Sunteți pe pagina 1din 79

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA SF.

MUCENITA
FILOFTEEA
SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Actualitatea Fenomenului de Violenta Domestica

Coordonator ştiinţific:
Lect. Unv . Dr Raducu-Razvan Dobre

PITESTI
2010
CUPRINS

CAPITOLUL I
Consideraţii introductive privind violenţa în familie 4
I.1. Aspecte generale privind violenţa 4
I.1.1. Definirea violenţei 4
I.1.2. Tipologia violenţei 9
I.2. Violenţa în familie 11
I.2.1. Factori care contribuie la violenţe în familie 11
I.2.2. Forme (modalităţi) ale violenţei în familie 13
I.2.3. Efectele violenţei intrafamiliale 18

CAPITOLUL II
Violenţa asupra femeilor 24
II.1. Femeile – victime ale violenţei în familie 24
II.2. Etape principale ale violenţei conjugale 27
II.3. Cauze principale ale violenţei conjugale 31
II.4. Efecte psihologice asupra relaţiei de cuplu şi patologia femeilor abuzate 36
II.5. Statistici socio-demografice privind victimizarea femeii în familiile
din România 40

CAPITOLUL III
Violenţa în familie în viziunea Bisericii Creştine Ortodoxe 45
III.1. Egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor 45
III.1.1. Drepturile femeilor în familie 45
III.1.2. Rolul femeilor în familie şi societate 47
III.2. Sfaturi şi pilde de rezolvare a conflictelor în familie 48
III.3. Susţinerea iubirii şi a comportamentului armonios în viaţa conjugală 51

CAPITOLUL IV

2
Modalităţi de prevenire şi combatere a violenţei în familie 55
IV.1. Instrumente juridice de prevenire a violenţei în familie 55
IV.2. Instituţii cu rol în prevenirea şi combaterea violenţei în familie 56
IV.2.1. Instituţii naţionale 56
IV.2.2. Instituţii la nivel local (serviciile de asistenţă socială) 61
IV.3. Metodologia de intervenţie a poliţiştilor în cazurile de violenţă intrafamilială 68
IV.4. Măsuri cu caracter temporar/permanent pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie 70

CAPITOLUL V
Concluzii 75

BIBLIOGRAFIE 78

3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND VIOLENŢA ÎN
FAMILIE

I.1. Aspecte generale privind violenţa


I.1.1. Definirea violenţei

Violenţa face parte din chiar viaţa umană. Fie că este îndreptată împotriva propriei persoane,
fie că este vorba de violenţă îndreptată împotriva altei persoane, sau de violenţă colectivă, acest
fenomen duce la moarte unui milion de persoane pe an şi a unui număr mult mai mare de răniţi.
Violenţa, în sens generic, semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către individ, grup sau
clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora. Din punct de vedere juridic, violenţa
înseamnă folosirea forţei fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri
sau o vătămare integrităţii unei persoane. În acest sens, un act de violenţă are, de cele mai multe ori,
un caracter premeditat, fiind elaborat cu intenţie sau semnificând intenţia de a produce o suferinţă
sau un prejudiciu fizic altei persoane. În context psihologic, violenţa desemnează comportamentul
agresiv manifestat, cel mai adesea, ca urmare a unor frustrări, care nu pot fi defulate pe căi
dezirabile social.
Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violenţa este un abuz de putere, fiind
legată, aproape întotdeauna, de o poziţie de putere şi de impunerea acestei puteri asupra celorlalţi.
Această caracterizare defineşte, cel mai bine, situaţia bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului
sau vârstnicului. Totuşi, în mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa de putere determină
violenţa. Conştiinţa lipsei de putere, a impotenţei, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât
de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanţă, conduce la violenţă.
Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroşi bărbaţi agresori, dar
şi actele de violenţă comise de femeile agresoare1.
Există o multitudine de definiţii privind noţiunea de violenţă, dar definiţia cea mai
cuprinzătoare este definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care înţelege prin violenţă:
“ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, a
altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunităţii, şi care antrenează un risc crescut de a

1
Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei intrafamiliale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 21.

4
produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privaţiune”. În
aceasta definiţie, O.M.S. defineşte violenţa în raport cu sănătatea şi starea de bine din punct de
vedere fizic, psihic şi social.
O.M.S. înglobează în această definiţie caracteristica de intenţionalitate a actului indiferent
de consecinţele acestuia şi exclude aspectele legate de incidental-accidental. Includerea în definiţie
a termenului de “putere” în plus de expresia “utilizarea forţei fizice” lărgeşte astfel natura actelor de
violenţă şi a definiţiei convenţionale la acte rezultate prin exercitarea unei relaţii de putere,
cuprinzând de asemenea actele de ameninţare şi intimidare. Utilizarea termenului de putere permite,
în plus, includerea neglijenţei şi a actelor de omitere pe lângă actele evidente de violenţă foarte
important în studierea fenomenului violenţei împotriva persoanelor în vârstă.
Astfel, O.M.S. include în definiţia violenţei: neglijenţa, toate tipurile de violenţă fizică, psihică şi
sexuală precum şi violenţa auto-aplicată, sinuciderea.
Ca formă coercitivă de control social, violenţa a fost, în general, acceptată de societate, dar
au fost sancţionate formele de violenţă în dauna interesului naţional, a vieţii unei persoane sau a
proprietăţii. Violenţa domestică a fost considerată o problemă personală, care, conform dreptului la
intimitate, putea fi tăinuită, cei din afara cuplului evitând să intervină, deoarece reacţiile soţiei
maltratate, faţă de salvator, au fost, deseori, imprevizibile; probabil din acelaşi considerente,
organele de ordine publică ezitau, adesea, să se implice2.
Evaluările făcute de sociologi familiei contemporane sunt contradictorii între ele. Astfel, pe
de o parte, i se recunoaşte familiei o deosebită capacitate de comuniune şi solidaritate socială, în
măsura în care ea este un refugiu, un loc privilegiat al manifestării afectivităţii, iar pe de altă parte,
se apreciază că familia se află într-o criză, constând în declinul funcţiilor ei tradiţionale,
insularizarea sa în cadrul societăţii, izolarea ei de reţeaua largă de rudenie, creşterea tendinţelor ei
de instabilitate. Unul dintre cele mai acute aspecte ale acestei crize, pe care sociologii care se ocupă
de familie –au abordat mai puţin, este creşterea violenţei între membrii familiei, fenomen care
există în majoritatea societăţilor contemporane3.
De multe decenii, violenţa intrafamilială a fost considerată o manifestare obişnuită în
familiile dezorganizate sau în grupurile marginale, defavorizate social şi economic. În legătură cu
acest mod de violenţă au fost emise unele teorii sociologice, psihologice şi feministe.
Teoria sociologică. Din perspectiva sociologică, însăşi organizarea vieţii de familie, care
contribuie la intimitate, predispune spre o rată mare a violenţei, în ciuda imaginii pe care o oferă, ca
loc al dragostei şi înţelegerii. Discrepanţele de vârstă şi sex, activităţile şi interesele diferite,
distonanţa rolului şi inflexibilitatea sunt câtva variabile, care cresc tensiunea în familie.
2
Carmen Gabriela Mândrilă, Dinamica familiei şi elemente de asistenţă socială, Ed. Pim, Iaşi, 2003, pag. 111.
3
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 16.

5
Altă variabilă importantă o constituie violenţa în societatea în care trăiesc familiile
contemporane. Se poate vorbi chiar de un cerc vicios, în care se evidenţiază un pattern circular, în
care violenţa generată de familie conduce la o societate violentă, şi invers, o societate care acceptă
violenţa în sferele publice ale vieţii accentuează tendinţele violente din cadrul familiei. În anumite
segmente ale societăţii, manifestările violente pot fi considerate legitime, ca răspunsuri normale la
anumite comportamente. Căutarea recompenselor imediate şi evitarea pedepsei dirijează
comportamentul uman şi interacţiunile dintre oameni. În aceste condiţii, se poate anticipa că
violenţa, în cadrul familiei, va continua până când costurile violenţei vor depăşi recompensele şi
până când nu vor exista norme şi legi care să îngrădească violenţa.
Altă variabilă este reprezentată de stresul vieţii. Cercetătorii au arătat că bărbaţii stresaţi sunt
mai predispuşi să-şi maltrateze soţiile, dacă familia nu este importantă pentru ei sau dacă sunt
convinşi că soţul trebuie să fie membrul dominant al cuplului. Statutul relaţiilor, în cazul abuzului
în familie, este asociat cu incompatibilitatea şi inconsistenţa statutului. Inconsistenţa statutului a fost
caracterizată prin nereuşita profesională din partea bărbatului, reuşita profesională constituind
pentru el o măsură de protecţie importantă împotriva izbucnirilor violente.
Teoriile psihologice. Majoritatea explicaţiilor tradiţionale care se referă la maltratarea soţiei
au ca punct de plecare concepţia lui Freud (1959), masochismul feminin. În această formulare,
femeia masochistă este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent
şi rău. Freud vede acest comportament autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a
conflictului oedipian. Copilul de sex feminin concurează cu mama sa, dar se teme de pierderea
iubirii ei. Pentru a renunţa la tată, fata, în mod conştient, provoacă agresiunea acestuia.
Comportamentul agresiv din partea tatălui determină părăsirea bărbatului, temperând dorinţele
timpurii pentru tată prin asocierea vinei. Paradigma implică ideea că femeile se subordonează, din
credinţa inconştientă că trebuie să sufere.
Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale.
Bărbaţii violenţi tind să folosească violenţa ca pe un mecanism de intensificare a eu-lui, deoarece
repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat. De obicei, femeile masochiste sunt
atrase de acest tip de bărbat. De aici rezultă că masochismul ar putea fi considerat, mai curând, un
comportament influenţat de evenimente culturale şi de evoluţii ale individului, decât de un instinct,
care se subordonează forţelor primare (libidoului). De-a lungul vieţii lor, femeile masochiste au
experimentat şi au încorporat comportamente violente din partea unor persoane importante4.
Alţi factori, ca superioritatea puterii masculine şi lipsa controlului asupra proceselor
reproductive, determină comportamentele de supunere din partea femeilor. Acceptarea tacită a

4
Carmen Gabriela Mândrilă, op. cit., pag. 114.

6
abuzului este realizată de femeile care au o moştenire socială şi biologică, cu un comportament care
favorizează abuzul. Violenţa în familie constituie, uneori, o deviere a comportamentului
autodistructiv dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbaţii care se simt frustraţi sub un
anumit aspect, îşi exteriorizează sentimentele negative asupra soţiei şi a copiilor. Comportamentul
violent din partea bărbatului este, de fapt, o formă de apărare împotriva dependenţei faţă de
parteneră.
Teoriile feministe. Din perspectivă feministă, maltratarea soţiei trebuie studiată în contextul
societăţii, care se bazează pe o formă de organizare patriarhală, normele şi legile patriarhale
consolidând poziţia de subordonare a femeilor şi subliniind autoritatea bărbatului. Accentuarea, din
partea societăţii, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului superior să-şi neglijeze soţia, să
o maltrateze sau să folosească alte practici similare.
O atitudine contradictorie rezultă din faptul că societatea, în esenţa ei, nu este patriarhală, ci
matriarhală, deoarece femeile sunt cele care impun valorile morale şi disciplina în familie, devenind
dominante în viaţa copiilor. Din punct de vedere psihosocial, copilul de sex masculin, crescut într-
un mediu matriarhal, interacţionează cu mama sa într-o manieră dependentă, iar aceste nevoi de
dependenţă, iar aceste nevoi de dependenţă sunt transferate de către bărbat în căsătorie. Ostilitatea
latentă, orientată către femei, inhibată în perioada copilăriei prin norme culturale, care nu permit
copilului să-şi lovească mama, poate fi exteriorizată în căsătorie.
Maria Roy oferă un punct de vedere istoric, contemporan şi de viitor, asupra acestei
probleme, considerând că maltratarea soţiei este ciclică şi transmisă între generaţii, impunând, sub
acest aspect, o abordare globală, acre să determine schimbări educaţionale şi legislative la nivelul
societăţii. Autoarea subliniază faptul că, într-o societate violentă, oricine poate deveni agresor sau
victimă, atunci când violenţa este tolerată, iar victimele sunt blamate. În acest context, toţi învaţă că
agresiunea poate fi folositoare. Pentru a se introduce o legislaţie adecvată şi pentru a da noi
interpretări contractului marital, în vederea stopării violenţei în familie, Maria Roy a apelat la
diferite foruri conducătoare, la religie şi mass-media. Persecutarea femeilor este considerată o
problemă importantă, ţinând cont de dependenţa lor economică şi socială faţă de partenerul de
cuplu. O femeie maltratată, care încearcă să părăsească, împreună cu copii, arena violenţei
domestice, rămâne, de fapt, fără locuinţă. În cazul femeilor care reuşesc să-şi asigure o
independenţă economică, persecuţia partenerului se extinde, de multe ori, în afara căminului.
Martin susţine că bărbaţii îşi abuzează soţiile pentru că nimeni nu-i opreşte, femeile fiind
maltratate şi condiţionate să devină dependente. În această situaţie, căsătoria este o instituţie în care
femeile sunt prinse în rolul de victime. Ele sunt învăţate, de la naştere, că mariajul şi maternitatea
reprezintă împlinirea lor şi pentru atingerea acestor deziderate, femeile trebuie să fie feminine,

7
îngăduitoare, supuse, ascunzându-şi înclinaţiile de a fi libere şi categorice. Structura patriarhală a
familiei legitimează inegalitatea dintre sexe. Dacă femeile se afirmă, ele sunt sancţionate pentru
temeritate, iar dacă sunt pasive, provoacă, de asemenea, nemulţumire pentru nepriceperea lor. După
Martin, femeile nu sunt, niciodată, în poziţie de învingător.
Din punct de vedere legal, violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală
săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care
provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea,
violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.
Violenţa intrafamilială s-a manifestat de multă vreme, dar conştientizarea ei ca problemă
socială a avut loc abia în ultimele patru decenii. Astfel, în cursul deceniilor 6 şi 7, abuzul comis
contra copiilor şi agresarea soţiilor au devenit, pentru prima dată, subiecte de dezbateri publice, în
mai multe ţări, captând interesul publicului larg şi, desigur, al specialiştilor. Ulterior, în deceniile 8
şi 9, abuzul contra bătrânilor a ajuns în centrul atenţiei, devenind o problemă socială complementară
cu cea a agresării copiilor şi soţiilor.
Motivul principal pentru care violenţa intrafamilială ca problemă socială a fost
conştientizată atât de târziu, pentru a deveni o preocupare aparte a specialiştilor, l-a constituit, cel
puţin în Occident, specificul, ca atare, al familiei, ca un “sanctuar” detaşat de constrângerile
spaţiului public, ca un spaţiu privat cu caracter tabu, în care nu poate fi admisă nicio intruziune sau
intervenţie din afară. În fostele ţări socialiste, dimpotrivă, familia – în calitatea ei de “celulă de bază
a societăţii”, aşa cum era definită de ideologia oficială – a trebuit să sufere toate consecinţele unui
regim autoritar, în cadrul căruia orice instituţie socială trebuia integrată spaţiului public şi supusă
exigenţelor exterioare. Pe de altă parte, în regimul comunist, violenţa exercitată în cadrul familiei
nici nu era recunoscută oficial ca problemă socială5.
Violenţa care se exercită în cadrul familiei continuă să rămână o problemă socială, în marea
majoritate a societăţilor contemporane, inclusiv în România, atât pentru că nu şi-a găsit, încă, soluţii
adecvate, cât şi pentru faptul că există un consens foarte scăzut în ceea ce priveşte opiniile
publicului sau ale specialiştilor asupra definirii violenţei familiale ca atare. Cu alte cuvinte, nu
există un acord deplin cu privire la linia de demarcaţie precisă între utilizarea legitimă a forţei în
familie şi actele ilegitime de violenţă care se manifestă în cadrul familiei. Astfel, pentru multe
persoane, inclusiv părinţi sau educatori, palma dată unui copil ca sancţiune nu este un act de
violenţă, ci un mijloc de disciplinare firesc şi chiar necesar. De asemenea, în unele sondaje de
opinie întreprinse în alte ţări, s-a apreciat de către populaţia investigată că lovirea soţiei sau chiar a
soţului poate fi justificată în anumite condiţii. În acelaşi context, diferite studii au arătat că, deseori,

5
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 17.

8
victimele violenţei familiale, poliţiştii şi asistenţii sociali consideră ca fiind acceptabile acele
conduite manifestate în cadrul familiei care, dacă s-ar manifesta între persoane străine ar fi
calificate ca acte de violenţă ilegitimă.
Opiniile divergente cu privire la legitimitatea sau ilegitimitatea folosirii violenţei în familie
constituie, de altfel, motivul principal pentru care autorităţile şi, adeseori, victimele ezită să le
înregistreze sau să le raporteze ca acte delictuale sau infracţionale. Lipsa de consens în acest
domeniu tinde, astfel, să ascundă cifra neagră a violenţei în familie şi, în mare parte, chiar
perpetuează această formă aparte de violenţă.
În esenţa ei, violenţa intrafamilială constituie orice formă de agresiune, abuz sau
intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor
persoane din mediul familial. Oferind o definiţie mai restrictivă şi punând accentul pe agresiunile
exercitate, cu precădere, asupra femeilor şi copiilor, Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea
Criminalităţii din România defineşte violenţa intrafamilială ca fiind reprezentată de utilizarea
constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui alt membru al familiei, în scopul impunerii puterii şi
a controlului asupra acestuia ori de ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect
maltratarea partenerului sau a copilului.
Printre persoanele din familie cel mai frecvent agresate se numără minorii sau adolescenţii,
vârstnicii şi, nu în ultimul rând, partenerele, dar şi partenerii, de cuplu, victime contra cărora
agresorul sau agresoarea foloseşte o gamă largă de mijloace mergând de le maltratare, la abuz psihic
şi până la victimizare sexuală, neglijare materială şi afectivă, abandon, exploatare financiară etc. De
menţionat că noţiunea de cămin familial include orice formă de coabitare, implicit instituţia
concubinajului, partenerii concubini sau rudele lor putând fi angrenaţi în diferite acte de violenţă,
care se includ în sfera largă a violenţei intrafamiliale.

I.1.2. Tipologia violenţei

Abuzul fizic este vătămarea sănătăţii fizice a unei persoane (dar şi ameninţarea cu aceasta)
produsă neaccidental de un agresor. Ea constă în gesturi şi lovituri adresate unei persoane,
producându-i durere sau menite să distrugă bunurile ei. Definiţia abuzului fizic cuprinde şi cazurile
în care vătămarea propriu-zisă nu s-a produs, dar victima a trăit iminenţa acesteia. Gradul abuzului
diferă în funcţie de vătămarea produsă victimei, putând ajunge uneori până la provocarea de răni
grave, care necesită spitalizarea sau conduc la deces.
Toate formele de violenţă au componente şi consecinţe psihologice asupra victimei.
Anumite forme de maltratare au însă ca instrumente tocmai mijloacele de natură psihologică.

9
Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt: izolarea victimei (legarea, încuierea ei în diferite
spaţii închise, în pivniţă etc.); neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea ei şi refuzul de a-i
da ajutor la solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca servitor; coruperea
ei morală prin ameninţări şi terorizare. Femeile abuzate, la fel ca şi copii, suferă adesea de
ridiculizare cronică, minimalizare şi umilire. Victima, adult sau copil, devine adesea “ţap ispăşitor
al familiei”, i se refuză gesturile de afecţiune sau este tratată ca un copil (infantilizarea unei femei
sau a unei tinere, acre este obligată să ceară voie persoanei dominatoare pentru realizarea tuturor
nevoilor şi dorinţelor ei). Persoana subordonată este adesea etichetată negativ pentru
comportamentul ei perceput ca un eşec, fiindu-i refuzate permanent recunoaşterea realizărilor.
Brassard, Germain şi Hart (1987) şi Garbarino et al (1986) au recomandat ca aprecierea
gravităţii vătămării psihologice să se facă pe baza unor criterii profesionale care se referă la
consecinţele abuzului şi care afectează victima pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic,
dar cel mai adesea concomitent pe toate aceste planuri.
Abuzul sexual este forţarea şi obligarea victimei să participe la activităţi de natură sexuală,
acre servesc obţinerea plăcerii de către persoana care comite agresiunea. Formele de abuz sexual
sunt variate şi se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact sexual genital, oral sau anal. Dintre
formele de abuz sexuala se menţionează: hărţuirea sexuală, cu formele sale de propuneri verbale,
gesturi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu ameninţări în cazul refuzului;
comportamentul exhibiţionist; manipularea organelor sexuale ale victimei sau obligarea acesteia de
a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în organele sexuale,
penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală şi exploatarea sexuală – obligarea minorului la
pornografie sau prostituţie în folosul agresorului.
Formele de abuz sexual cel mai greu de incriminat sunt cele care au loc în familie. Dacă
abuzul sexual este comis de către părinţi sau alte rude, victimele nu ştiu unde să se îndrepte pentru
ajutor. Abuzul sexual are loc aproape întotdeauna în absenţa oricăror martori, ceea ce îngreunează şi
mai mult incriminarea agresorilor. În lipsa unor persoane de sprijin care să manifeste o poziţie
foarte hotărâtă în favoarea victimei, aceasta poate ajunge în mod repetat la cheremul agresorului ei,
mai ales dacă el face parte din familie sau dintre cunoştinţe6.
Exploatarea unei persoane este o formă aparte de violenţă, în care persoana dominantă are
beneficii materiale sau de altă natură de urma celei dominate, solicitând acesteia un efort care îi
depăşeşte capacităţile. Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin muncă (când victima este
forţată să presteze munci care îi depăşesc capacităţile fizice şi/sau este privată de profitul muncii
sale), de exploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a altcuiva, la prostituţie; forma
6
Maria Roth-Sarmosközi, Copii şi femei, victime ale violenţei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005,
pag. 11.

10
aceasta nu este aşa de rară pe cât este de dramatică) şi exploatare psihologică (folosirea victimei la
munci înjositoare, obligarea ei la un comportament de slugă). Forţarea unei persoane din familie,
sau a uneia dependente de persoana dominatoare, la cerşit – indiferent de condiţiile de climă, cu
îmbrăcămintea neadecvată – şi profitarea de pe urma acestei activităţi este un caz tipic de
exploatare, care are consecinţe atât fizice, cât şi psihologice asupra victimei, de orice vârstă. Există
însă şi forme mai subtile de exploatare, fără consecinţe fizice, în care persoana dominatoare se
foloseşte de persoanele dependente pentru a-şi satisface propriile nevoi, neglijând sau ignorând
nevoile partenerului sau ale persoanei dependente.

I.2. Violenţa în familie


I.2.1. Factori care contribuie la violenţe în familie

Interesul specialiştilor în decodarea violenţei intrafamiliale nu s-a limitat la elaborarea şi


utilizarea unor instrumente de lucru care să măsoare reprezentările sociale ale acestei forme de
agresivitate, ci s-a deplasat şi către structurarea cauzelor determinante ale acesteia. În acest sens, s-a
apreciat că se pot diferenţia trei categorii de cauze ale violenţei intrafamiliale:
 cauze care ţin de caracteristicile individuale, atât ale agresorului, cât şi ale victimei.
Astfel de cauze sunt: afectarea stării de sănătate a agresorului sau a victimei, consumul
de alcool, antecedentele infracţionale ale agresorului, instabilitatea ocupaţională,
graviditatea victimei, violenţa ostilă, gelozia;
 cauze determinate de caracteristicile relaţiei dintre victimă şi agresor. Relaţia dintre un
agresor şi o victimă poate fi privită în funcţie de multe puncte de vedere, acestea
spunând ceva despre cuplul în care s-a instalat violenţa. Caracteristicile unei astfel de
relaţii sunt date de: traiul în comun cu părinţii, locuinţa comună după divorţ, prezenţa
violenţei în copilăria victimei şi/sau agresorului, izolarea socială, perioada scurtă de
cunoaştere înainte de căsătorie, prezenţa unor relaţii adultere;
 cauze sociale ale violenţei intrafamiliale. În acest caz se au în vedere: inegalitatea de
gen în familie şi societate, toleranţa socială faţă de violenţa domestică, neimplicarea
celorlalţi, sărăcia – lipsa de bani, tranziţia, absenţa serviciilor de ajutor, ignoranţa
femeilor victime privind posibilităţile de autoprotejare.
Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminaţi în determinarea situaţiilor de
violenţă, o direcţie importantă a cercetărilor se orientează spre cunoaşterea interdependenţelor
dintre: caracteristicilor partenerilor care comit abuzuri, ale victimelor violenţei, ale contextului
social, familial şi situaţional, ale nivelului de trai, ale nivelului cultural şi educaţional al celor

11
implicaţi, ale aşteptărilor de rol, ale tradiţiilor familiale, precum şi ale discursurilor despre genuri.
Toţi aceşti factori pot să se prezinte în ipostaze care să constituie un risc potenţial pentru
declanşarea violenţei sau pentru protejarea ei. Din punctul de vedere al prevenirii violenţei trebuie
să se cunoască atât factorii de risc, cât şi modul lor de interacţiune.
Manifestările propriu-zise ale factorilor de risc de violenţă sunt cumulative, rezultatul
interacţiunii mai multor factori accentuând pericolul pentru victimă. Cercetările au arătat că
declanşarea violenţei este mai probabilă dacă numărul factorilor de risc este mai mare. Riscul se
poate transforma în act violent în prezenţa unor condiţii declanşatoare ca alcoolul, drogurile, stresul
crescut datorită sărăciei, şomajului, lipsei unor condiţii decente de locuit, ale căror efecte se
cumulează.
În familiile dezorganizate, alcoolismul excesiv al unuia sau al mai multor membri constituie
sursa generatoare a unor tulburări permanente. În asemenea familii, consumul de alcool constituie
un factor intensificator al crizelor curente de violenţă în familie. Într-o amplă lucrare consacrată
consilierii în caz de criză, Ellen Janosik discută următoarele trei teorii explicative ale relaţiei dintre
alcool şi violenţă, îndeosebi a violenţei interpersonale7:
- prima teorie presupune că alcoolul influenţează purtarea agresivă, violentă, prin efectul
“energizant” al alcoolului la orice nivel;
- a doua teorie subliniază că alcoolul nu provoacă direct agresiunea, dar reduce inhibiţiile
şi uşurează exprimarea agresiunii, prin diminuarea fricii faţă de consecinţele sociale şi
psihologice ale agresivităţii;
- a treia explicaţie a relaţiei dintre alcool şi agresiune se bazează pe acceptarea
psihologică, legată de efectele comportamentale ale consumului de alcool, cu tendinţa
larg răspândită, de a atribui alcoolului comportarea antisocială şi nu consumatorului de
alcool.
Majoritatea actelor cu caracter violent nu au loc exclusiv datorită drogului sau alcoolului,
dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanţe scade nivelul autocontrolului, putând conduce
la fenomene grave de violenţă. Killen evidenţiază interdependenţa efectelor acţiunii unor factori
multipli. Ea remarcă agravarea formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulţi
consumă alcool sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea relelor tratamente şi a consumului
de alcool sau droguri privesc în primul rând lipsa autocontrolului persoanei violente, care poate
duce la urmări grave pentru toţi membrii familiei, indiferent de maturitatea lor. Deşi la baza
fenomenului violenţei împotriva femeilor poate fi, aşa cum consideră concepţia feministă,
inegalitatea de gen, această cauză este prea generală pentru a putea stabili forme concrete de

7
Carmen Gabriela Mândrilă, op. cit., pag. 82.

12
intervenţie la nivelul cazurilor individuale. De aceea, multe studii privind violenţa s-au axat pe
cunoaşterea factorilor de risc care acţionează în anumite condiţii sociale, precum şi a şanselor de a
prezice violenţa.
Cel mai bun factor predictiv al violenţei nu este vreunul dintre factorii de risc cunoscuţi sau
vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de risc surprinşi la un caz. Aceasta
creşte siguranţa predicţiei cazurilor de violenţă, ceea ce corespunde teoriei multicauzalităţii.
Cunoaşterea cumulativă a factorilor de risc este importantă nu numai pentru identificarea cazurilor,
dar şi pentru a planifica ajutorul de care au nevoie8.

I.2.2. Forme (modalităţi) ale violenţei în familie

Studiile de specialitate identifică, în principal, următoarele forme ale violenţei intrafamiliale:


violenţa fizică, violenţa psihologică, violenţa socială, violenţa economică şi violenţa sexuală.
Cercetătorii francezi Reynaldo Perrone şi Martine Nannini sintetizează la modul descriptiv
manifestările de violenţă în cuplurile simetrice şi complementare identificând ca forme de
manifestare violenţa agresiune, violenţa pedeapsă şi violenţa pedeapsă cu simetrie latentă.
Violenţa agresiune se manifestă între doi parteneri implicaţi într-o relaţie simetrică
(egalitară), prin schimb de lovituri. Este bidirecţională, reciprocă şi publică. Ambii parteneri
revendică acelaşi statut de forţă şi de putere. Confruntarea este la nivel existenţial, întrucât cel care
domină în plan fizic poate fi dominat la nivel psihologic. În cazul agresiunii între adulţi, partenerii
acceptă confruntarea şi lupta. Se lovesc, se insultă reciproc, fac scandal şi dramatizează. O femeie
brutalizată va recunoaşte că a fost bătută de soţ dar, în acelaşi timp, va pretinde că nu se teme de el.
În cazul violenţei agresiune între adulţi şi copii, cele mai frecvente sunt izbucnirile de mânie
urmate de lovirea copilului nesupus. Dacă acesta nu cedează şi rămâne ferm pe poziţia sa, el urcă în
poziţia de adult şi se confruntă cu adultul de la egal la egal. Există şi situaţia inversă, când adultul
coboară în poziţie egală cu cea a copilului. În ambele cazuri relaţia simetrică va continua după
agresiune luând o pauză complementară, în care partenerii pot apela la terapeut sau la o instanţă
socială. Pronosticul este pozitiv, sechelele psihice limitate şi se păstrează respectul de sine şi
identitatea, există preocuparea şi voinţa de rezolvare a problemei.
Violenţa pedeapsă apare în relaţia complementară în care cei doi parteneri se află pe poziţii
inegale. Se manifestă sub forma de pedeapsă, sancţiune, maltratare, tortură, neglijenţă sau lipsă de
grijă. Unul dintre parteneri revendică un statut superior celuilalt, pe care-l consideră inferior,
subuman, nedemn, anormal sau chiar diabolic. Îşi arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu

8
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 297.

13
cruzime, apreciind că celălalt o merită şi trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste. Întrucât
relaţia este inegală, violenţa este unidirecţională şi intimă, violentul considerându-se superior
celuilalt, fapt în general acceptat de cel care suportă violenţa. Diferenţa de putere între unul şi
celălalt poate fi atât de mare, încât cel aflat în poziţia inferioară nu are alternativă şi trebuie să se
supună voinţei sale.
În cazul violenţei pedeapsă între adulţi, cel care controlează relaţia impune celuilalt
pedeapsa, sub formă de lovituri, maltratări repetate, privaţiuni şi umilinţe. De exemplu, soţul îşi
bate soţia, o tratează ca pe o sclavă, o sustrage din contextul existenţial privând-o de relaţii cu
comunitatea şi negându-i identitatea. Simpla constatare a unei “greşeli” justifică în ochii lui
îndeajuns administrarea pedepsei violente. În cazul violenţei pedeapsă de la adult la copil, aceşti
copii au suferit maltratări repetate, au fost torturaţi, privaţi cu totul de dragoste şi de îngrijire. Sunt
numeroase exemple de copii martiri care au fost închişi în pivniţe, trataţi ca nişte animale,
constrânşi să suporte tratamente “de corecţie”, definiţi ca “anormali” sau “ciudaţi”, pedepsiţi prin
incredibile privaţiuni şi corvezi. Rău îmbrăcaţi, prost hrăniţi şi adăpostiţi, ei prezintă şi întârzieri în
evoluţia psihologică, biologică şi socială, prezintă adesea maladii rău îngrijite sau complet ignorate,
însoţite de multiple complicaţii infecţioase. Dacă ajung la spitalul de urgenţă, li se constată grave
leziuni, vechi urme de fracturi, numeroase cicatrice şi incontestabile dovezi ale malnutriţiei. Astfel
de copii cresc cu sentimentul umilinţei şi al indignităţii, cred că-şi merită pedepsele şi soarta şi nu
privesc pe nimeni în faţă. Ei bat totdeauna în retragere şi sunt adesea scoşi “ţapi ispăşitori” de către
colegii lor.
În cazul violenţei pedeapsă nu există pauze. Violentul consideră că aşa trebuie să facă, iar
violentatul este adesea convins că el trebuie să se conformeze vieţii care i se impune. Absenţa
pauzei marchează acest tip de violenţă, o face intimă, ascunsă, niciunul dintre actori nevorbind
despre ea în exterior. În ciuda aspectului interactiv, se constată, la fiecare dintre aceşti parteneri un
foarte slab respect de sine, iar la cel bătut, o tulburare importantă de identitate. Violentul este adesea
rigid, lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă acesta nu-i
primejduieşte propria viaţă. Este plin de idei fixe, dominat de stereotipii şi pornit să “corecteze”
toate comportamentele care i se par diferite de ale lui.
Negarea totală şi refuzul recunoaşterii identităţii altuia evidenţiază la cel violent dorinţa de
a-şi modela partenerul împinsă până la a-l distruge pentru a-l reface “aşa cum trebuie să fie”, adică
strict corespunzător imaginii lui despre lume. Identitatea celui violentat este ştearsă, fiindcă dreptul
lui de a fi el însuşi este negat. Posibilităţile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde,
iar respectul de sine aproape complet distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă
conştientizare a violenţei şi un confuz sentiment de vinovăţie.

14
Violenţa pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă de violenţă pedeapsă, cazul în care
cel obligat să suporte pedeapsa opune rezistenţă. În ciuda raportului defavorabil de forţe, n-o
acceptă, ba chiar manifestă voinţa făţişă de a se opune, fapt ce amplifică adesea pedeapsa, care
urmăreşte acum şi îndepărtarea pericolului simetriei. Comportamentul este haotic, incoerent, de
derută şi de îndârjire din partea celui care controlează totuşi relaţia, fiindcă datele problemei s-ar
putea schimba şi cel din poziţia inferioară caută şi ar putea să treacă în poziţia superioară, iar
violenţa pedeapsă se transformă în violenţă agresiune.
Se constată o astfel de violenţă în familiile în care, de-a lungul anilor, unul dintre adulţi
exercită o autoritate despotică asupra tuturor celorlalţi membri, care se acomodează mai mult sau
mai puţin acestei realităţi, cu excepţia unuia care, totuşi, rezistă în pofida constrângerilor
suplimentare menite a-l face să renunţe la opoziţie. Observând că nimeni nu-l înţelege şi nu-ş ajută,
rezistentul va dobândi şi va păstra o secretă ostilitate faţă de toţi ceilalţi. El trăieşte sentimentul
injustiţiei şi al neputinţei, precum şi o anumită repulsie faţă de familie şi caută alianţe cu indivizi
din exterior (găşti, bande, secte). Se poate ajunge la o ruptură totală a rezistentului de familie, ba
chiar la o trecere progresivă, dar fermă a acestuia, la o violenţă simetrică generalizată faţă de toate
persoanele care reprezintă autoritatea: părinţi, educatori, profesori, poliţişti, judecători etc. trecerea
la acţiuni revendicative este frecventă şi se manifestă prin delicte contra familiei, prin agresiuni sau
prin sinucidere9.
Diferenţierea între cele trei tipuri de violenţă este foarte importantă, fiindcă avem de-a face
cu modele relaţionale diferite, care indică anumite comportamente ulterioare situaţiilor de violenţă.
Plasat într-o relaţie complementară repetitivă, un copil va avea un anumit stil de învăţătură, în timp
ce un alt copil, obişnuit cu relaţii simetrice, va avea un stil de învăţătură complet diferit.
Violenţa fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o persoană încearcă
să producă suferinţă unei alte persoane. Înjunghierea, împinsul, vătămarea prin folosirea unor
obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc. sunt trei motive principale pentru care femeile
agresate fizic în familie nu pot pleca din locuinţa pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa
unui adăpost alternativ şi copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de
femeile căsătorite. Printre motivele invocate de femeile care vor să locuiască în continuare cu
agresorii lor se găseşte şi iubirea pe care o nutreşte victima pentru agresor, fapt ce explică acel mit
al violenţei intrafamiliale potrivit căruia “Lucrurile nu stau aşa de rău, pentru că altfel ea l-ar
părăsi”.
Violenţa psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care abuzatorul se
asigură că domină victima. Ameninţarea cu violenţa poate fi orientată direct asupra victimei sau

9
Ina-Maria Ropotică, Violenţa intrafamilială, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, pag. 54.

15
constă în ameninţarea cu suicidul, poate fi orientată atât asupra proprietăţii, cât şi a cuiva drag sau a
animalului de casă. Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare şi dezinformare, poate fi o
persoană subtilă sau gălăgioasă, îşi poate urmări scopul subtil sau făţiş. Abuzul subtil se poate
manifesta prin nerăbdarea de a petrece cât mai mult timp cu persoana iubită. Tacticile de
dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i deforma simţul realităţii.
Comportamente violente psihologic includ cuvinte jignitoare, în public sau în spaţiul privat, acuze
de infidelitate, învinovăţirea pentru tot ceea ce se întâmplă.
Violenţa socială reprezintă o formă de violenţă psihologică pasivă. Violenţa socială este
constatată pe baza interdicţiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii, cât şi pe baza unei exagerate
verificări pentru a se şti unde este şi ce face partenerul. O formă des întâlnită de violenţă socială
este reprezentată de acuzele de infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de
autoizolare, conduc la restrângerea relaţiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.
Violenţa economică constituie o altă formă de violenţă psihologică pasivă. În cazul acestui
tip de violenţă, agresorul aduce victima într-o poziţie financiară dependentă. Abuzatorul decide
modul în care vor fi cheltuiţi banii, fapt ce poate implica diferite cunoştinţe financiare sau se poate
intersecta cu anumite paliere economice. Exemple ale menţinerii controlului financiar sunt cele în
care victimei nu i se permite să se angajeze, să muncească, să ţină o evidenţă a fiecărui ban cheltuit.
Violenţa economică este puternic corelată cu violenţa socială. De asemenea, violenţa economică
este puternic corelată cu violenţa psihologică, mai ales cu abuzurile referitoare la distrugerea
bunurilor personale. De aceea, violenţa economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de
violenţă.
Violenţa sexuală reprezintă acea formă de victimizare care constă în forţarea victimei la
activitate sexuală nedorită. Cel mai frecvent sunt victimizate fetele şi femeile. Violenţa sexuală se
poate manifesta ca: viol (raport sexual cu o persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa); prostituţie forţată (constrângerea unei
persoane de a se prostitua prin şantaj, ameninţare, violenţă fizică); hărţuire sexuală (propuneri sau
solicitări sexuale adresate unei persoane în mod repetat şi după ce aceasta a exprimat clar că nu le
doreşte şi nu le agreează); forţare la practici sado-masochiste (constrângerea unei persoane la acte
care provoacă umilinţă, suferinţă fizică şi psihică pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale
agresorului); forţare la acte cu caracter sexual (obligarea de a privi persoane dezbrăcate, scene
erotice, filme sau poze pornografice; constrângerea persoanei de a se arăta goală, de a fi atinsă în
părţile intime ale corpului sau de a atinge părţile intime ale altcuiva).
În familie, formele de violenţă sunt exercitate, cu precădere, asupra femeilor, a copiilor, a
bătrânilor, dar, uneori, şi asupra bărbaţilor. Cercetătorii au creionat o serie de caracteristici ale

16
bărbaţilor violenţă, care şi-au maltratat soţiile sau partenerele intime. Aceste observaţii au dus la o
serie de generalizări, utilizate şi în programele de tratament împotriva violenţei, deoarece anumite
tipuri de abuzatori răspund la un anumit tratament. Între ratele violenţei pe care le înfăptuiesc soţii
şi soţiile există puţine diferenţe, însă bărbaţii tind să atingă niveluri de violenţă mai înalte decât
femeile, la care violenţa constituie, de fapt, o autoapărare. Apelurile telefonice la poliţie, pentru
tulburările domestice, pot constitui un suport redus pentru utilizarea conceptului de “sindrom al
soţului bătut”. În marea majoritate a cazurilor, femeile au fost găsite bătute în incidentele casnice,
majoritatea tulburărilor fiind determinate de bărbaţi.
În anii ’60, abuzul asupra copiilor a constituit o problemă serioasă de familie, problema
soţiilor abuzate apărând mai târziu, prin anii ’70. Abuzul asupra bătrânilor, deşi nu este o constatare
nouă, a devenit o problemă, deoarece s-a mărit longevitatea vieţii, crescând numărul de bătrâni.
Această situaţie presupune ca mulţi copii adulţi să-şi asume rolul de îngrijitor, ceea ce măreşte
riscul de abuz asupra bătrânilor. Tipurile de abuz la care sunt expuse persoanele în vârstă de către
cei apropiaţi lor sunt10:
- abuzul fizic, cum ar fi bătutul, pălmuitul, constrângeri fizice, ca şi restrângerea sau
neacordarea îngrijirii personale (alimentaţie, medicaţie);
- abuzul psihologic, sub forma atacurilor verbale, o stare de teamă şi de izolare;
- abuzul de medicamente, situaţie în care cei vârstnici sunt încurajaţi de către doctor şi
familie să consume multe medicamente, pentru a deveni docili;
- abuzul material implică furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor obiecte
personale ale bătrânilor;
- violarea drepturilor, cum ar fi internarea forţată într-un cămin de bătrâni, spital, ospiciu
etc.
Este greu să se obţină informaţii asupra tipurilor de abuz la care sunt supuşi bătrânii de către
abuzatori, deoarece victimele se află în situaţia de dublă constrângere, acre îi sileşte să rămână în
această situaţie abuzivă. Cel mai adesea, abuzatorul asigură resursele financiare şi alte resurse
pentru supravieţuirea victimei, astfel încât aceasta recunoaşte dependenţa sa de abuzator. Aceşti
părinţi bătuţi suferă o gamă mult mai diversificată de abuzuri decât cele suferite de copii, dar refuză,
adesea, să anunţe aceste abuzuri, de frică să nu fie pedepsiţi, să nu rămână fără adăpost sau să fie
stigmatizaţi, fiind nevoiţi să accepte că au crescut un astfel de copil. Asemănător situaţiei soţiei
bătute, aceşti bătrâni bătuţi preferă cunoscutul (mediul familial) necunoscutului (o instituţie), chiar
dacă aceasta reprezintă ieşirea din situaţie.

10
Carmen Gabriela Mândrilă, op. cit., pag. 118-119.

17
I.2.3. Efectele violenţei intrafamiliale

Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. În categoria


evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundaţii, fulgere), accidentele de
muncă, de circulaţie, cele casnice, etc., dar şi vătămările intenţionate produse de oameni. În această
ultimă categorie intră toate actele de violenţă comise de unii împotriva altora. Garbarino et al.
Delimitează două categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă
direct de pe urma evenimentului, şi cele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică,
exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victima primară este
persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este dusă al medic, adolescenta
ironizată continuu de un părinte şi izolată de colegii ei etc. Victimele secundare sunt persoanele care
sunt martori ai violenţelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la
care sunt supuşi fraţii lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacţiile persoanelor sunt traumatice,
comparabile cu cele ale celor din situaţia de victimă primară, izvorâte din neputinţa de a interveni şi
de a o ajuta pe aceasta, care este, de multe ori, o persoană iubită.
În funcţie de persistenţa stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate în urma
expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) şi traumele de tipul al II-lea (rezultate în
urma unei serii de astfel de acte). Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente,
intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit, care să
explice “de ce?”, “de ce tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit aşa ceva?”, şi de explicaţii
sau percepţii greşite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea
reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza şi disocierea, dar şi furia11.
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut
sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic “oficial”,
aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experienţe traumatice. În cadrul sindromului sunt
incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în
sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele agresive, amintiri recurente,
flashback-uri, disociere, scăderea randamentului şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.
PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder – AST). Dacă
fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se
rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului victimei a biruit stresul,
nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se

11
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 24.

18
vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate,
pentru toată viaţa.
Câteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la persoanele victime ale violenţei
şi care pot îngreuna adaptarea în continuare la sarcinile zilnice sunt:
- tulburări de somn, datorită coşmarurilor sau gândurilor recurente, care împiedică
persoana să se odihnească;
- probleme de memorie, amintiri obsesive, declanşate de senzaţii vizuale, auditive sau
olfactive care fac ca victima să retrăiască evenimentul traumatic al abuzului; uneori
blocări sau pierderi de memorie, legate în special de momentul violent;
- hiperexcitabilitate sau mare inerţie în comportament, sau chiar alternarea celor două
aspecte;
- probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de fiecare zi, lipsa de interes şi
ADHD (hiperactivitate şi deficit de atenţie);
- tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată, panică,
fobii, impulsivitate, crize de plâns;
- gânduri de suicid, acre sugerează victimei că nu mai merită să trăiască;
- comportament de automutilare, prin care victima doreşte să îşi afirme capacitatea de
autocontrol asupra propriului corp, a cărui durere o ajută să îşi simtă mai bine limitele;
- comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte constrânsă să comită
anumite acţiuni, fără să se poată împotrivi;
- răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacţionează vehement la stimuli
inofensivi din partea anturajului ei;
- tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea şi alunecarea în plan
imaginativ;
- comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra copiilor. Într-o familie bântuită de violenţă, copii
cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de
dragoste sunt profund neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite la nivel optim. O mamă
victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului
(hrana, igiena, hainele, sănătatea fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole
fizice sau sociale. Personalitatea copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă
pentru toţi indivizii. Unii dintre ei devin mai puternici şi mai norocoşi să facă faţă forţei distructive
a violenţei domestice şi scapă mai puţin marcaţi. Este însă şansa pe care o au doar unii copii şi în

19
virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor
generaţii.
Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi comportamente ca şi
părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învăţaţi că violenţa este o metodă eficientă de a controla
alţi oameni. Studiile au arătat că adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea
generaţie de agresori şi victime. Copiii din familiile violente învaţă că:
 este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie;
 violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei;
 oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie;
 bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi;
 exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune;
 nu vorbi despre violenţă!;
 nu avea încredere!;
 nu simţi!;
Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale, aruncării
obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor de sinucidere, crimelor.
Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul acestor incidente. Studiindu-se copiii
care au ajuns în adăposturile pentru victimele violentei domestice, au fost observate următoarele
efecte ale violenţei, in funcţie de stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau
victimă a agresiunilor:
 sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi plâng, refuză mâncarea sau
se închid în sine şi sunt foarte susceptibili faţă de deprivarea emoţională. Sunt foarte vulnerabili;
 copii antepreşcolari încep să dezvolte încercări primare de a relaţiona cauzele de emoţii;
prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri frecvente, timiditate profundă, stimă de
sine scăzută şi probleme sociale la grădiniţă cum ar fi loviri, muşcări sau contraziceri. La acest
stadiu apar diferenţele de gen;
 la vârsta preşcolară, copiii cred că tot se învârte în jurul lor şi este provocat de ei. Dacă
sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat. Unele studii au arătat că
băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi cele mai multe probleme somatice, faţă de
alte grupe de vârstă;
 copiii de şcoală primară, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că violenţa este calea
cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au probleme la teme, iar la fetele
din această grupă de vârstă au fost identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie;

20
 adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră victimă ca
fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării adolescenţilor şi
a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai puternic predictor al delincvenţei violente.
Exista numeroase efecte principale la copiii martori ai violenţei domestice şi unele efecte
subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt creşterea agitaţiei şi comportament
agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.
Comportament agresiv şi neobedient. Copiii care au fost martori ai violenţei în familie
deseori devin agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind să fie neobedienţi, iritabili şi uşor de
înfuriat. Copiii care distrug obiectele şi au tendinţa de a se implica în conflicte, pot dezvolta o
personalitate delincventă în adolescenţă. Aceste comportamente sunt mai pronunţate la băieţi, dar
au fost identificate în număr semnificativ şi la fete.
Emoţii şi conflicte interioare. Problemele emoţionale interioare, cum ar fi anxietatea,
depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine şi letargia, au fost identificate la copiii expuşi la
violenţa domestică. Alţi copii prezintă afecţiuni somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri
fără o cauză medicală). Aceste simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la
copiii care nu găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele sau
nu pot căuta ajutor. Mulţi observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de
a se comporta exemplar şi dorinţa exagerată de a-şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au
fost martore ale abuzurilor în familie.
Efecte la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Alte studii au arătat că acei copii
martori ai violenţelor sunt influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Copiii care sunt
sau au fost implicaţi în incidente familiale violente sunt preocupaţi de această problemă şi nu se pot
concentra asupra cerinţelor educaţionale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt
foarte trişti, anxioşi sau prea preocupaţi ca să se implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii
violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt respinşi. Unii asistenţi
sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o cultură diferită, care au trăit într-un mediu
violent îşi neglijează educaţia, lupta prin metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi
căsătoriile timpurii, luarea unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.
Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder – PTSD). Studiile recente au
demonstrat că mulţi copii martori ai violenţelor prezintă PTSD. Definiţia tulburării post-traumatice,
găsită în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei
ameninţări cu moartea sau unei răniri sau unei ameninţări a integrităţii sale fizice; răspunsul
persoanei include frica intensă, neputinţă sau oroare; în cazul copiilor – comportament agitat sau
dezorganizat. În plus, evenimentul este reexperimentat prin coşmaruri, amintiri recurente ale

21
evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; există o evitare continuă a stimulilor
care amintesc persoanei de incident; sunt prezente simptome ale unei permanente stări de treaza,
cum ar fi dificultăţile în adormire, iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăţi de concentrare,
hipervigilenţă şi o teamă exagerată. Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut
niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi reacţiile lor sunt
afectate în mod diferit şi cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur
eveniment traumatic într-un mediu liniştit şi sportiv.
Simptome ascunse. În mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii expuşi la
violenţa în familie, cum ar fi atitudinile improprii faţă de folosirea violenţei în rezolvarea
conflictelor; atitudini improprii faţă de folosirea violenţelor împotriva femeilor; acceptarea
violenţelor în relaţiile intime; hipersenzitivitate faţă de problemele din mediul familial; sentimentul
că sunt vinovaţi pentru violenţe.
Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubiu că copiii martori şi/sau victime ale
violenţei domestice sunt afectaţi în plan comportamental, cognitiv şi emoţional, cercetările nu sunt
foarte concluzive în ceea ce priveşte efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de
dezvoltare. Inconsistentele sugerează că sunt mulţi factori care trebuie luaţi în considerare: durata şi
frecvenţa violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi mutărilor, dezavantajele
sociale şi economice.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra victimelor adulte. Starea de dispoziţie a
victimelor se caracterizează prin labilitate, fiind cu precădere depresive. Nu o dată s-au gândit la
sinucidere. Suferă de insomnie, iar sănătatea le este afectată. Manifestă anxietate faţă de soţ, de
necunoscut, de nereuşită. Stima de sine le este afectată. Eşecul familial este generalizat în viaţa
victimei, ocupând toate planurile. Situaţia materială precară o pune în imposibilitatea găsirii unor
soluţii pentru a ieşi din situaţia existentă. În general, doreşte o realizare imediată, palpabilă, cum ar
fi: securitatea ei şi a copiilor în faţa soţului agresiv, internarea soţului într-o clinică de
dezalcoolizare sau într-o clinică psihiatrică, sau doreşte o locuinţă unde s-ar putea adăposti şi ar
putea trăi în linişte. Fiind frământată de griji şi gânduri, victima prezintă o anumită incapacitate de a
se concentra, fapt ce îngreunează găsirea unei soluţii pentru situaţia în care se află.
Efectele violenţei intrafamiliale în plan social. Spre deosebire de alte state, în România,
atitudinea violentă manifestată în familie a fost favorizată şi de existenţa unor mituri privind rolul
femeii în viaţa conjugală. Mai patriarhali decât alţii, susţinători ai ideilor tradiţionaliste, parte a
românilor consideră că “locul femeii este la cratiţă” în timp ce bărbatul trebuie “să aducă bani în
casă” şi “să conducă” atât în familie, cât şi în societate. De cealaltă parte, românii democraţi (în
general tinerii) consideră că, atât în familie, cât şi în societate, nu contează cine ocupă rolul de lider

22
şi deci nu sunt de acord cu aranjamentul de tip tradiţional al familiei. În ceea ce priveşte violenţa în
familie, românii suferă de anumite “clişee”, cum ar fi: “bătaia e ruptă din rai”, “un bărbat care
nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat”, “femeia trebuie bătută din când în când, că dacă tu nu
ştii ştie ea de ce”. Este deci evident că violenţa în familie nu este provocată, dar este favorizată de
un complex distorsionat, care acceptă comportamentul violent drept “normal”. Pe de altă parte,
violenţa în familie experimentată în copilărie duce la învăţarea conduitei violente şi practicarea
acesteia la maturitate, justificată fiind de clişee.
Amploarea şi gravitatea consecinţelor psihice ale violenţei asupra victimelor depinde, pe de
o parte, de o serie de caracteristici personale cum sunt inteligenţa, voinţa, adaptabilitatea,
optimismul, dorinţa de autodepăşire, experienţele anterioare pozitive, capacitatea de schimbare etc.,
care pot ajuta victima să facă faţă situaţiei dificile. Pe de altă parte, gravitatea traumei depinde şi de
sprijinul pe care îl primeşte victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele semnificative
din comunitate şi de la specialişti12.

CAPITOLUL II
VIOLENŢA ASUPRA FEMEILOR
12
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 28.

23
II.1. Femeile – victime ale violenţei în familie

Alături de violenţa comisă de părinţi contra propriilor lor copii, violenţa conjugală constituie
una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă în prezent familiile, în societăţile
contemporane, parte componentă a unei probleme sociale mai largi care implică toate formele de
violenţă existente în cadrul familiei. Diverse cercetări, întreprinse în mai multe ţări, indică faptul că
maltratarea sau abuzul exercitat asupra partenerei de cuplu reprezintă cea mai largă proporţie din
întreaga pondere a violenţei intrafamiliale, ajungând până la circa 75-76%. Cu toate că orice
persoană dintr-un habitat poate fi ţinta violenţei în familie, ea este îndreptată, mai ales, împotriva
femeilor şi copiilor, datorită vulnerabilităţii crescute a acestora. Paradoxal, cele mai frecvente acte
de violenţă împotriva femeilor au loc tocmai în sânul familiei din partea unui agresor cunoscut
(partener de viaţă, prieten, părinte, frate, altă rudă).
Există o lungă istorie a abuzului contra femeilor, împotriva soţiilor, în general, întărită de
norme, cutume sau tradiţii. Această istorie a abuzului permis şi legitimat a fost modelată de
conduita bărbaţilor faţă de femeile lor, existentă de mii de ani. Fundamentul societăţilor, în cursul
diferitelor perioade istorice, a fost o familie în care partenerul de sex masculin exercita poziţia de
autoritate asupra soţiilor şi copiilor. Pe scurt, bărbaţii poartă, astăzi, cu ei o lungă istorie a subjugării
şi oprimării femeii şi ceea ce este surprinzător este faptul că foarte puţini din aceşti bărbaţi sunt
conştienţi de această moştenire şi, de aceea, nu-şi dau seama de efectul ei asupra modului cum
tratează femeile în secolul al XIX-lea.
Premisele istorice ale organizării patriarhale ale familiei şi societăţii datează din cele mai
vechi timpuri, din momentul în care femeia a devenit “proprietatea” exclusivă a bărbatului, un
“bun” cu care el putea să facă orice. Trecerea de la poligamie la monogamie, observă unii istorici, a
contribuit cel mai mult la subordonarea femeii bărbatului, în măsura în care relaţiile poligamice şi
infidelitatea au rămas privilegii exclusiv rezervate bărbaţilor, în timp ce femeii i s-a pretins o
fidelitate absolută. Poziţia de autoritate a bărbatului a fost întărită de regulile cu privire la
sexualitate, existente în legislaţiile vechilor popoare, care acordau drepturi numai bărbatului, iar
femeii îi pretindeau o ascultare necondiţionată13. Reglementarea adulterului constituie un exemplu
sugestiv, în condiţiile în care pentru un asemenea delict bărbatul era exonerat de răspundere, iar
femeia era pedepsită cu moartea.

13
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 80.

24
În Evul mediu, morala şi regulile Bisericii creştine au întărit dependenţa femeii faţă de
bărbat, considerând-o o fiinţă “inferioară de la natură”. Cea mai mare parte a gândiri biblice este
androcentrică (centrată pe bărbat) şi discriminatorie faţă de femei. Toma d’Aquino considera, în
acelaşi spirit androcentric, că violul este un mare păcat, nu atât prin agresarea femeii, ci prin faptul
că violatorul încalcă, în acest mod, dreptul de proprietate al soţului sau al tatălui, idee împărtăşită de
multe alte concepţii juridice din cursul Evului mediu.
Fără a înregistra modificări de esenţă, poziţia femeii în familie şi în societate, în perioada
modernă şi contemporană, este la fel de subordonată, imaginea ei corespunzând unor stereotipuri
tributare “sexismului instituţional”, adică convingerii inconştiente, acceptată ca atare, pretinsă,
neverificată, nepusă sub semnul îndoielii, că lumea, aşa cum se prezintă pentru bărbaţi, este singura
lume posibilă, în aşa fel încât valorile create de către bărbaţi sunt unice, astfel că modul în care
privesc bărbaţii sexualitatea este maniera pe care trebuie să o adopte oricine, astfel că ceea ce cred
bărbaţii despre modul cum sunt femeile este singura modalitate de a concepe femeile.
Violenţa împotriva femeilor este considerată o problemă socială importantă şi ridicată la
rangul de subiect al dezbaterii şi al reglementării publice abia în ultimele decenii. Chiar dacă în
statele occidentale acest proces a început în anii ’70, iar în România şi în alte ţări foste comuniste el
abia a început după 1990, totuşi, problema violenţei din societate în general şi din familie în special
a rămas nerezolvată în toate ţările lumii. Proporţiile violenţei împotriva femeilor sunt semnificative.
Cu ocazia cuvântului de închidere la Conferinţa Europeană a Femeilor din Lisabona (2000),
comisarul european Ana Diamantopoulou declara că, între vârsta de 15 şi 44 de ani, mai multe
femei sunt schilodite sau omorâte prin acte de violenţă de gen decât în războaie; în Africa de Sud, la
fiecare 20 de secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 35 de femei depune plângere; în
Austria, 50% dintre divorţuri sunt motivate prin acte de violenţă domestică; în Finlanda, 22% dintre
femei au avut de suferit diferite forme de violenţă din partea partenerilor lor; în Olanda, 1 din 5
femei a suferit la un moment dat violenţă fizică din partea soţului sau a unui partener, iar în
Portugalia o femeie din două; în Irlanda, jumătate din femeile care au decedat prin crimă au fost
omorâte de soţi sau parteneri; în Uniunea Europeană, datele privind raportul mediu de femei care au
trăit pe parcursul vieţii experienţe de violenţă este de 1 la 4.
Violenţa împotriva femeilor există, deci, în toate ţările, atât în cele cu o economie
dezvoltată, cât şi în cele sărace. Mai mult, ea există în toate clasele sociale şi la toate nivelele de
educaţie. La forul european de la Lisabona, Diamantopoulou a arătat că, deşi datele oficiale ale
poliţiei indică mai multe acte de violenţă în rândul celor cu nivel socio-economic şi de educaţie
scăzut, datele unor cercetări recente din Olanda, Italia şi Finlanda arată că aproape jumătate din cei
care comit acte de violenţă împotriva partenerilor au diplome de studii superioare şi că unii oameni

25
respectaţi în comunitate pot fi violenţă în viaţa privată. Emanciparea femeilor nu a însemnat
totodată evitarea violenţei, ci, dimpotrivă, a expus femeile în măsură mai mare la diferite forme de
violenţă14.
Definiţia cea mai general folosită în literatura de specialitate pentru violenţa împotriva
femeilor este cea utilizată în cadrul Declaraţiei Naţiunilor Unite (1993): “orice act de violenţă bazat
pe diferenţa de gen şi care cauzează sau ar putea cauza femeii suferinţă sau vătămare fizică, sexuală
sau psihologică, incluzând ameninţările cu astfel de acte, coerciţia şi privarea arbitrară de libertate,
fie în viaţa publică, fie în cea privată”. Actele de violenţă împotriva femeilor şi fetelor constituie
grave încălcări ale drepturilor omului. Ele pot avea consecinţe severe asupra sănătăţii fizice şi
mentale, contribuind la apariţia unui procent însemnat din îmbolnăvirile la femeile în vârstă de 15-
44 de ani din ţările dezvoltate. Actul abuziv de orice formă înseamnă profitarea de pe urma
diferenţei de putere dintre agresor şi victimă, concomitent cu desconsiderarea personalităţii celui
de-al doilea.
Violenţa fizică este cea mai frecventă şi cea mai uşor de probat, formă de abuz împotriva
unei femei. Aceasta include lovire cu pumnul, cu piciorul, pălmuire, tras de păr, muscat, ars,
încercări de strangulare, vătămare corporală gravă, omor. S-a constatat faptul că gravitatea abuzului
creşte direct proporţional cu durata relaţiei. Violenţa psihologică se referă la folosirea ameninţărilor
şi a oricăror comportamente menite sa producă teamă: ridicarea vocii, tăcere prelungită, cuvinte şi
acţiuni care distrug imaginea de sine a femeii şi a încrederii în sine. Femeia, împreună cu alţi
membrii ai familie sau nu, trăieşte în teroare şi teamă permanentă. Violenţa economică manifestată
asupra femeii limitează accesul la finanţele familiei, devenind astfel dependentă de partener.
Controlul financiar generează dependenţă, izolare şi neputinţa de a alege, de a lua decizii şi de a-şi
păstra stima de sine. Violenţa socială include izolarea socială forţată sau controlul contactelor
sociale pe care le are femeia, controlarea strictă a contactelor sociale cu prietenii şi/sau rude,
restricţionări ale activităţilor partenerei, cu cine se întâlneşte, ce citeşte, unde merge, etc. Violenţa
socială este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea victimei şi incapacitatea ei de
a ieşi din situaţia de violenţă.
Violenţa sexuală este una din formele de violenţă domestică greu de abordat în discuţiile cu
o persoană abuzată. Include actul sexual fără acordul celeilalte persoane şi umilire sexuală. Multe
femei nu au conceptul de alegere în ceea ce priveşte relaţia sexuală cu partenerul şi de aceea nu pot
descrie abuzul sexual ca viol. Victimele însele se pot împotrivi ideii că partenerii lor sunt violatori,
dar descriu în mod frecvent şi cu claritate abuzuri sexuale care, din punct de vedere clinic, sunt şi
trebuie tratate ca fiind violuri chiar dacă partenerii sunt implicaţi într-o relaţie sexuală de durată.

14
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 271.

26
Ideea că actul căsătoriei ar implica o restrângere consimţită a femeii la libertatea sa sexuală (chiar
dacă soţii trăiesc separat) este lipsită de temei şi anacronică. Argumentele bazate pe contractul de
căsătorie, acel consimţământ al femeii la raporturi sexuale pe care l-ar presupune existenţa
căsătoriei, ar avea cel mult un caracter formal şi generic. Căsătoria nu poate fi şi nu trebuie să
transforme femeia într-un obiect, aflat în orice moment la dispoziţia bărbatului, în vederea
satisfacerii nevoilor trupeşti. Lipsa consimţământului soţiei la raport sexual, atât timp cât legiuitorul
nu distinge între femeia căsătorită şi cea necăsătorită, se încadrează în constrângerea acesteia,
prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal, iar actual sexual astfel săvârşit de soţ se încadrează la
infracţiunea de viol15.

II.2. Etape principale ale violenţei conjugale

În cadrul familial este greu de conceput un act de agresiune spontan, şa cum se întâmplă de
multe ori în violenţa stradală. Evoluţia unui conflict familial urmează, de obicei, o dezvoltare
etapizată. Stări de tensiune nervoasă, suspiciuni sau discuţii în contradictoriu prefigurează în timp
viitoare conflicte. Micile neînţelegeri vor duce treptat la violenţe verbale reciproce ce determină, în
final, alterarea climatului conjugal. Aproape toate actele de violenţă intrafamilială se declanşează pe
un teren gata pregătit, relaţiile dintre membrii cuplului fiind caracterizate ca necorespunzătoare şi
presărate cu insulte, calomnii, violenţă de limbaj. Majoritatea victimelor care se adresează poliţiei
sau instanţei o fac după ce au suportat, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, injurii şi loviri
repetate, fapt ce dovedeşte că această suferinţă este adânc înrădăcinată în relaţia de cuplu. Cele mai
multe victime nu reclamă violenţa până în fazele ei extreme sau până nu este constatată de poliţie.
Rapoartele elaborate pe baza unor anchete victimologice au evidenţiat faptul că violenţa
conjugală urmează, în numeroase cazuri, un model specific, format dintr-o succesiune de etape16:
1. apariţia unei stări tensionate. În această etapă, agresorul umileşte victima, adresându-i
insulte, injurii şi acuzând-o pentru diferite fapte prezente sau trecute. Cu această ocazie
sunt utilizate, de către agresor, diferite tehnici de control, intimidare şi interogare, iar
victima încearcă să-l calmeze. În măsura în care situaţia tensionată se amplifică,
persoana abuzată devine tot mai pasivă, iar agresorul devine din ce în ce mai violent. În
multe cazuri, victima se învinovăţeşte pentru că nu a fost capabilă să controleze situaţia
de tensiune, simţindu-se vinovată şi complet lipsită de ajutor. Tensiune devine însă,
oricum, insuportabilă pentru a trece la etapa următoare;

15
Ina-Maria Ropotică, op. cit., pag. 87.
16
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 96-97.

27
2. maltratarea ca atare. În această etapă, situaţia tensionată existentă în etapa precedentă
devine explozivă, pentru a se transforma într-un act efectiv violent. Un asemenea act
este amplificat, de obicei, de un eveniment extern sau de propria stare a victimei şi nu de
conduita ei. Cu această ocazie se produc cele mai frecvente acte de rănire, omor sau
agresiune sexuală;
3. etapa “lunii de miere”. Primelor două etape îi urmează o etapă de calm, în cadrul căreia
agresorul are remuşcări şi încearcă să “repare” ceea ce a făcut, purtându-se tandru cu
victima şi fiind plin de solicitudine. El poate să-i ceară iertare, îi poate promite că nu o
va mai agresa niciodată şi-i poate face chiar cadouri scumpe şi extravagante. Ulterior, o
altă situaţie tensională care intervine produce un nou act de agresiune şi (re)începe un
nou ciclu de violenţă. În acest nou ciclu, perioada aşa-zisei “luni de miere” devine mai
scurtă sau chiar dispare, pentru a fi înlocuită de indiferenţă, lipsă de afecţiune şi chiar
adversitate. Cu această ocazie, momentele de tensiune se amplifică, la fel ca şi
ameninţările şi insultele adresate victimei. Fiecare episod de violenţă face să crească
probabilitatea de apariţie a unei noi agresiuni din ce în ce mai dure şi mai severe,
mergând până la uciderea victimei.
Figura nr. 1. Ciclul violenţei

Abuz

Eveniment Regrete,
declanşator păreri de rău

Creşterea
tensiunilor

Sursa: www.anpf.ro.

Aşa cum subliniază, în acest sens, experţii Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea
Criminalităţii din România, violenţa conjugală nu este un incident izolat. Ea este repetitivă şi
urmează un ciclu caracteristic: tensiune, agresiune, detensionare. Tendinţa spre violenţă, odată ce a

28
fost utilizată ca o cale de satisfacere a nevoilor, exacerbează vulnerabilităţile existente, ceea ce
contribuie la perpetuarea ei.
Faza I – conflicte mărunte – interpretări diferite ale mesajelor transmise
Pasul 1: - bătăi minore
- negarea furiei ajută victima să facă faţă situaţiei care speră cu disperare că se va
schimba
- victima învinovăţeşte factorii exteriori; îşi asumă vina pentru incident; aparentă
acceptare pasivă declanşează comportamentul violent iar agresorul nu mai are
control
Pasul 2: - agresorul nu vrea să facă public comportamentul lui, fiindu-i teamă că victima va
spune ceva, devine tot mai agresiv
- agresorul ţine victima captivă cu forţa
- la victima apare sindromul neputinţei învăţate
Pasul 3: - pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc, furia escaladează, victima îşi dă
seama că va urma faza II şi încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane,
fără gălăgie din partea copiilor
- în curând încercările de a face faţă vor eşua.
Pasul 4: - agresorul creşte controlul treptat şi brutal; victima devine tot mai incapabilă să se
protejeze împotriva durerii şi suferinţei
- victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce în ce mai opresiv
- apar tensiuni de nesuportat
- câteodată victima declanşează faza II pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru
ca “să se termine odată”.
Faza II – lipsa controlului – lipsa anticipării
- bătăi crunte cu efecte distructive
- durează, de obicei, între 2 si 24 ore, uneori chiar o săptămână sau mai mult
- numai agresorul poate pune capăt acestei faze
- riscul de apariţie al crimelor iar victimele consideră scăparea ca inutilă
- victima are un colaps emoţional între 22 si 48 de ore după bătaie. Caută izolarea,
de aceea doctorul nu o vede decât după ce s-a vindecat
- poate apărea şi abuzul sexual
Faza III – o perioadă neobişnuită de calm
- agresorul este extrem de afectuos, drăguţ şi chinuit de remuşcări
- îşi cere scuze şi promite că nu se va mai întâmpla

29
- agresorul crede că-şi poate păstra controlul
- crede ca victima a învăţat o lecţie aşa că nu va mai trebui să o bata din nou
- promite că va renunţa la băutură
- convinge victima că “a cerut-o”, o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să
se simtă responsabilă
- agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămâne lângă el.
Victima vede că agresorul este sincer si iubitor. Începe să creadă că aşa sunt ei cu adevărat,
este ceea ce au căutat într-un partener. Victima crede că dacă îl va ajuta, partenerul se va schimba.
Apare o simbioză între parteneri: fiecare e dependent de celălalt. În timpul fazei III, când dragostea
este intensă, se naşte o legătură sufletească între parteneri. În faza III apar toate avantajele unei
căsnicii sau unui cuplu, victimei fiindu-i foarte greu să plece sau să pună capăt relaţiei. Atitudinea
calmă şi iubitoare lasă loc incidentelor mărunte din nou, faza I reapare, un nou ciclu al violenţei, al
bătăilor reîncepe.
Acest model al ciclului violenţei prezintă anumite diferenţe, de la o situaţie la alta:
 deşi ciclul violenţei apare în majoritatea relaţiilor violente, perioada dintre două episoade
violente poate varia de la zile, la săptămâni sau luni
 nu toate femeile trăiesc experienţa violenţei în acest fel; unele pot să nu experimenteze
faza “lunii de miere”
 ciclul violenţei face referire doar la incidentul violent în sine şi nu ia în considerare
comportamentul dominant care se manifesta tot timpul
 nu sunt luate în considerare toate formele de abuz, cum ar fi cel sexual, verbal,
psihologic, spiritual, economic sau social
 conduce la un model de intervenţie în care abuzatorul este învăţat să-şi controleze
comportamentul violent prin managementul furiei, care nu ia în considerare şi atitudinile
şi credinţele despre statutul femeii.
Multe femei bătute – şi copii lor – recunosc patternul comportamental al partenerului lor şi
încearcă variate mecanisme de a face faţă episodului violent şi de a descreşte intensitatea acestuia.
De obicei, indiferent de ce face o femeie, aceasta tot este bătută. Multe femei abuzate se tem de
represalii, se simt vinovate sau îşi fac griji pentru situaţia lor economică dacă şi-ar părăsi partenerul.

Familia este prinsă în această spirală a ciclului violentei. Membrii familiei sunt izolaţi, imobilizaţi,
speriaţi şi defensivi. Toţi se iluzionează că totul se va schimba, dar nu fac nimic în mod real.

II.3. Cauze principale ale violenţei conjugale

30
Deşi fiecare caz de violenţă conjugală se desfăşoară în condiţii specifice şi are cauze
particulare, există, totuşi, o serie de factori comuni, care definesc existenţa şi tendinţele
fenomenului la nivelul întregii societăţi. Aceşti factori vizează, în primul rând, atitudinile şi
stereotipurile sociale cu privire la rolul “dominant” al femeii şi cel “subordonat” al acesteia,
inegalităţile dintre sexe, pe scurt ceea ce se poate denumi organizarea “patriarhală” a familiei şi a
societăţii, în funcţie de poziţia de autoritate şi putere a bărbatului. O asemenea organizare este
bazată pe ideea că bărbatul trebuie să exercite obligatoriu puterea şi autoritatea asupra femeii, că
întregul cămin aparţine bărbatului şi că femeia este obligată să suporte orice abuz sau orice
pedeapsă pe care i-o aplică soţul.
În pofida modificărilor intervenite în legislaţiile contemporane, pentru a garanta drepturi
egale bărbatului şi femeii, soţiei şi soţului, atitudinile sexiste şi concepţia dublului standard prin
care este judecată sexualitatea celor două sexe au supravieţuit, în mare măsură, pentru a menţine, în
continuare, poziţia de subordonare a femeii faţă de bărbat17. Aşa cum observă, pe bună dreptate,
specialiştii Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din România, violenţa
conjugală este o formă de discriminare, reprezentând un comportament ce are la bază o prejudecată:
statutul social inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului. Această prejudecată devine
manifestă într-un context socio-cultural care cultivă valori legate de acceptabilitatea violenţei ca
mijloc de a rezolva un conflict, caracterul de afacere privată al familiei, aflată sub controlul
bărbatului, valori care le dau, în mod tacit, bărbaţilor drept de proprietate asupra femeilor şi
copiilor.
Dincolo de intervenţia acestor factori cu caracter general, violenţa conjugală este un efect al
corelaţiei dintre mai mulţi factori sociali, economici şi culturali. Richard Gelles aprecia, în acest
sens, că cei mai importanţi factori care determină violenţa conjugală sunt statusul social, statusul
ocupaţional, condiţiile financiare, valorile personale şi comunitare. Dincolo de aceşti factori,
profilul psihic al individului şi experienţele sale socializatoare în mediul familial sau social pot
constitui influenţe determinante.
Adoptând o poziţie diferită şi considerând că violenţa conjugală este, de fapt, produsul
dezacordului marital şi al tensiunilor existente între membri, A.L. Stroup evidenţia, la rândul său,
următorii factori care contribuie, în societăţile contemporane, la menţinerea acestor tensiuni:
preluarea funcţiilor tradiţionale ale familiei de către alte instituţii, creşterea gradului de secularizare
a societăţii, urbanizarea vieţii moderne, răspândirea filosofiei hedonismului, schimbarea statusului

17
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 81.

31
femeii, rapiditatea schimbărilor sociale, accentul prea mare pus pe sexualitate, declinul gradului de
moralitate etc.
Referindu-se la influenţele exercitate de mediul social şi de constrângerile impuse de acesta,
Suzanne Steinmetz şi Murray Straus observau că majoritatea actelor de violenţă conjugală au loc în
familiile defavorizate, deoarece, în cadrul lor, violenţa fizică este o “resursă” substitutivă pentru
frustrările determinate de lipsa altor resurse, printre care banii, ocupaţia, cunoştinţele, respectul etc.
Totuşi, evidenţa empirică nu confirmă faptul că familiile aparţinând claselor sociale
defavorizate sunt mai violente decât cele care aparţin claselor sociale favorizate. Deşi statisticile
semnalează un număr mai mare de cazuri de violenţă conjugală care au loc în familiile defavorizate,
acest lucru este explicat, de mai mulţi cercetători, prin faptul că aceste familii au mai puţină
intimitate, fiind mai expuse controlului exercitat de agenţiile publice, printre care poliţia.
Dimpotrivă, familiile din clasele favorizate au un mai mare acces la servicii private (consilieri
familiali, psihiatri, terapeuţi, medici particulari etc.), motiv pentru care violenţa conjugală din
cadrul lor este foarte puţin transparentă. Dintre factorii mai specifici care determină sau favorizează
violenţa conjugală pot fi menţionaţi următorii:
1. Conflictele legate de modul de administrare a bugetului familial. O mare parte din
conflictele care apar în familie, între soţi sau concubini, se datorează modului în care este
administrat şi cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri. În general, deşi pot
exista şi numeroase excepţii, responsabilitatea administrării bugetului revine soţului (concubinului),
care decide, de cele mai multe ori singur, natura cheltuielilor gospodăriei. Atunci când partenera de
cuplu “deturnează” o parte din aceste cheltuieli, în scopul cumpărării unor produse de uz personal
(haine sau cosmetice, de exemplu), pot apărea situaţii acute de conflict care pot degenera uşor în
acte de violenţă.
Conflicte şi, implicit, acte de agresiune pot apărea însă şi din cauza penuriei de resurse
financiare, mai ales când soţul este şomer, iar bugetul familiei este prea firav pentru a asigura
trebuinţele absolut necesare familiei. Dacă nu se poate considera că sărăcia, ca atare, este o cauză a
violenţei, inclusiv a celei intrafamiliale, consecinţele unui asemenea fenomen asupra mediului
familial şi a relaţiilor dintre membri pot precipita şi întreţine violenţa. Pe de altă parte, dependenţa
economică a femeii sau accesul ei mai limitat pe piaţa muncii, datorită unui nivel de instruire mai
redus, poate contribui, în mare măsură, la escaladarea conflictelor conjugale. La aceasta se adaugă
sărăcia, numărul mare de copii, existenţa unor copii nedoriţi, şomajul, cuplate cu un consum
exagerat de alcool. Violenţa intrafamilială, aşa cum indică datele mai multor cercetări, este mai
răspândită în acele familii caracterizate prin sărăcie şi inegalitatea între membri, unde se manifestă,
cu duritate, poziţia dominatoare şi autoritară a partenerului de cuplu.

32
2. Consumul de alcool şi alcoolismul, în general. Numeroase incidente între soţi au loc
atunci când unul sau ambii parteneri au consumat alcool. Consumul de alcool în general,
alcoolismul în special, conduc la violenţă, nefiind, însă, cauze, ci factori agravanţi sau favorizanţi ai
violenţei conjugale. Mai multe studii au arătat că alcoolicii înveteraţi şi chiar băutorii moderaţi sunt
mult mai violenţi decât nebăutorii sau consumatorii de băuturi uşoare. Maltratarea partenerei de
cuplu se poate petrecem evident, chiar şi fără influenţa alcoolului, după cum nu toţi alcoolicii îşi
maltratează soţia, însă cu cât mai puternică este tendinţa spre alcoolism, cu atât abuzul fizic este mai
pronunţat şi mai grav18.
Este cunoscut, de altfel, faptul că numeroşi soţi aflaţi sub influenţa alcoolului îşi bat nevasta,
răzbunându-se, în acest fel, pe toate eşecurile pe care le-au experimentat în viaţă. Alcoolicii adoptă,
cel mai adesea, un asemenea comportament violent, numeroase din actele de agresiune pe care le
comit soldându-se cu spitalizarea sau chiar cu decesul victimei. Cercetările arată că, în multe cazuri,
soţii alcoolici, supuşi tratamentului de dezalcoolizare, au continuat să-şi maltrateze partenera. Pe de
altă parte, nu trebuie uitat că însăşi victima poate fi alcoolică sau consumatoare excesivă de alcool,
situaţie de natură a precipita conflictele cu partenerul de cuplu, care fie este provocat, fie
declanşează el însuşi situaţia de agresiune.
3. Gelozia. Gelozia constituie un alt factor important care determină violenţa conjugală, mai
ales atunci când soţul, în concordanţă cu prejudecăţile sexuale, experimentează un profund
sentiment de posesivitate asupra femeii, solicitându-i o fidelitate absolută. Studiile psihologice au
arătat că, în multe cazuri de gelozie, soţul este dominat de un puternic sentiment de insecuritate şi
de abandon. Din acest punct de vedere, el suspectează orice gest sau orice cuvânt al partenerei,
chiar dacă, în realitate, aceasta îi este extrem de fidelă. Necesitatea resimţită de unii bărbaţi violenţi
de a-şi controla soţia merge chiar până acolo în a-i interzice contracepţia, tocmai pentru a o lăsa
gravidă şi a o ţine, astfel, “captivă”. Bătaia este, la rândul ei, un mijloc de a ţine partenera sub
autoritatea bărbatului şi de a-i insufla respectul faţă de rolul său dominator tradiţional.
Dincolo de caracterul “normal” al unor reacţii de gelozie, există şi o formă patologică a
acestor reacţii concretizate de aşa-numitul “delir de gelozie” sau “delir pasional” caracteristice unor
persoane care prezintă alterări ale personalităţii şi care se manifestă extrem de agresiv în situaţiile
de conflict cu partenerul de cuplu. Gelozia excesivă, în multe cazuri nejustificată, alcoolismul şi,
mai ales, conduita agresivă se numără, de altfel, printre cele mai frecvente motive de divorţ, care se
acumulează în timp, pentru a atinge punctul culminant în momentul desfacerii căsătoriei. Ca
motivaţie importantă a violenţei conjugale, gelozia poate fi un factor important în distrugerea

18
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 85.

33
căsniciilor, ambele constituind motivul de divorţ în peste 70% din cazurile de divorţ înregistrate în
România după 1990.
4. Problemele sexuale ale cuplului. În alte cazuri, gelozia soţului şi, implicit,
comportamentul său violent se datorează unor probleme sexuale, aşa cum sunt impotenţa sa ori
frigiditatea soţiei. Dacă bărbatul are îndoieli asupra virilităţii sale sau asupra dorinţei sexuale a
soţiei, el poate, adeseori, să o suspecteze de infidelitate, negând până şi paternitatea sa proprie
asupra copiilor rezultaţi din convieţuirea comună. Neînţelegerile sexuale din timpul căsătoriei,
datorate unor disfuncţii, determină o pondere importantă din cazurile de violenţă conjugală, mai
ales atunci când acestea s-au manifestat încă de timpuriu, în perioada închegări cuplului. Din acest
punct de vedere, violenţa sau abuzul contra soţiei este o formă de “compensare” a unui deficit care
împiedică convieţuirea armonioasă în cadrul cuplului şi-i dă partenerului sentimentul existenţei unui
complex de inferioritate.
5. Certurile cu privire la copiii rezultaţi din convieţuirea comună sau cu un alt partener.
Acte de violenţă conjugală ori violenţa familială se petrec şi atunci când soţul sau concubinul
resimte existenţa copiilor rezultaţi fie din convieţuirea comună, fie dintr-un mariaj al soţiei sau
concubinei, ca o “ameninţare” pentru relaţia personală cu aceasta. Violenţa conjugală poate apărea
şi în situaţiile în care partenerii de cuplu nu se pun de acord în legătură cu modalităţile cele mai
adecvate de creştere şi educaţie a copiilor. De obicei, bărbaţii consideră că cea mai bună modalitate
de disciplinare a copiilor o constituie bătaia, apreciere care poate intra în conflict cu concepţia
partenerei. De aici apar numeroase certuri sau conflicte care degenerează uşor în acte de violenţă
îndreptate contra soţiei (concubinei) şi a copiilor.
6. Dorinţa soţiei de a deveni independentă economic. O serie de acte violente apar în acele
familii în care soţul se consideră “lider instrumental” şi unicul cap de familie, refuzând ca soţia să
lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Orice “scurtcircuitare” a rolului economic dominant
al soţului atrage după sine o serie de frustrări personale, care determină, la rândul lor, alterări ale
altor roluri ale bărbatului. O asemenea scurtcircuitare tinde să ameninţe sistemul tradiţional de
autoritate din familie, elaborarea deciziei şi interacţiunile obişnuite dintre membri.
Dorinţa partenerei de a-şi căuta o ocupaţie sau de a-şi ridica statusul educaţional este
interpretată, adeseori, ca un “atentat” la adresa statusului propriu şi a responsabilităţilor tradiţionale
care trebuie să revină bărbatului şi femeii în cămin, inclusiv o “uzurpare” a drepturilor primului.
Asemenea concepţii specifice bărbaţilor care au neveste casnice pot determina, în multe situaţii,
maltratarea partenerei. În general, spre deosebire de acele femei care au un status economic, femeile
dependente economic de soţ sunt mai frecvent maltratate sau abuzate şi foarte puţine acţionează
pentru a se apăra sau a evita victimizarea. Independenţa economică a femeii, cu toate că poate

34
determina amplificarea conflictelor din familie, acţionează, totuşi, ca un factor de protecţie contra
violenţei soţului.
Factorii care favorizează, precipită sau determină violenţa conjugală sunt mult mai numeroşi
decât cei menţionaţi mai sus. Dintre factorii specifici pentru dificultăţile economice cu care se
confruntă familiile defavorizate se pot aminti: sărăcia (asociată cu sentimentul de eşec şi de
frustrare), şomajul (asociat cu sentimentul de insecuritate) şi stresul, în general (asociat cu diferite
evenimente familiale neplăcute sau cu orice schimbare majoră care afectează viaţa cuplului: un
deces în cadrul familiei, pierderea locului de muncă, o sarcină nedorită etc.). Toţi aceşti factori pot
genera, în anumite condiţii, acte de violenţă cu efecte foarte dure asupra partenerei de cuplu.
Şomajul, mai ales, induce soţului o stare de inferioritate socială şi un sentiment de devalorizare a
cărui intensitate variază în funcţie de poziţia din cadrul familiei. Fiind însoţit de o pierdere a
prestigiului său de “cap de familie”, şomajul induce bărbatului un profund sentiment de ruşine, dar
şi reacţii extrem de agresive la adresa societăţii şi a familiei.
Conflicte şi acte de violenţă apar, de asemenea, în acele familii în care partenerii au poziţii şi
mentalităţi culturale diferite, care dau naştere unor atitudini şi valori opozante. H. Mowrer sublinia,
în acest sens, că există două tipuri de conflicte culturale în cadrul mariajului19:
 un conflict cultural general, care se produce în familiile unde partenerii provin din arii în
care valorile culturale sunt diferite;
 un conflict cultural specific, care nu este atât o rezultantă a formaţiei culturale diferite a
partenerilor, ci a diferitelor interpretări culturale impuse de familia lărgită şi de grupurile
nonfamiliale din care face parte familia respectivă.
Ceea ce trebuie subliniat în mod special este faptul că probabilitatea de violenţă conjugală
este mai mare în acele familii în care soţia este dependentă economic şi unde întreaga putere de
decizie aparţine soţului. Probabilitatea de violenţă este şi mai mare dacă soţul a fost, el însuşi,
socializat într-un cămin în care părinţii săi erau angajaţi frecvent în acte violente şi unde rezolvarea
conflictelor avea loc, în mare parte, prin mijloace agresive.
Înţelegerea şi cooperarea în cadrul familiei constituie premise importante ale evitării
conflictelor între soţi. În acele familii în care deciziile sunt luate în comun şi unde soţia este foarte
puţin dependentă economic de partener, violenţa este ori absentă, ori accidentală. O bună colaborare
între parteneri permite, pe de altă parte, trecerea cu mai mult succes peste acele perioade sau
episoade de criză care fac să sporească gradul de agresivitate şi tendinţele de violenţă din cadrul
familiei. Violenţa conjugală este, în mod obişnuit, un mijloc de legitimare a unei poziţii dominante

19
Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 93.

35
în familie. Cu cât mai intensă este participarea la decizii a soţiei şi este mai bună colaborarea dintre
parteneri, cu atât este mai mică probabilitatea de violenţă împotriva femeii.

II.4. Efecte psihologice asupra relaţiei de cuplu şi patologia femeilor


abuzate

Primele date şi descrieri în privinţa violenţei domestice care afectează femeile în raport cu
soţii şi partenerii lor au apărut în occident în anii ’60, odată cu învigorarea mişcării feministe.
Cercetările din această perioadă s-au centrat în primul rând asupra femeilor victime ale violenţei
domestice care au ajuns în cadrul unor servicii specializate de sănătate mentală. Aceasta a
determinat vicierea parţială a cercetărilor, prin orientarea lor în primul rând asupra anumitor
caracteristici patologice ale femeii victime, ca individ, care prin caracteristicile ei neadecvate de
comportament ar fi cauzat actele de violenţă ale bărbatului ei, provocându-l. acest discurs
explicativ, deşi tot mai slab exprimat spre sfârşitul secolului XX, continuă să se manifeste în special
în literatura psihologică şi medicală, care supraevaluează cauzalitatea legată de caracteristicile
personalităţii feminine în fenomenul violenţei domestice, ignorând contextul ei social şi
caracteristicile relaţiilor intime ale femeilor cu bărbaţii.
Paradoxal, acest tip de abordare s-a accentuat tocmai în urma unuia dintre cele mai
răsunătoare succese ale mişcării pentru combaterea violenţei domestice, care a fost introducerea, în
1979, în Clasificarea internaţională a bolilor (DSM III) a categoriei denumite “sindromul femeii
bătute”. Aceasta a fost o recunoaştere a eforturilor depuse de terapeuţi şi de activişti pentru
drepturile femeilor şi a însemnat un real progres pe calea asistării femeilor expuse violenţei20.
Ca efect pervers, stabilirea acestei categorii de diagnostic a însemnat recunoaşterea
patologiei psihologice a femeilor agresate, care sunt pasive, inhibate, retrase, cu stima de sine
scăzută, lipsite de iniţiativă, cu o capacitate redusă de exprimare, dar mai ales dependente din toate
punctele de vedere – material şi psihologic – de bărbatul care le agresează. Tabloul tulburărilor de
caracter ale femeilor cu acest sindrom a fost completat în unele studii cu aspecte biografice,
descriind cazuri în care femeile trăiau îndelung, adesea începând din perioada copilăriei, deci
practic toată viaţa, subordonate unor bărbaţi violenţi, în urma căreia aveau o stare mentală alterată,
fiind incapabile să preia controlul asupra propriei lor vieţi şi să se îndepărteze de bărbaţii violenţi.
Soluţia oferită de această concepţie este aceea a intervenţiei terapeutice, care prin serviciile
de sănătate mentală poate îmbunătăţi capacitatea femeilor de a se apăra şi de a prelua controlul
asupra relaţiilor lor. Reprezentanţi ai feminismului (ca de exemplu Dobash şi Dobash, 1992) se
20
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 289.

36
opun acestei concepţii denumite “terapeutice”, care prezintă violenţa domestică ca fiind rezultatul
unor probleme individuale ale unor femei cu deficienţe de personalitate, incapabile de a se proteja
de bărbaţi violenţi, considerând că ea dă naştere unor atitudini societale de blamare a victimei.
Criticând concepţia terapeutică, Dobash şi Dobash se bazează pe cercetări care susţin că testele
aplicate femeilor bătute nu pun în evidenţă abateri semnificative ale trăsăturilor de personalitate faţă
de alte femei, ci deficite şi caracteristici care sunt consecinţe ale violenţei, cum ar fi inhibiţiile în
exprimarea sentimentelor, dificultăţile de adaptare la situaţie, nemulţumirea cu propria viaţă,
incapacitatea de a exprima agresivitate pe cale verbală, dorinţa de a fi pe plac, stările de reverie,
tendinţa de a fi rezervat în relaţiile cu ceilalţi etc.
Pentru Dobash şi Dobash (1992), aceste caracteristici reprezintă învăţarea neajutorării, aşa
cum a fost ea descrisă de Seligman (1975), în urma experimentelor sale pe animale electrocutate,
care au învăţat în scurt timp să nu se împotrivească fără rost, fiindcă nu pot să scape de durere.
Animalele din experimentul învăţării neajutorării nu au încercat să evite durerea nici atunci când
acest lucru ar fi fost posibil, ele nemaifiind imobilizate. Conceptul învăţării comportamentului de
neajutorare explică nu numai dependenţa femeii (de ce nu părăseşte ea relaţie violentă), dar şi calea
prin care agresorul obţine ca victima să ajungă la un comportament pasiv, cvasi paralizat.
După cum arată Dobash şi Dobash, dacă germenii unei astfel atitudini de neajutorare au fost
cultivaţi din perioada copilăriei, atunci ei vor prinde rădăcini în relaţia adesea simbiotică dintre
femei şi bărbaţii care le supun la rele tratamente. Această paralelă dintre victimele violenţei
domestice şi cele ale experimentelor de neajutorare învăţată oferă o bună explicaţie privind
comportamentul dependent al femeilor supuse abuzurilor şi incapacitatea lor de a ieşi din relaţia
violentă.
În funcţie de tipul de abuz exercitat asupra lor, femeile prezintă anumite efecte la nivel
psihic, fizic şi social. Acestea au fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin
înregistrarea comportamentului lor. Efectele psihologice au fost identificate ca aparţinând
sindromului femeii bătute, tratat ca şi categorie separată în DSM III (Manualul pentru diagnosticul
şi statistica tulburărilor mentale DSM III, editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1981) sub
numele de stres posttraumatic. Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros
pentru aproape oricine, şsi de regulă este experimentat cu o frică intensă, teroare şi neajutorare. Cele
mai comune traume implică o ameninţare serioasa, fie a vieţii, fie a integrităţii corporale proprii sau
o ameninţare şi vătămare serioasă a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea, pe
când alţii o produc numai ocazional.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de moduri. De regulă,
persoana are amintiri recurente şi intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul

37
cărora evenimentul este retrăit. În afară de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a
stimulilor asociaţi cu ea sau o diminuare a reactivităţii generale care nu era prezentă înainte de
traumă. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară, denumita “insensibilitate psihică” sau
“anestezie emoţională” începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate
plânge de faptul că se simte detaşată sau înstrăinată de ceilalţi oameni, ca şi-a pierdut capacitatea de
a mai fi interesată de activităţile plăcute anterior sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simţi
emoţii de orice tip, în special pe cele asociate cu intimitatea, tandreţea şi sexualitatea. Simptomele
persistente de alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultăţile de adormire
sau în a rămâne adormit (coşmaruri recurente în cursul cărora evenimentul este revivat sunt
acompaniate uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilenţă şi reacţie de alarmă
exagerată. Unele victime se plâng de dificultate în concentrare sau în realizarea sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie şi anxietate, iar în unele cazuri pot fi
suficient de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasă sau tulburare depresivă. Pot exista
simptome de tulburare mentală organică, ca de exemplu scăderea memoriei, dificultate de
concentrare, labilitate emoţională, cefalee şi vertij. Deteriorarea pe care o implică acest sindrom
poate fi uşoară sau severă şi afectează aproape fiecare aspect al vieţii. Labilitatea emoţională,
depresia şi culpa pot conduce la un comportament autodestructiv sau la acţiuni suicidale. Se
dezvoltă o hipersenzitivitate la violenţa potenţială şi femeia, dacă nu găseşte modalităţi de apărare,
atunci adoptă mecanisme prin care să facă faţă şi să menţină potenţialul violenţei la un nivel
minim21. Dar unele femei se simt incapabile de a face acest lucru si atunci adopta o atitudine pasiva,
de neajutorare.
La nivel fizic, victimele pot prezenta: răni, leziuni, fracturi, probleme de auz, probleme
ginecologice, dinţi sparţi, vaginism, amenoree, tulburări de alimentaţie, palpitaţii. La nivel social:
 În ceea ce priveşte munca şi sarcinile cotidiene: probleme de concentrare a atenţiei; multe
zile de concediu medical; senzaţia că nu poate face faţă; gândul că nu ar trebui să lucreze; minciună;
izolare; dificultăţi în a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mânca, a face cumpărături.
 În relaţia cu partenerul apar următoarele manifestări: sunt foarte atente la schimbările de
dispoziţie; dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja; ascund lucrurile de el; încep să
mintă pentru a se proteja pe sine şi copiii; devin distante; îşi pierd interesul sexual; fac sex cu el ca
să îi schimbe dispoziţia.
 Comportamentul lor în societate şi familie are următoarele caracteristici: inhibare; simt că
au dezamăgit pe toată lumea; le este frică să nu afle ceilalţi şi să fie judecate; pot pierde familia şi
prietenii; nu mai au dispoziţie pentru socializare.

21
www.anpf.ro.

38
 Şi relaţia cu copiii are de suferit: se simt inadecvate ca mame, neajutorate şi vinovate; au
fost etichetate ca mame rele; se simt judecate; se simt vinovate pentru că nu pot pleca; nu i-a putut
controla; a devenit agresivă cu ei.
Într-un studiu făcut pe femeile victime ale violenţei domestice 25% au declarat că şi-au
abuzat copiii în timpul convieţuirii cu agresorul. Acest procent s-a redus cu 5% când femeile
convieţuiau cu un partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă anumite
modele comportamentale, după cum urmează:
1. Sindromul Stockholm. Victimele violenţei domestice au un comportament asemănător
cu cel al ostaticilor. Sindromul Stockholm apare în următoarele condiţii:
 viaţa victimei este în pericol;
 victima nu poate scăpa sau crede că nu are scăpare;
 abuzatorul este prietenos la un moment dat;
 victima este izolată de lumea de afară.
Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către victimă
a perspectivei abuzatorului, se identifică cu acesta şi ajunge chiar să îi ia partea, distorsionarea
percepţiei victimei.
2. Ataşament traumatic. Ca rezultat al izolării şi creşterii dependenţei, victimele aderă tot
mai mult către singura relaţie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui “ataşament
traumatic”, propriile interese ale femeilor, nevoile şi părerile lor ajung să fie influenţate şi controlate
de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât dorinţele lor pot fi anihilate. Doar
ameninţarea cu violenţe asupra copiilor va induce în femeie dorinţa de a lupta. Oricum, dacă abuzul
continuă o perioadă mai lungă, cele mai multe femei nu-şi vor mai putea proteja pentru mult timp
copiii. Complet demoralizate, vor renunţa. Unele pot avea tentative de suicid.
3. Strategii de confruntare şi de a face faţă violenţei. În dorinţa de a-şi asigura
supravieţuirea şi de a preveni actele violente tot mai grave, victimele dezvoltă un număr de strategii
axate pe încercarea unei schimbări de situaţie. Aceste strategii de coping ar putea fi centrate pe
problemă sau centrate pe emoţii. Strategiile centrate pe problemă urmăresc schimbarea practică a
situaţiei (ex. separarea) şi luarea în considerare a faptelor. Strategiile centrate pe emoţii încearcă
adaptarea la situaţie la nivel interior. În cele mai multe cazuri, victima va încerca adoptarea ambelor
strategii, simultan sau succesiv. Dacă abuzatorul exercită o putere totală asupra victimei, aceasta,
într-o primă fază, se va centra pe emoţii, dorind o adaptare la situaţie (îşi va pune întrebări de genul
“cum aş putea să nu-l bag în seamă”), pregătindu-se pentru o schimbare de situaţie.
4. Contra-atacul. Dacă femeile sunt cu adevărat speriate de ameninţările asupra vieţii lor
sau a copiilor lor, ar putea să folosească contra-atacul fizic. Dacă ajung să rănească agresorul, riscă

39
o intensificare a violenţei din partea lui sau ca acesta să răspundă cu o chemare în judecată.
Câteodată se întâmplă ca femeia să-l rănească mortal pe agresor, conform studiilor americane acesta
fiind un semn al lipsei de intervenţie din afară.
Introducerea unor reglementări care să incrimineze violenţe domestică a întâmpinat serioase
rezistenţe sociale în toate statele lumii, sub diverse forme: din raţiunea liberală de a apăra
intimitatea spaţiului privat al familiei, prin negarea vehementă a abuzurilor fizice sau sexuale care
au loc în lipsa martorilor şi sunt extrem de greu de dovedit, prin apelul la prestigiul social al unor
bărbaţi acuzaţi de violenţă domestică, prin refuzul sau incapacitatea reprezentanţilor autorităţilor de
a se implica în situaţiile de violenţă domestică sau prin nevoia unor reglementări legale speciale
adresate violenţei din spaţiul privat al familiei22.
Conceptualizarea violenţei domestice nu poate ocoli aspectele individuale, psihologice ale
actelor violente, ca proces subiectiv, interpersonal. De asemenea, pentru a obţine schimbări sociale,
nu se poate să nu se recunoască determinările culturale ale violenţei, convingerile larg răspândite
privind superioritatea bărbaţilor faţă de femei şi dreptul lor de a le domina. Aceste conceptualizări
au fost cele adoptate de feminismul ultimelor decenii ale secolului trecut, când a existat o continuă
mişcare pentru drepturile femeilor expuse violenţei, inclusiv pentru îmbunătăţirea tratamentului şi a
recuperării acestora de pe urma violenţelor suferite.

II.5. Statistici socio-demografice privind victimizarea femeii în


familiile din România

Elementul de bază al societăţii este familia. Această afirmaţie cu rol de adevăr indiscutabil
este din ce în ce mai zdruncinată de mutaţiile survenite în societatea românească a ultimilor ani, mai
ales pe domeniul infracţiunilor de mare violenţă. Stresul cotidian, grefat pe tipul de personalitate şi
accentuat de consumul frecvent al băuturilor alcoolice, a făcut ca sfera agresivităţii să se mute cel
mai adesea în familie. S-a ajuns până acolo încât se poate crede că violenţa în familie, prin
amploarea şi formele grave în care se manifestă, pune în pericol însăşi existenţa familiei, ca grup
social23.
Există multe statistici care sunt vehiculate referitor la incidenţa violenţei în familie atât în
România, cât şi în alte ţări. Există, de asemenea, date rezultate din variate cercetări (ale Institutului
Naţional de Criminologie, ale Institutului de Medicină Legală, ale Direcţiei), cercetări dintre care
cele mai multe nu abordează violenţa în familie ca temă principală şi nu re referă la întreaga
22
Maria Roth-Sarmosközi, op. cit., pag. 291.
23
Monica Naum, Constantin Jurcă, Violenţa în familie în perspectiva Uniunii Europene, Ed. Muntenia, Constanţa,
2005, pag. 96.

40
populaţie. Datele statistice trebuie puse în legătură cu posibilităţile de alegere ale femeii aflate în
situaţii de violenţă domestică. Variantele soluţiilor adoptate de femeile victime sunt: rămânerea în
situaţie, divorţul sau separarea, moartea sau transformarea femeii în agresor, printr-un mimetism cu
rol de supravieţuire în raport cu călăul ei.
În prima variantă, totul rămâne în spatele uşilor închise, într-o escaladare periculoasă a
conflictelor, fără intervenţii din afară. Este dificil de avut statistici despre această categorie de
familii, deoarece serviciile sunt foarte rar implicate şi, chiar dacă sunt, ele nu au modalităţi de
înregistrare specială şi raportare a incidentelor în vederea alcătuirii unei statistici. Femeile care
adoptă această variantă de comportament, faţă de drama în care trăiesc, alcătuiesc partea consistentă
şi neştiută a icebergului reprezentat de violenţa domestică. Aici îşi spune cuvântul mentalitatea care
nu vine în sprijinul dezvăluirilor şi al acordării de ajutor victimelor.
Singura alegere salvatoare, raţională, pe care femeia o poate face – mai degrabă la începutul
instalării violenţei între ea şi partenere decât după cronicizarea relaţiei – este separarea, divorţul.
Despre aceste situaţii pot exista statistici atunci când se ajunge în instanţă. În ceea ce priveşte
moartea femeii victime a violenţei domestice, în 1996, 26 de femei au fost ucise de către soţi, 28 de
către concubini, iar 19 de altă rusă. În 1997, au fost 26 de victime ale soţilor şi 22 de femei ucise de
concubini, iar în 1998 au fost înregistrate 17 crime produse de soţi asupra soţiilor, 23 de către
concubini şi 16 femei au fost ucise de către alte rude.
A patra ieşire din situaţia de criză pe care o constituie violenţa domestică este
scurtcircuitarea ciclului violenţei prin preluarea de către victimă a comportamentului agresiv,
escaladarea frustrării şi replica violentă a femeii la abuzul de ani de zile căruia i-a fost victimă. În
1996, 19 soţi au fost ucişi de către soţii şi 11 concubini. În 1997, 29 de soţi au fost ucişi de către
soţii şi 9 concubini de către partenere, iar în 1998, 12 femei şi-au ucis soţii şi 6 şi-au ucis
concubinii. De câte ori sunt prezentate aspecte statistice legate de violenţa domestică în România se
aminteşte faptul că amploarea fenomenului este mult mai mare şi necunoscută24.
Primul studiu de anvergură care redă fidel dimensiunea şi consecinţele fenomenului
violenţei familiale din ţara noastră este Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă – România – 2003 (CNVFLM), realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate
(C.P.E.). C.P.E. promovează integrarea principiului egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi în
politicile publice şi practicile asociate, ca parte componentă a democraţiei şi societăţii deschise, în
scopul redefinirii statutului şi îmbunătăţirii condiţiei femeii în România. C.P.E. dezvoltă şi
implementează proiecte şi programe ce vizează conştientizarea societăţii româneşti cu privire la
condiţia actuală a femeilor şi rolul pe care acestea pot şi trebuie să îl aibă în dezvoltarea socială a
24
Ana Muntean, Marciana Popescu, Smaranda Popa, Victimele violenţei domestice – copiii şi femeile, Ed. Eusrostampa,
Timişoara, 2007, pag. 54.

41
României. Din rezultatele studiului reiese ca problema este reală, având în vedere că, doar în
ultimele 12 luni (2002-2003), în jur de 800.000 de femei din România au suferit în mod frecvent
violenţă în familie sub diferite forme: 695.000 de femei au fost insultate, ameninţate sau umilite,
mai mult de 316.000 de femei au fost abuzate fizic şi un număr similar au suferit abuzuri care au
dus la restrângerea forţată a relaţiilor sociale, peste 227.000 de mii de femei nu au avut banii lor
personali sau au fost deposedate de bani fără voia lor de către alţi membri din familie şi peste
70.000 de femei au fosta buzate sub forme multiple, inclusiv sexual.

Figura nr. 2. Rate ale violenţei în familie împotriva femeii,


pe tipuri de violenţă şi pe grupuri de risc (%)
80

70

60

50

40

30

20

10

0
Violenţă în Violenţă Violenţă Violenţă Violenţă Viole nţă
familie, total ps ihologică fizică socială economică sexuală

Total populaţie feme i


Fem ei în gospodării în care cineva "a dat în patima băuturii (6,5% dintre fem ei)
Fem ei socializate într-un m ediu fam ilial m arcat de ce rturi (13,5% din total fem ei)
Fem ei din gos pădării care , cu oarecare re gularitate sau rar, nau au ce pune pe m asă (22% din total fe m ei)
Fem ei din gos podării nedem ocratice (60% din total fem ei)
Fem ei care nu au experim entat/experim entează niciuna din situaţiile menţionate (28% din total fem ei)

Sursa: www.anpf.ro.

Conform art. 9, alin. 1, punctul i) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie, una din atribuţiile principale ale Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei o
constituie “realizarea bazei de date pentru gestionarea situaţiilor de violenţă în familie”. În baza
acestei prevederi legale, Agenţia colectează şi centralizează date statistice privind cazurile de
violenţă în familie, inclusiv cele soldate cu decesul victimei, încă din anul 2004, anul înfiinţării sale,
pe baza rapoartelor trimestriale înaintate Agenţiei de către Compartimentele cu atribuţii în
combaterea violenţei în familie din cadrul Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială judeţene.
Raportările trimestriale primite de la compartimentele judeţene au fost prelucrate de Agenţie pentru

42
a obţine date statistice cu privire la cazurile de violenţă în familie şi la decesele înregistrate ca
urmare a actelor de violenţă în familie. Astfel, numărul total de cazuri de violenţă în familie
înregistrate şi raportate în perioada 2004 - 2007 se ridică la 35.800 cazuri şi 540 de decese.
Repartiţia cazurilor înregistrate de A.N.F.P. de violenţă în familie în funcţie de sex:
 anul 2005 – 9537 victime din care: 4000 de sex feminin, 1624 de sex masculin, restul nu
au sexul şi vârsta precizată;
 anul 2006 – 9372 victime din care: 5160 de sex feminin, 1922 de sex masculin, restul nu
au sexul şi vârsta precizată;
 anul 2007 (trim. I, II, III) – 6717 victime din care: 4463 de sex feminin, 1720 de sex
masculin, 534 nu au sexul şi vârsta precizată.

Figura nr. 3. Victime de sex feminin decedate din cauza violenţei în familie
în perioada 2004-2007

70
60 Total victime
50 Victime minore

40 Victime adulte

30

20
10
0
2004 2005 2006 2007 (trim. I, II, III)

Sursa: www.anpf.ro.

Figura nr. 4. Mediul de provenienţă al cazurilor de femeilor


victime ale violenţei în familie (2005-2007)

43
1400

1200 Urban
Rural
1000

800

600

400

200

0
2005 2006 2007 (trim. I, II, III)

Sursa: www.anpf.ro.

CAPITOLUL III

44
VIOLENŢA ÎN FAMILIE ÎN VIZIUNEA BISERICII
CREŞTINE ORTODOXE

III.1. Egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor


III.1.1. Drepturile femeilor în familie

Drepturile persoanei, chiar dacă se exprimă ca drepturi ale individului, au o fundamentală


dimensiune socială, care găseşte în familie expresia sa naturală şi vitală. Familia este fondată pe
căsătorie, unire intimă de viaţă în complementaritatea dintre un bărbat şi o femeie, care se constituie
ca o legătură indisolubilă a căsătoriei în mod liber încheiată şi exprimată public, şi este deschisă la
transmiterea vieţii. Căsătoria este instituţia naturală căreia îi este încredinţată într-o manieră
exclusivă misiunea transmiterii vieţii.
Familia, societate naturală, este anterioară statului şi oricărei alte comunităţi şi posedă
drepturi proprii, care sunt inalienabile. Familia constituie, mai mult chiar decât un simplu nucleu
juridic, social şi economic, o comunitate de iubire şi de solidaritate, care este în mod unic adaptată
la învăţarea şi transmiterea valorilor culturale, etice, sociale, spirituale şi religioase, esenţiale pentru
dezvoltarea şi bunăstarea propriilor membri ai societăţii25.
Familia este locul în care diverse generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a creşte în
cunoaşterea umană şi pentru a armoniza drepturile individului cu alte cereri ale vieţii sociale.
Familia şi societatea, care sunt reciproc legate prin legături vitale şi organice, au o funcţie
complementară în apărarea şi în progresul binelui omenirii şi al fiecărei persoane. Experienţa
diverselor culturi de-a lungul istoriei a arătat cât este de necesar pentru societate recunoască şi să
apere instituţia familială. Societatea, şi în special statul şi organizaţiile internaţionale, trebuie să
protejeze familia cu măsuri cu caracter politic, economic, social şi juridic, cu scopul de a consolida
unitatea şi stabilitatea familiei în aşa fel încât ea să poată să-şi exercite funcţia sa specifică.
Fiecare bărbat şi fiecare femeie, care a ajuns la vârsta căsătoriei şi are capacitatea necesară
pentru aceasta, are dreptul de a se căsători şi de a forma o familie, fără nicio discriminare; restricţii
legale în exercitarea acestui drept, atât cu caracter permanent cât şi temporar, pot fi introduse numai
când sunt cerute de exigenţe grave şi obiective ale însăşi instituţiei matrimoniale şi ale relevanţei
sale sociale şi publice; trebuie în fiecare caz să se respecte demnitatea şi drepturile fundamentale ale
persoanei. Soţii au dreptul inalienabil de a constitui o familie şi de a decide cu privire la intervalul
25
Carta drepturilor familiei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, pag. 7.

45
dintre naşteri şi numărul de fii pe care să-i aibă, luând în mod deplin în consideraţie datoriile lor faţă
de ei înşişi, faţă de fii deja născuţi, familie şi societate, într-o justă ierarhie a valorilor şi în
conformitate cu ordinea morală obiectivă. Soţii, prin complementaritatea naturală care există între
bărbat şi femeie, se bucură de aceeaşi demnitate şi de drepturi egale cu privire la căsătorie.
Fiecare tânăr şi fiecare tânără visează la dragoste, visează să găsească partenerul ideal, cu
care să alcătuiască o unitate şi un cuib în care să găsească fericire şi împlinire. Toate visurile
tinereţii sunt concentrate spre acest eveniment şi fiecare tânăr şi fiecare tânără simte intuitiv că în
căsnicie ar trebui să-şi găsească fericirea. Dar, după nuntă, apar problemele vieţii reale: ajustarea a
două personalităţi atât de diferite, acomodarea lor unul cu altul, încercarea lor de armonizare a unor
tendinţe diferite, a unor obiceiuri diferite, a unor aspiraţii diferite.
Soţul şi soţia au crescut în familii cu structuri diferite, cu obiceiuri, reguli şi practici diferite.
Datorită acestor medii diferite din care vin ei, fiecare are alte aşteptări, uneori alte gusturi şi alte
pretenţii. În căsătorie se descoperă adevărata personalitate a celuilalt, şi de multe ori descoperirea
este şocantă. Între cei doi există diferenţe foarte mari, şi unul dintre secretele succesului în căsătorie
este tocmai aici, în descoperirea diferenţelor, în cunoaşterea diferenţelor şi în reconcilierea
diferenţelor dintre soţ şi soţie.
Un bărbat şi o femeie care au crescut în familii diferite, cu obiceiuri, mentalităţi şi reguli
diferite şi care sunt diferiţi în alcătuirea lor fizică, psihologică, emoţională şi intelectuală se asociază
ca să trăiască împreună în interdependenţă, împărtăşind împreună greutăţile şi bucuriile o viaţă
întreagă. Pentru ca viaţa lor împreună să fie o împlinire pentru amândoi, ei trebuie să realizeze o
unitate pe plan intelectual, psihic, emoţional, spiritual şi fizic. În calea realizării unităţii acesteia –
atât de vitală pentru fericirea lor – vor sta diferenţele dintre ei. Ele îşi vor ridica mereu capul şi vor
intre mereu în convieţuirea lor şi vor fi în permanenţă motivul pentru care unitatea lor ar putea să fie
ruinată26.
Pentru a rezolva această problemă a diferenţelor, pentru a se ajunge la unitate şi la armonie,
în primul rând, soţii trebuie să fie conştienţi că există aceste diferenţe şi să fie dispuşi să ţină seama
de ele. A ignora că există diferenţe de gusturi, de educaţie, de creştere, de funcţii biologice, de
simţăminte etc., înseamnă a-l trata pe celălalt fără consideraţie şi fără inimă. Dacă atitudinea
fundamentală a unuia este aceea că este conştient că partenerul său nu gândeşte şi nu simte în toate
domeniile la fel ca el şi este dispus să ţină seama de aceste diferenţe şi să-şi ajusteze anumite acţiuni
ale sale pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor celuilalt, a făcut deja primul pas spre unitate şi
armonie.

26
Elisabeta Ţon, Iosif Ţon, Violenţa de familie, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2006, pag. 89.

46
În al doilea rând, nu este suficient să ştie şi să admită că există aceste diferenţe. Trebuie să
ajungă să cunoască foarte bine care sunt în familia sa aceste diferenţe. Pentru a cunoaşte aceste
lucruri trebuie să înveţe să asculte ce spune, ce comunică celălalt şi să înveţe să comunice şi el
celuilalt gusturile şi aşteptările sale. Aceasta este una dintre cele mai delicate probleme din cele mai
multe căsătorii: lipsa de comunicare dintre soţ şi soţie.
Având în vedere faptul că femeia este mai slabă, mai delicată, mai fragilă şi având în vedere
faptul că societatea îi cere totuşi să lucreze în afara familiei, soţul trebuie să preia el însuşi o parte
din sarcinile gospodăriei şi ale bucătăriei. Aceasta este, desigur, o problemă de iubire. Dacă îşi
iubeşte cu adevărat soţia, nu o va lăsa să se prăbuşească sub poverile muncilor de casă, ci va prelua
asupra lui o parte din aceste poveri, pentru că el este mai tare şi mai rezistent. Când soţul arată soţiei
o asemenea dragoste practică, o asemenea consideraţie şi înţelegere concretă, şi când soţia vede prin
aceasta că soţului ei îi pasă cu adevărat de ea, răspunsul ei prin iubire şi prin dăruire de sine va fi
dincolo de orice aşteptări ale bărbatului.

III.1.2. Rolul femeilor în familie şi societate

Dumnezeu face pe om androgen, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea cea fără margini
a Lui, Care pe toate le-a făcut mai presus decât mintea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu
însuşirile bărbatului, dar nici pe bărbat cu însuşirile femeii, numai când se întâlnesc amândoi să
formeze omul. Şi l-a făcut Dumnezeu bărbat si femeie. Şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice:
“Iată de ce-a zis înţelepciunea cea nemărginită: “Nu-i bine să fie omul singur. Să-i facem ajutătoare
asemenea lui”. Da, femeia este egală cu bărbatul, dar numai după fire, nu după dregătorie. Când a
adus-o pe femeie la Adam i-a zis: “Cum se cheamă asta ?” “Femeie. Aceasta-i os din oasele mele şi
carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”.
Aici este egală femeia cu bărbatul, că-i os şi carne din bărbat, luată din coasta lui, dar nu
după dregătorie. Că Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, că ea a întins mâna întâi. Şi primul
canon i-a spus : “De ce-ai făcut asta ? Pentru că ai întins mâna şi ai mâncat, înmulţind voi înmulţi
durerile tale şi întru dureri vei naşte fii”. Şi a doua pedeapsă: Întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te
va stăpâni”.
Pe femeie a lăsat-o Dumnezeu ajutătoare omului. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
“femeia este liman al bărbatului”. Bărbatul, săracul, vine amărât cu cele mai mari greutăţi în
societate, conduce oşti, războaiele; este mare răspunzător la întreprinderi de stat, în guvern, vine
obosit. Dar femeia trebuie să fie liman. Să ştie să-l întâmpine totdeauna cu un cuvânt bun, cu
blândeţe, să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească, să-l primească când vine de

47
undeva. Întotdeauna ea trebuie să fie aceea care să odihnească pe bărbat, pentru că-i ajutătoarea lui.
Femeia-soţie îşi uneşte irevocabil destinul său cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire
reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.
Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, nu-i asta: numai să-i facă mâncare
bărbatului şi îmbrăcăminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, rolul ei este să fie
mamă de copii. Femeia-mamă devine sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe
unice, care o face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, o face călăuza
primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.
În societate, femeia poate ocupa servicii ca şi bărbatul. O femeie la locul ei de muncă, unde
a rânduit-o Dumnezeu, dacă este curată, dacă este credincioasă, dacă este corectă, dacă este harnică,
dacă este pricepută la toate, în toate problemele dacă este prezentă, ea n-are nevoie să predice, că
viaţa ei predică. Femeia în societate este o lumina în sfeşnicul societăţii, dacă la locul ei de muncă
are toate însuşirile de care am spus mai sus. Femeia-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii
sociale, economice, culturale, artistice şi politice aduce o contribuţie indispensabilă la elaborarea
unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă
sensului “misterului”, la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.
Femeia-fiică şi femeia-soră poartă în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale
bogăţiile sensibilităţii lor, ale intuiţiei, generozităţii şi statorniciei lor. Femeia-consacrată, după
exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Hristos, se deschide cu docilitate şi fidelitate la
iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu
un răspuns “sponsal”, care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu
creatura sa27. Cu percepţia proprie feminităţii sale, femeia îmbogăţeşte înţelegerea lumii şi
contribuie la adevărul deplin al raporturilor umane.

III.2. Sfaturi şi pilde de rezolvare a conflictelor în familie

Vorbind negativ, este absurd ca cineva să se aştepte ca celălalt să gândească în toate


lucrurile ca el, să simtă ca el, să procedeze ca el. şi totuşi sunt foarte mulţi oameni intoleranţi, care
nu acceptă ca celălalt să gândească sau să simtă altfel. Ei vor să-şi impună cu orice preţ punctul lor
de vedere, linia lor, metoda lor, regulile lor, fie că celuilalt îi place, fie că nu. Ei nu acceptă nici
măcar că celălalt ar putea să simtă altfel sau să gândească altfel sau să vrea ca lucrurile să fie altfel.
O astfel de persoană intolerantă şi neatentă la simţămintele şi dorinţele celuilalt va avea întotdeauna
probleme mari în a realiza o adevărată prietenie şi o adevărată armonie în familie. O asemenea

27
Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul II către femei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, pag. 6.

48
persoană poate să ţină pe toată lumea în frâu şi să-şi impună punctul de vedere, dar să nu se aştepte
la prietenie şi la răspuns din inimă din partea cealaltă.
Vorbind acum pozitiv, ceea ce se cere este o acceptare conştientă că celălalt este şi el o
personalitate şi că este o personalitate diferită. Dacă acceptă, în principiu, că celălalt are diferenţe şi
dacă acceptă că este normal să fie aşa, atunci a făcut deja un mare pas spre armonie. Căci, dacă a
acceptat că e normal să existe diferenţe, atunci când vor apărea divergenţe de opinii şi de dorinţe,
cel puţin aceasta nu îl va mai irita, nu îl va mai enerva, nu îl va mai face să explodeze. El a acceptat
deja că este normal să existe diferenţe şi acum va avea răbdare să se uite la conţinutul acestor
diferenţe şi să înceapă să evalueze care dintre ei are gândul cel mai bun sau dorinţa cea mai bună.
Acesta este un loc foarte sensibil. Aici trebuie să mai facă un pas, care, pentru unii, e foarte,
foarte greu, şi anume să admită că el nu are întotdeauna gândul cel mai bun sau ideea cea mai bună,
să admită că celălalt poate gândeşte mai bine ca el în problema aceea şi că el trebuie să de schimbe,
să-şi adapteze programul sau să accepte noi reguli sau noi modalităţi de viaţă. Pentru mulţi pasul
acesta este foarte greu din cauza orgoliului, în special a orgoliului masculin. O soţie a spus că soţul
ei nu vrea să accepte de la ea nicio sugestie. Într-o zi i-a spus direct: “Să nu crezi că vei face din
mine ce vrei tu. Eu nu mă schimb. Eu vreau să fiu eu însumi”. Ceea ce doreşte soţia lui ar fi numai
spre binele lui, dar pentru el e o problemă de orgoliu. El este mândru de ce este şi nu vrea să se
schimbe, deşi are mare nevoie de această schimbare. Dumnezeu porunceşte bărbaţilor să dea cinste
soţiilor lor. A admite că soţia gândeşte uneori mai bine ca ei nu este o umilinţă. Aşa ceva le face
cinste: când o înalţă pe soţia lor, se înalţă pe ei; când o dispreţuiesc pe soţia lor, se dispreţuiesc pe
ei.
Şi totuşi, deşi au ajuns să cunoască şi să admită diferenţele dintre ei, au ajuns să admită şi că
uneori celălalt are dreptate şi că gândurile sau dorinţele lui sunt mai bune, apar conflicte. Celălalt
are pretenţii exagerate sau celălalt face greşeli intolerabile sau celălalt de-a dreptul îl nedreptăţeşte,
îl jigneşte sau îl răneşte. Aceasta este una dintre cele mai grele, mai spinoase, mai delicate probleme
din viaţa familiei. Şi nu numai a familiei, ci a convieţuirii între oameni în general. Căci conflictele
apar inevitabil în toate sectoarele convieţuirii sociale. Şi cine ştie să rezolve conflictele a ajuns pe
cea mai înaltă treaptă pe care poate să urce omul28. Domnul Iisus a spus în Predica de pe Munte:
“Ferice de făcătorii de pace (adică de cei ce rezolvă conflictul), căci ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu” (Matei 5:9).
În Coloseni, capitolul 3, ni se dau o serie de instrucţiuni despre modul în care ne vrea
Dumnezeu să trăim ca oameni ai Lui. O bună parte din aceste instrucţiuni se oferă direct soţilor şi
soţiilor. Acestea încep în versetul 12 cu cuvintele: “Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi

28
Elisabeta Ţon, Iosif Ţon, op. cit., pag. 101.

49
şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare”. Acestea sunt calităţile interne care ne sunt cerute. A avea îndurare de cineva
înseamnă a accepta acea persoană cu limitările şi cu greşelile ei, a trece peste aceste limitări şi
greşeli. Ni se cere să avem în noi bunătate, umilinţă, blândeţe şi răbdare multă. Sigur că cine are
aceste calităţi – deja, prin ele – se dovedeşte că ştie să rezolve conflicte. Dar apoi ni se dau două
porunci directe în versetul următor. Prima poruncă este: “Îngăduiţi-vă unul pe altul”, adică toleraţi-
vă unul pe altul, aveţi consideraţie faţă de celălalt, acceptaţi-l pe celălalt, în special, desigur, când
greşeşte. Dacă celălalt greşeşte foarte, foarte tare, atunci intervine a doua poruncă a lui Dumnezeu:
“Dacă unul are motiv să se plângă de celălalt – adică dacă celălalt i-a greşit, celălalt e vinovat –
iertaţi-vă unul pe altul! Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi unul pe altul!”
Nu există soţi desăvârşiţi şi nu există soţii desăvârşite. Nu există pereche în care şi unul şi
altul să fie sută la sută mulţumiţi de celălalt. Nu există familie în care să nu fie greşeli şi unde să nu
se producă dureri şi din partea unuia, şi din partea celuilalt. Problema este cum să se evite asemenea
greşeli şi dureri, dar oricât ar fi de atenţi, ei tot vor greşi şi vor produce supărare celuilalt. Secretul
cel mai înalt al fericirii în căsnicie stă în aceste cuvinte magice: “Am greşit. Te rog, iartă-mă!” şi în
răspunsul imediat din partea celuilalt: “Te iert din toată inima!”
Aproape în toate cazurile când apare un conflict, greşeala este şi de o parte, şi de alta. Dacă
ar fi acolo un arbitru imparţial, acesta ar trebui doar să stabilească cine a avut vina de a iniţia
conflictul şi în ce măsură este vinovat unul şi în ce măsură este vinovat celălalt. Partea care se simte
nevinovată şi nedreptăţită, dacă stă să analizeze bine şi sincer toată istoria conflictului, va putea
totuşi să găsească ceva despre care să zică: “Este adevărat că am contribuit şi eu la naşterea, sau
dezvoltarea, sau la adâncirea conflictului”.
Împăcarea nu se face decât atunci când unul dintre cei doi rosteşte cuvintele magice: “Eu am
greşit. Te rog, iartă-mă”. Acela care face primul pas spre împăcare are cea mai vie comunicare cu
Dumnezeu, are cea mai clară înţelegere a voii lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, acela care face
primul pas are cea mai mare forţă spirituală. Căci a face primul pas nu e o dovadă de slăbiciune, ci o
dovadă de enormă tărie morală şi spirituală.
În Coloseni 3:13 se spune: “Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi”. Aceasta i se spune
celui nedreptăţit, celui ce a fost jignit, rănit, insultat, terfelit: iartă cum te-a iertat pe tine Hristos.
Hristos, ca să te ierte pe tine, a luat asupra Lui toate păcatele tale şi a fost răstignit pentru ele. Dacă
tu beneficiezi de iertarea Lui câştigată prin jertfă, atunci fă şi tu la fel celui ce ţi-a greşit ţie: ia
asupra ta greşeala, vina, răutatea lui sau a ei. Fă să aibă loc în tine o răstignire, în care orgoliul tău
este crucificat şi eul tău jignit este ucis. Şi, după crucificare, tu trăieşti o înviere ca Iisus şi cu Iisus.
Şi puterea învierii este puterea care apoi te face în stare să te duci la cel cu care eşti în conflict şi să-

50
i zici: “Ştiu, dragul meu sau draga mea, eu am partea mea de vină foarte mare în acest conflict. Te
rog, iartă-mă”.
În ceea ce priveşte violenţa, se pune întrebarea ce soluţii are Biserica. În primul rând,
socotind că un violent este un om bolnav, dobândirea lui este şi devine poruncă, iar aceasta trebuie
realizată prin înţelegere şi prin infuzia dragostei. El trebuie să înţeleagă că acolo unde nu există
lumină, nu există nici Dumnezeu, iar “Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă
şi să fie viu”. Scăparea de violenţă se poate face numai prin darurile lui Dumnezeu: înţelegere şi
dragoste. Sfântul Atanasie cel Mare aseamănă dragostea lui Dumnezeu ca izvor al nemuririi, cu un
fluviu care curge permanent şi ar dori ca lumea să-l soarbă cu nesaţ. Din păcate însă, unii au
capacitatea de a bea foarte puţin, deşi pe lângă el trece fluviul iubirii lui Dumnezeu29.
Opus şi potrivnic lui Dumnezeu, răul aduce cu sine în loc de dragoste-ură, în loc de pace-
violenţă şi în locul vieţii-moartea. Viaţa noastră pământească este locul unde noi ne dobândim
mântuirea, iar atunci când dobândeşti pe fratele tău de la pierzare şi moarte, mântuirea ta este şi mai
aproape. Într-o familie lipsită de Cuvântul lui Dumnezeu nu mai există soluţii, chiar dacă s-ar
implica societatea toată, pentru că acolo unde nu există Dumnezeu este greu să afli liman sau
soluţii; întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie primul pas al reconcilierii în familie şi în societate.

III.3. Susţinerea iubirii şi a comportamentului armonios în viaţa


conjugală

Căsătoria sau viaţa în cămin, viaţa în familie este locul unde se naşte şi unde înfloreşte şi
rodeşte fericirea, sau aşa ar trebui să fie. Aşa a conceput-o Dumnezeu să fie. O inscripţie zice aşa:
“Viaţa este ca un pian; ceea ce obţii din el depinde de modul cum cânţi tu pe clapele lui”. Şi
căsătoria este ca un pian; dacă degetele tale sunt exersate şi ştii cum să le mişti pe clape, din pianul
acela poţi scoate muzici divine. Şi tot aşa, dacă ştii cum să-ţi abordezi căsătoria, dacă ştii cum să te
dăruieşti ei, dacă ştii cum să te porţi în ea, muzicile dumnezeieşti vor răsuna în căminul tău şi viaţa
ta va fi inundată de fericire.
Dar cântăreţii la pian nu se fac peste noapte. Ca să scoţi muzici din pian, trebuie să înveţi
îndelung şi să practici enorm, trebuie să-ţi dai silinţa şi să perseverezi până devii un Dinu Lipatti sau
un Rubinstein. Aşa este şi cu căsătoria. Cei mai mulţi oameni cred că nu-i nevoie de nicio învăţătură
ca să începi o căsătorie. Aceasta este însă o gravă eroare. Enorm de multe lucruri trebuie să înveţi
dacă e să scoţi muzici cereşti din căsătorie. Trebuie să-ţi dezvolţi deprinderi noi, trebuie să-ţi

29
Monica Naum, Constantin Jurcă, op. cit., pag. 175.

51
formezi atitudini noi, trebuie să capeţi priceperi noi şi apoi trebuie să perseverezi în a le aplica zi de
zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, o viaţă întreagă30.
Dumnezeu a inventat căsătoria şi El ştie mai bine ca oricine cum funcţionează, cum produce
ea muzică dumnezeiască, cum găsim noi în ea împlinire şi fericire. Îndată ce Dumnezeu a creat-o pe
femeie şi i-a adus-o bărbatului, Dumnezeu a fixat căsătoriei această lege fundamentală: “De aceea
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor alcătui un singur
trup”. Această lege dată de Dumnezeu căsătoriei este reluată în Noul Testament şi pusă în contextul
mai larg al unităţii care se realizează între Hristos şi Biserică. Versetele 28-32 din Efeseni, capitolul
5 fac această paralelă sau identitate între unirea dintre Hristos şi Biserică şi unirea dintre soţ şi soţie:
“Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor.
Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.
Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos
Biserica;
pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi
un singur trup.
Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.”
Unitatea dintre soţ şi soţie se realizează atunci când îşi spun “da” şi când consumă această
unire în căsnicie. Dar această unitate este atunci abia ca un boboc de trandafir: bobocul trebuie să
înflorească şi apoi să se împlinească prin rodire. Unirea dintre soţ şi soţie trebuie să crească, să se
adâncească, să fie tot mai cuprinzătoare şi, pentru aceasta, atât soţul, cât şi soţia trebuie să se aşeze
serios la lucru. Nimic în viaţă nu vine de-a gata. Ei înşişi trebuie să lucreze împreună să cultive
cunoaşterea unul de altul şi capacitatea de a se bucura în a se cunoaşte, în a-şi împărtăşi totul, în a
şti tot ce gândeşte şi simte celălalt şi să ajungă la unirea aspiraţiilor, a ţelurilor, a idealurilor, a
direcţiilor întregii lor existenţe. Între soţ şi soţie trebuie să fie o unitate cât mai deplină. Aceasta
înseamnă unitate a gândurilor, unitate a sentimentelor, unitate a dorinţelor, unitate a idealurilor,
unitate a planurilor, unitate a gusturilor, unitate a trupurilor. Unitate pe toate planurile. Unitate în
toate sectoarele existenţei lor.
Ca să ajungă la unitate reală, bogată în frumuseţe şi creatoare de armonie şi de împlinire
reciprocă, este nevoie de cunoaştere reciprocă. Pentru a ajunge la cunoaştere, trebuie să înveţe
comunicare. Fiecare dintre ei trebuie să înveţe cum să comunice celuilalt ce gândeşte, ce doreşte, la
ce aspiră. Pentru a realiza această comunicare trebuie timp, timp când stau de vorbă unul cu celălalt,
calm, degajat, numai pentru împărtăşire sau comunicare reciprocă. Pentru a găsi timp, le trebuie

30
Elisabeta Ţon, Iosif Ţon, op. cit., pag. 68.

52
dorinţa de a fi împreună, căci o regulă generală este aceea că nu găseşti timp decât pentru ceea ce
doreşti cu adevărat. Dar pentru ceea ce doreşti cu adevărat întotdeauna reuşeşti să-ţi faci timp. Iată
dar elementele esenţiale pentru realizarea unităţii dintre soţ şi soţie:
1. dorinţa de a o realiza, voinţa concentrată spre acest scop;
2. timp pentru împărtăşire prin discuţii sincere şi deschise;
3. comunicare totală din ambele părţi a gândurilor, a dorinţelor, a aspiraţiilor, a temerilor, a
înfrângerilor, a tot ceea ce este în mintea şi în inima noastră;
4. acceptarea celuilalt aşa cum este, în aşa fel încât fiecare să îndrăznească să se confeseze;
5. încredere totală în celălalt pentru deschidere, pentru mărturisire;
6. perseverenţă şi regularitate în aceste sesiuni de comunicare până când se ajunge la
cunoaştere reciprocă şi prin aceasta la unitate.
Greşeala pe care o fac mulţi soţi şi multe soţii este că adună, adună, adună probleme şi
nemulţumiri şi nu le spun celuilalt decât când explodează la mânie şi atunci spun totul cu patimă,
jignind şi rănindu-şi partenerul. Căsnicia în care sinceritatea vine numai la mânie este o căsnicie
sortită dezastrului. Soţii trebuie neapărat să-şi găsească timp să stea amândoi în linişte în căminul
lor, poate dimineaţa devreme sau seara târziu, şi să discute calm şi liniştit toate problemele lor. Nu
trebuie să existe subiect pe care să nu-l poată discuta împreună. Soţii trebuie să înveţe să-şi
împărtăşească problemele pe care le au la serviciu şi în toate celelalte domenii de activitate. Dacă le
apare o ispită în cale, să împărtăşească cu cel iubit. Împărtăşirea aceasta îi va ajuta să biruiască
ispita. Dacă se naşte în ei o teamă sau o bănuială, să îndrăznească să o exprime, căci exprimarea va
produce lumină şi clarificare.
Pentru a face ca asemenea stări de vorbă în intimitate să fie un succes şi să devină o oază de
întărire şi bucurie, în primul rând este nevoie de încredere totală în cel pe care-l iubesc. Trebuie, la
început, să rişte a se deschide şi a spune totul. Riscă, pentru că spunând totul, devin vulnerabili şi
pot fi răniţi. Dar, arătând încredere prin sinceritate totală, stârnesc şi în celălalt încredere similară şi
sinceritate similară. Celălalt se va deschide şi va arăta acelaşi fel de dorinţă de comunicare.
În al doilea rând, niciodată nu trebuie să condamne când ceea ce mărturiseşte celălalt li se
pare a fi urât sau chiar scandalos. Fiecare om are şi părţi întunecate, dar dacă sunt date la lumină,
pot fi reparate. Însă dacă se arată revoltat de ceea ce aude, dacă se grăbeşte să reproşeze, celălalt se
va închide şi nu-i va mai spune niciodată intimităţile sale. În al treilea rând, trebuie să arate
înţelegere, dragoste şi sprijin; trebuie să se înveţe să se sprijine, să crească împreună, şi în
comportare, şi în caracter31.

31
Elisabeta Ţon, Iosif Ţon, op. cit., pag. 77.

53
În al patrulea rând, trebuie să încheie orice discuţie de felul acesta mergând amândoi pe
genunchi şi rugându-se împreună. Când ştiu că la sfârşitul discuţiei se vor ruga împreună, faptul
acesta va afecta toată discuţia. Căci ei ştiu că orice discută, şi spiritul în care discută, stă sub ochiul
lui Dumnezeu, şi cu toate se vor duce înaintea lui Dumnezeu. Ei trebuie să-şi amintească faptul că o
căsătorie nu este o asociaţie în doi, ci în trei. Soţii învaţă să comunice totul între ei şi apoi învaţă să
comunice totul cu Dumnezeu. Atunci comunicarea este totală.
Familia este alcătuită din soţ şi soţie şi, dacă vrem să realizăm o adevărată unitate şi armonie
şi împlinire în familie, trebuie să privim familia atât din punctul de vedere al bărbatului, cât şi din
punctul de vedere al femeii. Prea mulţi bărbaţi îşi tratează soţia ca pe o roabă, al cărei rol şi loc este
la bucătărie, la creşterea copiilor, la spălatul rufelor şi la întreţinerea casei. Sfântul apostol Pavel
spune astfel bărbaţilor: “Daţi cinste femeii… ca unele care vor moşteni împreună cu voi viaţa
eternă”. Cu alte cuvinte, femeia, ca şi bărbatul, este o fiinţă spirituală nemuritoare şi ea va avea un
destin etern ca şi bărbatul, adică pe plan spiritual, divin, această distincţie nu mai există.
Este adevărat că bărbatul şi femeia au funcţii diferite şi roluri diferite, dar, dincolo de aceste
funcţii şi roluri diferite, nu trebuie uitată valoarea spirituală egală şi destinul etern identic în
Împărăţia cerurilor. Unul dintre lucrurile care trebuie realizate este să convingem bărbaţii să dea
cinste femeii, să o ridice la statura la care a ridicat-o Domnul Iisus, de fiinţă destinată pentru
veşnicie, exact ca şi bărbatul. De fapt, cea mai extraordinară înălţare a femeii se face în Biblie
tocmai prin faptul că ea este comparată cu Biserica, iar unirea care se stabileşte între bărbat şi
femeie este comparată cu unirea dintre Hristos şi Biserică, după cum spune Efeseni 5:25-28:
“Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea
ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de
felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană.
Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor.”

CAPITOLUL IV

54
MODALITĂŢI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A
VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

IV.1. Instrumente juridice de prevenire a violenţei în familie

Programele de prevenire a violenţei în familie, în funcţie de grupul căruia i se adresează, pot


fi de trei tipuri32:
1) prevenirea primară face parte din demersul general de reducere a incidenţei violenţei
înainte ca violenţa să aibă loc. Prevenirea primară se referă la acţiunile, programele, campaniile
adresate unor populaţii mai mari (ţară, judeţ, oraş), în vederea sensibilizării acestora şi reducerii
toleranţei la violenţă. Prevenirea primară se conjugă cu eforturile politice de a crea legi şi servicii de
specialitate în cadrul comunităţilor;
2) prevenirea secundară este inclusă în activitatea serviciilor şi are ca obiectiv identificarea
persoanelor care se află în situaţie de risc sau a identificării factorilor de risc în producerea
violenţei. Prevenirea secundară se adresează grupurilor cu risc crescut de a manifesta un anume
comportament sau grupurilor cu risc de victimizare. Grupurile de risc selectate pot fi copii şi
adolescenţii care trăiesc în familii cu violenţă, femeile fără loc de muncă sau cu venituri reduse şi
dependente de cineva şomerii etc. Prevenirea secundară se instituie în cazurile identificate şi are ca
obiectiv o intervenţie cât mai rapidă şi mai adecvată;
3) prevenirea terţiară vizează diminuarea condiţiilor de producere a violenţei în cuplurile
care se confruntă cu violenţa. Această ultimă formă este îndreptată mai mult spre intervenţie.
Prevenirea terţiară se referă la acţiunile asupra grupurilor afectate deja de violenţa domestică:
victimele femei, agresorii, copiii abuzaţi. Prevenirea terţiară nu este prevenirea unor comportamente
care au riscul de a se produce pentru prima dată, ci prevenirea recidivelor, sancţionarea şi/sau
recuperarea agresorilor, securitatea victimelor, recuperarea sau tratarea efectelor şi consecinţelor
(terapie post-traumatică, psihoterapie, tratamentul tulburărilor afective şi medicale, autonomizarea
victimei, măsuri de protecţie, cunoaşterea drepturilor etc.). Prevenirea terţiară se realizează prin
intervenţia organizaţiilor şi a organismelor abilitate să dezvolte servicii de specialitate.
Prevenirea violenţei este o responsabilitate atât a serviciilor comunitare, cât şi a membrilor
comunităţi:

32
Monica Naum, Constantin Jurcă, op. cit., pag. 166-169.

55
- Legea 272/2007 prevede responsabilitatea Serviciul public de asistenţă socială pentru
depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum
şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie;
- poliţia are un rol important în stoparea mecanismelor sociale de perpetuare a violenţei.
Poliţiştii pot identifica diverse situaţii de risc şi pot informa asistentul social; de asemenea poliţiştii
pot facilita intervenţia timpurie în producerea violenţei şi pot sesiza situaţiile cu risc mare de
producere a violenţei;
- medicii şi asistentele medicale ale comunităţii - în timpul consultaţiilor la cabinet sau al
vizitelor la domiciliu pot identifica diversele probleme cu care se confruntă familiile şi copiii
acestora. Ei pot oferi informaţii familiilor, îndrumându-le unde se pot adresa, atunci când au nevoie
de sprijin sau pentru a preveni producerea violenţei;
- profesorii sunt, de asemenea, o bună sursă în prevenire a violenţei şi în furnizarea de
informaţii familiilor care se confruntă cu probleme;
- preotul poate acorda ajutor familiilor din comunitate şi poate disemina informaţii cu
privire la producerea şi consecinţele violenţei. De asemenea preoţii pot informa asistenţii sociali cu
privire la existenţa unor factori de risc care pot contribui la dezvoltarea violenţei în familie. Un rol
important îl au preoţii în prevenirea violenţei asupra persoanelor vârstnice sau a femeilor
însărcinate. Dată fiind influenţa sa deosebită asupra comunităţii, preotul are posibilitatea de a
multiplica informaţia, de a oferi resurse privind comportamentele de risc şi serviciile de suport
pentru copii şi adulţi.
Membrii comunităţii pot sprijini iniţiativele propuse de diverşi profesionişti şi pot informa
asistenţii sociali asupra existenţei factorilor de risc în producerea violenţei. Programele de prevenire
sunt derulate în raport de vârsta grupului ţintă, aspectele culturale implicate şi modalitatea de
transmitere a informaţiei.

IV.2. Instituţii cu rol în prevenirea şi combaterea violenţei în familie


IV.2.1. Instituţii naţionale

Parlamentul României. Este evident că, prin activitatea comisiilor permanente de


specialitate, Parlamentul României este acea instituţie a statului care dă o formă definitivă actelor
normative în general, şi în speţă celor care vizează prevenirea şi combaterea violenţei în familie. La
Camera Deputaţilor, comisiile parlamentare al căror rol s-a evidenţiat în elaborarea normelor
privind violenţa domestică sunt: Comisia pentru Sănătate şi familie, Comisia pentru drepturile
omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale şi Comisia pentru egalitate de şanse între femei

56
şi bărbaţi. Şi în structura Senatului României există comisii permanente care aduc un aport similar
cu al celor de la Camera Deputaţilor: Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi, Comisia
pentru egalitate de şanse.
Guvernul. Aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 217/2003, mai multe ministere din
Guvernul României trebuie să conlucreze în vederea prevenirii şi combaterii violenţei în familie.
Astfel, art. 5 din Legea nr. 217/2003 arată că “ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate
ale administraţiei publice, prin structurile lor teritoriale, vor desemna personalul specializat să
instrumenteze cu celeritate cazurile de violenţă în familie”.
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. În prezent, cel mai de seamă loc în
prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie îl ocupă Ministerul Muncii, Familiei şi
Egalităţii de Şanse, care, la nivel naţional, a exercitat şi continuă să exercite o serie de atribuţii:
 are în subordine Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, al cărei preşedinte este
numit de către ministrul muncii, familiei şi egalităţii de şanse;
 are reprezentat în Consiliu Consultativ al Agenţiei Naţionale pentru protecţia Familiei;
 Legea nr. 217/2003, art. 10 alin. 2, prevede că standardele de calitate a serviciilor sociale
din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie şi normele metodologice corespunzătoare,
elaborate de Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse;
 potrivit art. 10 alin.3 din Legea nr. 217/2003, ministrul muncii, familiei şi egalităţii de
şanse prezintă anual Guvernului un raport privind aplicarea standardelor şi a metodologiei
prevăzute la alin. 2;
 în colaborare cu celelalte ministere implicate şi cu organizaţiile neguvernamentale,
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse participă la elaborarea de programe educative
pentru părinţi şi copii, în vederea prevenirii violenţei în familie;
 Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse împreună cu Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative elaborează şi difuzează materiale documentare privind cauzele şi
consecinţele violenţei în familie.
După cum se observă, prin multitudinea de sarcini care-i revin prin Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de
Şanse este, de departe, instituţia centrală cea mai responsabilizată în domeniul violenţei
intrafamiliale, cu atât mai mult cu cât anual trebuie să prezinte guvernului un raport privind
aplicarea strategiei şi programelor în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Rolurile acestui minister, atât la nivel
central, cât şi prin unităţile sale subordonate, sunt stabilite nu numai prin legislaţia specifică

57
violenţei în familie, dar şi prin alte acte normative care reglementează activităţile diverse întreprinse
de acesta. Potrivit Legii nr. 217/2003, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca şi alte
ministere implicate, este reprezentat în cadrul Consiliului Consultativ al Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei.
Ministerul Sănătăţii Publice. Ca şi celelalte două ministere anterioare, şi Ministerul
Sănătăţii Publice are un reprezentant în cadrul Consiliului Consultativ ce funcţionează pe lângă
preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei. Rolul Ministerul Sănătăţii Publice este cu
atât mai important, cu cât e necesar să-şi dea acordul asupra convenţiilor de colaborare încheiate de
consiliile locale sau judeţene între adăposturile pentru victimele violenţei familiale, pe de o parte, şi
spitale sau alte unităţi sanitare, pe de altă parte, privind îngrijirea medicală şi psihiatrică. Convenţia
este o condiţie fără de care nu se poate acorda avizul de funcţionare a adăposturilor.
Nevoia de abordare interdisciplinară a problematicii violenţei în familie este recunoscută şi
susţinută de ministerele cu responsabilităţi în domeniu: Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de
Şanse, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Sănătăţii. Cele trei ministere
au emis:
 Ordinul comun nr. 384/306/993 din 12 iulie 2004, prin care au aprobat procedura de
conlucrare în prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie. În baza
ordinului comun menţionat, s-a stabilit procedura concretă de conlucrare, încheiată la
nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti între: inspectoratele de poliţie,
comandamentele de jandarmi, direcţiile de sănătate publică, compartimentele
combaterea violenţei în familie din cadrul DMMSSF, serviciile de probaţiune,
DGASPC-urile, inspectoratele şcolare, serviciile medico-legale, unităţile pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi altele;
 Ordinul comun nr. 385/304/1018 din 12 iulie 2004 privind aprobarea instrucţiunilor de
organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie.
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Potrivit legii 217/2003, art. 18, Ministerul
Educaţiei, Cercetării şi Tineretului realizează, cu sprijinul celorlalte ministere implicate şi în
colaborare cu organizaţiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, programe educative pentru
părinţi şi copii, în vederea prevenirii violenţei în familie. De asemenea, Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului are un reprezentant în cadrul Consiliului Consultativ ce funcţionează pe
lângă preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei.
Ministerul Justiţiei. Ministerul Justiţiei este o altă instituţie centrală care este reprezentată
în cadrul Consiliului Consultativ ce funcţionează pe lângă preşedintele Agenţiei Naţionale pentru

58
protecţia Familiei. În afara acestei contribuţii, Ministerul Justiţiei, ca principal iniţiator al legilor
privind organizarea şi funcţionarea justiţiei a făcut serioase demersuri pentru ca dosarele ce implică
viaţa familială cu diversitatea conflictelor ce se ivesc înăuntrul ei, să beneficieze de regim special.
Aşadar, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se vor înfiinţa, ca instanţe
specializate, tribunale pentru minori şi familie. În momentul de faţă, singurul Tribunal pentru
Minori şi Familie din ţară este cel de la Braşov, înfiinţat în noiembrie 2004. Prima instanţă pentru
minori din România, care ar fi trebuit să fie exemplul tribunalelor pentru minori, s-a înfiinţat, în
cadrul unui proiect-pilot, la Iaşi, în 2001. În rest, mai există 18 secţii specializate, în marea lor
majoritate în cadrul Curţilor de Apel. Înfiinţarea tribunalelor pentru minori reprezintă o necesitate şi
va fi o prioritate.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (A.N.F.P.). Agenţia Naţională pentru
Protecţia Familiei este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea
Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse din februarie 2004, în baza Legii nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, modificată şi completată prin O.G. nr. 95/2003,
şi în baza H.G. nr. 1624/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei33. Conform legii, obiectul de activitate al Agenţiei îl reprezintă violenţa în
familie, A.N.P.F. coordonând punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a violenţei
în familie.
În conformitate cu legislaţia în domeniu, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei are
drept scop prevenirea şi combaterea fenomenului de violenţă, promovarea, respectarea şi
garantarea drepturilor persoanelor afectate de violenţa în familie, în vederea dezvoltării fiecărui
membru al familiei într-un mediu lipsit de violenţă. Conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 217/2003,
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, A.N.P.F. urmăreşte următoarele obiective:
a) promovarea valorilor familiale, a înţelegerii şi întrajutorării în familie, prevenirea şi
combaterea violenţei în relaţiile dintre membri;
b) sprijinirea membrilor de familie aflaţi în dificultate ca urmare a actelor de violenţă în
familie;
c) sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătăţii şi de reinserţie socială;
d) asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare, psihologice şi
psihiatrice;
e) protejarea victimelor şi, în special, a minorilor, prin măsuri de păstrare a confidenţialităţi
identităţii lor, precum şi prin măsuri de protecţie psihologică a acestora, în timpul
instrumentării cazului;
33
Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 23 decembrie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 57 din 23 ianuarie 2004.

59
f) iniţierea şi coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii şi combaterii
violenţei în familie.
Totodată, A.N.P.F. coordonează punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a
violenţei în familie prin informarea, consilierea şi consultanţa familială, medierea în cazurile de
violenţă în familie, avizarea următoarelor unităţi de asistenţă socială: centre pentru adăpostirea
victimelor violenţei în familie, centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie, centrele de
asistenţă destinate agresorilor. Conform art. 8, alin. 4 din Legea nr. 217/2003, în coordonarea
metodologică a Agenţiei funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, în cadrul
Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială, un compartiment cu atribuţii în combaterea violenţei în
familie.
Conducerea A.N.P.F. este exercitată de un preşedinte numit de ministrul muncii, familiei şi
egalităţii de şanse, în condiţiile legii. Rolul preşedintelui este acela de a conduce întreaga activitate
a Agenţiei şi o reprezintă în raporturile cu autorităţile administraţiei publice, cu persoane fizice şi
juridice. El reprezintă Agenţia în relaţiile cu organismele internaţionale în domeniu. Pe lângă
preşedintele Agenţiei funcţionează un Consiliu Consultativ, conform art. 11 din Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Consiliu Consultativ este format din 7 membri
şi are în componenţa sa câte un reprezentant al: Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse,
Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Justiţiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. Rolul Consiliului
Consultativ este de a evalua anual activitatea Agenţiei şi de a propune şi analiza măsurile de
îmbunătăţire a activităţii Agenţiei. Pe de altă parte, asigură cooperarea dintre ministerele şi
instituţiile reprezentate în cadrul său.
În subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei se află:
 Centrul Pilot de Asistenţă şi Consiliere a Victimelor Violenţei în Familie, înfiinţat în
1996, a trecut în subordinea A.N.P.F. în 2003. Domeniul de activitate al Centrului Pilot este cel de
asistenţă şi protecţie şi presupune34: consiliere psihologică şi juridică, asistenţă medicală, consiliere
telefonică tip hot-line la numărul 983, îndrumare spre serviciile medicale ale Institutului de
Medicină Legală, sesizarea serviciilor speciale de la nivel local. Centrul Pilot a beneficiat şi de un
serviciu de adăpost de urgenţă pentru victimele violenţei în familie, dar a desfiinţat acest serviciu
datorită multiplelor impedimente în organizare şi finanţare. În ciuda tuturor carenţelor pe care le
avea adăpostul, era singurul de această natură în Bucureşti şi reprezenta un refugiu în situaţii
disperate.35;
34
Monica Naum, Constantin Jurcă, op. cit., pag. 182.
35
Ana Muntean, Marciana Popescu, Smaranda Popa, op. cit., pag. 45.

60
 Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie, înfiinţat în 1998, a trecut în
subordinea A.N.P.F. în 2003. Obiectul de activitate al C.I.C.F. îl reprezintă asigurarea respectării
drepturilor membrilor familiei, stabilitatea cuplului familial, reducerea dificultăţilor psiho-sociale
ale familiei.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului este instituţia care asigură
respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copiilor prin intervenţia, în condiţiile legii, în
procedurile administrative şi judiciare privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului.
Legea nr. 217/2003 prevede în componenţa Consiliului Consultativ un reprezentat al A.N.P.D.C.
Reprezentarea A.N.P.D.C. în cadrul acestui Consiliu este firească ţinând seama de faptul că nu de
puţine ori copii s-au dovedit a fi victime directe sau indirecte ale violenţei în familie.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap coordonează la nivel central
activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează
politicile, strategiile si standardele în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap.
Implicarea acestei instituţii în prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie se deduce
din faptul că este reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ ce funcţionează pe lângă
preşedintele A.N.P.F.

IV.2.2. Instituţii la nivel local (serviciile de asistenţă socială)

Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială. La nivelul fiecărei D.M.P.S. judeţene, respectiv a


municipiului Bucureşti, funcţionează compartimentul combaterea violenţei în familie, înfiinţat în
anul 2004 în baza art. 8 din Legea 217/2003. Principalele atribuţii ale compartimentului privind
combaterea violenţei în familie (conform art. 7 din H.G. 1624/2003):
- realizează baza de date pentru gestionarea cazurilor de violenţă în familie;
- iniţiază şi coordonează parteneriate sociale, în scopul prevenirii şi combaterii violenţei în
familie;
- asigură consilierea membrilor de familie aflaţi în dificultate;
- sprijină victimele, inclusiv prin programe de recuperare a sănătăţii şi de reinserţie
socială;
- asistă agresorii prin înlesnirea accesului la tratamente psihologice, respectiv psihiatrice,
de dezalcoolizare, de dezintoxicare, după caz;
- monitorizează, prin raportări trimestriale către conducerea Agenţiei, activitatea specifică
din centrele pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie, din centrele de recuperare
pentru victimele violenţei în familie şi din centrele de asistenţă a agresorilor;

61
- colaborează cu mijloacele locale de informare în masă pentru campanii de informare şi
educare a comunităţilor ţintă şi pentru elaborarea materialelor promoţionale specifice;
- promovează, în colaborare cu inspectoratul şcolar judeţean şi inspectoratul judeţean
poliţie, cunoştinţe, atitudini şi comportamente favorabile rezolvării conflictualităţii
intrafamiliale prin mediere şi negociere;
- colaborează cu agentul de poliţie de proximitate în cazul declanşării unei violenţe în
familie;
- colaborează cu instituţiile partenere (Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Comandamentul
de Jandarmi, Inspectoratul Şcolar Judeţean, D.G.A.S.P.C., Autoritatea de Sănătate
Publică, I.M.L.) pentru rezolvarea conflictelor intrafamiliale;
- întocmeşte rapoarte de activitate trimestriale pe care le înaintează A.N.P.F;
- colectează şi centralizează datele statistice privind cazurile de violenţă în familie din
judeţ de la instituţiile partenere pe care le raportează trimestrial A.N.P.F.;
- coordonează toate acţiunile de prevenire şi combatere a violenţei în familie desfăşurate
la nivel local;
- adaptează modelul general de reţea judeţeană de instituţii cu atribuţii în prevenirea şi
combaterea violenţei la situaţia reală a judeţului respectiv şi o pune la dispoziţia
instituţiilor partenere.
Inspectoratul judeţean de poliţie. Diversificarea şi accentuarea formelor de manifestare a
agresivităţii în familie reprezintă zona de acţiune a Poliţiei Române. Această instituţie stabileşte
direcţii pentru a preveni, combate şi descuraja infracţionalitatea în domeniu. Prin structurile din
teritoriu, Poliţia Română:
- monitorizează stările conflictuale familiale existente, identifică şi ia în evidenţă cauzele
faţă de care se va interveni prin supraveghere şi atenţionare, inclusiv prin sancţionarea
celor în cauză, când situaţia o impune;
- identifică şi ia în evidenţă minorii aflaţi în dificultate, mai ales pe cei care au fost
victimizaţi de către părinţi sau rude apropiate ori care fac parte din familii dezorganizate,
cu unul sau ambii părinţi cunoscuţi cu antecedente penale, alcoolici, bolnavi psihic sau
toxicomani, cunoscuţi ca având un comportament violent;
- ia în evidenţă persoanele cu antecedente penale, alcoolice, bolnave psihic sau
toxicomane, care au comis sau despre care se deţin date că săvârşesc fapte de violenţă în
familie, faţă de care se vor efectua activităţile specifice ce se impun;
- intervine prin cercetarea operativă, temeinică şi cu fermitate a cazurilor de violenţă în
familie, la a căror instrumentare va coopera cu parchetele şi cu instanţele judecătoreşti.

62
Atunci când se impune, va întreprinde demersurile necesare pentru arestarea preventivă
a autorilor sau internarea acestora într-o unitate spitalicească şi va lua măsuri de
protecţie socială şi de acordare a îngrijirilor medicale, în vederea vindecării vătămărilor
corporale suferite de către victime.
La nivelul fiecărui Inspectorat de poliţie există lucrători ale căror atribuţii se serviciu se
referă în principal la violenţa în familie. Prin reglementările privind prevenirea şi combaterea
violenţei în familie s-a încercat să se dea lucrătorilor de poliţie o serie de responsabilităţi
extrainstituţionale. La acestea se adaugă faptul înfiinţării Poliţiei de proximitate, al cărei obiectiv
principal este să asculte cu atenţie problemele cetăţenilor, pentru a reacţiona prin măsuri preventive,
astfel încât să se preîntâmpine săvârşirea unor fapte antisociale.
Inspectoratul şcolar judeţean. Dincolo de activităţile specifice, legislaţia privind violenţa
în familie face din Inspectoratul şcolar al fiecărui judeţ un partenere important în protocoalele de
colaborare ce se încheie între instituţiile implicate în prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
Inspectoratele judeţene şcolare, respectiv Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti identifică
şi semnalează cazurile de abuz, neglijare, rele tratamente sau violenţă care afectează copiii de vârstă
şcolară. De asemenea, unităţile de învăţământ constituie comunităţi ţintă pentru desfăşurarea de
campanii de informare şi educare asupra consecinţelor nefaste ale violenţei în familie.
Serviciul Public de Asistenţă Socială. Serviciile publice de asistenţă socială sunt
organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor de către consiliile municipale şi orăşeneşti, în
exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit prevederilor Hotărârea de Guvern nr. 90 din 23 ianuarie
2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de
asistenţă socială. Potrivit legii 217/2003, autorităţile publice locale trebuie să desemneze asistenţi
sociali specializaţi în domeniu din cadrul Serviciului Public de Asistenţă Socială pentru a
instrumenta cazurile de violenţă în familie. Atribuţiile asistenţilor sociali sunt36:
- monitorizarea cazurilor de violenţă în familie din sectorul sau unitatea teritorială
deservită; culegerea informaţiilor asupra acestora; întocmirea unei evidenţe separate;
asigurarea accesului la informaţii la cererea organelor judiciare şi a părţilor sau
reprezentanţilor acestora;
- informarea şi sprijinirea lucrătorilor poliţiei care în cadrul activităţii lor specifice
întâlnesc situaţii de violenţă în familie;
- identificarea situaţiilor de risc pentru părţile implicate în conflict şi îndrumarea acestora
spre servicii de specialitate;

36
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro, pag. 33.

63
- colaborarea cu instituţii locale de protecţie a copilului şi raportarea cazurilor, în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
- îndrumarea părţilor aflate în conflict în vederea medierii;
- solicitarea de informaţii cu privire la rezultatul medierii;
- instrumentarea cazului împreună cu asistentul social specializat în problemele familiei.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului realizează la nivel judeţean,
respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului Bucureşti, măsurile de asistenţă socială în
domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu
handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie. Atribuţii în domeniul protecţiei persoanei
adulte: completează evaluarea situaţiei socio-economice a victimei, a nevoilor şi resurselor acesteia;
asigură furnizarea de informaţii şi servicii adecvate în vederea refacerii şi dezvoltării capacităţilor
individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii situaţiile de dificultate;
acordă victimei asistenţă şi sprijin pentru exercitarea dreptului său la exprimarea liberă a opiniei;
depune diligenţe pentru clarificarea situaţiei juridice a victimei; asigură măsurile necesare pentru
protecţia în regim de urgenţă a victimei, inclusiv prin organizarea şi asigurarea funcţionării în
structura proprie a unor centre specializate; depune diligenţele necesare pentru reabilitarea victimei
conform planului individualizat privind măsurile de asistenţă socială.
Atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului: întocmeşte raportul de evaluare iniţială
a copilului, victimă a violenţei în familie, şi familiei acestuia şi propune stabilirea unei măsuri de
protecţie specială; monitorizează trimestrial activităţile de aplicare a hotărârilor de instituire a
măsurilor de protecţie specială a copilului; reevaluează, cel puţin o dată la 3 luni şi ori de câte ori
este cazul, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială şi propune,
după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea acestora. Potrivit Legii 272/2004 privind protecţia
si promovarea drepturilor copilului (art. 92), în vederea asigurării protecţiei speciale a copilului
abuzat sau neglijat, DGASPC este obligată să verifice şi să soluţioneze toate sesizările privind
cazurile de abuz si neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenţilor familiali şi să asigure
prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării si ale
familiilor acestora. În cadrul DGASPC (componenta pentru protecţia copilului) există “Telefonul
copilului” (TC) care dezvoltă activităţi de informare şi promovare a serviciilor oferite în interesul
superior al copiilor expuşi la abuz, neglijare si exploatare (victime ale violenţei în familie).
Spitale şi Serviciile de Medicină Legală. Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea
de a detecta şi interveni în cazurile de violenţă în familie. Multe victime se simt confortabil să
vorbească despre ceea ce li se întâmplă cu medicul lor de familie sau cu alt specialist. Persoanele
care suferă abuzuri în familie reprezintă un procent substanţial al celor care se adresează serviciilor

64
medicale. Probleme de sănătate cronică pot fi rezultatul violenţei în familie, ceea ce se asociază cu
prezenţa mai frecventă a acestor persoane în serviciile medicale. Deşi puţini medici şi asistente
medicale au fost instruiţi în domeniul violenţei în familie, s-a demonstrat că medicii, ca orice alt
personal medical specializat, pot avea un impact pozitiv substanţial asupra victimelor.
Între consecinţele violenţei, afectarea severă a stării de sănătate a victimei, imediate sau pe
termen lung este întâlnită în toate cazurile de violenţă. De aceea, furnizorii de servicii medicale
joacă un rol semnificativ atât în reducerea şi prevenirea violenţei în familie, cât şi în intervenţia
pentru protejarea victimelor. Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a interveni în
cazurile de violenţă în familie: asistarea medicală a victimelor violenţei în spaţiul familiei (când
violenţa nu pune în pericol viaţa victimei şi echipa interdisciplinară, din care trebuie să facă parte,
medicul poate interveni pentru asistenţa victimei, agresorului şi a celorlalţi membrii ai familiei
afectaţi de violenţă prin menţinerea familiei unite); îngrijirea medicală a victimelor violenţei în
familie în cadrul adăposturilor, conform convenţiilor de colaborare încheiate cu spitalele sau cu
unităţile sanitare.
Medicina legală vine în sprijinul victimelor violenţei în familie, în primul rând prin a
confirma vătămările (leziunile) suferite de acestea şi a oferi suportul expertal necesar derulării
celorlalte proceduri judiciare, dar şi în a oferi sprijinul pentru soluţionarea problemelor de sănătate
care pot apărea după consumarea agresiunii (consult si trimitere spre unităţi medicale cu scop
diagnostic şi curativ – spitale de urgenţă, etc.). Serviciile oferite victimelor violenţei în familie se
referă la consultaţii medico-legale (certificate medico-legale la cererea victimelor) sau constatări şi
expertize medico-legale (la cererea organelor de justiţie în cazul în care victima s-a adresat mai întâi
organului de justiţie unde a depus plângere) – în conformitate cu Legea 217/2003.
Instanţe judecătoreşti şi parchete. Organul de cercetare penală, procurorii, ofiţerii şi
agenţii de poliţie au obligaţia de a aduce la cunoştinţă victimelor infracţiunilor informaţii privind:
serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a
victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; organul de urmărire penală la care pot face plângere;
dreptul la asistenţă juridică; drepturile procesuale ale persoanei vătămate; condiţiile şi procedura
pentru acordarea de compensaţii financiare de către stat. Informaţiile de mai sus sunt aduse la
cunoştinţă victimei în scris sau verbal de către judecătorul, procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie
la care victima se prezintă, într-un limbaj pe care aceasta îl înţelege. De asemenea, dispoziţiile din
Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor se
adresează în egală măsură judecătorilor, procurorilor, poliţiştilor şi altor specialişti în domeniu.
Unităţi de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie înfiinţate
în baza Legii nr. 217/2003. Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei

65
în familie, şi al H.G. nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă
socială şi a structurii orientative de personal, în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în
familie funcţionează cinci tipuri de unităţi, respectiv37:
 Centre pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie (adăposturi). Adăposturile sunt
unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură protecţie, găzduire,
îngrijire şi consiliere victimelor. Primirea în adăpost se face numai în caz de urgenţă, cu scopul de a
izola victima de agresor. Adăposturile trebuie să asigure securitatea şi siguranţa victimelor, să aibă
paza asigurată, în cazul adăposturilor publice aceasta fiind de competenţa Poliţiei Comunitare. De
asemenea, fiecare adăpost are obligaţia de a încheia o convenţie de colaborare cu un spital sau cu o
altă unitate sanitară, în vederea asigurării îngrijirii medicale şi psihiatrice. Locaţia adăposturilor este
secretă, atât angajaţii centrului, cât şi ceilalţi specialişti care intră în contact cu victimele având
obligaţia de păstrare a confidenţialităţii cu privire la locaţia adăpostului şi la datele de identificare
ale victimelor şi copiilor acestora. Confidenţialitatea poate fi încălcată doar cu acordul
beneficiarului. Servicii minime oferite în cadrul unui adăpost: găzduire (între 7 – 60 zile); asistenţă
socială; consiliere psihologică; consiliere juridică; îngrijire medicală.
 Centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie. Centrele de recuperare sunt
unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea,
precum şi reabilitarea şi reinserţia socială a victimelor violenţei în familie. Centrele de recuperare
au obligaţia de a încheia convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene în vederea
acordării suportului pentru integrarea în muncă, readaptarea şi recalificarea profesională a
persoanelor asistate. Servicii minime oferite în cadrul unui centru de recuperare: găzduire (maxim
90 zile, în situaţii excepţionale maxim 180 zile); asistenţă socială; consiliere psihologică; consiliere
juridică; reinserţie socială şi profesională; asistenţă şi îngrijire.
 Centre de asistenţă destinate agresorilor. Centrele de asistenţă a agresorilor sunt unităţi
de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură în regim rezidenţial sau
semirezidenţial reabilitarea şi reinserţia socială a agresorilor familiali, măsuri educative, precum şi
consiliere şi mediere familială. Centrele pentru agresori colaborează cu serviciile de probaţiune
înfiinţate pe lângă tribunalele judeţene. Servicii minime oferite în cadrul unui centru pentru
agresori: consiliere psihologică; consiliere juridică; medierea conflictului; tratamente psihologice,
psihiatrice, de dezalcoolizare şi dezintoxicare (acordate în spitalele sau unităţile sanitare cu care s-a
încheiat convenţia de colaborare); informare şi orientare.
 Centre pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Servicii minime oferite:
consiliere psihologică; informare şi orientare; consiliere juridică.

37
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro, pag. 46-47.

66
 Centre de informare şi sensibilizare a populaţiei. Servicii minime oferite: informare şi
educare; linie telefonică de urgenţă.
Organizaţiile neguvernamentale sunt prin definiţie organizaţii colaborative, transparente
opiniei publice, dornice de prezentare şi informare. Un ONG lucrează public, de multe ori cu bani
publici (programe Phare, fonduri guvernamentale) şi din acest motiv, ca un plus de seriozitate,
trebuie să-şi facă publice şi pe Internet activităţile desfăşurate. Asociaţia, fundaţia sau federaţia
trebuie să facă dovada unei bune comunicări şi colaborări cu cetăţenii, beneficiarii serviciilor, alte
organizaţii neguvernamentale şi instituţii publice. Colaborează cu alte ONG-uri, instituţii publice în
vederea dezvoltării de activităţi comune şi/sau a finanţării acestor activităţi. De la bugetele locale se
pot aloca subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică şi care au încheiat
convenţii cu consiliile locale în cauză.
La nivelul societăţii româneşti, preocuparea faţă de problematica violenţei în familie a
aparţinut exclusiv societăţii civile până în anul 2004, anul înfiinţării Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei, ONG-urile având o experienţă anterioară de 10 ani, acumulată prin furnizarea de
servicii sociale specializate pentru victimele violenţei în familie. Societatea civilă s-a numărat
printre iniţiatorii Legii nr. 217/2003, accentuând necesitatea apariţiei unui cadru legal care să
protejeze victimele violenţei în familie. A.N.P.F. a consultat societatea civilă încă de la înfiinţare
având anual întâlniri consultative cu reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai instituţiilor şi autorităţilor
centrale şi locale implicate în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie. Societatea
civilă şi-a adus aportul prin sprijin în conturarea obiectivelor şi acţiunilor Strategiei Naţionale, prin
observaţii aduse în cadrul dezbaterilor publice organizate în vederea adoptării de acte normative din
domeniu şi prin formularea de observaţii la Ghidul de intervenţie în cazurile de violenţă în familie,
coordonat de Agenţie.
Principalul partener al ANPF din partea societăţii civile este Coaliţia Naţională a ONG-
urilor implicate în Programe privind Violenţa împotriva Femeii (Coaliţia VIF), o structură formală,
cu personalitate juridică. Agenţia a încheiat un parteneriat distinct cu Fundaţia Sensiblu din
Bucureşti pentru derularea campaniei “V-Days – 16 Zile de Activism împotriva Violenţei asupra
Femeii”, campanie care se desfăşoară în perioada 25 noiembrie – 10 decembrie a fiecărui an, fiind
organizată în jurul zilei de 25 Noiembrie – Ziua internaţională de luptă împotriva violenţei asupra
femeii. O altă organizaţie având o contribuţie importantă în domeniu este Institutul Est European de
Sănătate a Reproducerii din Târgu Mureş, care a dezvoltat şi implementat în fază pilot Sistemul
Informaţional integrat de înregistrare şi raportare a cazurilor de violenţă în familie, sistem pe care
Agenţia l-a agreat şi intenţionează să îl implementeze la nivel naţional.

67
IV.3. Metodologia de intervenţie a poliţiştilor în cazurile de violenţă
intrafamilială

Principala instituţie ţintă în combaterea abuzurilor este poliţia. Însă intervenţia poliţiei se
realizează post-factum, în acţiuni de combatere a abuzurilor după producerea lor, aspect echivalent
cu tratarea consecinţelor şi simptomelor violenţei în familie şi nu a cauzelor profunde care le
explică, deci cu o anumită cronicizare a fenomenelor care degradează echilibrul familial38.
Conform prevederilor articolului nr.14 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, asistenţii familiali instrumentează cazul împreună cu persoana
desemnată de Ministerul Internelor şi Administraţiei Publice, în condiţiile prevăzute la art. 5, care
stipulează faptul că “ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei
publice, prin structurile lor teritoriale, vor desemna personalul specializat să instrumenteze cu
celeritate cazurile de violenţă în familie”.
Conform Ordinului nr. 384/2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea şi
monitorizarea cazurilor de violenţă în familie, poliţiştilor le revin următoarele atribuţii:
- monitorizarea cazurilor de violenţă în familie din sectorul sau unitatea teritorială
deservită şi culegerea de informaţii despre acestea;
- întocmirea unei evidenţe separate privind cazurile de violenţă în familie şi sesizarea
compartimentelor cu atribuţii privind combaterea violenţei în familie din cadrul
Direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială
- colaborarea cu medici, persoane din compartimentul combaterea violenţei în familie şi
asistenţi sociali în vederea instrumentării propriu-zise a cazurilor;
- îndrumarea părţilor implicate în conflict, respectiv a agresorului şi a victimei spre
servicii sociale şi medicale de specialitate;
- colaborarea cu serviciile specializate pentru protecţia copilului.
În cazul conflictelor familiale, poliţia poate acţiona în urma depunerii unei sesizări scrise la
sediul unităţii de poliţie de pe raza de domiciliu a victimei, în urma unui apel telefonic la ofiţerul de
serviciu al secţiei/unităţii de poliţie locale, a unei solicitări la Serviciul Unic de Apel de Urgenţă
112 (care poate fi făcută de oricine are cunoştinţă de astfel de evenimente negative), a unei sesizări
verbale făcută direct la agentul de poliţie din dispozitivul de siguranţă publică şi patrulare sau se
poate sesiza din oficiu. Întrucât acest gen de evenimente au loc la domiciliul persoanelor fizice, cu
ocazia intervenţiei, poliţiştii vor respecta următoarele reguli39:

38
Ina-Maria Ropotică, op. cit., pag. 182.
39
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro, pag. 27-28.

68
 intervenţia se va face de către 2-3 poliţişti, de preferinţă cu abilităţi de comunicare şi
experienţă în domeniu;
 în apropierea imobilului unde s-a semnalat conflictul nu se vor folosi avertizoarele sonore
sau luminoase;
 se va respecta principiul inviolabilităţii domiciliului şi poliţiştii nu vor intra în locuinţă
decât în condiţiile legii, respectiv la solicitarea sau cu consimţământul scris al proprietarului sau
posesorului locuinţei. Excepţia o constituie cazul când din interiorul locuinţei se aud strigăte de
ajutor care indică un pericol iminent pentru sănătatea şi chiar viaţa unei persoane, poliţiştii având
dreptul şi datoria să intervină, chiar folosind forţa, dacă nu li se permite intrarea în locuinţă. Pentru
a se asigura că nu vor fi acuzaţi ulterior de violare de domiciliu, poliţiştii vor pătrunde în locuinţă,
de preferinţă, în prezenţa unor martori asistenţi;
 după deschiderea uşii, poliţistul va saluta, se va prezenta şi va explica motivul prezenţei
sale acolo. Înainte de a acţiona, va cere în timp operativ cât mai multe informaţii de la persoanele
aflate la faţa locului: repetabilitatea conflictului, modul de viaţă al familiei respective, numărul
locatarilor din imobil, eventuala prezenţă a unor minori. Nu va dezvălui numele persoanei care a
făcut plângerea şi, pentru a păstra confidenţialitatea acesteia, nu va încerca să o contacteze pe
timpul intervenţiei.
 se vor asculta mai întâi părţile, fără a se interveni, pentru a face să scadă tensiunea
conflictului, precum şi pentru a crea un climat de încredere. În cazul unui cuplu, cei doi trebuie
intervievaţi separat. Apoi, progresiv, se va încerca să se discute deschis problemele ce au generat
conflictul, pentru a permite o anumită descărcare nervoasă, dar nu se va comenta nimic şi nu se vor
emite judecăţi sau aprecieri ce ar putea fi greşit interpretate, căutându-se obţinerea angajamentului
că persoanele se vor linişti şi nu vor produce acte violente sau de tulburare a liniştii publice;
 după ce s-a aplanat conflictul, părţile vor fi invitate, în scris, la sediul poliţiei pentru
declaraţii cu privire la evenimentul în cauză;
 victima va fi informată asupra procedurilor penale aplicabile şi asupra demersurilor pe
care trebuie să le facă în continuare. Îi este explicat dreptul de a introduce plângere împotriva
agresorului şi posibilitatea de a-şi retragerea plângerea pentru infracţiunea de loviri sau alte
violenţe(art.180 C.pen.) sau pentru vătămare corporală(art. 181 C.pen.). În funcţie de starea de
sănătate şi leziunile produse de agresor, victima va fi sfătuită să se prezinte la medicul legist pentru
eliberarea unui certificat de constatare a agresiunii (cu aceleaşi haine pe care aceasta le purta atunci
când s-a produs agresiunea şi fără să se spele) sau va fi condusă la o unitate spitalicească pentru
acordarea de îngrijiri medicale;

69
 în cazul în care sunt de faţă minori a căror viaţă şi sănătate este în pericol, se va anunţa
Direcţia pentru Protecţia Copilului;
 dacă se consideră că victima nu se află în siguranţă în locuinţa comună, ea va fi îndrumată
către un adăpost special, locuinţa unei rude sau a unui prieten sau o organizaţie neguvernamentală
care îi poate oferi cazare;
 dacă agresorul este într-o vădită stare de ebrietate, dacă a ameninţat victima sau a utilizat
împotriva acesteia o armă sau chiar atunci când se consideră că prezenţa acestuia în locuinţa
familiei constituie un grav pericol pentru ceilalţi membrii, poliţistul poate cere pentru agresor
măsura arestării preventive;
 discuţiile vor fi purtate pe un ton corespunzător, fără ameninţări sau insulte, cu calm.

IV.4. Măsuri cu caracter temporar/permanent pentru prevenirea şi


combaterea violenţei în familie

Măsurile de siguranţă au ca scop eliminarea stării de pericol public şi prevenirea


infracţionalităţii în general. Sunt incidente în acest domeniu prevederile Codului penal şi ale
Codului de procedură penală precum şi cele ale Legii nr. 217/2003. Potrivit Codului penal,
agresorul poate fi supus unui tratament medical obligatoriu (articolul 113) sau internării medicale
(articolul 114). De asemenea, judecătorul îi poate interzice acestuia să revină la domiciliul familial
pentru o perioadă determinată (articolul 118). De asemenea, Legea nr. 217/2003 menţionează aceste
trei măsuri de siguranţă. Codul de procedură penală reglementează procedurile specifice pentru
aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de articolele 113 şi 114 din Codul penal în diferitele
etape ale procedurii penale (pe parcursul cercetării penale, pe parcursul cercetării judecătoreşti sau
după pronunţarea sentinţei). Potrivit Codului de procedură penală, în cursul urmăririi penale,
procurorul poate sesiza instanţa pentru a lua măsurile de siguranţă corespunzătoare dacă acesta
constată că învinuitul sau inculpatul se află în una dintre situaţiile prevăzute de articolele 113 şi 114
ale Codului penal.
În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod
provizoriu de instanţa de judecată. Instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în
alineatul 1 numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a
procurorului. Instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii şi,
totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a
toxicomanilor periculoşi. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către

70
instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. Hotărârea instanţei de
judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu
suspendă executarea.
Dispoziţiile Legii nr. 217/2003 (articolul 26) reglementează o procedură specială, diferită în
parte de cea prevăzută de Codul de procedură penală. În mod distinct, Legea nr. 217/2003 prevede
faptul că, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii instanţa de judecată, la cererea victimei sau din
oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de
violenţă cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune, în mod
provizoriu, una dintre măsurile prevăzute la articolele 113 şi 114 din Codul penal, precum şi măsura
interzicerii de a reveni în locuinţa familiei. Măsurile încetează la dispariţia stării de pericol care a
determinat luarea acestora. Legea nr. 217/2003 ridică o serie de probleme:
 legea nu prevede ce reprezintă indiciile temeinice, astfel că s-ar putea avea în vedere
definiţia dată de articolul 681 C.pr.pen., conform căruia sunt indicii temeinice atunci când, din
datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează
acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta;
 de asemenea, Legea nr. 217/2003 nu prevede cum se aduce la cunoştinţa instanţei
dispariţia stării de pericol ce a determinat luarea măsurilor şi ce condiţii trebuie analizate pentru a se
aprecia că a dispărut această stare;
 pe de altă parte, dacă o astfel de cerere s-ar formula în timpul urmăririi penale, procedura
de soluţionare este în contradicţie cu cea reglementată prin dispoziţiile articolului 162 C.pr.pen.
pentru următoarele considerente:
 Legea nr. 217/2003 prevede că instanţa este sesizată cu o astfel de cerere de către
victimă sau se poate sesiza din oficiu. Codul de procedură penală prevede că
instanţa este sesizată de către procuror;
 Legea nr. 217/2003 prevede că pentru dispunerea măsurilor trebuie să existe
probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de violenţă
cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru. Codul de
procedură penală trimite la analizarea întrunirii condiţiilor arătate în articolul 113
sau 114 din Codul penal (existenţa stării de pericol);
 Legea nr. 217/2003 nu prevede că pentru dispunerea măsurii este necesară şi
ascultarea persoanei faţă de care se ia măsura, în timp ce Codul de procedură
prevede o astfel de condiţie;

71
 Legea nr. 217/2003 nu prevede modul în care se pune în executare măsura
dispusă provizoriu, în timp ce Codul de procedură penală reglementează o astfel
de procedură prin articolul 435;
 Legea nr. 217/2003 nu prevede procedura judecării unei cereri de revocare a
măsurilor prevăzute de articolul 26, în timp ce Codul de procedură penală
reglementează o astfel de procedură prin articolul 437.
Pentru considerentele de mai sus rezultă că, pentru respectarea tuturor garanţiilor
procesuale, prevederile Legii nr. 217/2003 trebuie coroborate cu prevederile articolului 162 al
Codului de procedură penală în ceea ce priveşte aplicarea cu caracter provizoriu a măsurilor de
siguranţă prevăzute de articolele 113 şi 114 ale Codului penal precum şi a măsurii interzicerii de a
reveni în locuinţa familiei (prin analogie).
În cazul în care se pronunţă o hotărâre de condamnare, se poate dispune şi aplicarea
oricăreia dintre măsurile de siguranţă prevăzute de articolele 113 sau 114 din Codul penal, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de fiecare dintre textele de lege care reglementează aceste măsuri.
Procedura de punere în aplicare a acestor măsuri este reglementată de Codul de procedură penală
prin dispoziţiile: articolele 429-430 C.pr.pen. pentru măsura obligării la tratament medical;
articolele 432-433 C.p.p. pentru măsura internării medicale; articolul 439 C.pr.pen. pentru măsura
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Codul de procedură penală reglementează procedura de înlocuire a măsurii de tratament
medical obligatoriu şi de internare medicală (articolele 431 şi 434) şi de revocare a acestor măsuri
(articolul 437). Însă, nu este prevăzută o procedură similară în cazul măsurii de siguranţă a
interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Mai mult, articolul 439
descrie extrem de sumar punerea în executare a măsurii, nefiind clare atribuţiile organului de poliţie
care supraveghează executarea şi nici măsurile concrete care se pot lua pentru a asigura respectarea
acesteia.
Ordonanţa preşedinţială este o procedură specială în temeiul căreia, instanţa de judecată
poate dispune măsuri vremelnice, în cazuri urgente, pentru: păstrarea unui drept care s-ar păgubi
prin întârziere; prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara; înlăturarea piedicilor
ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Condiţiile de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială
sunt următoarele: urgenţa măsurii solicitate (aceasta va fi apreciată de către instanţă în raport cu
situaţia existentă în momentul judecării cererii de ordonanţa preşedinţială); nesoluţionarea
(neprejudecarea) fondului cauzei; vremelnicia măsurii. În practica judiciară, în mod frecvent se
recurge la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale: în materia raporturilor de familie; în

72
materia raporturilor de vecinătate şi de proprietate; în materia raporturilor locative; în materia
executării silite.
Spre exemplu, în timpul procesului de divorţ instanţa poate dispune măsuri vremelnice cu
privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la
folosirea locuinţei. Numai prin hotărârea irevocabilă de divorţ instanţa stabileşte, însă în mod
definitiv asupra unor asemenea cereri, măsurile dispuse în cadrul cererilor formulate pe calea
ordonanţei preşedinţiale putând fi diferite. O dată cu rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
de divorţ, hotărârile pronunţate în procedura specială a ordonanţei preşedinţiale îşi încetează
efectele. Ordonanţa, adică hotărârea pronunţată, este executorie, putând fi pusă în executare, iar
dacă instanţa hotărăşte, executarea se poate face fără somaţie şi fără trecerea unui termen. Cu alte
cuvinte, se vor evita anumite formalităţi (somaţia) şi anumite termene, care trebuie respectate în
executarea obişnuită a tuturor hotărârilor judecătoreşti.
Ordinul de restricţie. Potrivit celor mai multe sisteme de drept, un ordin de “protecţie” sau
de “restricţie” constituie o măsură preventivă cu caracter temporar care urmăreşte protejarea
provizorie a unei persoane împotriva oricărei vătămări, prin instituirea unei interdicţii adresate
alteia de a se apropia de aceasta, de casa sau locul de muncă ori de a o contacta prin orice mijloace.
În caz de nerespectare, sunt prevăzute sancţiuni severe. Măsura poate dobândi caracter definitiv şi
poate fi extinsă pe o perioadă îndelungată de timp. În unele jurisdicţii, aceasta este o măsură care se
poate lua de către instanţele civile, pentru minori şi familie, iar în altele este o măsură de drept
penal. Deşi nu încetează a genera controverse legate de eficienţa practică, se apreciază totuşi că o
asemenea măsură rămâne extrem de utilă în asigurarea unei protecţii imediate victimei violenţei în
familie.
Prin adoptarea Legii nr. 197/2000, de modificare şi completare a Codului penal, a fost
introdusă măsura de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată. Instanţa poate lua această măsură împotriva unui condamnat la cel puţin un an de
închisoare pentru lovire sau orice alt act de violenţă. Ea poate fi luată pe o perioadă de până la 2 ani.
Această măsură este o noutate absolută şi este o încercare a legiuitorului, timidă ce-i drept, în
concordanţă cu scopul măsurilor asiguratorii din Codul penal de înlăturare a unei stări de pericol.
Legiuitorul a încercat prin această măsură să echivaleze ordinul de restricţie din legislaţia
internaţională, dar lipsa unor modificări complementare în Codul de procedură a dus la o totală
inaplicabilitate a sa40.
În România, reglementarea actuală este insuficientă sub aspectul instituirii cu celeritate a
unei protecţii adecvate a victimei infracţiunilor de violenţă în familie. Astfel, doar în cazul în care

40
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro, pag. 13.

73
se pronunţă o hotărâre de condamnare se poate dispune aplicarea oricăreia dintre măsurile de
siguranţă prevăzute de articolele 113, 114 sau 118 C.pen., dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de fiecare dintre textele legale ce reglementează aceste măsuri. Prevederile legii nr. 217/2003
privind luarea acestor măsuri în cursul urmăririi penale sau al judecăţii sunt criticabile datorită
lacunelor privind aplicarea şi nerespectării garanţiilor procesuale corespunzătoare fapt ce le
subminează aplicabilitatea. În consecinţă, măsurile de siguranţă prevăzute de lege în prezent nu sunt
de natură să înlăture pericolul imediat în care se află victimele infracţiunilor de violenţă în familie.
În plus, nu există măsuri de protecţie cu caracter preventiv care să poată îndeplini acest rol,
reţinerea şi arestarea preventivă fiind supuse unor condiţii restrictive şi astfel inaplicabile în
majoritatea cazurilor de violenţă în familie. Devine astfel firesc demersul de îmbunătăţire a cadrului
legislativ din domeniu.
În cazurile în care este necesară separarea victimei de agresor, există alternativa găzduirii
temporare în adăposturi publice. Potrivit Legii 217/2003 consiliile judeţene, respectiv Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile locale, cu avizul agenţiei (art. 23) au
responsabilitatea înfiinţării centrelor de asistare a victimelor violenţei, precum şi a centrelor de
asistenţă a agresorilor. Legea 217/2003 prevede că adăposturile publice destinate victimelor
violenţei în familie trebuie să asigure gratuit servicii sociale de suport, cu respectarea standardelor
de calitate, atât victimei, cât şi copiilor aflaţi în îngrijirea acesteia, precum: protecţie împotriva
agresorului, îngrijire medicală, hrană, cazare, asistenţă psihologică şi consiliere juridică, pe o
perioada determinată, până la rezolvarea situaţiei familiale.
Centrele pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie sunt unităţi de asistenţă socială,
de regulă fără personalitate juridică, care asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi consiliere
victimelor violenţei în familie, nevoite să recurgă la acest serviciu de asistenţă socială. Primirea
victimelor în adăpost se face numai în caz de urgenţă sau cu aprobarea scrisă a asistentului familial,
atunci când izolarea victimei de agresor se impune ca măsură de protecţie. Persoanelor care au
comis actul de agresiune le este interzis accesul în incinta adăpostului unde se găsesc victimele.
Izolarea de agresori a victimelor se face cu consimţământul acestora sau, după caz, al
reprezentantului legal.

CAPITOLUL V
74
CONCLUZII

Violenţa în familie reprezintă o problemă universală care afectează toate ţările lumii,
indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor segmentelor societăţii.
Comunitatea internaţională a recunoscut că violenţa în familie reprezintă un fenomen grav, care
afectează drepturile fundamentale ale omului la viaţă, siguranţă, libertate, demnitate, integritate
fizică şi psihică, adoptând o serie de documente internaţionale care recomandă statelor să ia toate
măsurile de ordin politic, administrativ şi financiar ce se impun pentru a preveni şi combate
fenomenul violenţei împotriva femeii. Platforma de acţiune – a 4 -a Conferinţă mondială ONU
asupra femeii (Beijing, 1995) prevede un capitol distinct destinat măsurilor specifice pe care toate
statele semnatare trebuie să le adopte în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei împotriva
femeii. Consiliul Europei a formulat o serie de recomandări pentru guvernele statelor membre “să
informeze opinia publică asupra caracteristicilor specifice, gravităţii şi dimensiunilor acestui
fenomen şi să sprijine măsurile care au ca scop combaterea acestui fenomen”. Totodată, se
recomandă să încurajeze organizarea agenţiilor, asociaţiilor şi fundaţiilor care au ca scop ajutorarea
şi asistarea victimelor violenţei în familie.
Violenţa domestică reprezintă o problemă socială cu consecinţe grave atât pentru familia
care trăieşte în violenţă, cât şi pentru comunitatea care nu intervine şi nu rezonează prin compasiune
la suferinţa celuilalt. Ca boală, ea se manifestă asemeni psihozelor, având momente de remisie şi de
acutizare. Faza de acutizare, însemnând o situaţie de criză, are şi valenţele cele mai mari pentru
schimbare. Această schimbare poate apărea fie din interior, prin decizia fermă a femeii de a
întreprinde ceva spre a se proteja, fie din exterior, printr-un sprijin social oferit de familia lărgită,
colegi, vecini sau practicieni ai unor servicii de resort. Nici mentalitatea, nici pregătirea
profesioniştilor nu vin încă să aducă soluţii reale pentru situaţiile familiilor şi a femeilor victime ale
violenţei domestice.
Criza este trăită de femeia victimă cu tot amalgamul de sentimente specific pierderii:
negarea gravităţii a ceea ce se întâmplă, depresia specifică pierderii siguranţei, vinovăţia şi
sentimentul de responsabilitate pentru cele întâmplate, anxietate cu privire la situaţia prezentă şi
evoluţia viitoare a lucrurilor, furie şi resentimente faţă de agresor, dar şi faţă de alte persoane
semnificative pentru victimă şi de la care aceasta ar aştepta un sprijin (mama, părinţi, fraţi, poliţia
etc.). Singura soluţie este separarea reală. Femeia victimă trebuie ajutată să ia această hotărâre. Ea
trebuie să simtă solidaritatea umană în momentul crizei şi trebuie ajutată să vadă realitatea care o

75
aşteaptă atât pe direcţia separării, cât şi pe direcţia păstrării relaţiei. Adesea, dificultatea majoră
pentru femeie o reprezintă lipsa unor mijloace de subzistenţă individuală. În această situaţie ea
trebuie ajutată să-şi găsească un loc de muncă. Integrarea socio-profesională este un pas important
spre rezolvarea unei situaţii profund carenţiale.
Pentru ca aceste lucruri să se petreacă sunt necesare schimbări mari la nivelul viziunii
comunităţii asupra fenomenului de violenţă în familie. Comunitatea trebuie să înţeleagă costurile pe
care le plăteşte în prezent pentru aceste cazuri şi să conştientizeze riscul trecerii modelelor de
relaţionare în familie de la o generaţie la alta. Familiile bântuite de violenţa domestică nu pot oferi
un cadru propice de creştere copiilor.
Un mod de educare a mentalităţii îl reprezintă crearea serviciilor de specialitate. Aceasta
însă presupune specialişti formaţi. Este vorba despre poliţişti, asistenţi sociali, jurişti, profesori,
psihologi, psihiatri, medici de familie, asistenţi medicali. Desigur, toate acestea au un preţ. Dar puse
în balanţă cu pierderile suferite prin continuarea şi poate chiar agravarea fenomenelor de violenţă în
familie aceste preţuri par ca fiind neînsemnate. Serviciile şi specialiştii trebuie să lucreze într-o
reţea care să poată veni în ajutorul femeii victimă a bărbatului agresor în orice moment sau loc, cu
maximă eficienţă. Specialiştii ar trebui să constituie ochiul mereu treaz, veghind asupra bunăstării
comunităţii.
O practică utilă pentru menţinerea unei vigilenţe comunitare legate de violenţa în familie o
poate constitui, conform experienţei din alte ţări, crearea şi funcţionarea unor grupuri de reflexie,
alcătuite din profesionişti implicaţi atât prin formaţia lor, cât şi prin locurile de muncă, în rezolvarea
situaţiilor de violenţă în familie. Manifestări mai deosebite, măsuri mai urgente sau variate faţă de
procedurile de rutină, nevoia schimbărilor unor prevederi şi reglementări legale în vederea unei mai
eficiente intervenţii sunt teme ale întâlnirilor acestor grupuri. Schimbarea în sistem poate fi
provocată doar prin pregătirea specialiştilor şi campanii publice care să pledeze pentru stoparea
fenomenului de violenţă în familie.
Cunoaşterea fenomenului trebuie să stea la bază şi să ghideze formarea profesioniştilor,
crearea serviciilor şi dezvoltarea legislaţiei şi a reglementărilor legale. Această cunoaştere trece
obligatoriu prin alcătuirea unor statistici privind amploarea fenomenului. Statisticile constituie
rezultatul activităţii unui sistem de colectare şi înregistrare a datelor. Cercetări organizate pe echipe
multidisciplinare şi având scopul unor acţiuni în favoarea victimelor pot conduce la rezultate care să
faciliteze atât crearea serviciilor necesare, cât şi promovarea unei legislaţii eficiente.
Organizaţiile neguvernamentale, prin rolul lor de senzori ai nevoilor comunităţii şi, în
acelaşi timp, prin abilităţile de a căuta fondurile necesare, trebuie să aibă un rol de primă linie în
abordarea corectă a fenomenului de violenţă în familie. Ele pot crea servicii, forma specialişti, iniţia

76
cercetări, iniţia acţiuni de promovare a unei legislaţii adecvate. Organizaţiile neguvernamentale au
datoria de a nu uita că lucrurile care nu se văd continuă să existe.
Procesul de conştientizare a publicului cu privire la amploarea şi gravitatea fenomenului
violenţei în familie în România s-a dezvoltat de curând (la sfârşitul anilor 1990-începutul anilor
2000). La acea vreme, organizaţiile care ofereau servicii şi asistenţă victimelor au contribuit la
conştientizarea publicului, au desfăşurat campanii de informare a publicului şi au promovat
adoptarea unei norme legale noi (Legea nr. 217/2003 cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie). Având în vedere importanţa care se acordă din ce în ce mai mult în România,
ca ţară membră a Uniunii Europene, securităţii cetăţeanului atât sub aspect social, cât mai ales din
perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale omului, preocuparea pentru combaterea
violenţei în familie devine o problemă de politică naţională. În acest context, legislaţia, strategiile în
domeniu şi acţiunile de intervenţie, dar şi de sensibilizare a populaţiei pentru prevenirea şi
combaterea acestui fenomen grav sunt într-o continuă evoluţie şi perfectare.

BIBLIOGRAFIE:

77
1) BERGE Andre, Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinţilor la căsătoria copiilor,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977;
2) BUTOI Tudorel (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în
România, Ed. Extreme Group, Bucureşti, 2000;
3) COCA C., Violenţa la sfârşit de mileniu, Ed. Univ. “Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000;
4) CONSTANTINESCU Maria, Sociologia familiei. Probleme teoretice şi aplicaţii
practice, Ed. Universităţii din Piteşti, 2004;
5) CURIC Ina, VĂETIŞI Lorena, Inegalitatea de gen. Violenţa invizibilă, Ed. Eikon,
Cluj-Napoca, 2005;
6) DRUŢĂ Florin, Psihosociologia familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
7) GIRARD Rene, Violenţa şi sacrul, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995;
8) ILUŢ Petru, Sociologia familiei, Ed. Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993;
9) MACAVEI Georgiana, Drepturile femeii la sfârşit de mileniu II, Ed. L.A.D.O.,
Bucureşti, 1997;
10) MASTACAN Olivian, Violenţa în familie. Aspecte teoretice şi practice, Ed. Valahia
University Press, Târgovişte, 2005;
11) MÂNDRILĂ Carmen Gabriela, Dinamica familiei şi elemente de asistenţă socială, Ed.
Pim, Iaşi, 2003;
12) MIRCEA Alexandru, Violenţa domestică, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994;
13) MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, Şanse egale, şanse reale, Ed. I.R.D.O., Bucureşti,
1995;
14) MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, ŞERBĂNESCU Rodica (coord.), Drepturile femeii.
Egalitate şi parteneriat, Ed. I.R.D.O., Bucureşti, 1997;
15) MUNTEAN Ana, POPESCU Marciana, POPA Smaranda, Victimele violenţei domestice
– copiii şi femeile, Ed. Eusrostampa, Timişoara, 2007;
16) NAUM Monica, JURCĂ Constantin, Violenţa în familie în perspectiva Uniunii
Europene, Ed. Muntenia, Constanţa, 2005;
17) RĂDULESCU Sorin M., Sociologia violenţei intrafamiliale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001;
18) ROPOTICĂ Ina-Maria, Violenţa intrafamilială, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007;

78
19) ROTH-SARMOSKÖZI Maria, Copii şi femei, victime ale violenţei, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005;
20) ŢON Elisabeta, ŢON Iosif, Violenţa de familie, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2006;
21) VĂDUVA Graţiela, Analiza şi prevenirea violenţelor în familie, Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti, 2000;
22) VOINEA Maria, Psihosociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1996;
23) WILKINSON Bruce H., Portretul biblic al căsniciei, Ed. World Teach, Oţelu Roşu,
2005;
24) ZAMFIR Elena, ZAMFIR Cătălin, Situaţia femeii în România, Ed. Expert, Bucureşti,
2001;
25) *** Carta drepturilor familiei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000;
26) *** Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul II către femei, (Sfântul Scaun), Ed.
Presa Bună, Iaşi, 2000;
27) *** Starea societăţii româneşti după zece ani de tranziţie, Ed. Expert, Bucureşti, 2000;
28) *** Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro;
29) *** www.anpf.ro (pagina web oficială a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei).

79