PROGRAMUL DE CONVERSIE PIPP, ID, Anul I

EDUCAȚIA SI MASS MEDIA

Mândruțiu (Petran) Ioana-Raluca

Tema 1.

Precizați în ce condiții mass -media se constituie într- un factor determinant al manifestărilor

comportamentelor agresive

Fără îndoială, problema agresivității este de mare actualitate, mass-media semnalând zilnic
omniprezența violenței în societate sub aspectul ei extrem de spectacular: violenţa privată -violenţa
criminală: mortală (omucideri, asasinate, otrăviri, execuţii capitale); corporală (loviri şi răniri voluntare);
sexuală (violul); - violenţa noncriminală: suicidară (sinucideri şi tentative); accidentală (accidente de
circulaţie); violenţa colectivă - violenţa cetăţenilor contra puterii: terorismul; grevele şi revoluţiile; -
violenţa puterii contra cetăţenilor: terorismul de stat;. violenţa industrial; - violenţa paroxistică – războiul
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii & Interpolul). Agresivitatea este privită așadar, ca o problemă socială pentru
care se așteaptă o soluție, studiul științific al cauzelor violenței, precum și al mijloacelor de a o reduce fiind de
o importanță majoră într-o lume caracterizată printr-o creștere a agresivității la nivelul relațiilor
interpersonale, cât și la nivelul celor internaționale.
Agresiunea este o formă specifică de comportament, într-o situație de interacțiune social, ce vizează
rănirea sau vătămarea altuia în moduri diferite și in grade variabile, producând o atingere mai mult sau mai
puțin gravă a integrității fizice sau psihice a acestuia. Violența se definește ca fiind utilizarea forţei şi a
constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinţei asupra altora.
Dicționarele și vorbirea curentă par să nu stabilească o diferență clară între agresivitate și violență, ambii
termini fiind înțeleși ca un atac neprovocat sau utilizarea forței în vederea agresionării partenerului. E de
menționat însă, faptul că la la baza noțiunii de violență se găsește ideea de forță, utilizată ilegitim și ilegal.
Mass-media (prin însăși mediatizarea excesivă a violenței) devine astfel, o ,,şcoală a crimei şi
delincvenţei”, deoarece indivizii (în special, tinerii) au tendinţa de a reproduce în viaţa reală actele de violenţă
de pe ecran; este considerată a fi responsabilă de agresivitatea tinerilor, deveniţi contestatari, ca şi de
extinderea valului de violenţă din societate.
Mass-media produce astfel, în rândul indivizilor o creştere a confuziei privind normele directoare ale
societăţii, întrucât nu promovează într-o suficientă măsură standardele morale acceptate în societate, sau
prezintă versiuni distorsionate ale acestora. Se ajunge, în acest fel, la o ,,anomie structurală” (reducerea
comunicării interpersonale efective şi amplificarea confuziei în înţelegerea normelor sociale). Mai mult,
anomia structurală plasează individul într-o stare de confuzie psihologică (anomia personală), întrucât
concepţia sa despre normele sociale este ambiguă. În plus, modelul comportamental indezirabil al individului
este facilitat de confuzia personală şi alienarea psihologică datorate consumului de mesaje mediatice.
 Unii analiști arată că marii consumatori de emisiuni de televiziune se caracterizează prin frică,
angoasă, deoarece violenţa televizată tinde să genereze pe scară largă sentimente de insecuritate şi stări de
panică. Alţi analiști apreciază că expunerea masivă la programe violente îi desensibilizează pe oameni,
instalându-se o stare de indiferenţă faţă de împrejurările violente, oamenii fiind mai puţin dispuşi să vină în
ajutorul victimelor violenţei.
Discuţiile privind impactul violenţei mediatizate asupra comportamentului indivizilor (în special, asupra
copiilor şi tinerilor) nu au ajuns însă la un punct de vedere unitar. Specialiștii identifică trei teze: teza
catarsisului (indivizii se confruntă, în existenţa lor cotidiană, cu numeroase situaţii frustrante, care le pot
provoca acte de violenţă, de agresivitate; ei se pot elibera de frustrări prin ,,participarea simbolică”, imaginară
la scenele vizionate pe micul ecran, identificându-se cu protagoniştii acestora; programele care prezintă scene
de violenţă constituie, de fapt, o supapă pentru eliberarea de înclinaţii şi tendinţe agresive, nicidecum un factor
generativ al lor), teza efectelor negative ale violenței în mass-media (conform căreia mass-media reprezintă o
veritabilă sursă de învăţare şi de stimulare a comportamentelor agresive; expunerea la scene violente determină
o anumită stare emoţională a indivizilor, care va creşte posibilitatea manifestării comportamentelor de acest tip)
și teza efectului de întărire (după care scenele de violenţă prezentate de mass-media nu fac altceva decât să
actualizeze şi să întărească, în unele cazuri, pulsiunile şi tendinţele deja existente la indivizi, în funcţie de modul
în care aceştia au fost educaţi şi socializaţi; astfel de tendinţe sunt mai accentuate în cazul persoanelor care
înregistrează un deficit de stabilitate afectivă şi socială, mai puţin integrate în mediul lor de viaţă; ceea ce se
prezintă pe micul ecran confirmă şi întăreşte norme de acţiune existente deja la nivelul unui grup sau al unui
individ; suscitarea violenţei nu depinde atât de mesajele mediatice, cât de alţi factori: structura personalităţii
individului, grupurile de apartenenţă şi de referinţă, situaţia în care se află, ce determină atât utilizarea, cât şi
efectele acestor mesaje).
Alte studii privind mediatizarea violenței au dus la noi precizări: teza habitualizării (pleacă de la ideea
că un singur film nu poate modifica atitudini în mod decisiv, respectiv să modifice structuri ale personalităţii,
accentul fiind pus pe efectele cumulative, de lungă durată; un consum permanent de violenţă prin programele
de televiziune reduce treptat sensibilitatea faţă de violenţă, aceasta ajungând să fie privită ca un comportament
normal, cotidian), violenţa mediatizată devine astfel, nefastă printr-un efect cumulative; efectele violenţei
mediatizate pot fi de multe ori de ordin psihic şi nu în mod necesar violente (secvenţele terifiante au un efect
negativ asupra psihicului, efect care nu dispare multă vreme după vizionarea lor); între cantitatea actelor de
violenţă şi violenţa percepută de telespectatori nu există o relaţie consistentă: pornind de la dimensiunea
violenţei arătate la televizor nu se poate trage o concluzie asupra efectelor provocate de ea (categorisirea unor
anumite comportamente ca fiind violente depinde de genul de filme vizionat, de măsura în care sunt incluşi în
acţiune spectatorii/receptorii, de experienţa de viaţă a acestora şi de caracteristicile lor specifice de
personalitate); faptele delincvente au alte cauze decât filmul sau televiziunea (copiii, tinerii şi adulţii au
capacitatea să facă distincţia dintre „spectacol” şi „realitate” la nivelul ideilor şi comportamentelor); ipoteza că
un film cu cât este evaluat mai realist, cu atât mai puternic va fi resimţită şi percepută violenţa este apreciată
ca certă şi dovedită (perceperea şi prelucrarea psihică a violenţei din mass-media de către copii, că acele filme
de desene animate care, conform unei analize de conţinut, sunt considerate „obiectiv” violente, sunt evaluate de
către copii ca necorespondente cu realitatea şi, în consecinţă, nu sunt luate în serios).
În cadrul dezbaterilor asupra impactului mesajelor mediatice asupra receptorilor câştigă tot mai mult
teren concepţia caracterului relativ (diferenţiat, dependent) al efectelor nocive.
Vasile Preda evidențiază două categorii de factori, care, în interacţiune, determină o stare relativ propice
manifestării unui astfel de comportament: factori interni, de natură psiho-individuală (imaturitatea
caracteriologică: toleranţa redusă la frustrare, egocentrismul, impulsivitatea, capacitatea redusă de autocontrol,
indiferenţa afectivă, subestimarea greşelilor personale, imaginea falsă despre lume, despre sine şi despre
relaţiile interumane; subdezvoltarea componentelor moralităţii indivizilor (conştiinţa morală, sentimentele
morale), care nu mai acţionează în sens reglator asupra conduitei individului, conform exigenţelor sociale;
tipurile de personalitate nevrotică, psihotică sau demenţială datorate unor dezechilibre psihice apărute inclusiv
pe fondul acţiunii unor factori de microclimat social negativ; și factori externi, psihosociali şi sociali, ce ţin
de condiţiile mediului de viaţă: relaţiile interpersonale şi climatul afectiv existente în grupurile de apartenenţă
(familia, grupul de prieteni); insuficienta maturizare socială a individului datorată unor carenţe în ceea ce
priveşte educaţia, însuşirea valorilor, normelor şi modelelor de conduită dezirabile social, structurarea
raporturilor sociale, dezvoltarea unei percepţii sociale adecvate, înţelegerea problemelor specifice mediului
său socio-cultural etc.; dificultăţile de integrare socială apărute atunci când individul, datorită deficitului de
maturizare socială, nu reuşeşte să-şi adapteze conduita la exigenţele relaţiilor interpersonale din mediul său de
viaţă; influenţa grupurilor delictogene, care îl determină pe individ la o nonconformitate faţă de normele
sociale sau la un conflict normativ cu standardele societăţii.
Alte abordări accentuează importanţa caracterelor înnăscute în declanşarea comportamentului agresiv.
Etologia evidențiază existenţa unui instinct agresiv primar, a unei dimensiuni biologice înnăscute a
agresivităţii, dar care nu provoacă în mod automat manifestări de acest fel. Etologii susțin că există factori
culturali şi sociali care îngrădesc acest instinct, dar de o capacitate inhibitivă înnăscută care să-l tempereze omul
nu dispune. Psihanaliza relevează faptul că agresivitatea este o componentă a personalităţii umane, mai
pronunţată la indivizii cu frustrări, dificultăţi psihologice şi relaţionale.
Mediatizarea violenţei nu constituie, aşadar, singura cauză a creşterii agresivităţii în rândul copiilor şi
tinerilor. Determinarea violenței este multiplă: biologică, psihologică şi socială, de cele mai multe ori
interacţiunea acestor factori fiind hotărâtoare.
Bibliografie:
 http://www.humanistica.ro/anuare/2003/ANUAR_2003/08_Marius%20FLOREA.PDF (Marius Florea,
Teorii psihologice asupra agresivității)
 http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.1-2-2000/OCTAVIAN%20MIHAIL%20SACHELARIE
%20art9.pdf (Octavian Mihail Sachelarie, Mass-media și violența)
 Ion Albulescu, Curs ,, Educația și mass-media”