Corectat ortografic azi 20 mai 1998 

Capitolul 
Violenţa şi agresivitatea în societatea umană 
Una dintre marile probleme ale umanităţii a constituit­o problema violenţei şi agresivităţii umane,a 
acelor tipuri de personalităţi pentru care agresivitatea şi violenţa le apar ca cele mai corespunzătoare 
pentru existenţa şi supraveţuirea socială. 
În epoca marximului din România,ideologii partidului din psihiatrie negau existenţa sociopatiilor şi 
mai ales în societatea socialistă (care nu putea să aibă decât un rol sanogen,în ciuda tarelor şi a 
totalitarismului care agresa personalitatea umană). 
Totuşi implicarea psihiatriei în fenomenele de violenţă şi agresivitate nu se putea evita,în condiţiile 
problematicilor ridicate de actuala societate.În acest fel s­a constatat că fenomenele violenţei şi 
agresivităţii şi chiar a criminalogiei pot să coincidă parţial şi cu domeniul psihiatriei sociale.Totuşi 
psihiatria nu poate explica singură aceste complexe probleme sociale,deşi s­a subliniat că în acest 
domeniu există un punct de vedere limitat dar şi o viziune mai largă.În acest cadru psihiatria a fost 
chemată,şi ea,ca alături de celelalte ştiinţe să­şi aducă un anumit aport,în vastul şi actualul domeniu 
care explorează antisociabilitatea. 
Furia şi agresivitatea. 
În ultimii 30 de ani,aproape că nu a trecut un an fără a se consacra acestui subiect,cel puţin un 
congres,la care au participat profesionişti foarte diferiţi 
(psihologi,sociologi,psihiatri,geneticieni,neurochimişti etc). 
Dacă la animal comportamentul agresiv apare ca motivat (sexual,legat de instinctul de apărare sau 
alimentar),la om apare adesea fără asemenea motivaţii (bande de tineri care agresează trecătorii,luarea 
de ostatici etc).Numeroşi autori vorbesc,în sens social de agresivitate,în sensul unor ambiţii 
comportamentale competitive.Von Bertalanffy (1958) descrie omul ca pe o fiinţă cu instincte sărac 
desvoltate,consecinţa fiind apariţia unei fiinţe periculoase pentru el însăşi şi mediu.Acest lucru,subliniază 
Bastians (1972),se bazează pe faptul că omul nu are totdeauna capacitatea de a conduce şi controla 
universul simbiolic care face comunicarea posibilă.Întrebarea dacă natura umană este bună sau rea a 
fost pusă de multă vreme.Hobbes spunea că "home homini lupus",în timp ce Locke arată că în natură 
oamenii trăiesc împreună,fără lideri,în raport cu dreptatea şi legile naturale,ca o comunitate a virtuoşilor 
anarhişti,această lege naturală fiind,spune Locke "de origine divină".Dar subliniază Hiwert (1969) 
criminalul,ca şi bolnavul mintal participă la aceiaşi mitologie a omului alienat.Contrar numeroaselor 
păreri,în acest domeniu,Durkheim (1885) nu vede caracterul patologic al crimei,pentru el crima fiind un 
fapt social normal,deoarece fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la unele specii,ci în toate 
societăţile,din toate timpurile.Din acest motiv,delictul,crima apar legate de condiţiile vieţii colective,de 
toate vârstele,ceea ce face din violenţă o adevărată maladie socială.Mai mult,chiar,Durkheim subliniază 
că aceasta este un "fapt social normal",deoarece ar fi util şi necesar,legat de condiţiile fundamentale ale 
vieţii sociale şi utilă căci aceste condiţii care o generează sunt ele însăşi indispensabile evoluţiei 
normale a moralei şi a dreptului.Din acest motiv,răufăcătorul nu mai apare ca un antisocial radical,ca o 
specie parazit,un corp străin,inasimilabil în sânul societăţii,ci ca un agent regulator al vieţii 
sociale.Transformând crima într­un fapt oarecare,nu înseamnă să  nu o urâm,deoarece nici durerea nu 
este dezirabilă (Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc violenţa şi crima­acesta fiind aspectul 
normal al problemei­ea ar juca totuşi un rol util în societate. 
Totuşi trebuie subliniat că Durkheim scria acestea în 1895,în anumite condiţii specifice şi că,a 
denatura această viziune,în sensul că el ar face apologia crimei nu este real,deoarece autorul avea 
nevoie de această exagerare pentru a se opune,la acea epocă,unor concepţii statice sau religioase ale 
timpului său şi pentru a implica fenomenul violenţei în cadrul unui complex studiu sociologic,în care 
însăşi autorul a fost printre pioneri.Realitatea ste că fiinţa umană se află angajată continuu în găsirea de
soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi crima,aceasta fiind poate mult mai actual decât în secolul 
trecut. 
Imaturitatea afectivă a tinerilor va face ca la aceştia furia şi agresivitatea să apară în condiţii mult mai 
uşoare,fiind implicaţi mai ales factorii familiali (părinţi cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui frate 
etc).Există,subliniază Jersild şi colab. (1978) o serie de condiţii care cresc susceptibilitatea 
adolescenţilor şi măresc frecvenţa şi intensitatea comportamentelor agresive,a furiei şi a urei.Aceste 
fenomene ar fi:foamea şi oboseala fizică şi psihică,ironizarea permanentă,lezarea constantă a mândriei 
şi autostimei.Eşecul este o adevărată traumă psihică,el produce adesea sentimentul de ruşine din care 
mai ales tinerii caută să iasă prin violenţă. 
Formele agresiunii şi a violenţei.Vorbind din punct de vedere al psihologiei animale,Lorenz 
deosebeşte 6 tipuri de agresiune înăscută: 
­agresiunea prădătoare; 
­atacul în gloată; 
­reacţia disperată (lupta disperată pentru a scăpa de un pericol): 
­agresiunea teritorială; 
­lupta de rivalitate pentru sex; 
­apărarea puilor; 
Vorbind,de această dată despre om,Musaph şi Mettrop (1972) individualizează  şi ei următoarele 
forme de violenţă şi agresivitate: 
1.Agresiunea prin frustraţie (agresiunea prin furie datorate unei frustrări); 
2.Agresiunea instrumentală,numeroase agresiuni neţintind lovirea victimei,actul agresiv fiind doar 
necesar (fugarii lovesc o persoană pentru că aceasta ar fi o barieră pentru scopul lor); 
3.Agresiunea ocazională,concept introdus de Fris,fiind vorba de o agresiune comisă fără motive 
clare ci pur şi simplu pentru că aşa a fost oportunitatea în acel moment; 
4.Agresiunea în afara supraeului (supunerea duce la reîntărirea externă); 
Cecco şi Richards (1974) referindu­se la agresivitatea dolescenţilor,arată că la aceştia ea se 
exprimă mai mult verbal şi mai puţin fizic.Astfel 19% dintre elevii şcolilor superioare ar folosi violenţa 
pentru rezolvarea conflictelor.Sunt notate o serie de comportamente agresive,specifice adolescenţilor: 
­ţipetele,apar ca metode directe de a­şi arăta furia (fenomen care descreşte odată cu creşterea 
cronologică,la fete persistând încă multă vreme); 
­agresiunea verbală exprimată în maniere diferite (poreclă,schimbarea voită a numelui,atragerea 
atenţiei asupra calităţilor negative ale adversarului,bârfa); 
­ironia ca formă de exprimare a ostilităţii; 
­înjurăturile,diferite expresii profanatoare sau injurioase sunt mai frecvente la băieţi; 
Jersild şi colab.(1978) vorbesc de adolescenţi şi de alte fenomene legate de comportamentul 
agresiv.În acest sens autorii vorbesc de următoarele mecanisme: 
­ascunderea,amânarea sau abaterea agresivităţii şi a furiei,lucru care se manifestă în funcţie de 
educaţie (adeseori necesitând un mare consum de energie); 
­acumularea furiei,unii indivizi nu răspund imediat,pentru ca ulterior să se manifeste sub forma 
nervozităţii,lipsei apetitului; 
­sublimarea furiei şi agresivităţii în fantezie sau reverii.Adolescentul îşi poate astfel imagina 
răsbunarea,scene de triumf personal,violenţă sau chiar dorinţa de moarte a persoanei urâte,în 
fantezie.Acest mecanism serveşte,totuşi,ca supapă,ca un veritabil mecanism de refulare,ca un ventil de 
siguranţă; 
­deplasarea furiei şi agresivităţii spre altceva sau altcineva (sparg,distrug obiecte,chinuiesc 
animale,bat altă persoană,iar uneori se pot alătura unor grupuri cu manifestăpri antisociale etc); 
­proiectarea ostilităţii este o metodă de externalizare,considerând că alţii sunt nervoşi,că starea lor se 
datoreşte altora care au greşit.În acest caz apare adesea sentimentul că a fost nedreptăţit,apare 
revendicativitatea exagerată,plângeri cronice contra şcolii,familiei,comunităţii,uneori asupra unor grupe
sociale sau etnice pe care le consideră vinovate de starea sa.În acest caz nu numai perceperea 
fenomenelor din jur va fi deformată,iar memoria va reţine numai pedepsele,nedreptăţile,în timp ce 
multiplele ocazii de a fi tratat favorabil vor fi uitate. 
­Ura direcţională asupra propriei persoane poate lua variate forme:autocriticism 
exagerat,autoblamarea (care este însoţită de riscuri mai mici),apariţia manifestărilor 
psihosomatice.După Eron şi colab.(1963) agresivitatea în şcoli depinde de gradul agresivităţii şi violenţei 
în familie,forma actului agresiv fiind mediată de factoirii culturali.Huani­Palacios şi Scheuer (1972) 
consideră că 4% dintre adolescenţi indică frustraţia drept cauză a furiei şi agresivităţii. 
Violenţa în cadrul familiei.Un capitol aparte privind violenţa socială îl reprezintă violenţa din cadrul 
familiei.Violenţa este incompatibilă cu funcţiile familiei,deşi în practică este foarte frecventă.Folosirea 
forţei fizice între membrii familiei este una dintre cele mai dramatice realităţi ale zilelor noastre (poate 
varia de la insulte minore până la homicid).S­au cercetat în mod deosebit motivele acestui tip de 
violenţă.Goode consideră că violenţa se datoreşte coabitării îndelungate,care ar putea declanşa reacţii 
de furie.Indiferenţa părinţilor,senzaţia de rejet pot declanşa violenţa dintre fraţi.M.Hanemann Lystad 
(1975) vorbeşte de relaţiile interpersonale speciale între victimă şi agresor,în care violenţa este 
rezultatul antagonismelor care au fost tolerate timp îndelungat,în care victima şi­a ridiculizat şi presat 
agresorul,până s­a atins punctul maxim de rezistenţă.Wolfgang vorbeşte de natura suicidară sau 
masochistă a unor victime,care provoacă atacul agresiv,în timp ce Sargent arată că unii copii 
homicidali,acţionează ca agent letal al unui părinte adult care împinge copilul inconştient să ucidă. 
Bătaia copiilor este mai frecvent administrată de către părinţii cu probleme, părinţii schizoizi,alteori 
prin depolasarea furiei din cadrul problemelor maritale asupra copiilor,care apar astfel ca ţinta 
abuzurilor,graţie procesului de deplasare a agresiunii.Gill (1982) subliniază că bătaia copiilor nu are în 
majoritatea cazurilor explicaţii psihologice şi adeseori există probleme sociale şi contextuale (şomaj, 
desgustul de sărăcie etc). 
Violenţa în famlie ţine şi de socializarea agresiunii.Copiii agresaţi vor deveni la rândul lor părinţi 
violenţi (deoarece bătăuşul frustrează dar creiază şi modelul).Tot Gilles obsevă că violenţa este mai 
mare în familiile sărace,cu educaţie precară,cu familii disociate,în familii cu peste 4 copii.Socializarea 
copiilor prin bătaie apare la părinţii care au mai puţine aspiraţii pentru copiii lor.Pedepsele variază şi în 
funcţie de sexul şi trăsăturile părinţilor şi a copiilor,în funcţie de rolul pregătit copiilor în viaţa adultă.Mary 
Hanemann Lystad (1972) subliniază că două aspecte sociale s­au exploarat în familiile violente: 
­structura de putere în familie; 
­structura de putere a marii societăţi; 
Familia ca orice grup social consistă într­o ierarhie,cu subordonări,rivalităţi,uzul de forţă.Din acest 
punct de vedere,Strauss (1973) include aceasta în structura socială,subliniind importanţa 
valorilor,credinţelor,caracteristicile individuale, factorilor precipitanţi,valorilor sociale,puterea,actul violent 
şi consecinţele pentru copil,familie şi societate.În oarecare măsură conflictul nu trebuie văzut numai în 
sens negativ,ci şi ca forţă pozitivă,pentru un echitabil schimb de recompense şi pedepse. 
Teoriile culturaliste văd însă cauza violenţei în afara familiei.Gill subliniază importanţa structurii puterii 
în societate,lucru ce afectează violenţa în familie, abuzul masiv social faţă de copii fiind mult mai 
periculos decât cel individual.Acest abuz social constă în statisticile foamei şi malnutriţiei la 
copii,morbiditatea, sărăcia,educaţia deficitară,oficializarea bătăii în şcoală,instituţii de corecţie.Tot Gil 
discută valorile culturale care sancţionează prin bătaie.Unii medici,educatori încurajează,chiar dacă nu 
direct,bătaia copiilor de către adulţi. 
Dacă însă violenţa este utilizată de copii şi în societate va exista multă violenţă. Ceea ce îi face pe 
părinţi să maltrateze copiii sunt în primul rând problemele emoţionale.Există,de exemplu,o relaţie între 
infanticid şi potenţial suicidal trecut şi prezent al părinţilor.Există de asemenea probleme privind 
personalitatea părinţilor,în timp ce alte probleme socio­economice se referă la alcoolism sau la 
consumul de droguri,de relaţiile precare între mamă şi tată cu deplasarea ostilităţii spre copii.În alte 
situaţii este incriminat stersul îngrijirii materne.Astfel Elmer vorbeşte de acumularea de stres în cadrul
familiei,mai ales la clasele defavorizate economic.Alţi factori constau în probleme fizice şi 
emoţionale,copiii născuţi unul după altul,prematuritatea,creşterea copiilor de către un singur 
părinte,ignoranţa părinţilor,lipsa experienţei educative. 
Bătaia mai apare şi ca eşecul copiilor de a îndeplini anumite aşteptări ale părinţilor.Paternurile 
educaţionale trec din generaţie în generaţie,rămânând neschimbate,ceea ce psihologic este o 
identificare cu părinţii agresivi.Din acest caz,mama care bate,a fost copil bătut,iar copilul bătut va bate şi 
el pe cei mici.Violenţa extremă a copiilor este rară şi adesea reflectă relaţiile foarte sărace dintre copil şi 
părinţi.Dacă sunt homicidali,ei îşi aleg părintele ca victimă.Unii dintre copii sunt încurajaţi de un părinte 
contra celuilalt.Copiii pot violenta de asemenea alţi copii şi în primul rând pe aceia care le ameninţă 
poziţia lor în familie sau în mediul imediat.Copiii violenţi sunt receptori ai unor modele sărace de 
comportament social sau a unei sutuaţii sociale stresante. 
Majoritatea lucrărilor care privesc violenţa în familie iau în considerare diferite variabile privind 
structurile sociale.Sunt incluse,astfel,variabile demografice,de sex,rasă,clasă,dar şi relaţiile din interiorul 
şi exteriorul familiei.Femeia este mai agresivă verbal,bărbatul fizic iar unele comportamente sunt legate 
de locul ocupat de modelul de violenţă în societate.Băieţii sunt mai agresivi ca fetele,dar sunt şi mai 
frecvent şi mai intens pedepsiţi.Mamele din clasele mai defavorizate economic sunt mai puţin 
permisive.Părinţii delincvenţilor sunt mai punitivi.Gordon subliniază că fata este mai agresivă dacă 
mama foloseşte pedepse fizice,iar băiatul este mai puţin agresiv dacă nu este pedepsit prea frecvent. 
Anumite atitudini agresive ale adolescenţilor pot fi corelate cu anumite atitudini părinteşti.O mare 
importanţă are în această problemă  maniera de separare­identificare a adolescenţilor în cadrul 
familiei.Micşorarea schimburilor dintre părinţi şi adolescenţi poate duce la conflicte violente (Edwards),cu 
creşterea dorinţei de independenţă a copiilor. 
Incidenţa violenţelor familiale este foarte mare şi foarte greu de apreciat în acelaşi timp (cu excepţia 
homicidului sau a bătăilor foarte grave).Mc Clintock arată că 30% dintre homicidali se datoresc 
disputelor domestice.Kempe estimează tortura la copii ca având o frecvenţă de 6%o iar Zallea 
estimează că 200­250.000 de copii au nevoie de serviciile de protecţie în fiecare an în SUA,iar 3000 au 
fost grav răniţi.Dacă acestea au fost doar cazurile raportate,Gill şi Noblela apreciază la 2,5­4,1 milioane 
de copii care se află în această situaţie.Ferguson arată că 41% dintre violenţele faţă de copii se petrec 
sub vârsta de 5 ani şi foarte multe chiar sub vârsta de un an. 
Totuşi trebuie subliniat că brutalizarea copiilor nu este un produs al zilelor noastre,problema fiind 
preluată din trecut.În 1871 se creia de exemplu Societatea pentru prevenirea cruzimii faţă de copii. 
Creşterea frecvenţei violenţei faţă de copii şi a violenţei în cadrul familiei a determinat ca în 
numeroase ţări să se ia măsuri de prevenire.În acest fel s­au creat instituţii sociale menite de a preveni 
violenţa de acest tip şi în special de a proteja copiii. 
Etiologia comportamentului agresiv şi violent.Având în vedere importanţa agesiunii şi violenţei în 
societatea umană,implicarea lor în multiple fenomene sociale este necesară o privire sumară asupra 
cauzelor care provoacă aceste fenomene. 
Agresiunea este un comportament explosiv,violent,în timp ce agresivitatea este o predispoziţie 
constituţională sau potenţială spre luptă sau posibilitatea de a acţiona agresiv sau de a comite atacuri 
nepropvocate.Agresiunea este mai mult sau mai puţin un comportament violent fizic sau verbal,contra 
unei persoane sau a unor obiecte. 
Dollard (1950) dă o definiţie simplistă agresiunii,care ar fi o modificare ce ar avea ca scop lezarea 
organismului viu,în timp ce Buss subliniază că agresiunea este un răspuns care trimite stimulii nocivi 
spre alt organism.Kaufnamm include în definirea agresiunii şi experienţa subiectului.În expicarea 
comportamentului agresiv,unii pun accentul mai ales pe factorii biologici,în timp ce alţii incriminează mai 
ales factorii de mediu.Freud,de exemplu,vede comportamentul agresiv ca un instinct înăscut,lucru 
afirmat şi de Lorenz(1966).
 Psihanaliştii subliniază că libidoul şi agresivitatea şi­ar avea sursa la nivel hormonal.Creşterea 
androgenilor,de exemplu,ar determina un comportament agresiv şi ar duce la scăderea timidităţii (feed­ 
backul negativ dat de androgeni şi estrogeni ar juca un rol important). 
În cercetarea comportamentului agresiv,Visser (1972) subliniază că există 3 poziţii extreme,privind 
rolul experienţei conştiente: 
­concepţia că experienţa conştientă nu ar avea rol cauzal; 
­concepţia că experienţa conştientă are sigur efect cauzal; 
Groen (1972) subliniază că după introducerea armelor de foc,agresivitatea umană a devenit mai 
priculoasă şi mai letală,faţă de toate formele de agresivitate animală; 
În discutarea etiologiei comportamentului agresiv există,aşa cum am mai subliniat,numeroase poziţii 
şi puncte de vedere.În acest sens ne vom opri asupra câtorva mai importabte. 
1.Explicaţiile biologice.În "originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa omului",Darwin proclama 
ideia "luptei pentru existenţă",confirmând punctul de vedere a lu Hobbes,asupra naturii umane.Ideia 
luptei pentu existenţă şi a supraveţuirii a avut un mare răsunet social şi politic,ceea ce l­a făcut pe 
Darwin însăşi să regrete,deoarece filozofii sociali au interpretat descoperirile lui Drawin în mod greşit,ca 
pe o rivalitate intraspecifică şi ca existenţa unei competiţii permanente în natură şi societate.Acest lucru 
s­a exprimat prin concepţiile social darwiniste,ceea ce sublinia Ross Buck (1976),a justificat,de exemplu 
în SUA sistemul economic "laissez faire",exploatarea indienilor sau exploatarea colonială.Deşi Darwin 
susţine că "omul poartă în corpul său stampila originii sale inferioare",totuşi încercarea de a găsi 
explicarea "răutăţii" sale numai în instincte este prea mult. 
Explicaţiile biogenetice au dominat epoca lui Lombroso (1895),dar deşi aceste explicaţii au trebuit să 
cedeze pasul curentelor socio­psihogenetice,studii recente reactualizează tot mai mult importanţa 
noţiunilor de teren şi predispoziţie la delincvenţă.Astfel,arată Sivadon (1873) ereditar,prin procese 
morbide la nivelul s.n.,prin accidente,anomalii ale desvoltării fizice,tulburări ale echilibrului hormonal.sau 
pur şi simplu printr­o tulburare a structurii diencefalice,toate acestea plasează subiectul într­o stare de 
"fragilitate biologică relativă".În acest fel,solicitarea externă asupra personalităţii cu astfel de tare 
biologice va determina răspunsuri deviante,inclusiv în sens antisocial. 
Di Tullio (1950) subliniază că terenul delincvent este "o expresie a ansamblului de condiţii 
organice,psihice,ereditare,congenitale sau achiziţionate,care diminuiază rezistenţa individului la 
instigaţiile mediului,permiţând individului să devină delincvent".Aceste "excitaţii criminogene",rămân la 
omul obişnuit sub pragul operant,în timp ce la aceştia,ele declanşează reacţia antisocială.Lombroso 
(1895) a vorbit de criminalul înăscut,în sensul unei adevărate psihopatii constituţionale. Există,spune 
autorul,indivizi ereditar incapabili de socializare şi predispuşi prin acestea la delincvenţă.Un punct similar 
de vedere era cultivat şi de Prichard (1835) prin descrierea lui "Moral Insanity",sau de către Magnan,prin 
descrierea "desechilibratului mintal".Chiar descrierile lui K.Schneider (1923),aşa cum am văzut,merg în 
mare parte în acelaşi sens.Au fost incriminaţi o serie de factori care ţin de constituţia biologică a 
individului,ca: 
­Vârsta,care are o mare importanţă.Majoritatea delincvenţilor se situiază în jurul vârstei de 25 de ani 
la bărbaţi şi 30 de ani pentru feme,deşi subliniază Sivadon (1973) aceste limite s­au redus în prezent 
(17 respectiv 28 de ani).Criza adolescenţei,ca şi alte crize biologice duc la creşterea comportamentului 
violent.Tutt (1974) subliniază mai ales la adolescenţi creşterea foarte mare a consumului de alcool şi de 
alte droguri şi,paralel cu acesta creşterea a numeroase tipuri de violenţşi. 
­Sexul are de asemenea importanţă.Toate statisticile vorbesc de prevalenţa comportamentului agresiv 
la bărbaţi.Dragomirescu (1976) subliniază că 94% dintre delincvenţii adolescenţi sunt băieţi,iar 
statisticile OMS arată că 40% ditre aceştia consumă alcool.Diferenţele sexuale nu sunt numai 
biologice,ci le sunt în acelaşi timp şi de statut social,vechile obişnuinţe în schimbare,transformarea 
radicală a vieţii femeiei ducând la modificări importante în ceea ce priveşte prevalenţa sexului.Bărbatul 
ar fi totuşi mai predispus biologic la violenţă,datorită pierderii controlului asupra pulsiunilor sexuale,pe 
când femeile ar lega delincvenţa mai ales de unele situaţii fiziologice (sarcină,menstre).
 Rolul glandelor endocrine este de asemenea foarte mare.S­a incriminat glanda tiroidă,glandele 
sexuale,hipoglicemia.De fapt,arată Jersild şi colab.(1978) aproape toţi băieţii şi o mare parte din fete au 
comis cândva acte ilegale (în interpretarea strictă a legii),deşi foarte puţine din aceste cazuri au ajuns a 
fi cercetate de organele de ordine. 
­Unele boli somatice pot predispune la creşterea agresivităţii.Stările postencefalitice determină 
înclinaţii spre pervesiuni sexuale,alcoolismul are de asemenea o mare influenţă.Se cunosc de 
asemenea  legături dintre agresivitate şi anumite infirmităţi (statură mică sau prea mare). 
­Subalimentaţia creşte incidenţa răspunsurilor agresive.Sărăcia,infometarea cronică,duc la 
transformări importante ale personalităţii,determinând o mai mare înclinaţie spre concret,spre tendinţe 
egoiste şi revendicative.Ellemberger (1958),pe voluntari înfometaţi timp de 6 luni,a demonstrat că în 
această situaţie se modifică caraterul,treptat indivizii devin ostili,geloşi,curioşi iar modificările au persistat 
mult timp după terminarea experimentului. 
­Importanţa creierului a fost pe larg studiată.Leziunile cerebrale de diferite tipuri,determină 
modificări de comportament în sens antisocial.Hill şi Paud (1972) arată că la 47­50% dintre ucigaşi,se 
constată anomalii eeg(exces de activitate lentă).Recidiviştii prezintă astfel de modificări de 2 ori mai 
frecvente.Vorbind de importanţa sistemului nervos,Laborit subliniază aceasta,chiar în forma sa cea mai 
simplă este astfel organizat,încât un stimul (intern sau extern) poate determina un răspuns 
simplu,stereotip (ansamblu stimul­răspuns care permite supraveţuirea imediată),punând în joc forţa cea 
mai primitivă a snc.La om însă pulsiunea  hipotalamică (sinele freudian) se loveşte de bariera 
socială.Chiar în lumea animală,arată Laborit,apare problema ierarhiei şi a stabilirii dominanţei.La om 
graţie limbii,regulile dominanţei se instituţionalizează şi se transmit ca legi dealungul 
generaţiilor,constituind esenţa unei culturi.Interdicţiile sociale apar cu atât mai mari cu cât poziţia sa 
socială este mai inferioară.Acestă ciocnire între pulsiunile instinctuale şi interdicţiile sociale,constituie 
prima sursă de angoasă (deşi omul este inconştient de determinismul sociocultural).La baza 
motivaţională a comportamentului ar sta deci cauze pulsionale şi emoţionale.Faptul că un semnal 
anunţă o pedeapsă sau recompensă se face prin intermediul sistemului neuro­endocrin. 
După Gray ar exista 3 tipuri de comportament,ca răspuns la stimuli: 
1.  Comportamentul de apropiere,cu învăţarea recompensei şi evitarea 
pedepsei; 
2.Comportamentul de fugă sau luptă,cu declanşarea necondiţionată (comportament de 
evitare,agresiv,de apărare,cu baza în hipotalamus,substanţa cenuşie centrală mezencefalică,amigdale); 
3.Un comportament inhibat care se traduce prin evitarea pasivă sau stingerea unui comportament 
achiziţionat anterior: 
Interrelaţia acestor 3 sisteme s­ar organiza la nivelul hipotalamusului. 
Pe de altă parte angoasa,care adesea stă la baza comportamentului agresiv,poate fi în raport cu 
punerea în joc a sistemului adreno­simpatic şi hipofizo­suprarenal şi se rezolvă prin fugă,luptă sau 
agresiune defensivă.Un alt mecanism provocator de angoasă rezultă din ceea ce Laborit numeşte 
"deficit informaţional" privind situaţia unui eveniment exterior.La om se mai adaugă existenţa 
imaginarului,a cărui material este în ansamblu memorizat conştient şi inconştient.Agresivitatea,arată 
Laborit,apare ca o manieră simplistă de rezolvare a conflictului dintre pulsiunile hipotalamice şi 
interacţiunea socio­culturală.Dacă este imposibil a te sustrage agresiunii psiho­sociale,rezultatul este 
apariţia unei stări depresive iar uneori a toxicomaniei.Viaţa şi agresivitatea,arată Laborit,sunt sinonime 
din punct de vedere biologic.Încă de la primele mamifere apare sistemul limbic,cu posibilitatea 
memorieiu de lungă durată.Graţie memoriei,motivaţia se îmbogăţeşte cu experienţa trecutului.Apariţia 
cortexului,duce la posibilitatea anticipării,la stabilirea unei strategii capabile a satisface sau a evita. 
În cadrul concepţiilor biologice o mare importanţă o au cercetările privind localizarea în s.n.c. a bazei 
materiale care determină comportamentul agresiv.Comportamentul uman se modifică după unele tumori 
ale lobului temporal (leziuni constatate postmortem la agresori).Sistemul limbic,mezencefalul, 
hipocampul aşa cum am mai arătat,au fost de asemenea incriminate. Agresivitatea,arată Visser,este o
unitate care se bazează pe diferite structuri fiziologice.De o deosebită importanţă în comportamentul 
agresiv este hipotalamusul.Cannon arăta în 1920 că pisica decorticată face uşor "falsa agresivitate" (cu 
creşterea TA,pulsului,transpiraţiei,sburlirea părului).Această reacţie rămâne atâta timp prezentă cât 
hipotalamusul posterior rămâne intact.Dacă a fost distrus,apar doar elemente izolate ale "falsei 
furii".Bard arată că hipotalamusul posterior este centrul de integrare acomportamentului agresiv.Cu 
electroşocuri pe hipotalamus,Hess determină răspunsuri de furie iar Stelar arată că hipotalamusul este o 
cale comună de exprimare a emoţiilor şi motivaţiei,ambii centri,inhibitori şi excitatori aflându­se în 
hipotalamus.Rolul sistemului limbic a fost studiat de către Mac Lean,care subliniază că acesta are 3 
circuite:amigdala (legată de autoconservare),circuitul septal (legat de  sociabilitate,sex) şi al treilea 
circuit legat de afectiv. 
Cercetările privind biotipul s­au bucurat de o mare vogă în trecut (Lombroso, 
Kretschmer).Leptosomul cu temperament schizoid,rece,introvertit,nesociabil ar fi cel mai frecvent 
incriminat în comportamentele antisociale (grave şi precoce). Atletul cu temperament flegmatic,exploziv 
este de asemenea incriminat în cadrul violenţei.Biotipul displaszic ar fi predispus la crime,delicte sexuale 
(adeseori are tulburări de creştere de origine endocrină). 
Genetica a adus numeroase date,atât sub forma sa clasică (legată de studiile genealogice),cât şi de 
forma sa modernă (bazată pe studiul modificărioor biochimice,a anomaliilor cromozomiale).Ritter pe 
baza arhivelor germane din secolul al XVIII­lea,studiază descendenţa unei bande de vagabonzi şi hoţi 
(2000 de indivizi).Aceşti indivizi s­au căsătorit între ei şi s­au asociat în diferite maniere (timp de 8 
generaţii).Procentajul de criminali sau de persoane cu comportamente antisociale a fost foarte 
mare.Totuşi rolul eredităţii nu trebuie exagerat.S­au pus în evidenţă şi aberaţii cromozomiale,anomalii 
(mai ale sde tip XXY şi XYY). 
Agresivitatea ca fenomen înăscut (teoria lui Lorenzo).O mare importanţă în explicarea 
agresivităţii o au studiile ethnologiştilor,a cercetătorilor din cadrul psihiologiei animale.Unul dintre aceşti 
cercetători (Lorenzo) arată că agresiunea este folositoare animalului,motiv pentru care comportamentul 
agresiv trebuie considerat din punct de vedere biologic ca normal  şi folositor în lupta pentru 
supraveţuirea speciei (analogia cu concepţia lui Durkheim).Freud vedea isvorul energiei vitale în cadrul 
instiunctului sexual,deşi aşa cum arăta Buck (1976),sub influenţa grozăviilor primului război mondial,el 
va sublinia că instinctul morţii este opus celui social.Lorenzo se opune viziunii lui Freud,care după el nu 
ar corespunde punctului de vedere evoluţionist,şi care deja ar fi acreditat următoarele: 
­cu cât un individ este mai agresiv,cu atâta supraveţuirea se face mai uşor; 
­în cadrul aceleiaşi specii agresivii sunt selecţionaţi ca reproducători; 
­"teritoriul" este apărat în mod agresiv dar individul este mai puţin agresiv,când pătrunde în alt 
teritoriu; 
­viaţa la vertebrate prezintă un ordin de dominare,fiecare individ trebuind să ştie cine este mai tare şi 
cine este mai slab decât el (la om acest lucru se stabileşte din adolescenţă); 
Vorbind tot de comportamentul animal,Lorenzo spune că există o balanţă între puterea de a ucide şi 
inhibiţia de a ucide (care la om nu ar exista).Rar în lumea animală,lupta intraspecifică este 
mortală,existând o inhibiţie a agresivităţii,înainte ca agresiunea să devină periculoasă (gestul de 
supunere,opreşte de exemplu agresiunea).La om situaţia se poate prezenta chiar invers,mai ales la 
grupele cu reguli severe.Lorenzo afirmă,pe bună dreptate,că omul actual se bucură de o descărcare 
insuficientă a instinctului agresiv.Nivelul crescut de agresivitate şi lipsa inhibiţiei naturale,face pe om o 
specie periculoasă şi autodistructivă (mai ales la nivelul competiţiei dintre naţiuni).Privitor la acumularea 
pulsiunilor agresive,J.P.Scott (1976) arată că nu se cunosc modificări fiziologice sau chimice în 
agresiune care să corespundă cu scăderea glicemiei.Lupta,spune autorul este o reacţie de urgenţă 
şi,este greu de imaginat un mecanism de acumulare a energiei,care ar pune astfel animalul în 
primejdie.În ceea ce priveşte sublimarea în exterior a pulsiunilor agresive prin sport,Lorenzo subliniază 
că,într­adevăr aceasta ar putea avea un rol catarhic,deşi totuşi autorul se întreabă,cum ar putea să se
dreneze agresiunea,privind la agresiunea altora.Din contra,uneori sportul poate duce la creşterea 
agresivităţii. 
3.Concepţii psihogenetice.Pentru Freud criminalul era un individ care nu­şi putea stăpâni 
pulsiunile,el având un eu slab desvoltat,care nu poate manipula tensiunile  sinelui şi exigenţele 
supraeului.Personalitatea delincvenţilor,arată Delay şi Pichot (1976) diferă de nedelincvenţi.Delincventul 
are o serie de trăsături ca:multă energie,impulsivitate,extriversiune,agresivitate,adesea sadism.Ei au de 
asemenea atitudine ostilă,sunt neîncrezători,încăpăţânaţi,vor să se afirme social cu orice preţ,nu pot 
suporta autoritatea. 
Explicarea comportamentului agresiv a beneficiat de noţiunile de stres şi de "reacţie de 
alarmă"(Selye,1936),aceste reacţii fiind nespecifice.Ceea ce distinge agresiunea fizică de aceia psiho­ 
socială este doar absenţa la ultima a leziunilor directe.În agresiunea psihosocială,leziunea este 
secundară,în ciuda reacţiei aspecifice şi a unei bogate fenomenologii psihosomatice. 
4.Importanţa componentei sociale.Numărul mare de tipuri de agresiune determină ca optica 
asupra etiologiei să fie pluralistă.Agresiunea,subliniază Ropartz naşte agresiune,aşa încât s­a propus 
pentru acest complex,termenul de comportament agonistic (care înglobeză comportamentul de 
ameninţare,atac, lezare,ca şi atitudinile şi postura de răspuns,retragere şi fuga învinsului).Carthy şi 
Ebling vorbesc de caracterul social al comportamentului agresiv (rar un animal este agresiv în absenţa 
unui adversar real sau imaginar,autoagresiunea în lumea animală fiind rară şi patologică).Prezenţa unui 
alt individ,indiferent de specie,este deci absolut necesară pentru declanşarea comportamentului 
agresiv,motiv pentru care comportamentul agresiv se referă la diferite aspecte ale societăţii (ca 
densitatea populaţiei,structura socială etc).Densitatea ar creşte agresivitatea în lumea animală,de unde 
s­a tras concluzia că fenomenul ar fi valabil şi pentru specia umană.Deşi teoretic izolarea ar reduce 
agresivitatea,s­a constatat însă şi fenomenul invers.De fapt,spune autorul,relaţia densitate­nivelul 
agresivităţii ar urma o curbă în U,nivelul agresivităţii maxime coresponzând unei anumite densităţi.O 
structură bună a sistemului social scade frecvenţa şi gradul actelor agresive (ceea ce implică 
organizarea ierarhică a grupului).Scoţând din grup maimuţa dominatoare,Kummer va constata imediat 
după aceasta începerea bătăilor,care încetează imediat ce maimuţa dominatoare este reintrodusă. 
Un alt mod de control al agresivităţii ar fi ritualizarea comportamentului agresiv.Înainte de 
agresiune,animalul afişează o anumită "mimică ameninţătoare"