Sunteți pe pagina 1din 3

Buna relaţie medic-pacient, prima escală în odiseea vindecării (I)

Dr. Ioan Cucu (din monografia proprie,“Psihologia medicală”)

Relaţia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care


se ocupă psihologia medicală. Hipocrate cerea medicilor vocaţie, studii,
timp, loc prielnic şi dragoste de muncă. Acesta considera că succesul
terapeutic depinde în primul rând de cuvânt şi apoi de plantă sau cuţit. Deşi
medicul este mai mult criticat decât onorat, medicina rămâne, totuşi, cea
ma frumosă profesie.

Relaţia medic-pacient trebuie privită în situaţii diferite şi etape diferite.


Personalitatea bolnavului este importantă, dar tot atât de importantă este şi
personalitatea medicului care se ocupă de bolnav (funcţia apostolică, în
viziunea psihoanalistului Michael Balint).
Întâlnirea dintre medic şi pacient este o întâlnire dintre două personalităţi
diferite, care stau pe poziţii diferite. Bolnavul poate veni cu diferite
prejudecăţi la medic, dar şi medicul are propriile aspiraţii, dorind ca
pacientul să corespundă acestora. Aceste aşteptări ale medicului ţin de
temperamentul său, în primul rând. Dacă medicul este autoritar el îşi va dori
un pacient docil, dacă este foarte ocupat, îşi va dori un caz mai simplu etc.
Balint subliniază că relaţia medic-pacient lasă curs liber tendinţelor
personale, sentimentelor inconştiente, convingerilor şi prejudecăţilor.
Adeseori deciziile esenţiale şi vitale se iau fără ca cineva să se simtă pe
deplin responsabil. Acest anonimat al răspunderii este cultivat mai ales în
cadrul instituţiilor sanitare de stat, prin instituirea unor relaţii "oficiale" şi a
unor stereotipuri.
Bolnavul aplează la medic sperând ca va fi înţeles

Pacientul vine la medic cu speranţa că va fi înţeles, că suferinţa lui va fi


uşurată, că medicul va fi competent, că va găsi suficientă solicitudine din
partea personalului medical. Relaţia medic-pacient în această fază trebuie să
lase frâu liber tendinţelor personale, unor sentimente inconştiente, unor
convingeri sau prejudecăţi.).
În cadrul relaţiei "intime" dintre medic şi pacient, socotim că trebuie ţinut
cont de o serie de aspecte arhaice, aspecte bine studiate, mai ales în cadrul
psihologiei animale. Este vorba de conceptele privind aşa zisul "teritoriu" şi

1
acela de "distanţă critică". În cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient,
cabinetul medical, spitalul, reprezintă "teritoriul medicului", teritoriul pe
care pacientul păşeşte cu anxietate şi oricum se simte în insecuritate. Acest
lucru este resimţit şi de medic atunci când efectuează un consult la domiciliu
şi când este nevoit să se afle pe "teritoriul" bolnavului.
În ceea ce priveşte "distanţa critică" se ştie tot din psihologia animală, că
fiecare individ are o distanţă până la care acesta poate permite o apropiere
fără a deveni agresiv sau a fugi. La om, în cadrul consultului medical,
medicul vine să violeze tocmai această "distanţă critică", situaţie care pune
de asemenea importante probleme psihologice.
Conştiinţa profesională, principala calitate a medicului
Cunoscuţii psihiatri francezi Delay şi Pichot alcătuiesc o listă cu principalele
calităţi cerute de către publicul francez medicilor. Aceste calităţi, în ordinea
frecvenţei, ar fi următoarele: conştiinţă profesională, devotament, exactitatea
diagnosticului (între 51-66%), pe al doilea plan apar calităţi cum ar fi
cunoştinţele ştiinţifice (33%), francheţea (12%) şi la urmă dezinteresul
material (11%), autoritatea (9%).
Se pot distinge astfel două grupe de calităţi ale medicului: calităţile
relaţionale, care facilitează relaţia medic-bolnav şi calităţile etice. În primul
rând contează factorii afectivi, în timp ce factori ca dezinteresul material sau
cunoştinţele ştiinţifice se situează pe al doilea plan.
Psihologul Donn W. Parson subliniază că în faţa omului bolnav, medicul
poate adopta 5 tipuri de atitudini:
• de competenţă tehnică
• universalistă
• de specificitate funcţionărească
• de neutralitate afectivă (când refuză relaţiile personale cu bolnavul,
altruistă)
Freud a propus pentru acest tip special de relaţie dintre medic şi pacient
denumirea de transfer.
Medicul nu trebuie să-şi piardă disponibilitatea de a ajuta
Munca medicului este de fapt o succesiune de stări emoţionale atât din
partea pacientului, cât şi din a sa însăşi. Din acest motiv medicul trebuie să
depăşească stadiul unor relaţii de rutină şi să nu fie capabil a-şi pierde
entuziasmul şi curiozitatea, capacitatea de a fi disponibil să ajute.
Bolnavii raportează la medic atitudinile lor afective, ostilitatea lor şi relaţiile
ambivalente pe care pacientul le-a avut anterior în relaţiile cu părinţii sau cu

2
alte persoane semnificative din anturajul lor. Bolnavul se comportă faţă de
medic ca şi cum ar fi în faţa părinţilor săi (dependenţă, senzaţia de
omniprezenţă a medicului, necesitatea unei supuneri necondiţionate).
Această relaţie de dependenţă apare pregnantă în cursul transferului. Cu cât
pacienţii sunt mai grav bolnavi şi boala este mai îndelungată, cu atât
transferul şi dependenţa sunt mai intense.
Contratransferul constă din atitudinea medicului (dar şi a altor persoane
implicate în tratamentul pacienţilor), de obicei fiind vorba de atitudini
negative, exprimate direct sau indirect. Contratransferul, subliniază
psihiatrul David Moron, este rezultatul influenţei pe care bolnavul o exercită
asupra sentimentelor inconştiente ale medicului, prin proiecţii şi identificări
iraţionale la acestea din urmă. Gravitatea bolii este direct proporţională cu
fenomenele de transfer, motiv pentru care bolnavii mai uşori sunt mai greu
de îngrijit (datorită dependenţei şi regresiunii mai mici la aceştia).
Dacă s-a produs vindecarea organică pacientul trebuie integrat în societate,
moment în care transferul, ataşamentul infantil faţă de medic devine un
factor negativ. Această dependenţă trebuie să înceteze şi pacientul să-şi
recapete statutul de persoană autonomă avută anterior.

(va urma)

Citat:
Munca medicului este, de fapt, o succesiune de stări emoţionale atât din
partea pacientului, cât şi din a sa însăşi. Din acest motiv medicul trebuie să
depăşească stadiul unor relaţii de rutină şi să nu fie capabil a-şi pierde
entuziasmul şi curiozitatea, capacitatea de a fi disponibil să ajute.