire la
sarcinile psihologiei sociale. „Ea trebuie să dea acces la om şi la lumea lui internă, ţesută din
expectanţe, aspiraţii şi vise, să intre în conexiune cu mintea şi inima omului, propunând un
model plauzibil de descifrare a complexităţii umane şi a cadrului ambiental. Ea trebuie să
întreprindă studiul agenţilor umani care insuflă viaţă proiectului social, scoţând în evidenţă
importanţa prestaţiilor care implică iniţiativă, spirit întreprinzător, creativitate”.
Ilustrul psihosociolog român a realizat, astfel, o sinteză creativă asupra principalelor
obiective ale psihologiei sociale, aceste sarcini regăsindu-se şi între obiectivele pe care şi le
propun psihologii sociali la nivel european.
Actor principal la naşterea psihologiei sociale din Europa de Vest, după cum singur o
mărturiseşte, S. Moscovici (1996, p.7) conturează câteva sarcini-obiective de ultimă oră, am
afirma, pentru dezvoltarea psihologiei sociale în Europa de Est.
Prima sarcină pentru psihologii sociali europeni este să facă în est ceea ce a fost făcut în
vest, adică „să prelungească activ şi deliberat munca de edificare a ştiinţei începută cu 50 de ani
in urmă”, să creeze laboratoare, centre de cercetare, reviste pentru a hrăni o viaţă ştiinţifică nouă
şi variată. S. Moscovici speră ca această sarcină de pionerat să fie realizată de tânăra generaţie
angajată în a construi o psihologia socială puternică şi în Europa de Est.
A doua sarcină este legată de orientarea psihologilor sociali din Europa de Vest către
înţelegerea noilor probleme ale Europei la acelaşi nivel cu alte ştiinţe umaniste. S. Moscovici
aprecia în 1996 că „viitorul majorităţii ştiinţelor umaniste se joacă, paradoxal, în Europa de Est
[...]. Acesta va fi locul unde vor fi testate teoriile noastre şi metodele de tratare a noului şi
necunoscutului”. Moscovici consideră o oportunitate posibilitatea de a colabora cu tinerele
talente din Europa de Est, atrase de studiul noilor fenomene şi procese psihosociale.
A treia sarcină ţine de maniera de a aborda realitatea socială. Ea trebuie schimbată,
trebuie să permită o permeabilitate mai mare între „psihologia socială pură şi psihologia socială
aplicată, între problemele ştiinţifice şi problemele sociale.
A patra sarcină este legată de cercetarea în domeniul psihosocial şi constă în definirea
unui nou program de cercetare, care, aşa cum îl concepe S. Moscovici, trebuie să aibă drept
obiectiv: schimbarea socială şi culturală. Acest program a fost schiţat de S. Moscovici imediat
după 1989 (Moscovici S. , op. cit., p.13).
Alături de cele patru sarcini mari ale psihologiei sociale europene, la trecerea în mileniul
trei, autorul citat mai sus afirmă că „misiunea principală a psihologiei sociale, într-o Europă
nouă, este studiul personalităţii democratice, iar specialiştii, psihologii trebuie să vegheze asupra
misiunii lor oricare ar fi circumstanţele şi cu orice preţ”.
 4. Elemente de istoria psihologiei sociale

4.1. Etape în construirea şi afirmarea psihologiei sociale

Teme de psihologie socială cum ar fi cea a relaţiei individ-societate, a comportamentului
prosocial sau a relaţiilor interpersonale se regăsesc în operele filozofilor şi gânditorilor din
antichitate din China, India, Grecia.
De la scrierile filozofice şi religioase care fac referire la probleme de psihologie socială şi
până la dezvoltarea actuală a psihologiei sociale în evoluţia acestei discipline specialiştii au
conturat câteva etape mari delimitate prin progresele realizate în planul acestei ştiinţe.
Ca şi în cazul istoriei psihologiei în general şi în cazul istoriei psihologiei sociale unii
psihologi iau în considerare şi perioada mare de timp din antichitate până la sfârşitul secolului al
XIX-lea denumită preistoria psihologiei sociale [Cartwright D., 1979; Chelcea S., 1998; Boncu
St., 1999] şi delimitează şase perioade în timp ce alţii [Brehm S., Kassim S.] delimitează numai
cinci perioade începând cu constituirea psihologiei sociale ca ştiinţă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi până în zilele noastre.
În general prin preistorie se delimitează perioada de timp în care temele de psihologie
socială au fost abordate în cadrul filozofiei, psihologia socială înfiripându-se ca ramură a
filozofiei; este perioada traversată de la „gândirea de fotoliu” la momentul utilizării metodei
experimentale în psihologie. În această lungă perioadă de timp a început să se manifeste
sensibilitatea acestei discip[line la provocările istoriei şi schimbările sociale.
Cunoscuţi psihologi [Allport G.W., 1968; Cartwright, 1979; Chelcea S. 1998; Golu P.,
2000] au remarcat faptul că în perioada preistoriei psihologiei sociale în operele filozofilor,
scriitorilor, în scrierile religioase au foast abordate probleme importante ce ţin de domeniul
psihologiei sociale cum sunt opinia publică , manipularea, relaţiile ierarhice, tema prejudecăţilor,
a învăţării sociale sau a conflictelor sociale, teme de psihologia meselor, etc.
Apreciind contribuţia filozofilor şi scriitorilor la conturarea conceptelor fundamentale ale
psihologiei sociale P. Golu (2000, p.57) scrie: „Se încearcă de secole înţelegerea serioasă a
relaţiilor umane iar filozofi cum sunt Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Socke, Bentham, Mill,
Hobbes, Rousseau au reflectat aprofundat şi creativ asupra manierei în care oamenii ajung să
acţioneze aşa cum o fac. S-ar putea spune că lucrările lor sunt baza psihologiei sociale.
Intensificarea preocupărilor pentru investigarea problemelor de psihologie socială are loc
din momentul în care cercetările se realizează prin metode ştiinţifice de cunoaştere: observaţie,
experiment. Cu experimentul, apreciază S. Chelcea (1998) începe istoria psihologiei.

Etapa1. Perioada copilăriei

Perioada 1880-1938 este denumită de psihologi „unirea forţelor”, „epoca fondatorilor,
perioada copilăriei, sau tranziţia la psihologia socială modernă”.
Dezvoltarea psihologiei sociale a fost influenţată de principiile filozofiei, apariţia
sociologiei şi constituirea psihologiei ca ştiinţă [1879].
Actul de naştere al psihologiei sociale nu este datat cu exactitate şi nici paternitatea nu
este indiscutabilă, apreciază S. Chelcea în lucrarea „Un secol de psihosociologie”.
Unul dintre promotorii psihologiei sociale este considerat Norman Triplett care a publicat
primul articol de psihologie socială în 1898 având ca subiect influenţa prezenţei altora asupra
performanţei (prin care se conturează efectul de facilitate socială).
Alt fondator este considerat Max Ringelmann care, în 1880, realizează primul experiment
de psihologie socială din lume. Deşi era inginer agronom, el şi-a propus să măsoare eficienţa
cailor, boilor, oamenilor şi maşinilor în condiţii individuale şi comparativ, când trebuiau să se
execute împreună sarcini simple, diferite. El a constatat că în grup efortul final nu este egal cu
suma eforturilor individuale, ci mai mic. În acest fel M. Ringelmann a delimitat efectul de lene
sau frânare socială. Din punct de vedere terminologic, însă, conceptul de psihologie socială este
mai vechi decât primele lucrări sistematice amintite. Ca argument, în 1898, F.G. Tarde publica în
Franţa lucrarea „Studii de psihologie socială”.
 Credit pentru crearea psihologiei sociale este acordat psihologului englez W. Mc.Dougal,
pentru că a publicat în 1908 lucrarea „Introducere în psihologia socială” şi americanilor Edward
Ross şi Fly Allport, care între 1908 şi 1924 au publicat studii de psihologie socială.
În această perioadă, o contribuţie deosebită la constituirea psihologiei sociale a avut-o W.
M. Wundt, considerat părintele psihologiei moderne, care aprecia că psihologia socială ar trebui
să studieze sufletul colectiv, iar psihologia popoarelor are sarcina de a pune la dispoziţie date şi
explicaţii privind relaţia individ-societate la care psihologia experimentală individuală nu are
acces.
Studiul psihologiei popoarelor şi al psihologiei mulţimilor a constituit un curent de
gândire puternic afirmat în psihologia socială.
În concluzie, dacă pentru autorii francezi psihologia socială s-a născut în Franţa,
fondatorul ei fiind considerat Gabriel Tarde, în 1980 prin lucrarea „Legile imitaţiei”, pentru
autorii germani psihologia socială s-a născut în perimetrul culturii germane, iar în literatura
anglo-saxonă, apariţia psihologiei sociale se leagă de cei care şi-au intitulat scrierile ca lucrări de
psihologie socială, „noi credem” – concluzionează S. Chelcea – „că se poate scrie despre o
ştiinţă numită psihologie socială sau psihosociologie numai odată cu realizarea în acest domeniu
a primelor experimente riguros controlate”.
Prin contribuţia lui Scipio Sighele (1981, La Foule Criminelle) şi a lui Gustave Le Bon
(1895, Psihologie des foules).
În lucrarea lui Gustave Le Bon se analizează teme variate cum sunt: clasificarea
caracteristicilor generale ale mulţimilor; sentimentele şi moralitatea mulţimilor; ideile,
raţionamentele şi imaginaţia mulţimilor; credinţele şi opiniile mulţimilor; factorii imediaţi şi
îndepărtaţi ai opiniilor mulţimilor; conducătorii mulţimilor şi mijloacele lor de convingere; dar şi
o clasificare a mulţimilor în care sunt cuprinse mulţimile animale, mulţimile electorale, curtea cu
juri, adunările parlamentare.
Constatăm că problematica lucrărilor lui Le Bon a constituit un izvor pentru abordările şi
dezvoltările teoretice din psihologia socială, pe parcursul secolului XX, autorul fiind considerat
fondatorul psihosociologiei, dar şi foarte apreciat deschizător de drumuri în alte domenii ale
ştiinţei (Gavriliu L., 1991, p.5).

În perioada fondatorilor sau a tranziţiei la psihologia socială modernă, după aprecierea

specialiştilor, s-au afirmat două orientări:
a) orientarea sociopsihologică – reprezentată în mod deosebit de opera lui Emile
Durkheim, fondatorul şcolii sociologice franceze, care consideră că „pentru a
putea constitui psihologia este necesar ca, în loc să facem din ea o ştiinţă a
tuturor problemelor, mai degrabă să o dedublăm în psihofiziologie şi
sociopsihologie. Aceasta din urmă este inseparabilă de sociologie” (Golu P.,
p.67).
b) o orientare psihosociologică reprezentată de G. Tarde care afirmă primatul
individului în raport cu societatea şi a cărui concepţie individual-psihologică se
apropie, în mare măsură, de punctul de vedere al psihologiei sociale.
O analiză a celor două orientări realizează P. Golu (2000, pp. 60-72) conturând câteva
particularităţi prin care ele se disting. : tendinţa fiecăreia de a găsi un fenomen etalon care să
explice întreaga psihologie a societăţii; tratarea iraţionalistă a psihologiei şi conduitei omului;
preocupări preponderente pentru psihologia grupurilor sociale mari.
Afirmarea celor două orientări face parte din dinamica ştiinţei, care spre mijlocul
deceniului trei al secolului XX se diferenţiază de celelalte ramuri ale psihologiei şi îşi conturează
o identitate distinctă.
 Etapa 2. Perioada clasică
Între anii 1935-1960 psihosociologii au fixat perioada clasică a psihologiei sociale în care
studiile şi lucrările elaborate sunt considerate ca modele pentru specialiştii din domeniu.
Sharon Brehm şi S. Kassin consideră că între 1936-1940 a avut loc „marele salt înainte”
în domeniul psihologiei sociale, timp în care s-au afirmat, prin contribuţiile lor, Muzafer Sherif şi
Kurt Lewin. M. Sherif a publicat în 1936 lucrarea „The Psychology of Social Norms”
considerată un studiu major asupra influenţei sociale. Cercetările lui au fost apreciate ca fiind
cruciale pentru dezvoltarea psihologiei sociale deoarece „au demonstrat că este posibil să
studiezi complexitatea comportamentului uman de influenţare socială, într-o manieră ştiinţifică,
riguroasă”.
Altă mare contribuţie la afirmarea psihologiei sociale o aduce K. Lewin, care prin teoria
câmpului explică comportamentul uman ca funcţie de interacţiune dintre persoană (factori
interni) şi mediu (factori externi). Această convingere a lui K. Lewin, că în egală măsură factorii
interni şi factorii externi influenţează comportamentul uman a condus la conturarea, în timp, a
perspectivei interacţioniste. Prin studiile asupra dinamicii grupului şi teoria câmpului psihologic,
K. Lewin a promovat o concepţie dinamică în psihologia socială şi, după aprecierea
psihosociologilor, a impus o serie de principii care cereau ca evenimentele psihosociologice să
fie explicate în termeni de psihologie socială; cercetarea să fie axată pe procesele decisive din
spaţiunl de viaţă (cogniţia, motivaţia, comportamentul orientat spre scop etc.); individul să fie
studiat în interacţiunile sale cu grupul din care face parte; fenomenele psihosociale importante
pot fi studiate experimental; o bună teorie prezintă o valoare atât pentru acţiunea socială cât şi
pentru ştiinţă etc. (Chelcea S., 1998, p.67).
Contribuţia lui K. Lewin a condus la deschiderea unor orientări de4 cercetare în domeniul
psihosocial.
În perioada de după al doilea război mondial şi-au adus contribuţia şi alţi specialişti
consideraţi clasici: George Gallup, ce „a creat modelul sondajelor de opinie publică”; G.W.
Allport, prin studiul personalităţii, al atitudinilor şi prejudecăţilor; S. Ash, cu aport recunoscut în
studiul percepţiei sociale şi a conformismului; L. Festinger, cu colaborarea celor două teorii
principale ale sale: teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive.
Lucrările şi cercetările autorilor citaţi mai sus au marcat psihologia socială a următoarelor
decenii, influenţând cercetările generaţiei de psihologisociali din a doua jumătate a secolului XX.
Lucrările mari de psihologie socială (Lindzei G. 1954; Cartwright, 1979; Feldman, 1985;
Sharon Brehm, S. Kassin, 1970) conturează următoarele aprecieri:
a) impactul imens pe care al doilea război mondial l-a avut asupra dezvoltării
psihologiei sociale ca disciplină aplicativă sensibilă la provocările realităţii sociale;
b) în perioada clasică, psihologia socială este în întregime americană (Boncu St. ,1999,
p.221). Acest fapt s-a datorat pe de o parte, finanţării şi încurajării cercetării în
domeniul psihologiei sociale, cât şi atitudinii manifestate de specialiştii americani
care „şi-au permis să adapteze liber tradiţiile cercetărilor europene la propriile lor
tradiţii”
Naşterea unei psihologii sociale europene a avut loc în Europa de Vest după al doilea
război mondial, S. Moscovici fiind un principal actor şi contributor. Afirmarea psihologiei
sociale europene după 1961 se realizează şi cu aportul psihosociologilor americani care, după
opinia lui S. Moscovici, „Poate că se simţeau într-o anumită măsură îndatoraţi faţă de bătrânul
nostru continent”.

Etapa 3. Perioada modernă

După 1960, unii psihosociologi consideră că, începe perioada modernă a psihologiei
sociale, urmată din 1989 de perioada contemporană. Sharon Brehm şi S. Kassin consideră că
între 1961-1975 în psihologia socială s-a manifestat o perioadă de încredere şi criză.
Perioada de expansiune şi entuziasm anterioară, care a permis o creştere masivă a
studiilor de psihologie socială, a încrederii în utilizarea experimentului de laborator în domeniul
psihologiei sociale, a condus, după aprecierea specialiştilor, şi la o criză a domeniului. În mod
paradoxal această perioadă fertilă în studii şi cercetări este o perioadă de criză, deoarece
psihologii sociali sunt angajaţi în dezbateri cu privire la etica procedeelor de cercetare, la
validitatea rezultatelor, la generarea concluziilor de-a lungul timpului. Mare parte a acestor
dezbateri trebuie înţeleasă ca o reacţie la metoda de cercetare dominantă – experimentul de
laborator – în sensul că propriul comportament al experimentatorului influenţează rezultatele
obţinute şi că teoriile testate în laborator erau limitate din punct de vedere istoric şi cultural.
Criza a fost provocată de critica adusă psihologiei sociale din diferite puncte de vedere:
etic, metodologic, al relevanţei datelor experimentale.
Criza etică a fost declanşată de contradicţiile metodei experimentale care permitea
înşelarea subiecţilor prin consemn, deci încălcarea drepturilor subiecţilor pentru a descoperi
adevărul. Comunitatea ştiinţifică s-a opus păcălirii subiecţilor, iar criticile şi disputele ce au avut
loc au condus la adoptarea, în 1972, a codului etic al psihologilor americani.
Un alt aspect al crizei l-a constituit „criza artefactelor”, adică posibilitatea ca procedurile
de cercetare să introducă distorsiuni care să modifice rezultatele finale ale investigaţiilor.
Această criză a determinat schimbarea practicilor de cercetare şi utilizarea mai multor proceduri
alternative.
Criza s-a manifestat şi asupra fundamentelor psihologiei sociale, negându-se de unii
specialişti relevanţa datelor experimentale, instabilitatea şi lipsa de repetabilitate a faptelor
studiate, imposibilitatea elaborării unor explicaţii generale, a unor legi, a unor predicţii.
Disputele din perioada crizei au condus la o atenţie sporită acordată în proiectarea
cercetărilor, în manipulările experimentale, în realizarea unei „triangulaţii metodologice” şi
teoretice în abordarea temelor, în respectarea codului etic etc., la elaborarea unor standarde
riguroase pentru cercetare.
După 1976 urmează o eră a pluralismului manifestat atât în ce priveşte metodele,
perspectivele teoretice de bază, cât şi în diversificarea conţinutului psihologiei sociale.

Orientarea pluralistă se bazează pe două concluzii cu privire la natura cercetării:

1. în psihologia socială diversitatea temelor, problemelor cer moduri diferite de
cercetare, o largă paletă de tehnici şi metode ce cercetare;
2. o singură metodă de cercetare în psihosociologie nu este perfectă, fiecare metodă
având avantaje şi dezavantaje, de unde rezultă necesitatea combinării metodelor în
investigarea temelor. O singură temă poate beneficia de o varietate de moduri de
investigare.
Modul în care psihologii pot utiliza o gamă largă de metode de cercetare şi perspective
teoretice pentru a investiga o diversitate de subiecte, pentru a compensa dezavantajul unei
singure metode sau teorii a fost numit multiplicare critică.
Alături de creşterea pluralismului în metode şi perspectivele de bază, conţinutul
psihologiei sociale s-a diversificat mult în ultimii ani. Subiecte care înainte erau asociate
tradiţional la alte discipline psihologice, azi sunt studiate de psihologia socială. În fapt, o mare
expansiune în psihologia socială modernă s-a produs în domeniul psihologiei sociale aplicate (în
domeniul reclamei, afacerilor, educaţiei, sănătăţii, politicii, sportului, religiei, dreptului etc.).
Valoarea studierii evenimentelor lumii reale din perspectiva psihologiei sociale este
recunoscută de psihologi şi alţi specialişti. Multe şcoli profesionale – de afaceri, educaţie şi
jurnalism – recomandă sau cer cursuri de psihologie socială .
Prin problematica abordată, psihologia socială contemporană se angajează să contribuie
la rezolvarea problemelor comunităţii mondiale: salvgardarea păcii şi preîntâmpinarea
conflictelor militare (Golu P., 2000, p.76).
Problematica foarte variată abordată în cercetările de psihologie socială din ultimele două
decenii reflectă tot mai mult grija şi dorinţa specialiştilor de a oferi date şi soluţii pentru o
dezvoltare umană optimă, de a elabora strategii pentru promovarea schimbării, susţinerea
comportamentului prosocial, controlarea şi managerierea conflictelor, actualizarea de sine şi
afirmarea personalităţii sub impactul diferitelor influenţe sociale, a solicitărilor şi schimbărilor
impuse de o societate informaţională cu tendinţe de globalizare.
Realizând analize asupra istoriei şi destinului psihologiei sociale în România,
psihosociologii români (Ana Tucicov Bogdan, 1984; Chelcea S., 1998; Golu P., 2000; Cristea
D., 2000) apreciază că în general psihologia socială în România a parcurs aceleaşi etape
delimitate în evoluţia acestei ştiinţe în lume cu observaţiile că: la noi ea a avut uneori o evoluţie
contradictorie (Cristea D., op cit. p. 13); că perioada clasică s-a redus prin interzicerea de către
regimul comunist a cercetărilor de psihologie socială şi a predării psihologiei sociale în
învăţământul superior în perioada 1950-1965, fapt ce a condus la desincronizarea şi rămânerea în
urmă a psihologiei sociale din România (Chelcea S., 1998, p.10).
Aceste consecinţe au fost reduse prin reluarea cercetărilor şi reintroducerea psihologiei
sociale în învăţământul superior în 1965 şi mai ales prin resincronizarea şi ancorarea cercetărilor
în domeniu, după 1989.
Privind retrospectiv se constată că psihologia românească a debutat cu lucrări din
domeniul psihologiei sociale, de exemplu: operele cronicarilor din preistoria psihologiei sociale
– Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – conţin numeroase subiecte de psihologie socială .
Pentru aprofundarea studiului istoriei constituirii şi afirmării ştiinţei psihologiei sociale,
recomandăm lucrarea des citată de noi, „Un secol de psihosociologie” elaborată de S. Chelcea,
reputat psiholog român.

4.2. Constituirea psihologiei sociale academice în România

Ne propunem ca în paginile următoare să conturăm o imagine sintetică asupra
obiectivelor şi problematicii cuprinse în primele cursuri de psihologie socială predate în
România, cu aproape 100 de ani în urmă, pentru a incita mintea şi sufletul studenţilor în a se
opri, studia şi evalua bogata şi originala moştenire teoretico-experimentală din domeniul
psihologiei sociale, încă de la naşterea ei ca ştiinţă.
Pentru a delimita statutul şi dezvoltarea psihologiei sociale româneşti, Ana Tucicov
Bogdan (1984, p.13, p.83), consideră că alături de selectarea datelor şi a informaţiilor
semnificative existente în acest domeniu, a analizei aparatului ştiinţific utilizat în strângerea
datelor şi interpretarea conţinuturilor investigate, a cunoaşterii cercetărilor efectuate în domeniu
şi a reliefării gradului de conectare a studiilor de psihologie socială la problematica abordată pe
plan mondial, este necesar să se evidenţieze: modul în care principiile şi principalele teme au fost
predate tinerelor generaţii şi modul în care studierea psihologiei sociale a avut impact asupra
modelării conştiinţei celor care se pregăteau să continue, să dezvolte investigaţiile de psihologie
socială şi să aplice generalizările obţinute în practica vieţii sociale.
A. Contribuţia lui D. Drăghicescu
Primul curs de psihologie socială în învăţământul superior românesc datează din 1905. El
a fost ţinut de Dimitrie Drăghicescu la Universitatea din Bucureşti prin lecţia de deschidere din
12 Noembrie. Obiectivul primei lecţii era de a răspunde la întrebarea: „Este sau nu este
psihologia susceptibilă de a depăşi limitele ei individualiste şi de a scăpa de mecanicism şi
introspecţionismul intuiţional şi fiziologic caracteristice secolului al XIX-lea. Întreaga concepţie
a cursului lui D. Drăghicesu, apreciază A. Tucicov Bogdan (1984, p.87), este axată pe geneza
conştiinţei ca efect al interacţiunii sociale a indivizilor şi care”le oglindeşte poziţia socială în
mediul uman, precum şi extensiunea raporturilor pe care ei le „.
„Gândirea şi cugetarea omului nu sunt simple secreţiuni ale creierului său; însuşi creierul
omenesc în afara mediului social se atrofiază izolat de societatea altor creiere, el rămâne în stare
sălbatică şi nu mai capătă calitate umană” (D. Drăghicescu).
 Din cursul lui D. Drăghicescu nu s-a păstrat decât lecţia introductivă care şi astăzi
impresionează prin consistenţa şi formaţia ştiinţifică, prin claritatea şi organizarea exemplară a
ideilor, tezelor formulate, construcţiei şi forţa logică a demonstraţiilor; explicaţiile psihosociale
ale fenomenelor studiate bazate pe un fond imens de cunoştinţe interdisciplinare (date istorice,
antropologice, sociologice, de explicaţii oferite de biologie şi chiar date de etnopsihologie). Deşi
a avut o carieră didactică scurtă D. Drăghicescu rămâne în istoria psihologiei sociale prin
lucrările elaborate „Din psihologia poporului român” apărută în 1907, „Problema
determinismului social” (1903), „Despre rolul individului în determinismul social” (1904),
„Idealul creator” lucrări publicate şi cunoscute mai mult în străinătate decât în ţară. Totuşi se
apreciază (Al. Roşca, M. Bejat, 1976) că în cursurile susţinute până în 1910 D. Drăghicescu a
prezentat studenţilor problematica şi temele abordate în aceste lucrări.

B. Contribuţia lui Constantin-Radulescu-Motru

După D. Draghicescu de la catedra din Bucureşti timp de trei decenii, psihologia socială a
fost predata de Constantin-Radulescu-Motru nu ca o disciplină de sine stătătoare ci integrată în
sistemul psihologiei generale. Mare parte din prelegerile ţinute au fost grupate în volumul „Curs
de psihologie” apărut în 1923. El a fost reeditat şi considerat cel mai reuşit manual de psihologie
pentru învăţământul superior (cf. Ana Tucicov Bogdan, 1984). În cursul său autorul distingea: o
psihologie individuală (ce cuprindea psihologie genetica, psihologie diferenţiala, psihologie
generala) şi o psihologie colectiva.

Psihologia colectivă cuprindea:

a) psihologia socială- al cărui obiect de studiu îl formau "produsele sociale ale sufletului"
înţelegând vorbirea, obiceiurile, dreptul, arta, religia;
b) psihologia etnică sau a caracteristicilor popoarelor şi raselor umane;
c) psihologia de clasă socială
Ca domenii de aplicaţii ale psihologiei colective, C. Radulescu Motru considera:
psihologia judiciara, psihologia tratamentului medical, psihologia reclamei comerciale,
psihologia poliţieneasca.
Între aspectele esenţiale ale psihologiei colective care i-au reţinut atenţia autorului se
delimitează problema impactului vieţii sociale asupra individului şi a relaţiilor sale cu
colectivitatea. Ca urmare, C. Radulescu-Motru a stabilit următoarele principii proprii psihologiei
sociale:
1. Viata socială nu se alătură vieţii individuale, ci o pătrunde şi o transforma cu totul.
2. Viata socială a determinat individul uman la o cat mai larga exteriorizare exprimata prin
sistemul de comunicare prin intermediul cuvintelor, în produsele artistice, etc.
3. Experienţa socială a favorizat desprinderea omului de blocul intuitelor sale, iniţial
primitive, similare animalelor şi caracterizate printr-o constatare în bloc a lumii.
4. Omul a descoperit cauzele externe prin analogii şi după activitatea personajelor din jur;
5. Viata socială aduce transformarea activităţii individuale a omului în activitatea
instituţională sau culturală, în sensul de activitate desprinsa de individ şi obiectivata ca o
activitate în sine care se desfăşoară de-a lungul generaţiilor şi este susţinuta şi promovata
de cultura; ca urmare, fiecare om, luat în parte găseşte în mediul sau social o limba
constituita, morala, tehnica, arta, gata formate, pe care nu trebuie sa le ia de la început ci
sa le practice şi dezvolte.
Contribuţia lui C. Rădulescu Motru la dezvoltarea psihologiei sociale academice este
întărită şi de preocuparea lui de promovare a observaţiei ştiinţifice şi a experimentului ca metode
de bază în cercetarea ştiinţifică şi a analizei comparative ca metodă de explicare a fenomenelor
psihosociale.
 C. Contribuţia lui M. Ralea
Mihai Ralea a introdus şi a predat cursul de psihologie socială la Facultatea de Litere din
Iaşi în perioada 1923-1939. Se transferă apoi la Bucureşti unde până în 1964 a predat diferite
cursuri de psihologie. În afara de cursurile de psihologie socială tipărite la Iaşi şi Bucureşti, M.
Ralea şi-a adus contribuţii la dezvoltarea psihologiei sociale academice şi prin alte lucrări legate
direct de domeniul psihologiei sociale cum sunt:
• Formarea ideii de personalitate - studiu de psihologie genetica (Iasi,1924)
• Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului-studii de psihologie (Bucureşti, 1926)
• Explicarea omului (1946); Sociologia succesului (în colaborare cu T. Herseni, 1962)
Cursurile de psihologie socială ţinute de M. Ralea până în 1945 urmau după ore de
psihologie generala caracterologie şi tipologie şi precedau cursurile de psihologie comparata
(psihologia vârstelor, a sexelor, psihologia popoarelor şi zoopsihologia).
"Psihologia socială" - cursul ţinut la Iaşi cuprindea 5 capitole subdivizate în 18 prelegeri.
Sumarul cursului (reconstituit de Ana Tucicov - Bogdan) era următorul:
Cap. I. Structura socială a fenomenelor psihice: cu teme: - psihologia socială ca studiu şi
analiza a structurii sociale a fenomenelor noastre sufleteşti; - influenţa societăţii asupra
fenomenelor psihice; - conştiinţa, inconştientul şi sentimentele superioare în viziunea psihologiei
sociale; - limbajul ca mijloc de comunicare socială.
Cap. II. Influenta grupului asupra individului uman cu teme: - stările de mulţime asupra
individului; - manifestarea indivizilor ne înglobaţi perfect în grup; - psihologia
diferitelor grupuri sociale;

Cap. III Psihologia individuală sau interpsihologie cu teme: - tipuri de interinfluenţe

(acţionale, gestuale, emoţionale, de ordin raţional); - influente ce au la bază sentimente sociale; -
sentimente filantropice şi cele combative; - sentimente simpatetice, sentimentul dragostei la baza
relaţiilor interindviduale .
Cap. IV. Influenta indivizilor asupra grupului social cu teme: - influenţa indivizilor eminenţi
(genii, eroi, şefi, comandanţi) asupra societăţii.
Cap. V. Patologia vieţii sociale cu teme: - categorii de neintegraţi social - (nomadism social,
paranoia, boemie, demenţa); - devianţi sociali -(anarhistul, revoluţionarul, criminalul).
Studierea cursului ne dă o imagine clară privind concepţia autorului asupra domeniului şi
problematicii psihologiei sociale evidenţiind conectarea lui M. Ralea la tematica abordată de
psihosociologi de renume (G. Tarde, E. Durkhaim, W. McDougal, Th. Ribot, Gustave Le Bon
etc.), bogăţia bibliografiei consultate, originalitatea interpretărilor, etc.
În perioada 1944-1945 la Bucureşti, Mihai Ralea elaborează un alt curs a pus accentul pe
teme ca:
• Conflictul dintre conştiinţa şi viată în filozofia contemporană.
• Procesul comunicării individ-societate şi formele sale;
• Relaţia dintre conştiinţa socială şi conştiinţa individuala.
• Structura maselor sub aspect social.
• Determinarea socială a personalităţii.
Ana Tucicov Bogdan (1984) considera că explicarea omului întregeşte viziunea
psihosociologică a lui M. Ralea evidenţiată de cursuri cu următoarele idei:
a) Ideea de transformare continuă a omului sub influenta condiţiilor de viata şi a mediului
social.
b) Imaginea de sistem asupra individului (sistem endocrin, spiritual, valoric, care se cer
cunoscute în interacţiunea lor).
c) Ideea de efort psihic - de dificultate, obstacol, rezistentă, cenzura ori ocolire a obstacolelor,
care explică actul amânării în comportamentul subiectului. Capacitatea de amânare a
răspunsurilor-M. Ralea o consideră ca specifică individului uman.
d) Ideea legăturii ereditarului cu socialul în alcătuirea (devenirea) fiinţei umane.
 D. Contribuţia lui Florian Ştefănescu Goangă
La Cluj, un curs apreciat de psihologie socială axat pe studiul interacţiunii sociale a fost
predat de Florian Ştefănescu Goangă.
Cursul de psihologie socială elaborat de Fl. Şt. Goangă însuma 35 de prelegeri şi urma
după cel de psihologie generală şi cel de psihologie economică. Dintre temele tratate
exemplificăm:
• obiectul psihologiei sociale; definiţia ei;
• bazele biologice ale comportamentului social;
• ereditate socială; grupele sociale primare, grupele secundare;
• mulţimea şi opinia publică (auditoriul);publicul, presa;
• formele moştenirii sociale (idei, credinţe, convingeri, ca factori interni ai moştenirii
sociale);
• motivaţia acţiunii umane şi a conduitei umane, transformarea motivelor; problema
valorilor;
• interacţiunea socială;
• procesul de socializare;
• adaptarea socială a persoanei.
Prin factura sa, aprecia Ana Tucicov-Bogdan (1984), cursul lasă impresia unei psihologii
sociale generale pentru ca el tratează psihologia celor mai generale fenomene şi legi ale
interacţiunii sociale, esenţiale pentru om.
Cursul este valoros pentru completitudinea, organizarea conţinutului informaţional şi
aparatul conceptual, ştiinţific elaborat. El evidenţiază totodată:
• a) viziunea psihosociologică de ansamblu a lui Ştefănescu - Goangă;
• b) influentele psihologiei sociale occidentale;
• c) structura academica a acestei discipline psihologice noi pentru începutul secolului;
• d) efortul personal de a sintetiza şi interpreta original formele studiate.
E. Contribuţia lui Al. Roşca
După Florian Ştefănescu Goangă în anii 1947, 1948, la Universitatea "Victor Babeş" din
Cluj a predat un curs de psihologie socială experimentala Alexandru Roşca.
Conţinutul informaţional al cursului era bogat şi distribuit în douăsprezece capitole pline
de date experimentale subsumate celor mai semnificative teme, dintre care consemnăm:
• Metodele psihologiei sociale
• Geneza comportamentului social la copil
• Influenta grupului asupra activităţii mintale
• Motivaţia socială: competiţie şi cooperare
• Despre atitudini
• Prejudecata şi stereotipuri
• Comportamentul instituţional
• Rolul mediului social în formarea personalităţii.
În susţinerea cursurilor Al. Roşca utiliza date experimentale şi o informaţie bogată de
primă sursă.
Contribuţia lui Al. Roşca la dezvoltarea psihologiei sociale româneşti se înscrie pe linia
iniţiată de Fl. Şt. Goangă de a lega psihologia socială teoretică de cercetarea psihosociologică
concretă.
F. Contribuţia lui V. Pavelcu
La Iaşi deşi renumitul psiholog Vasile Pavelcu nu s-a ocupat în mod special de psihologia
socială (nu a ţinut un curs denumit astfel), prin studiile şi lucrările sale el contribuie la precizarea
unor concepte prin aprecieri cum sunt cele referitoare la fenomenul autorităţii, influenţei sau
valorizării sociale a creativităţii oamenilor.
Am prezentat succint principalele contribuţii la constituirea psihologiei sociale academice
în România referindu-ne numai la un aspect al domeniului acestei discipline.
 Am optat pentru această temă din mai multe raţiuni:
1. ca studenţii să cunoască principalii oameni de ştiinţă români care au predat primele
cursuri de psihologie socială şi oferta tematică făcută studenţilor prin acele cursuri;
2. pentru a evidenţia structura şi problematica acestor cursuri care se axau pe
determinismul social, activitatea psihică colectivă, fenomenul interacţiunii sociale,
geneza comportamentului social, procesul de socializare, adaptarea socială, formele
moştenirii sociale, etc. ce aveau ca obiectiv formarea gândiri ştiinţifice a studenţilor şi
dezvoltarea capacităţii lor de înţelegere a fenomenelor psihosociale;
3. pentru a oferi un punct de plecare celor interesaţi în a cunoaşte gradul de conectare a
profesorilor de psihologie socială români la problematica abordată în domeniu pe plan
mondial, realitatea arătând că se oferea studenţilor de la diferite facultăţi şi specialităţi
date experimentale şi cunoştinţe din cele mai noi şi avizate surse bibliografice, iar
lucrările originale ale unor contributori ca D. Drăghicescu şi C. R. Motru erau apreciate
la nivel european ca lucrări de referinţă;
4. pentru o imagine completă asupra moştenirii psihologice din domeniul psihologiei
sociale româneşti ar fi necesar să se scrie o lucrare de istoria psihologiei sociale care să
cuprindă evoluţia şi dinamica acestei ştiinţe, cu contribuţiile din diversele sale ramuri,
cu dificultăţile, continuităţile, discontinuităţile, progresele şi contribuţiile de până la
sfârşitul secolului XX.
Succinta prezentare a primelor cursuri de psihologie socială predate în marile centre
universitare din România a avut ca obiective: să argumenteze că în prima jumătate a secolului
XX la noi se constituie o psihologie socială academică solidă, de nivel european şi să trezească
interesul pentru aprofundarea etapelor de evoluţie a psihologiei sociale în România.

4.3. Consideraţii conclusive

Am discutat în paginile anterioare care este obiectul şi domeniul psihologiei sociale, am
schiţat etapele delimitate de specialişti în afirmarea acestei discipline ca ştiinţă, am punctat
câteva caracteristici în constituirea psihologiei sociale academică în România la începutul
secolului XX.
Ne-am permis să accentuăm asupra câtorva dintre sarcinile şi obiectivele psihologiei
sociale la începutul celui de-al doilea secol al existenţei sale, aşa cum au fost ele conturate de
contributori ai domeniului.
Psihologia socială ca ştiinţă s-a constituit în timp, în condiţii care au ţinut de: stadiul atins
de societate în dezvoltarea sa; stadiul dezvoltării celorlalte ştiinţe – fizică, chimie, biologie,
sociologie – ce au permis explicarea psihismului uman, „punctul culminativ” al dezvoltării
umane şi al vieţii de relaţie; manifestarea unor fenomene şi procese; provocări ale istoriei şi
societăţii, de natură economică, demografică, culturală etc. Psihologia socială apreciază E. Bujor
(2000, p.19) – apare, astfel, în paralel cu alte ştiinţe ale vremii pentru că multitudinea
fenomenelor care au apărut ca noi relaţii existenţiale trebuie să fie cunoscute, interpretate,
cercetate şi explicate.
În aceste condiţii psihologia socială s-a format ca o ştiinţă interdisciplinară, de graniţă şi
contact, cu un domeniu de cunoaştere unitar şi relativ independent, aflată în continuă dezvoltare
şi evoluţie datorită sensibilităţii sale la problemele ce vin continuu din intersecţia psihologicului
cu socialul, sintetizate în problematica în permanentă schimbare a câmpului psihosocial.
Ca urmare, fie că definim psihologia socială ca „ştiinţa care examinează cum este
afectată gândirea, simţirea şi acţiunea omului de interacţiunea cu ceilalţi, ştiinţa care urmăreşte
să controleze, să prezică şi să înţeleagă comportamentul social, orientată de teorii consistente şi
testabile”, (Feldmann R.S., 1985, p.36); fie că o înţelegem ca o ştiinţă a interacţiunii dintre
schimbarea socială şi opţiunea individuală, cum sintetic o defineşte S. Chelcea (1998, p.15), sau
„ca un instrument esenţial pentru înţelegerea şi optimizarea existenţei noastre de zi cu zi”, (D.
Cristea, 2000, p.5); este necesar să constatăm accentuarea caracterului ei aplicativ ca reflectare a
creşterii expectanţelor comunităţilor cu privire la contribuţia acestei ştiinţe la rezolvarea
problemelor cu care se confruntă psihosocialul.
Pluralismul perspectivelor ca metodă de abordare creativă a problemelor în ştiinţa
contemporană ne-a orientat spre considerarea psihologiei sociale, la acest început de mileniu, ca
ştiinţă a afirmării omului în societate.
Opţiunea individuală poate fi eficientă în condiţiile unei societăţi informaţionale în
accelerată schimbare numai prin asumarea rolului de actor social conştient de efectul acţiunilor
sale asupra propriului destin cât şi asupra comunităţii aparţinătoare.
În sistemul ştiinţelor socioumane, psihologia socială ocupă un loc central prin sarcinile şi
obiectivele sale urmărite de numeroasele ramuri unele dintre ele aflate încă în faza de constituire.
Dacă reluarea de către România a locului său în Europa, aderarea la democraţie ca tip de cultură
emergentă în Europa, impune schimbarea valorilor, mentalităţilor, instituirea unui alt univers
spiritual dominat de raţionalitate, performanţă şi moralitate, cum aprecia S. Chelcea (1998, p.15)
atunci psihologia socială este ştiinţa care trebuie să contribuie la schimbarea şi deplina sa
actualizare şi individuare, la construcţia şi reconstrucţia personalităţii sale, la afirmarea sa în
noua realitate socială.
În aceste condiţii produse după 1989, psihologia socială românească trebuie să se
conecteze la obiectivele promovate pe plan mondial şi mai ales pe plan European, contribuind
prin studiile concrete ale noilor fenomene şi procese la progresul individului şi al societăţii
româneşti contemporane. În evoluţia omenirii în mileniul III spre globalizare, mondializare,
informatizare sau alta ...zare individul uman se va confrunta cu fenomene psihosociale noi şi din
ce în ce mai complexe, de exemplu cele care apar în comunicarea din comerţ sau în
managementul afacerilor prin internet etc. Psihologia socială are menirea de a susţine omul în a-
şi îndeplini dorinţa de a-şi trăi clipa fericit printre oameni.
 Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar
1. Întrebări
- Stabiliţi ce raporturi există între psihologia socială şi alte ştiinţe umaniste.
- Prin ce se distinge psihologia socială de celelalte ştiinţe sociale ?
- Definiţi conceptul de "fenomen psihosocial".
- Stabiliţi relaţiile între realitatea socială, câmp social şi existenţă socială.
- Care sunt obiectivele psihologiei sociale în Europa de Est la acest început de
mileniu ?
- Realizaţi sub forma unei scări ascendente evoluţia psihologiei sociale, specificând
mecanismul ce a determinat trecerea de la o treaptă la alta.
- Realizaţi un tablou sintetic cu contribuţiile psihologilor români la dezvoltarea
psihologiei sociale şi adăugaţi alţi 4 psihologi români care consideraţi că au avut un
rol decisiv în evoluţia acestei ştiinţe în România.
2. Interpretaţi următorul text:
"De-a lungul ultimilor ani, psihologia socială nu a fost considerată o ramură a
psihologiei. Însă, ea este prin esenţa sa o ştiinţă-punte şi, în viitor, e necesar să rămână
aşa. În această calitate, îi va reveni rolul de modelare şi adoptare a unor criterii mai
apropiate de cele existente în economie; antropologie sau lingvistică. Pentru a fi înţeleasă
de ele şi pentru a comunica mereu cu ele, ca şi cu alte câmpuri adiacente de cercetare.
Am putea spune că, cu cât o astfel de comunicare se va dezvolta, cu atât mai puţin ne
vom simţi obligaţi să ne mulţumim cu un stoc limitat de noţiuni şi criterii. Acesta este
avantajul unei ştiinţe-punte sau hibride: ea măreşte universul opţiunilor fenomenologice
şi teoretice. E de ajuns să citim istoria pentru a ne da seama că epocile cele mai măreţe
ale disciplinei noastre au fost cele în care ea a profitat de acest avantaj. Mai mult decât
alţi cercetători, poate, am considerat că disciplina noastră aparţine simultan psihologiei şi
ştiinţelor sociale. Continui să o văd astfel. Singurul lucru care m-a surprins cu adevărat a
fost efortul încăpăţânat care s-a depus pentru a neglija această înrudire. Dar tulburările
continentului nostru tensiunile societăţilor post-moderne se vor îndrepta de acum înainte
spre un viitor unde psihologia socială ar trebui să revină la vocaţia sa fundamentală.
Pentru că, fără aceasta, ea nu va putea să se întoarcă spre înţelegerea noilor probleme
sociale şi să participe din plin la activitatea creatoare pe care o cer ele".

Serge Moscovici (1996), Prefaţă la Psihologie socială. Aspecte contemporane,

Neculau A. (coord.), Editura Polirom, Iaşi.

3.. Sugestii pentru seminar:

- Organizaţi, împreună cu asistentul universitar, grupa de studenţi ca grup creativ de
formare.
- Realizaţi tehnica "De ce ? pentru problema "Cum optimizăm învăţarea psihologiei
sociale?"
- Realizaţi o reuniune Panel cu tema "Contribuţia psihologiei sociale academice la
geneza psihologiei româneşti în prima jumătate a secolului XX.
Realizaţi o dezbatere cu tema „Continuitate şi discontinuitate în evoluţia psihologiei
sociale româneşti - de la D. Drăghicescu, C.R., Motru şi M. Ralea la P. Golu, S. Chelcea, A.
Neculau, I. Radu.”
BIBLIOGRAFIE

1. Andrei P. (1997) - Sociologie generală, Editura Polirom, Fundaţia Academică "Petre

Andrei" Iaşi.
2. Andrei P. (1997) - Filosofia valorii, Editura Polirom, Fundaţia Academică "Petre
Andrei", Iaşi.
3. Bales R.F. (1970) - Personality and Interpersonal Behavoir, Holt, Rinehart and
Winston, New York.
4. Boncu Ştefan (1999) - Psihologie şi societate, Editura Erota, Iaşi.
5. Brehm S.Sharon, Kassin S.M. (1990) - Social Psychology, Edited by Houghton
Mifflin Company, Boston .
6. Chelcea S. (1998) - Un secol de psihosociologie, Editura I.N.I., Bucureşti.
7. Chelcea S. (1998) - Dicţionar de psihosociologie, Editura I.N.I., Bucureşti.
8. Cristea D. (2000) - Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania, Bucureşti.
9. Drozda-Senkowska, Ewa (1999) – Psihologie socială experimentală – Editura
Eurocart, Iaşi
10. Faucheux C., Moscovici S. (1971) - Psychologie sociale theorique et
experimentale, Mouton Editeur, Paris, La Ilaye.
11. Feldman R.S. (1985) - Social Psychology-Theories, research and applications,
Caledonia by Ruttle, Shaw & Wetherill, Inc.
12. Gavriliu L. (1991) - Cuvânt înainte la vol.Psihologia maselor de Le Bon Gustave,
Editura Ştiinţifică Bucureşti.
13. Golu P. (1988) - Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană, Editura
Politică, Bucureşti.
14. Golu P.(1989) - Fenomene şi procese psihosociale-cercetare, cunoaştere, acţiune,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
15. Golu P. (2000) - Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex. Ponto, Constanţa.
16. Le Bon Gustave (1991) - Psihologia maselor (trad.), Editura Ştiinţifică Bucureşti.
17. Mărgineanu N. (1932) - Psihologia socială în vol. Psihologia franceză
contemporană, Editura Institutului de Psihologie a Universităţii din Cluj, p.136.
18. Moscovici S. (1996) - Prefaţă la vol. "Psihologie socială. Aspecte contemporane
(coord. Neculau A.), Editura Polirom, Iaşi.
19. Moscovici S. (coord.) (1996) - Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura
Polirom, Iaşi.
20. Neculau A. (1985) - Psihologie socială, Universitatea "Al.I.Cuza", Iaşi.
21. Neculau A. (1989) - A trăi printre oameni, Editura Junimea, Iaşi.
22. Neculau A. (1996) - Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom,
Iaşi.
23. Radu I., Iluţ P., Matei L. (1994) - Psihologie socială, Editura EXE S.R.L., Cluj-
Napoca.
24. Ralea M.; Herseni T. (1966) – Introducere în psihologia socială – Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
25. Ralea M. (1996) – Explicarea omului – Editura Minerva, Bucureşti
26. Turcicov-Bogdan Ana (1984) - Psihologia socială în România, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti.
27. Dicţionar de psihologie socială (1981), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.