EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

1. Educaţia interculturală – domeniu pluri- şi interdisciplinar

1.1. Caracterul pluri- şi interdisciplinar al abordărilor interculturale

1.2. Obiectul de studiu al pedagogiei interculturale
1.3. Caracteristici fundamentale ale domeniului educaţie interculturală

Obiective:
Pe parcursul şi la sfârşitul acestei teme, studenţii vor fi capabili:
- să explice caracterul pluri- şi interdisciplinar al abordărilor interculturale;
- să definească obiectul de studiu al pedagogiei interculturale
- să argumenteze unele interpretări ale conceptului de educaţie interculturală;
- să analizeze carateristicile fundamentale ale domeniului educaţiei interculturale;

1.1. Caracterul pluri- şi interdisciplinar al abordărilor interculturale

Abordările interculturale constituie reprezintă un domeniu relativ recent, la conturarea căruia
participă diverse ştiinţe umane şi sociale ceea ce face ca acest spaţiu de cunoaştere să fie pluri- şi
interdisciplinar, de mare complexitate şi foarte puţin omogen.
Abordările interculturale în ştiinţele educaţiei din ţara noastră sunt destul de recente iar
problematicile sunt pe cale de a se defini.
Caracterul pluri- şi interdisciplinar al abordărilor interculturale în educaţie este generat de
atât de specificul ştiinţelor educaţiei care îşi construiesc obiectul la intersecţia multiplelor
abordări ale fenomenului educaţiei, cât şi de suprapunerea perspectivelor foarte numeroase cu
privire la culturi şi purtătorii acestora (Bârlogeanu, 2005).

1.2. Obiectul de studiu al pedagogiei interculturale

Obiectul de studiu al pedagogiei interculturale poate fi explicat prin analiza celor doi
termeni: educaţie şi intercultural. Prin educaţie înţelegem activitatea conştientă, sistematică şi
organizată de formare, modelare, dezvoltare a fiinţei umane. Termenul de intercultural vizează
relaţiile de interdependenţă, interacţiune, schimb, reciprocitate stabilite între două sau mai multe
culturi; recunoaşterea valorilor, a modurilor de viaţă, a reprezentărilor simbolice la care se
raportează fiinţele umane, individul sau grupurile în relaţiile cu semenii şi în înţelegerea lumii
(Rey, 1999, p.152).
Unii specialişti susţin că educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor
culturale, strategie prin care se iau în considerare caracteristicile spirituale sau de altă natură
(socială, economică, politică), cu scopul evitării unor riscuri ce decurg din schimburile inegale
dintre culturi sau din tendinţele de atomizare a culturilor.
Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi, în spiritul recunoaşterii
diferenţelor ce există în interiorul aceleiaşi societăţi şi nu o educaţie pentru culturi diferite, care
ar conduce la stoicism şi la o izolare a grupurilor culturale.
Pedagogia interculturală trebuie să scoată în evidenţă bogăţia şi varietatea care
caracterizează istoria umanităţii si să demonstreze că nu există un singur adevăr, că viaţa socială
cu care ne identifică nu este unică, ci una dintre multe posibile, că modelul economic occidental
nu este unul perfect şi posibil de aplicat în orice parte a lumii (ci dimpotrivă extinderea lui în alte
ţări poate reprezenta un pericol din mai multe puncte de vedere), că avem nevoie de un model
cultural din care să nu lipsească diversitatea exprimată la nivel de: cultură, religie, tradiţii, idei,
comportamente.
 Complexitatea fenomenului educaţiei interculturale poate fi observată şi prin analiza
diverselor abordări şi interpretări ale acestuia.
Prezentăm câteva abordări şi interpretări a ceea ce este educaţia interculturală:
„Educaţia interculturală este cea care susţine integrarea socială a grupurilor minoritare în
mod paşnic, fără ca acestea să fie nevoite să renunţe la propria identitate. În cadrul culturilor
mozaicate de astăzi, trebuie să acceptăm ideea că orice grup socio-cultural poate contribui la
îmbunătăţirea vieţii comunitare – prin schimbul de elemente identitare, prin dialog şi implicare a
tuturor membrilor comunităţii multiculturale.” (Cozma, 2001, p.114).
„Educaţia interculturală se constituie într-o strategie de pregătire a societăţilor democratice
viitoare, astfel încât persoanele să se realizeze convenabil, unii în raport cu alţii şi culturile pe
care le poartă. Adaptarea la mutaţia şi diversitatea culturală este necesară atât pentru minorităţi
cât şi pentru majoritari în interacţiunile prezente şi viitoare.” (Cucoş, 2001, p.44).
„Educaţia interculturală este una din dimensiunile educaţiei integrale considerată nouă, deşi
existenţa ei ar fi fost impusă de caracteristicile statului român dintotdeauna.” (Cozma, S., 2001,
p.125).
„Educaţia interculturală propune procese ce permit descoperirea relaţiilor mutuale şi oferă
soluţii pentru depăşirea barierelor, drept pentru care este strâns corelată cu alte filosofii
educaţionale: educaţia pentru drepturile omului, educaţia pentru democraţie, educaţia civică.”
(Cozma, 2001, p.126).
Educaţia interculturală se adresează tuturor indivizilor (autohtoni şi imigranţi) şi are ca scop
sensibilizarea acestora la respectarea diversităţii, toleranţă şi solidaritate.
Educaţia interculturală nu este:
- o educaţie compensatorie pentru străini, vizând rezolvarea problemelor copiilor de
imigranţi (nu elevii imigranţi sunt cei care au probleme, ci mai ales instituţia şcolară are
dificultăţi de adaptare la diversitatea culturală);
- o nouă disciplină şcolară, o extensie a programei pentru „predarea culturilor şi nici o
folclorizare” (educatorul care practică o pedagogie interculturală va valorifica cultura lor de
origine);
- un curs de limbă şi cultură de origine pentru elevii imigranţi (acestea au un rol important
însă de multe ori sunt devalorizate în sistemul şcolar, desfăşurându-se în condiţii
necorespunzătoare), (Dasen, 1999, p. 38-39).

1.3. Caracteristici fundamentale ale domeniului educaţie interculturală

Analiza procesului de implementare a practicilor de educaţie interculturală permite
identificarea unor caracteristici fundamentale ale acestui domeniu:
- interdisciplinaritatea – pedagogia interculturală este un domeniu de intersecţie a mai
multor discipline: pedagogia, psihologia, istoria, geografia, economia, sociologia, lingvistica etc;
- complexitatea conceptuală şi praxiologică – atât conceptele de bază cât şi strategiile de
aplicare a acestora sunt foarte complexe şi anevoioase;
- dezechilibrul existent între abordările teoretice de pedagogie interculturală, care au
adeseori tendinţe idealiste şi moralistice şi practicile de educaţie interculturală, care trebuie să
răspundă unor probleme reale deosebit de dificile, derivate din fenomenul imigraţiei (ce
defineşte situaţia de viaţă şi de muncă a multor adulţi şi copii).
Educaţia interculturală reprezintă o dimensiune a educaţiei care urmăreşte promovarea
relaţiilor interpersonale care implică membrii unor culturi diferite. Educaţia interculturală are ca
scop creşterea eficienţei relaţiilor interculturale, a gradului de deschidere, de toleranţă, de
acceptare a celuilalt care este diferit.
Educaţia interculturală se realizează în cadrul tuturor formelor educaţiei (formală,
nonformală şi informală). În cadrul acestor trei forme ale educaţiei, cea formală, realizată în
şcoală, este prioritară în realizarea educaţiei interculturale. Şcoala, ca instituţie specializată poate
contribui eficient la realizarea dezideratelor educaţiei interculturale.

Teme şi aplicaţii:
a. Explicaţi caracterul pluri- şi interdisciplinar al domeniului educaţiei interculturale, prin
menţionarea disciplinelor care participă la construcţia cunoaşterii în educaţia interculturală.
b. Alegeţi minim trei interpretări a ceea ce este educaţia interculturală şi argumentaţi
alegerea făcută.
c. Alegeţi minim trei interpretări a ceea ce nu este educaţia interculturală şi argumentaţi
alegerea făcută.
d. Prezentaţi câteva caracteristici fundamentale ale domeniului educaţiei interculturale.
 2. Fundamentele educaţiei interculturale

2.1. Premise teoretice fundamentale

2.2. Identitate şi alteritate culturală

Obiective:
Pe parcursul şi la sfârşitul acestei teme, studenţii vor fi capabili:
- să analizeze premisele teoretice fundamentale ale educaţiei interculturale;
- să explice rolul educaţiei interculturale în identitatea şi alteritatea culturală;
- să identifice raporturilor existente între majoritate şi comunitatea minoritară;

2.1. Premise teoretice fundamentale

Educaţia interculturală, în calitatea sa de dimensiune a fenomenului educaţional
contemporan, se întemeiază în realizarea sa pe luarea în calcul a mai multor premise teoretice
fundamentale.
a. Prima premisă se referă la faptul că diversitatea culturală, indiferent de natura sa etnică,
rasială sau religioasă, reprezintă pentru orice societate un câştig spiritual în condiţiile în care sunt
descoperite şi transpuse în practică modalităţile optime de valorizare prin reciprocitate, sub
semnul universalităţii, a acestei pluralităţi axiologice.
Avem în vedere în acest context faptul că educaţia interculturală se doreşte a fi mai mult decât
o educaţie de tip compensator destinată imigranţilor. Prin intermediul educaţiei interculturale,
devine posibilă permeabilizarea barierelor ce separă diversele culturi, etnii, rase sau religii, fapt ce
poate contribui în mod semnificativ la îmbogăţirea şi vitalizarea reciprocă a culturilor aflate astfel
în contact.
b. A doua premisă pe care se întemeiază educaţia de tip intercultural are în vedere faptul că
la nivelul societăţii umane nu poate fi realizată o segregare sau o ierarhizare a culturilor în
termeni de culturi majore şi culturi minore, ci doar o clasificare a acestora în culturi majoritare şi
culturi minoritare. Altfel spus, este ilicită şi nefondată extrapolarea mărimii statistice unei
anumite comunităţi la nivelul culturii pe care aceasta o promovează.
Acceptarea faptului că nu există culturi majore şi culturi minore, ci doar culturi majoritare şi
culturi minoritare, reprezintă una dintre condiţiile fundamentale, atât în ceea ce priveşte
eliminarea atitudinilor de “aroganţă culturală”, cât şi relativ la deschiderea unor canale de
comunicare autentice între diversele arealuri culturale.
c. O altă premisă a educaţiei interculturale este reprezentată de necesitatea de a soluţiona de
o manieră optimă problema raportului dintre integrare şi asimilare. Conform perspectivei
propuse de educaţia interculturală, între cultura majoritară şi cea minoritară trebuie să fie
instituite relaţii de biunivocitate comunicaţională, de integrare reciprocă şi transfer axiologic.
Procesul de asimilare presupune, în esenţă, disoluţia în timp a identităţii culturale native a
comunităţii minoritare şi dobândirea prin împrumut de către aceasta a identităţi culturale
specifice comunităţii majoritare, identitate care adesea este exterioară şi străină în raport cu
tradiţiile proprii ale minorităţii respective.
Spre deosebire de asimilare, integrarea culturală presupune întreprinderea unor acţiuni
convergente destinate, pe de o parte, conservării identităţii culturale a comunităţii minoritare, iar
pe de altă parte, îmbogăţirii acesteia prin libera asumare şi interiorizare a unor valori şi principii
aparţinând culturii de adopţie.
 d. Eficienţa educaţiei interculturale depinde în mare măsură, alături de premisele anterior
enunţate, de înţelegerea corectă şi exactă a raporturilor ce urmează a fi instituite între identitatea
şi alteritatea culturală.

2.2. Identitate şi alteritate culturală

Punctul de pornire în construirea oricărei identităţi naţionale, etnice, religioase etc. este
reprezentat de comparaţia diferenţiatoare cu un altul (individ sau comunitate), cu alteritatea în
general. Deşi firesc, acest proces poate induce consecinţe negative în ceea ce priveşte relaţiile
dintre diversele culturi. Ne referim în acest context la situaţia în care comparaţia diferenţiatoare
îmbracă forma unor valorizări de tipul evidenţierii ostentative şi provocatoare a calităţilor
propriei identităţi culturale, concomitent cu sublinierea de tip depreciativ a carenţelor culturii
luate ca reper şi referenţial de comparaţie.
Din această perspectivă, educaţiei interculturale îi revine sarcina de a evidenţia şi limita
riscurile pe care le implică construirea identităţii culturale de sine prin raportarea negativă, sau
chiar jignitoare şi denigrativă, la adresa alterităţii culturale luate ca termen de comparaţie şi nu
prin valorizare pozitivă, prin identificarea obiectivă a propriilor calităţi.
Ideea principală care derivă din acest context este aceea că prin intermediul educaţiei
interculturale devine posibilă conceperea şi înţelegerea propriei identităţi culturale ca fiind
complementară şi nu opusă celei promovate de alteritate, că valorilor asumate şi promovate în
cadrele unei anumite culturi le corespund, sub forme uneori diferite, repere axiologice similare.
Premisa raportării corecte şi obiective a propriei identităţi culturale la identitatea culturală a
alterităţii implică acceptarea posibilităţii de a stabili şi iniţia raporturi comunicaţionale
funcţionale între diversele culturi.
Astfel, contrar tezei avansate de către Spengler, care acredita ideea caracterului monadic al
culturilor şi a conceperii acestora ca entităţi perfect închise şi izolate comunicaţional una în
raport cu cealaltă, educaţia interculturală este fundamentată tocmai pe premisa permeabilităţii
culturale şi a potenţialului creator al interacţiunilor dintre diversele culturi.
Sintetizând putem afirma că apariţia şi existenţa educaţiei interculturale este intrinsec legată
de manifestarea în cadrul societăţii contemporane a unei diversităţi culturale, etnice, religioase
sau rasiale, iar principalul său obiectiv este de a evita, prin mijloace specifice, transformarea
acestei diversităţi în surse generatoare de tensiuni şi conflicte între comunităţile minoritare şi
majoritate.
Analiza corelatelor socio-culturale ale redimensionărilor societăţii contemporane conduce la
constatarea că, în prezent, ne confruntăm nu cu simple schimbări ale structurilor identitare anterioare,
ci cu un fenomen de tranziţie globală ce presupune regândirea de ansamblu a raporturilor
interacţionale existente între diversele culturi în general şi între majoritate şi comunităţile minoritare
în mod special.
Constatăm astfel la nivelul structurilor societăţii contemporane atât manifestarea pe scară
largă a preponderenţei diversităţii în raport cu unitatea şi identitatea, cât şi accentuarea relaţiilor
de preferenţialitate dintre indivizii şi grupurile prezentând caracteristici asemănătoare.
În aceste condiţii, în absenţa unor iniţiative educaţionale adecvate, procese normale cum
sunt heteroidentificarea (actul în urma căruia un individ este încadrat de către membrii
comunităţii în care trăieşte într-un anumit grup) sau autoidentificarea (ansamblul acţiunilor prin
care individul se defineşte pe sine însuşi ca aparţinând unei anumite comunităţi) pot fi
considerate ca având conotaţii negative, jignitoare şi finalităţi pur segregaţioniste.
 Studiile realizate la nivelul societăţilor caracterizate de o diversitate culturală, religioasă,
etnică sau rasială accentuată au evidenţiat faptul că excluderea educaţiei interculturale din
repertoriul dimensiunilor fenomenului educaţional conduce la apariţia unor manifestări nedorite.
Ne referim în acest context, spre exemplu, la posibilitatea de apariţie la nivelul majorităţii a unui
sentiment de afront general şi de sfidare, sentiment generat şi pus în joc de către atitudinile
inadecvate ale minorităţii sau la aşa numita psihoză a opresiunii sau chiar a minoritarismului
voluntar care se poate instala nivelul minorităţii.
Psihoza opresiunii se defineşte ca fiind o suprasensibilitate la discriminare, suprasensibilitate
ce are drept rezultat imaginarea discriminării în condiţiile în care aceasta de fapt nu există.
Percepţia deformată a raporturilor existente între majoritate şi comunitatea minoritară şi
imaginarea discriminării sunt elemente în măsură să inducă perturbaţii majore la nivelul
societăţii în ansamblul său.
Minoritarismul voluntar este unul dintre mecanismele cu caracter profund malign ale
societăţilor contemporane, mecanism prin intermediul căruia, elitele conducătoare ale
minorităţilor etnice, rasiale sau religioase generează şi chiar impun acestora, de o manieră
explicită sau implicită, asumarea unei atitudini segregaţioniste şi a unui comportament de tip
minoritar.
Psihoza opresiunii şi minoritarismul voluntar sunt doar câteva dintre consecinţele nefaste ale
ignorării complexităţii raporturilor instituite între cultura majoritară şi cea aparţinând
comunităţilor minoritare, iar educaţia interculturală reprezintă una dintre soluţiile posibile ale
acestor probleme.

Teme şi aplicaţii:
a. Argumentaţi afirmaţia “diversitatea culturală, indiferent de natura sa etnică, rasială sau
religioasă, reprezintă pentru orice societate un câştig spiritual”.
b. Explicaţi abordarea următoare “nu există culturi majore şi culturi minore, ci doar culturi
majoritare şi culturi minoritare”.
 3. Multiculturalism şi interculturalitate

3.1. Multiculturalism şi educaţie multiculturală

3.2. Orientarea interculturalistă şi educaţia interculturală

Obiective:
Pe parcursul şi la sfârşitul acestei teme, studenţii vor fi capabili:
- să explice conceptele de multiculturalism şi educaţie multiculturală;
- să explice termenii de orientarea interculturalistă şi educaţia interculturală;
- să identifice raporturilor existente între majoritate şi comunitatea minoritară;

3.1. Multiculturalism şi educaţie multiculturală

Multă vreme conceptele de multiculturalism şi interculturalitate, de educaţie multiculturală
şi educaţie interculturală au fost considerate ca fiind perfect sinonime. Practica educativă a
reliefat însă faptul că cele două sintagme anterior menţionate au ca referenţial zone de realitate
distincte.
Multiculturalismul are în vedere simpla recunoaştere a existenţei varietăţii culturale a
societăţii contemporane şi se referă la totalitatea demersurilor întreprinse în sensul conservării şi
valorizării individuale şi adeseori individualiste a acestei varietăţi, respectiv a diferenţelor ce
caracterizează diversele arealuri culturale. Din această perspectivă, educaţia multiculturală ar
avea rolul de a permite fiecărei culturi în parte să-şi promoveze, prin intermediul unor acţiuni
instructiv-formative adecvate, valorile şi specificul cultural propriu. Altfel spus, educaţia
multiculturală implică o restructurare a fenomenului educaţional în sensul multiplicării
activităţilor pe care acesta le subsumează în funcţie de tipologia variatelor identităţi culturale
specifice unei anumite societăţi.
Reproşurile aduse multiculturalismului în general şi educaţiei multiculturale în special se
referă cu precădere la faptul că, prin intermediul activităţilor puse în joc, aceasta asigură doar
perpetuarea, în cadre strict izolate, a identităţii socio-culturale proprii unui anumit grup, ignorându-
se astfel posibilităţile de depăşire a barierelor lingvistice sau culturale care separă diversele
comunităţi.
Realizarea unei educaţii de tip strict multicultural promovează, în ultimă instanţă, doar
diferenţele existente între diversele culturi şi identitatea culturală specifică fiecăreia dintre
comunităţile ce compun o anumită societate. Acest fapt poate contribui în anumite circumstanţe,
în ciuda idealurilor educaţionale promovate, la accentuarea ostentativă a diferenţelor dintre
respectivele comunităţi sau chiar la apariţia unor raporturi de tip antagonic între culturile
acestora.
Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat, printre altele, de fenomenul
afrocentrismului, fenomen înregistrat la nivelul unora dintre sistemele educaţionale
contemporane. Promovarea unilaterală prin intermediul educaţiei a valorilor civilizaţiei africane
şi a aportului adus în planul cunoaşterii de către reprezentanţii acestei culturi a determinat în anii
1970-1980 apariţia la nivelul societăţii americane a unor orientări care, având ca suport elemente
ca faptul că apariţia omului s-a produs pe continentul african sau că primele lucrări de medicină
şi astronomie sunt de sorginte africană, promovează superioritatea absolută şi incontestabilă a
acestei culturi şi civilizaţii în raport cu oricare alta.
Fenomenul afrocentrismuului reprezintă, astfel, un exemplu ilustrativ pentru situaţia în care
un demers educaţional proiectat iniţial pentru armonizarea raporturilor dintre două culturi poate
sfârşi prin a produce rezultate contrare scopurilor care l-au animat. Acest fapt a determinat
reconsiderarea conţinutului şi semnificaţiei conceptelor de multiculturalim şi educaţie
multiculturală şi optarea într-o tot mai mare măsură pentru promovarea perspectivei
interculturaliste şi a educaţiei de tip intercultural.
Recursul la educaţia de tip intercultural a fost determinat, în principal, de caracteristicile
societăţii contemporane, respectiv de accentuarea caracterului democratic al organizării sociale,
de gradul ridicat de mobilitate individuală, de cultura postmodernă centrată pe individ şi pe
individualism şi, nu în ultimul rând, de numărul mereu în creştere al celor care emigrează din
ţara de origine în zone şi arealuri culturale, uneori radical diferite în raport cu specificul culturii
natale.
Formată într-o anumită matrice culturală, persoana care emigrează se vede pusă în situaţia de a
face faţă diverselor solicitări reclamate de către noua cultură. Fenomenul grupării emigranţilor de
aceeaşi etnie, rasă sau religie şi organizarea progresivă a acestora în comunităţi mai mult sau mai
puţin extinse, a atras într-o măsură din ce în ce mai mare atenţia populaţiei majoritare asupra
acestei stări de fapt. Această situaţie a determinat autorităţile din mai multe ţări să solicite
organizarea şi derularea unor programe şi demersuri educative în măsură să faciliteze adaptarea
acestor persoane sau comunităţi la specificul culturii de adopţie.
Un prim pas întreprins în acest sens a fost promovarea multiculturalismului şi, implicit, a
educaţiei multiculturale, dar s-a dovedit că prin intermediul acestor demersuri nu se poate asigura
decât conservarea, în spiritul democraţiei, a identităţii culturale, etnice, religioase sau rasiale a
acestor comunităţi. Altfel spus, perspectiva multiculturală cu privire la fenomenul educaţional se
reduce, în esenţă, la proiectarea şi organizarea unor demersuri instructiv-formative adecvate
specificului, etnic, religios sau rasial al fiecăreia dintre comunităţile minoritare. Deşi important,
acest fapt s-a dovedit însă a fi, aşa după cum a demonstrat orientarea afrocentristă, total insuficient
şi neproductiv din perspectiva asigurării unei integrări echilibrate a acestor comunităţi în spaţiul
existenţei culturale al ţării de adopţie. Conştientizarea limitelor sistemului de educaţie
multicultural, a determinat plasarea eforturilor instructiv-formative întreprinse în direcţia asigurării
unei convieţuiri armonioase a comunităţilor minoritare cu majoritatea sub egida perspectivei
interculturale.
3.2. Orientarea interculturalistă şi educaţia interculturală
Spre deosebire de multiculturalism şi de educaţia multiculturală, orientarea interculturalistă
şi implicit educaţia interculturală propun o perspectivă proprie asupra raporturilor dintre
diversele culturi, perspectivă axată, cu precădere, pe promovarea valorilor şi specificului oricărei
etnii, rase sau religii în contextul mai larg al valorilor universale şi pe evidenţierea posibilităţilor
concrete de transgresare a graniţelor care definesc specificul diferitelor arealuri culturale.
Criticile aduse educaţiei interculturale au în general la bază abordări unilaterale ale acestei
dimensiuni a educaţiei şi se concentrează în două planuri distincte.
a. Pe de o parte sunt avansate obiecţii cu privire la faptul că prin valorizarea diferenţelor şi
prin evidenţierea unor caracteristici culturale individuale definitorii, până atunci implicite, s-ar
putea potenţa involuntar prevalenţa acestora şi implicit discriminarea culturală sau chiar
segregaţionismul.
b. A doua categorie de critici se referă la faptul că promovarea educaţiei de tip intercultural
ar conduce la atenuarea specificului diverselor culturi într-o asemenea măsură încât apariţia
relativismului cultural ar deveni inevitabilă.
Considerăm că, prin specificul său, educaţia interculturală îşi propune să evite atât
dizolvarea şi asimilarea culturilor minoritare de către cele majoritare, cât şi atomizarea societăţii
respective ca întreg, atomizare ce s-ar putea produce ca urmare a ignorării sau tratării cu
indiferenţă a eventualelor tendinţe culturale centrifuge ale comunităţilor minoritare.

Teme şi aplicaţii:
a. Argumentaţi afirmaţia “Realizarea unei educaţii de tip strict multicultural promovează, în
ultimă instanţă, doar diferenţele existente între diversele culturi şi identitatea culturală specifică
fiecăreia dintre comunităţile ce compun o anumită societate”.
b. Explicaţi criticile aduse educaţiei interculturale.
 4. Obiectivele educaţiei interculturale - priorităţile educaţiei interculturale

Apariţia educaţiei interculturale este expresia faptului că societatea contemporană

conştientizează într-o măsură tot mai mare dimensiunea sa multiculturală, iar rezultatele acestui
proces nu întârzie să transpară în diversele planuri ale existenţei socio-umane. Astfel, educaţia
interculturală nu este produsul unor speculaţii de factură teoretică, ci o consecinţă firească a
manifestării diversităţii culturale actuale.
- O primă prioritate a educaţiei interculturale este legată de funcţia sa identitară, de
asigurarea unei construcţii corecte şi oneste în acelaşi timp a identităţii de sine a diverselor
grupuri sau comunităţi culturale.
Orice astfel de comunitate dispune de un set de credinţe şi opinii cu privire la atributele şi
calităţile care definesc specificul şi identitatea acesteia. Evaluările şi aprecierile membrilor unei
comunităţi cu privire la trăsăturile şi particularităţile sale definitorii poartă numele de
autostereotip. Variabilitatea individuală în interiorul acestei comunităţi de referinţă, deşi
acceptată, nu pune în pericol integritatea autostereotipului ca imagine de ansamblu asupra
atributelor considerate ca fiind esenţiale ale acesteia. În fapt, este vorba despre existenţa unei
anumite toleranţe a membrilor comunităţii cu privire la abaterile unora dintre componenţii
acesteia de la imaginea generală auto-atribuită.
Imaginea rezultată ca urmare a evaluării trăsăturilor şi caracteristicilor specifice membrilor
altor comunităţi, poartă numele de heterostereotip. Practic, este vorba despre extrapolarea şi
proiectarea, adeseori nediferenţiată şi părtinitoare, a însuşirilor pozitive sau negative considerate
a reprezenta specificul grupului respectiv la nivelul fiecăruia dintre persoanele care îl compun.
Dacă în cazul autostereotipului funcţionează, cu precădere, atribuirea internă pozitivă, acesta
reunind predominant calităţi, în ceea ce priveşte heterostereotipurile, acestea sunt elaborate în
majoritatea cazurilor pe baza atribuirii externe negative şi reliefează, de regulă, defectele şi
însuşirile negative ale grupului la care se face referire.
Educaţiei interculturale îi revine, astfel, sarcina de a ajuta elevii să înţeleagă conţinutul şi
mecanismele formării diverselor stereotipuri culturale, etnice, rasiale sau religioase. Obiectivul
prioritar în acest context este reprezentat de conştientizarea de către elevi a caracterului subiectiv
al mecanismelor generatoare de stereotipuri şi de dezvoltare a capacităţii acestora de a judeca
obiectiv diversele comunităţi existente, evitând capcana valorizărilor facile pe baza variatelor
stereotipuri vehiculate.
- O altă prioritate a educaţiei interculturale, care ţine preponderent de sfera politicului, este
reprezentată de asigurarea la nivelul celor care se educă a unei duble loialităţi: pe de o parte a
loialităţii faţă de cultura, tradiţiile şi valorile specifice comunităţii de apartenenţă, iar, pe de altă
parte, a loialităţii în raport instituţiile statului şi cu valorile universale ale democraţiei. Din
această perspectivă, educaţia interculturală are rolul şi menirea de a facilita atât cultivarea
propriei identităţi culturale, cât şi coexistenţa armonioasă, în spiritul valorilor democratice, a
comunităţilor minoritare cu populaţia majoritară.
- Alături de funcţiile anterior prezentate, educaţia interculturală deţine un rol important şi în
ceea ce priveşte integrarea non-contradictorie şi complementară a valorilor autentice promovate
de către diversele comunităţi minoritare în spaţiul axiologic al majorităţii şi al acestuia în
contextul valorilor universale ale omenirii. Prin funcţia sa integrativă, educaţia interculturală
potenţează, astfel, o dublă deschidere axiologică: de la valorile universale şi naţionale înspre
specificul valorilor particulare şi individualizante ale diverselor comunităţi minoritare şi de la
nivelul culturii şi valorilor naţionale înspre nivelul universalităţii axiologice.
 Educaţia interculturală implică, datorită specificului său, certe valenţe de ordin cognitiv şi
moral.
Funcţia cognitivă promovată de educaţia interculturală se materializează, cu precădere, la
nivelul încurajării deprinderii elevilor de a analiza obiectiv diversele fapte sau evenimente, de a
pune în joc strategii de cunoaştere şi înţelegere a istoriei şi culturii bazate pe informaţii şi date
certe, strategii situate astfel dincolo de limitele stereotipiilor de acţiune sau gândire.
Funcţia morală a educaţiei interculturale derivă din prezentarea nepărtinitoare a unor
evenimente, fapte sau personalităţi aparţinând istoriei naţionale sau universale, caracterizate de o
înaltă ţinută etică. Valorificarea potenţialului etic al conţinutului diverselor culturi permite oferirea
unor modele dezirabile de comportament şi stimularea capacităţii de valorizare morală a elevilor.
Sintetizând, putem spune că educaţia interculturală are ca priorităţi fundamentale modelarea
personalităţii umane în sensul înţelegerii, acceptării şi valorizării personale a diferenţelor
culturale, etnice, religioase sau rasiale şi, în acelaşi timp, formarea şi dezvoltarea competenţei
sociale interculturale, înţeleasă ca şi capacitate de a interacţiona adecvat cu persoanele
aparţinând altor culturi, etnii, rase sau religii.
Educaţia interculturală urmăreşte pregătirea indivizilor pentru o deschidere spre
dimensiunea culturală a existenţei lor, prin formarea la aceştia a conştiinţei şi conduitei
interculturale.
Din aceste obiective fundamentale derivă altele precum:
- formarea capacităţii de acceptare a celuilalt;
- formarea aptitudinii de percepere a celuilalt;
- formarea capacităţii de recunoaştere a propriilor repere etno şi socio-centriste.

5. Etape în evoluţia implementării educaţiei interculturale

Educaţia interculturală presupune implementarea unor strategii de pregătire a societăţilor
democratice viitoare, pentru facilitarea relaţionării optime între persoane aparţinând unor culturi
diferite. Adaptarea la dinamica şi diversitatea culturală este necesară atât pentru „minorităţi” cât
şi pentru „majoritari”, în interacţiunile prezente şi viitoare; această diferenţiere fiind tot mai
dificil de realizat. (Walker, apud Cucoş, Cozma, 2001).
Principalele strategii de implementare a educaţiei interculturale sunt:
- Etapa strategiei compensatorii, de ştergere a diferenţelor, de achiziţionare de către toţi a
aceloraşi instrumente culturale (eliminarea diversităţii, a alterităţii);
- Etapa strategiei recunoaşterii eterogenităţii culturale a individului, de garantare a
specificităţii, care cultivă diferenţele luate separat (punctele de întâlnire şi de comunicare
culturală nu sunt valorificate; existenţa riscului ca indivizii să rămână „între culturi”);
- Etapa strategiei bazată pe transfer intercultural (şcoala, ca şi alte instituţii, contribuie la
realizarea interferenţelor, a schimburilor egale dintre culturi).

6. Formarea competenţei interculturale

Conceptul de competenţă interculturală vizează un ansamblu de cunoştinţe, abilităţi,
aptitudini şi comportamente, care utilizate armonios şi complementar îi permit individului
rezolvarea unor situaţii de interacţiune interculturală.
Competenţa interculturală se demonstrează prin găsirea unor soluţii eficiente la problemele
apărute în contextele interculturale.
Competenţa interculturală include următoarele componente: cognitivă, afectivă şi
comportamentală.
 Componenta cognitivă presupune existenţa conştiinţei culturale şi interculturale adecvate.
Această componentă implică recunoaşterea faptului că oamenii interpretează unul şi acelaşi
comportament în moduri diferite.
Componenta afectivă cuprinde un ansamblu de atitudini de stimă şi recunoaştere,
deschidere, valorizare, respect, curiozitate faţă de celălalt.
Componenta comportamentală şi a comunicării, implică capacitatea de a empatiza, de a
tolera prezenţa celuilalt, de a găsi şi utiliza eficient modalităţi de adaptare în situaţii de
interacţiune interculturală.
Astfel competenţa interculturală a unei persoane se poate evalua la nivel:
- Cognitiv – evaluarea capacităţii de conştientizare şi înţelegere a aspectelor, situaţiilor
pentru a relaţiona corespunzător şi eficient.
- Afectiv – evaluarea atitudinilor, a gradului de implicare emoţională, a dorinţei şi
motivaţiei de a comunica adecvat şi eficient cu ceilalţi.
- Comportamental – evaluarea abilităţilor, aptitudinilor care sunt mobilizate şi manifestate
în comportamente, pentru a relaţiona eficient în interacţiunile de natură interculturală.
Competenţele interculturale favorizează instituirea şi dezvoltarea relaţiilor interculturale.
Relaţia interculturală vizează relaţia dintre reprezentanţii a două sau mai multe culturi şi constă
în valorificarea cunoştinţelor, capacităţilor, abilităţilor, atitudinilor celor implicaţi, pentru a
favoriza comunicarea, înţelegerea, transferul de informaţii dintre aceştia.
Competenţa culturală a unei persoane poate fi formată, dezvoltată şi evaluată în funcţie de
cel puţin două variabile:
a. situaţia externă prin care înţelegem totalitatea provocărilor care acţionează asupra
persoanei şi la care aceasta trebuie să răspundă.
b. resursele interne care vizează intregul potenţial pe care persoana aflată în situaţia de
interacţiune interculturală trebuie să-l mobilizeze pentru a avea un răspuns corespunzător.

7. Competenţe interculturale la elevi

La elevi competenţele interculturale pot fi dobândite în cadrul activităţilor desfăşurate în
mediul educaţional formal, nonformal şi informal.

a. Competenţe formate şi dezvoltate în mediul educaţional formal

Activităţile intructiv-educative desfăşurate în şcoală reprezintă un cadru propice pentru
dobândirea de către elevi a unor capacităţi care să constituie elementele fundamentale ale
competenţei interculturale. Se urmăreşte dezvoltarea cognitivă şi metacognitivă a elevului prin
formarea capacităţii de:
- a coopera cu colegii pentru soluţionarea sarcinilor primite;
- a construi împreună cu ceilalţi elevi un cod comportamental comun, privind reacţiile lor
în situaţii de credinţe, norme, principii, valori, divergenţe de opinii;
- a conştientiza caracteristicile propriei persoane, caracteristici derivate din mediul cultural
de provenienţă şi de a le valorifica în contexte corespunzătoare;
- a observa şi evalua comportamentele colegilor în vederea raportării comparative la
acestea;
- a stabili anumite repere (modele de personalitate, elemente simbolice) şi a le urmări pe
parcursul evoluţiei proprii;
- a se adapta şi integra într-un colectiv, în medii interculturale.
 b. Competenţe formate şi dezvoltate în mediul educaţional nonformal
Activităţile desfăşurate în afara clasei oferă elevilor multiple oportunităţi de participare la
evenimente şi acţiuni cu caracter intercultural. Activităţile organizate pentru petrecerea timpului
liber (excursii, vizite, tabere, expoziţii, spectacole) precum şi activităţi desfăşurate în mediul
socio-profesional contribuie la dezvoltarea la elevi a capacităţii de:
- a organiza activităţi interculturale;
- a stabili şi menţine prietenii, contacte interculturale;
- a explora şi investiga unele medii culturale;
- a media şi rezolva eventuale conflicte interculturale;
- a aplica anumite cunoştinţe (limbi străine, geografie, informatică, istorie etc.) în situaţii
interculturale.
-
c. Competenţe formate şi dezvoltate în mediul educaţional informal
Mediul educaţional informal, care cuprinde totalitatea influenţelor exercitate asupra elevului
la nivelul familiei, localităţii, comunităţii, grupului de prieteni, de mass-media, oferă diverse
modalităţi de formare a competenţelor interculturale. Elevii îşi pot dezvolta capacităţi de:
- a relaţiona cu alţii elevi care provin din medii culturale diferite şi cu familiile acestora;
- a se implica în acţiuni cu caracter cultural, religios, desfăşurate în comunitatea din care
fac parte;
- a viziona şi audia emisiuni cu caracter intercultural difuzate la televizor şi radio;
- a citi materiale, cărţi, reviste, ziare, broşuri care tratează teme interculturale;
- a accesa, prin intermediul internetului, site-uri ce conţin materiale, programe, proiecte
interculturale;
- a participa la acţiuni interculturale organizate de diverse asociaţii, fundaţii, instituţii
specializate în acest domeniu.

8. Educaţia interculturală de tip şcolar

Deşi educaţia interculturală a apărut iniţial ca fiind o posibilă soluţie în raport cu dificultăţile
survenite în procesul şcolarizării copiilor imigranţi, în timp, aceasta a depăşit cu mult cadrele
respectivului context. În prezent a devenit evident faptul că, (cf. Dasen, P., Perregaux, Rey, M.,
1999, pp. 38-39), educaţia interculturală nu este o educaţie compensatorie pentru străini, nu este o
nouă disciplină şcolară şi nu se identifică cu cursurile de limba şi cultura de origine pentru elevii
imigranţi.
Afirmaţia potrivit căreia, educaţia interculturală nu este o educaţie compensatorie pentru
străini, se bazează pe datele unor cercetări concrete, care au demonstrat faptul că în societăţile
multiculturale, problemele de factură educaţională nu sunt ale elevilor imigranţi care nu se pot
adapta noilor realităţi culturale, ci ale instituţiilor de învăţământ care se dovedesc prea puţin
capabile să se adapteze diversităţii culturale şi să ofere elevilor un suport adecvat în însuşirea
limbii şi culturii ţării de adopţie.
Educaţia interculturală nu este o nouă disciplină şcolară, deoarece, aşa după cum precizează
autorii citaţi anterior, educatorul care practică o pedagogie de tip intercultural va promova, la
toate obiectele de studiu, o atitudine deschisă înspre valorizarea diferenţelor culturale, evitând
stereotipiile şi va profita de prezenţa elevilor de origini diferite pentru a revaloriza cultura lor de
origine în contextul culturii de adopţie şi pentru a-i sensibiliza pe ceilalţi la tot ceea ce înseamnă
şi reprezintă diversitatea culturală.
 Educaţia interculturală nu se confundă, potrivit opiniei aceloraşi autori, cu cursurile de limba
şi cultura de origine a elevilor aparţinând comunităţilor minoritare deoarece simpla promovare a
acestora, chiar dacă asigură conservarea identităţii culturale a respectivelor comunităţi, nu conduce
şi la necesara permeabilizare a graniţelor ce separă cultura majoritară de culturile comunităţilor
minoritare.
Educaţia interculturală include în structura sa (Cf. Ciolan, L., 2000, pp. 21-26) mai multe
dimensiuni intercorelate: mişcarea interculturală, curriculumul intercultural, procesul instructiv-
formativ de tip intercultural şi, nu în ultimul rând, angajamentul intercultural.
Mişcarea interculturală este concentrată pe asigurarea egalităţii şanselor educaţionale şi pe
echitatea între diversele grupuri socio-culturale, urmărindu-se încorporarea şi valorificarea prin
educaţie a diversităţii culturale existente, fără ca aceasta să însemne diminuarea atenţiei acordate
culturii majoritare sau coborârea standardelor de excelenţă academică ale şcolii ca instituţie.
Curriculumul intercultural, în calitatea sa de dimensiune a educaţiei interculturale,
presupune valorificarea prin intermediul conţinuturilor instructiv-formative vehiculate, a
valorilor, istoriei şi contribuţiei diferitelor comunităţi culturale, religioase, etnice sau rasiale la
devenirea şi dezvoltarea unei societăţii şi culturii de adopţie.
Referindu-se la aceste aspecte, James Bank, (citat de Moscovici, S., 1998), distinge patru
niveluri de structurare a curriculumului:
 Nivelul 1: Ataşarea în mod discret a unor elemente culturale diferite, modele
ficţionale (personaje de roman sau poveste) şi trimiteri la evenimente culturale;
 Nivelul 2: Îmbogăţirea sistematică a conţinuturilor, păstrându-se structura
curriculară originală, prin adăugarea de noi secvenţe de conţinut, noi concepte, teme sau
perspective teoretice specifice altor culturi;
 Nivelul 3: Transformarea structurii curriculumului, pentru a permite elevilor
analiza adecvată a unor concepte, evenimente, sau teme din perspectiva diverselor comunităţi
culturale;
 Nivelul 4: Abordarea acţională a unor situaţii conflictuale sau potenţial
conflictuale, elevii propunând variante pentru rezolvarea unor probleme socio-culturale acute,
legate de diversitatea culturală, etnică, rasială sau religioasă, sau acţionând înspre facilitarea
soluţionării acestor probleme.
În acest context o atenţie deosebită se va acorda elementelor curriculumului ascuns,
respectiv acelor cunoştinţe, teorii sau atitudini care apar ca derivate ale curriculumului explicit şi
care pot determina efecte contrare politicii educaţionale de tip intercultural.
Procesul educaţiei interculturale se referă la utilizarea variatelor situaţii instructiv-formative
pentru a dezvolta capacitatea elevilor de a înţelege diferitele culturi, de a accepta şi aprecia
diferenţele care apar între indivizii aparţinând diverselor comunităţi culturale. Similitudinile şi
diferenţele existente între diverse culturi vor fi prezentate elevilor de o manieră care să conducă
la posibilitatea apariţiei dialogului intercultural autentic.
Angajamentul intercultural urmăreşte transpunerea constantă a filosofiei interculturale în
comportament intercultural efectiv. Simpla cunoaştere a principiilor interculturalismului şi a
reglementărilor legale în vigoare, deşi importante, nu sunt suficiente pentru a asigura
manifestarea unor raporturi şi relaţii corecte între majoritate şi comunităţile culturale, etnice,
religioase sau rasiale minoritare. Datorită acestui fapt, educaţia interculturală este chemată să
asigure angajarea progresivă şi sistematică a elevilor în activităţi practice concrete de valorizare
adecvată a diferenţelor culturale existente la nivelul societăţii respective.
 În esenţă, demersurile subsumate educaţiei interculturale vizează stabilirea unor raporturi
echitabile, fundate pe valorile democraţiei, între majoritate şi diversele comunităţi minoritare,
urmărindu-se eliminarea fenomenelor de etichetare stereotipă negativă, de marginalizare sau
discriminare.
Din această perspectivă, profesorii trebuie să ajute elevii în înţelegerea exactă a conţinutului
conceptului discriminare şi a consecinţelor nefaste ale comportamentelor de tip discriminativ.
Literatura de specialitate consideră discriminarea ca fiind tratarea favorabilă (discriminare
pozitivă) sau nefavorabilă (discriminare negativă) a unei categorii de persoane, atitudine care nu
are legătură cu caracteristicile obiective sau activitatea reală a acestora.
Originea unor astfel de comportamente discriminatorii este legată de receptarea subiectivă şi
distorsionată a realităţii datorită existenţei anumitor stereotipii. Stereotipiile sunt definite ca
generalizări nepermise ale unor experienţe concrete prin prisma reprezentărilor colective ale
grupului de apartenenţă, rezultând, astfel, ansambluri de prejudecăţi cu privire la caracteristicile
pozitive sau negative ale unei anumite comunităţi culturale. Prejudecăţile astfel formate sunt
relativ constante în timp şi puţin sensibile la experienţele concrete care le contrazic, astfel încât
subiectul va fi receptiv doar la acele aspecte sau manifestări care sunt conforme cu prejudecata
sau stereotipia deja asumată.
Strâns legată de existenţa prejudecăţilor, discriminarea negativă poate îmbrăca forme
diferite, oscilând între evitarea cu caracter pasiv, verbalizarea negativă şi discriminarea activă
care poate degenera în acte de violenţă. Indiferent de forma în care se produce, discriminarea
reprezintă un fenomen negativ şi are invariabil drept consecinţă marginalizarea unei anumite
comunităţi sau a unui întreg segment al societăţii.
Educaţia interculturală de tip şcolar se va axa, din această perspectivă, pe ajutarea elevilor în
conştientizarea mecanismelor care conduc la apariţia stereotipiilor şi a prejudecăţilor, pe
demonstrarea practică, prin intermediul exemplelor, a lipsei de temei a anumitor prejudecăţi şi pe
favorizarea formării unor atitudini pozitive în raport cu diversitatea culturală, etnică, religioasă
sau rasială ce caracterizează societatea respectivă.
Repertoriul strategiilor şi mijloacelor aflate la dispoziţia profesorului dispus să practice o
pedagogie interculturală este deosebit de variat, incluzând, (cf. Cohan, L., Bernstein, C., 1986),
elemente ca:
 îmbogăţirea lecţiilor cu date şi informaţii despre cultura şi istoria diverselor
comunităţi care constituie prezentul unei anumite societăţi, insistându-se pe dimensiunile de
convergenţă ale acestora;
 utilizarea comparaţiilor în descrierea şi analizarea diverselor culturi, etnii sau
religii, facilitând cunoaşterea şi aprecierea de către elevi a similitudinilor şi diferenţelor
constatate;
 prezentarea identităţii etnice, rasiale sau religioase a unor personalităţi
remarcabile din cultura naţională sau universală;
 facilitarea producerii unor relaţii interpersonale pozitive între elevi şi alte
persoane de etnii, rase sau religii diferite;
 încurajarea elevilor în a pune întrebări despre problematica raporturilor dintre
diverse culturi şi a-şi dezvolta abilitatea de a înţelege şi interpreta corect eventualele divergenţe
dintre acestea;
 valorificarea educativă a resurselor comunităţii locale (întreprinderea de studii
privind aportul diverselor personalităţi la istoria şi dezvoltarea comunităţii respective);
  ajutarea elevilor în a înţelege procesul genezei stereotipiilor şi cultivarea mândriei
personale pentru apartenenţa la o anumită cultură, concomitent cu dezvoltarea respectului pentru
alte culturi;
 extinderea cunoştinţelor elevilor cu privire la istoria, cultura şi valorile
comunităţilor minoritare prin prezentarea unor filme artistice sau documentare, a unor opere de
artă sau a unor creaţii literare care prezintă valenţe instructiv-formative de tip intercultural.
Baza sistemului educaţional intercultural este, astfel, reprezentată de asigurarea unor
interacţiuni culturale autentice, eliberate de constrângerile unei axiologii concurenţiale. Ne
referim în acest sens la promovarea prin educaţie a unui continuum valoric, a unor punţi de
legătură între diversele culturi, etnii, religii sau rase aflate în contact.
Este necesar ca elevii să conştientizeze faptul că, dacă două culturi sunt diferite, aceasta nu
înseamnă că sunt şi divergente, că promovarea sistemului de valori pe care se întemeiază o
anumită cultură nu invalidează demersul axiologic propus de alte culturi. În acest sens, este
recomandată punerea în evidenţă a simbolurilor şi elementelor culturale comune diverselor
comunităţi şi transformarea acestora într-o bază care să asigure integrarea valorilor particulare,
specifice fiecărei culturi, în sistemul valorilor universale ale omenirii.
Realizarea acestui deziderat presupune regândirea planurilor de învăţământ şi a programelor
şcolare în termenii unui curriculum apt de a reflecta pluralitatea culturilor existente la nivelul
societăţii, rezultând, astfel, un conţinut al învăţământului dimensionat în conformitate cu
principiile impuse de asumarea unei politici educaţionale ce vizează dezvoltarea dimensiunii
interculturale a acesteia. Şcoala trebuie să devină un centru de cultivare a disponibilităţii pentru
dialog intercultural şi a respectului mutual faţă de opţiunile valorice ale diverselor culturi. Elevii
vor învăţa să privească diversitatea culturală ca pe ceva normal, profitabil, devenind capabili să
racordeze sistemul valorilor naţionale la sistemul internaţional de valori, subscriind, astfel, de
timpuriu, idealului de conştiinţă europeană.
Adepţii autarhismului cultural vor fi ajutaţi în a conştientiza faptul că o politică culturală
rigidă, de factură izolaţionistă, este lipsită de perspectivă în contextul actual. Promovarea prin
educaţie a deschiderii şi receptivităţii faţă de valorile altor sisteme culturale şi faţă de valorile
universale ale omenirii, este singura în măsură să ofere posibilitatea unui dialog intercultural
autentic şi a unor conexiuni viabile între diversele modele culturale existente în prezent.
Conştientizarea faptului că identitatea culturală, sub toate aspectele sale, se construieşte şi
este autentificată doar prin intermediul unor interacţiuni de substanţă cu alte sisteme culturale,
reclamă responsabilităţi sporite la nivelul diferitelor instituţii de învăţământ. În acest sens, şcolii
îi revine sarcina ca, prin intermediul unor activităţi concertate şi unitare, să contribuie, în mod
efectiv, la instituirea unei dinamici culturale axate ferm pe valorile fundamentale ale democraţiei.
Un pas important în această direcţie îl reprezintă depăşirea obstacolelor reprezentate de
barierele de factură lingvistică. Limba nu poate fi redusă la un ansamblu de elemente de
vocabular şi la regulile gramaticale referitoare la acestea, ci aceasta reprezintă principalul mijloc
de vehiculare a culturii.
Permeabilizarea acestor bariere se poate realiza prin intermediul găsirii şi utilizării unor
cuvinte sau expresii asemănătoare, comune, prin recurgerea la anumite strategii care să implice
elevii în activităţi (jocuri, cântece etc.), care, prin însăşi natura lor, solicită un repertoriu
lingvistic diferenţiat sau pe baza traducerii unor opere literare semnificative, cu un conţinut
relevant în ceea ce priveşte mediul cultural de provenienţă al autorului sau la care acesta face
referire.
 Opţiunea pentru o literatură de tip intercultural nu reprezintă, însă, unica alternativă,
evantaiul strategiilor pe care acest tip de educaţie le poate pune în joc fiind mult mai larg. Ne
referim în acest sens la valenţele de natură estetică prin intermediul cărora diversele opere de artă
pot contribui la apropierea interculturală sau la deschiderile pe care le poate prilejui cunoaşterea
dimensiunii folclorice a unei anumite culturi.
Acest gen de activităţi pot fi foarte bine completate cu prezentarea unor studii de caz vizând
istoricul unor familii individuale cu rădăcini culturale diferite sau, spre exemplu, a realizărilor de
excepţie ale unor personalităţi aparţinând diverselor culturi. Activităţilor de mai sus li se pot
adăuga excursii şi vizite în locuri semnificative, purtând amprente culturale variate.
Efortul pentru realizarea unei educaţii de tip intercultural nu se mărgineşte aşadar nici la
limitele fizice ale şcolii ca instituţie şi nici la perioada clasică de şcolaritate. În prezent, se
constată faptul că educaţia interculturală devine tot mai mult obiect al educaţiei permanente.
Este imperios necesar să fie avute în vedere şi modificate, atunci când este cazul, inclusiv
perspectivele axiologice şi culturale ale generaţiilor mai vârstnice, ale părinţilor în mod special,
ştiut fiind faptul că în afara şcolii elevii pot fi supuşi unor presiuni culturale care le pot influenţa
decisiv raportarea la alteritate. Promovarea în contextul informal a unor atitudini de
desconsiderare sau ridiculizare la adresa valorilor culturale, etnice, religioase sau rasiale ale unei
anumite comunităţi, poate dăuna în mod ireversibil formării unei atitudini interculturale corecte
la nivelul elevilor.
Un alt aspect important în realizarea educaţiei interculturale îl reprezintă pregătirea iniţială
adecvată a viitorilor profesori. Ne referim în acest context la necesitatea de a inocula viitoarelor
cadre didactice credinţa fermă în injusteţea şi lipsa de temei a oricăror prejudecăţi culturale,
rasiale, etnice sau religioase, asigurând pe această cale premisele unei relaţionări corecte a
acestora cu diversele comunităţi minoritare.
La fel de importantă este şi înzestrarea viitorilor profesori cu un bagaj informaţional care să
le permită argumentarea logică şi credibilă a faptului că situarea în limitele unui alt orizont
cultural reprezintă pentru elev una dintre principalele modalităţi de a beneficia de un alt sistem
axiologic de referinţă, de o altă perspectivă de percepere şi interpretare a realităţii, diferită de cea
proprie dar nu antagonică în raport cu aceasta. În acest fel, devine posibilă apariţia unei anumite
flexibilităţi axiologice, a unei disponibilităţi în ceea ce priveşte raportarea corectă a elevului la
valorile care circumscriu şi definesc alteritatea culturală.
Precizăm în acest context faptul că educaţia interculturală nu este atât o nouă disciplină, cât
o nouă metodologie care implică o redimensionare şi o resemnificare a relaţiilor şcolii cu întreg
spaţiul cultural.
Normele şi principiile pe care se fundamentează educaţia interculturală nu suplinesc şi nu
substituie sarcinile şi funcţiile specifice ale şcolii, rolul acestora fiind acela de a oferi sistemului
educaţional o strategie de lucru şi o metodologie aptă să conducă la adaptarea optimă a elevilor
la diversitatea culturală ce caracterizează societatea contemporană.
Educaţia interculturală, în calitatea sa de instrument al combaterii intoleranţei, de promovare
a valorilor democraţiei şi a cunoaşterii interculturale, reprezintă o sinteză de activităţi şcolare şi
extraşcolare având finalităţi cultural-integrative, o formulă educaţională realizată pe baza şi în
spiritul recunoaşterii valorizatoare a diferenţelor culturale existente.
Realizarea efectivă a educaţiei interculturale este o acţiune plurideterminată, ea depinzând
de factori cum sunt voinţa politică de a implementa şi sprijini acest tip de educaţie, deciziile
autorităţii educaţionale locale sau calitatea pregătirii iniţiale a viitorilor profesori. Cert este, însă,
faptul că educaţia interculturală nu este o simplă orientare pedagogică la modă, ci o soluţie
viabilă pe care şcoala o poate oferi societăţilor care au optat pentru democraţie şi este de dorit ca
aceasta să fie o alternativă de viitor şi nu răspunsul la declanşarea unor crize socio-culturale
majore.

9. Factorii care contribuie la devenirea unei societăţi multiculturale

Modelul pedagogic intercultural contribuie la eliminarea barierelor de separare dintre
persoane, grupuri etnice şi culturi, la construirea unor noi matrici identitare şi culturale care să
aibă ca obiectiv formarea noilor cetăţeni interesaţi nu numai de salvarea propriei identităţi
sociale şi culturale, dar şi de libertatea şi viaţa altora.
Fenomenul multiculturalităţii este prezent în multe ţări europene şi nu numai. Dacă în urmă
cu aproximativ patruzeci de ani transformarea în sens multicultural caracteriza statele din nordul
Europei, astăzi s-a extins şi spre sud (Italia, Spania). Această situaţie este determinată de
prezenţa imigranţilor care provin din diverse părţi ale lumii.
Pentru a surprinde şi mai bine această realitate prezentăm câteva date statistice publicate în
Italia (XI Rapporto sull immigrazione, apud Genovese, 2003, p.2-5). Astfel numărul imigranţilor
în Italia în anul 2000 era de 1.700.000. Această cifră cuprinde imigranţii înregistraţi oficial. Pe
lângă aceştia există şi imigranţi clandestini. În urma problemelor ridicate de unii dintre aceştia, în
acelaşi raport este menţionat un număr de 250.000 clandestini. Alte surse estimenază că numărul
imigranţilor clandestini ar fi cam acelaşi cu cel al imigranţilor înregristraţi oficial sau chiar mai
mare.
Principalii factori care contribuie la devenirea unei societăţi multiculturale sunt:
- Globalizarea pieţelor de desfacere cu internaţionalizarea raporturilor economice, sociale
şi culturale, cu deplasarea unor cantităţi mari de mărfuri, mijloace de producţie, de capital şi
persoane dintr-o ţară în alta, dintr-un continent în altul;
- Stilurile de viaţă şi de consum care predomină în societăţile bogate şi care adeseori sunt
imitate şi în alte contexte (se poate vorbi de o revoluţie în privinţa modului de gândire şi de
stabilire a unor raporturi şi legături personale şi emoţionale cu ceilalţi, întâlnită în toate culturile
şi religiile lumii). Efectele stilurilor de viaţă din ţările bogate sunt: excesul consumului de
energie, poluarea, modificări climatice.
- Dezvoltarea turismului şi a mijloacelor de comunicare în masă. Internetul permite
stabilirea unor contacte sociale rapide cu alte persoane din întreaga lume.
- Creşterea demografică cu diferenţe mari între ţări şi continente. Se prefigurează o scădere
demografică în ţările bogate şi o creştere în cele sărace. Astăzi mai mult de şase persoane din
zece locuiesc şi trăiesc în Asia, în special în China şi India.
- Distribuţia bogăţiei în lume. Aşa numitele ţări aflate în proces avansat de dezvoltare,
unde locuiesc 14,1% din populaţia mondială, adică 80 milioane de locuitori în comparaţie cu 5
miliarde, 200 milioane de persoane, deţin şi consumă 80% din bogăţiile produse, în timp ce ţările
în curs de dezvoltare, care reprezintă 85,9% din populaţia mondială, trebuie să trăiască cu 20%
din bogăţiile mondiale.
- Procesul de integrare economică şi politică. În particular crearea unei Europe unite,
însoţit de necesitatea armonizării sistemelor de învăţământ, piaţă unică de muncă şi mobilităţii
între diferite ţări europene, a muncitorilor şi a familiilor lor.

Pedagogia interculturală trebuie să intervină atât în planul integrării acestora în societate cât
şi în planul autohtonilor pentru acceptarea străinilor. Trebuie sa fie capabilă să abordeze
complexitatea evitând unilateralitatea şi vizează educaţia nu numai pentru acceptarea străinilor,
dar în special gestionarea întâlnirii cu diversitatea, trăirea în situaţii de multiculturalitate. Trebuie
să propună o analiză critică a modelelor educative (a obiectivelor, conţinuturilor, metodelor
utilizate).
Întâlnirea cu imigrantul poate să însemne o ocazie pentru a învăţa să trăieşti, deoarece
această întâlnire presupune întâlnirea cu altul, cu alte culturi, cu alte moduri de viaţă, limbaj,
valori etc.
Prezenţa imigranţilor modifică cu siguranţă atitudinile şi comportamentele vieţii cotidiene
atât în „bine” (ca de exemplu în îngrijirea persoanelor în vârstă, bolnave, copiilor, care reuşesc să
trăiască mai bine datorită imigranţilor care desfăşoară aceste activităţi de îngrijire) cât şi în „rău”
(ca de exemplu schimbarea modului de a-şi asigura casele şi magazinele în special în cartierele
rezidenţiale).

10. Formarea prejudecăţilor

Prejudecata este o formă de gândire prezentă la toţi indivizii şi utilizată des, care nu se
fundamentează pe date obiective, nici pe experienţa directă, care ajunge la generalizarea
conţinuturilor sale pe baza evaluărilor care sunt de natură emoţională. (Allport, apud Genovese,
2003, pp. 13-14).
Prejudecăţile pot fi:
- pozitive – care determină anumite atitudini de suspiciozitate, mândrie, interese, pentru
anumite lucruri: „îmi place bucătăria italiană”, „iubesc dansul oriental” etc.
- negative – care creează tensiuni, probleme sociale, provoacă discriminări, violenţe: „toţi
italienii sunt mafioţi”.
Factorii principali care determină formarea prejudecăţilor sunt:
- heterogenitatea structurii sociale – diferenţele privind cultura, religia, stilurile de viaţă, care
pot alimenta închiderea faţă de alţii;
- transformările sociale rapide şi multitudinea schimbărilor din societatea contemporană,
care determină fracturi culturale între cine rămâne legat de vechea ordine şi cei care aderă la
noua ordine;
- existenţa grupurilor minoritare – dacă grupul minoritar tinde să crească, cresc posibilităţile
conflictului care poate fi generat de prejudecăţi.
Alţi factori care influenţează extinderea şi persistenţa prejudecăţilor sunt: mass-media

11. Formarea stereotipurilor

Stereotipul este nucleul cognitiv al prejudecăţii. „Stereotipul reprezintă imaginile mentale pe
care le construim pentru simplificarea complexităţii realităţii şi pentru înţelegerea acesteia.”
(Lippmann, apud Genovese, p.21)
Stereotipul poate fi considerat un fals concept clasificator, pentru că se bazează pe o
extensie, la toţi membrii unui anumit grup social, a unor caracteristici: fizice, morale, sociale,
culturale sau politice, care sunt considerate reprezentative pentru acel grup social.
Din punct de vedere educativ stereotipurile reprezintă dificultăţi datorită caracteristicilor de
rigiditate şi imitabilitate (pot rămâne fixate în rigiditatea lor chiar dacă sunt contrazise de
informaţii opuse). Prin intermediul dublei acţiuni de excludere (efectul de contrast cu celălalt) şi
de incluziune (efectul de asimilare cu propriul grup) tinde să compenseze raporturile individului
cu grupul de apartenenţă şi să transforme în manieră negativă relaţiile cu celălalt.

12. Modalităţi de explicare a prejudecăţilor şi stereotipurilor

 Prejudecăţile şi stereotipurile se fundamentează pe trei factori şi în consecinţă se manifestă
la trei niveluri:
a. La primul nivel se situează rolul prejudecăţii cu efectele sale pe plan cognitiv, bazat pe
necesitatea că toţi indivizii simplifică realitatea şi îşi construiesc inferenţe simple care le permit
să înţeleagă şi să îşi sistematizeze mai bine cunoştinţele. Din punct de vedere pedagogic putem
vorbi de construirea propriului eu văzută în dimensiunea ei autoreflexivă şi autoconstructivă.
b. Al doilea nivel este cel psihosocial - tot ceea ce ne ajută să ne recunoaştem în alţii, care
prin efectul asimilării ne face să fim asemănători cu cei care au aceeaşi apartenţă ca a noastră şi
care în acelaşi timp prin efectul contrastului ne determină să accentuăm diferenţele şi distanţa /
aversiunea faţă de cei care nu au aceeaşi cultură ca a noastră. Din punct de vedere pedagogic se
individualizează aici nivelul intersubiectiv, acela în care se construiesc cunoştinţele şi care ne
permit să relaţionăm cu ceilalţi, în care se individualizează modalităţile şi limitele raportului cu
ceilalţi, valorile care delimitează ceea ce e comun, şi în mod egal definesc ceea ce e diferit.
c. Al treilea nivel la care se manifestă prejudecăţile şi stereotipurile este acela istorico-social,
adică acea dimensiune care explică realitatea evenimentelor şi contextualizează gândurile, în care
discriminările se leagă de stereotipuri şi prejudecăţi şi explică de ce anumite atitudini, care sunt
de obicei uitate, reuşesc să găsească forţa şi capacităţi distructive. Din punct de vedere pedagogic
ne situăm în faţa dimensiunii instituţionale şi politice, al rolului pe care şi-l asumă societatea şi
instituţiile sociale în definirea sensului comun şi atitudinile majoritare; rolului pe care îl au mass-
media, politica, religiile, instituţiile formative şi cele sociale.

13. Conflictul rasial şi prejudecata rasială

Manifestarea prejudecăţii rasiale (a albilor faţă de negri) este definită de trei elemente
fundamentale: agresiunea generalizată legată de frustrările albilor; consensul social pe care
rasistul îl adună în jurul său, difuzarea lui care conduce la izolarea grupului care reprezintă
stereotipurile negative; identificarea omogenă, posibilitatea de a individualiza subiecţi care
aparţin grupului minoritar, faţă de care e normal să ai sentimente de ostilitate şi dispreţ.

14. Etnocentrismul
Termenul rasism este relativ recent şi a apărut în dicţionarul Larousse în limba franceză în
1932. Discriminarea în raport cu celălalt fiind antică, probabil de când s-au instituit primele
forme de organizare socială umană.
Etnocentrismul:
- nu se identifică cu rasismul;
- atitudinea de a evalua orice lucru în raport cu valorile şi normele proprii grupului de
apartenenţă al subiectului, ca şi cum acest grup ar fi unicul model de referinţă;
- tendinţa prezentă în orice grup uman de a fi deasupra altuia, sau de a-şi imagina că sunt
singurii indivizi umani adevăraţi;
- cuplu de atitudini, unele favorabile în raport cu propriul grup social, altele defavorabile şi
îndreptate spre ceilalţi care devin obiect de prejudecăţi şi stereotipuri negative, însoţite de dispreţ
şi aversiune;
- este însoţit adeseori de fenomenul xenofobiei, care reprezintă o ostilitate difuză şi
violentă faţă de străini şi faţă de făt care este perceput ca străin.
- chiar dacă etnocentrismul are o bază ideologică, un întreg de gânduri negative faţă de
celălalt şi reprezintă o serie de manifestări discriminatorii nu trebuie identificat cu rasismul.
 Rasismul
Rasismul este valorizarea, generalizată şi definitivă, a diferenţelor reale sau imaginare, în
avantajul celui care acuză şi în dauna victimei pentru a justifica o agresiune sau un privilegiu.
(Memmei, apud Genovese, p.92).
Rasistul construieşte pentru sine universul binelui pentru că cel al victimei trebuie să fie în
mod necesar universul răului. Rasistul:
- trebuie să se protejeze de acest rău şi trebuie să-i protejeze şi pe cei care aparţin grupului
său; fiind în măsură să-l atace pe primul;
- este o persoană căreia îi este frică, îi este frică pentru că atacă şi atacă pentru că îi este
frică - rezultă că frica alimentează frică şi agresiunea alimentează agresiune. Aşa îşi justifică
rasistul agresivitatea şi violenţa.

Finalitatea rasismului este dominarea, adică exercitarea puterii totale în raport cu celălalt şi
cu diversitatea. (Genovese, 2003, p.93).

Bibliografie
Canevaro, A. (1999). Pedagogia speciale: la riduzione dell’handicap. Milano: Bruno
Mondadori.
Cozma, T. (coord) (2001). O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea. Iaşi:
Polirom.
Cucoş, C., Cozma, T. (coord) (2001). Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblul
problematicii educaţiei contemporane în „O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea”.
Iaşi: Polirom.
Fiorucci M. (2000). La mediazione culturale. Strategie per l’incontro. Roma: Armando.
Genovese A. (2003). Per una pedagogia interculturale. Dalla stereotipia dei pregiudizi
all’impegno dell’incontro. Bologna: Bononia University Press.
Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M. (1999). Fundamentele ştiinţifice ale unei pedagogii
interculturale în „Educaţiei intercultuală. Experienţe, politici, strategii”. Iaşi: Polirom.
Rey, M., Dasen, P., Perregaux, C. (1999). De la logica „mono” la logica de tip „inter”.
Piste pentru o educaţie interculturală şi solidară în „Educaţie interculturală. Experienţe, politici,
strategii”. Iaşi: Polirom.

Bibliografie
Cassirer, E., (1994), Eseuri despre om, Editura Humanitas, Bucureşti.
Ciolan, L., (2000), Paşi către şcoala interculturală, Editura Corint, Bucureşti.
Cohan, L., Bernstein, C., (1986), Teaching about Ethnic Diversity, în ERIC Digest, no. 32.
Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M., (1999), Educaţia interculturală. Experienţe, Politici,
Strategii, Editura Polirom, Iaşi.
Dewey, J., (1992), Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Dumitru, A. I., (2000), Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,
Timişoara.
Hart, S., (1996), Differentiation and the Secondary Curriculum. Debates and Dilemmas,
Routledge, London.
 Kraft, W. F., (1992), A phenomenological approach toward the moral person, în
Psychological foundation of moral education and character development, The Council for
Research in Values and Philosophy, Washington.
Moscovici, S., (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi.
Neculau, A., (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
Ryan, K., Lickona, T., (1992), Character development: the chalenge and the model, în
Character development in schools and beyond, The Council for Research in Values and
Philosophy, Washington.
Salade, D., (1995), Educaţie şi personalitate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Salade, D., (1998), Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti.
Stan, C., (1999), Educaţia interculturală-componentă a pregătirii iniţiale a profesorilor, în
volumul Reflecţii asupra diferenţei, coord. Stan, C., Horvath, I., Culic, I., Editura LIMES
Publishing House, Cluj-Napoca.
Stan, C., Horvath, I., Culic, I., coord., (1999), Reflection on Differences. Focus on Romania,
Editura LIMES Publishing House, Cluj-Napoca.
 Glosar de termeni-educaţie interculturală

Adaptare/Ajustare
Termenul vizează schimbarea individului şi a mediului din care provine acesta, cu scopul de
a obţine oportunităţi egale. Migrarea implică faptul că individul schimbă un mediu cu celălalt. În
acest context, adaptarea sau ajustarea se referă, din partea individului care migrează, la învăţarea
limbii noi, a modului de funcţionare a noii societăţi. Din partea societăţii noi în care trăieşte acel
individ, se referă la toleranţa faţă de diferenţele culturale prezentate de imigranţi.

Acţiune afirmativă
Se referă la programele proiectate şi desfăşurate cu scopul creşterii oportunităţilor de
angajare pentru femei şi minorităţi. Multe comunităţi au adoptat astfel de programe de acţiuni
afirmative în încercarea de a rezolva problemele femeilor şi minorităţilor, prin evitarea
practicilor de angajare rasistă şi legată de sex.

Asimilare
Termenul se referă la încercările de a încorpora o cultură în alta şi la eforturile de a face un
grup mai omogen în relaţie cu altul. Când imigranţii sunt asimilaţi, ei renunţă la o parte (cea mai
mare parte) din propria lor cultură, limbă, tradiţii şi se adaptează la cultura, limba celuilalt grup.
Multe ţări au încercat să asimileze grupuri minoritare cu ajutorul sistemului educaţional.

Azil / Solicitant de azil

Azilul este protecţia oferită persoanelor care au părăsit propria ţară din motive politice sau
religioase.

Negru şi alb
Utilizat frecvent pentru a defini populaţiile de elevi din şcoli. “Şcolile de negri” cuprind o
proporţie mare de elevi provenind din medii culturale diferite, cum ar fi: Maroc, Turcia, Surinam
sau din Antile.

Cetăţean
Cetăţeanul este o persoană care este acceptată legal de o ţară, fie prin naştere sau
naturalizare. Termenul poate fi folosit şi pentru oamenii care trăiesc într-un loc anume.

Compatrioţi
Acest termen este utilizat de majoritatea populaţiei pentru a se referi la oamenii care au
imigrat în ţară sau au sosit ca refugiaţi (azilanţi); utilizarea acestui termen indică faptul că
vorbitorul îi consideră pe “noii veniţi” ca având statut egal cu alţi locuitori.

Cultură
Termenului de cultură i s-au dat multiple definiţii. Există însă, consensul că termenul se
referă la modelele dobândite şi transmise de grupuri de fiinţe umane, care pot fi extrase din
comportamentul observat. O definiţie cu orientare mai practică este următoarea: „toate acele
manifestări în limbă, norme, valori, comportament, religie, artă, muzică etc. din care oamenii îşi
derivă propria identitate şi apartenenţa lor la un grup sau o comunitate”.
 Manifestările culturale unesc dar şi disting oamenii. O caracteristică a culturilor este că nu
sunt niciodată statice, ci se schimbă continuu printr-o influenţă întâmplătoare sau întâlniri cu alte
culturi.

Ocupanţi; Străini naturalizaţi

Persoane străine cărora li s-au acordat drepturi civile extinse şi au drept permanent de
rezidenţă într-o ţară, alta decât cea ai cărei cetăţeni sunt.

Diaspora
Un grup etnic sau cultural aflat în exil. Exilul evreilor reprezintă cel mai cunoscut şi tipic
exemplu de diaspora. O trăsătură caracteristică este existenţa (imaginară) a unei ţări natale.
Astăzi termenul cuprinde un spectru larg de grupuri sau societăţi aflate în exil, care au apărut ca
rezultat al migrării forţei de muncă, al comerţului şi colonizării. Se caracterizează în general prin
faptul că sunt dispersaţi într-un număr de state.

Discriminare
Tratamentul diferenţiat al persoanelor în conformitate cu clasificarea lor ca membri ai unor
categorii anume cum ar fi rasă, sex, vârstă, clasă socială, religie, etc. Discriminări rasiale,
sexuale şi de alte tipuri pot exista la nivelul relaţiilor personale şi al comportamentului
individual, şi pot fi de asemenea instituţionalizate ca politică legală sau administrativă.
Discriminarea se referă la abordarea unor atitudini negative faţă de grupuri de indivizi sau
persoane individuale. Astfel se deosebeşte de prejudecată, care cuprinde atitudini nefavorabile
sau discriminatorii (nu acţiuni) faţă de persoane de diferite categorii.

Diversitate
Diversitatea se referă la diferenţele dintre fiinţele umane, adică diferenţe de condiţii, calităţi
sau tipuri. Termenul a fost deseori utilizat referitor la indivizi ai căror moştenire culturală sau
etnică îşi are originea în altă ţară sau care pot avea nevoi speciale de educaţie şi / sau alte nevoi.
De exemplu, grupuri diverse de elevi pot include tineri aparţinând unor grupuri etnice şi / sau
culturale diferite, şi elevi care au nevoi speciale datorate unor probleme de gen, clasă sau religie,
sărăcie extremă, dependenţă de droguri şi factori de limbă.

Grup etnic
Un grup de indivizi care au un mediu cultural provenit dintr-o ţară de origine, limbă, religie
şi obiceiuri comune.

Etnocentrism
Descrieri şi interpretări de procese şi întâmplări din perspectiva unui singur grup etnic.
Problemele apar din cauza tendinţei generale de a prezenta această perspectivă specifică ca fiind
universală. O perspectivă etnocentristă are ca rezultat excluderea sau distorsionarea punctelor de
vedere sau experienţelor venite din afara grupului etnic.

Eurocentrism
Un tip specific de etnocentrism în care se promovează exclusiv perspectiva europeană. De
exemplu, în cărţile de istorie se observă un accent pe realizările şi punctele de vedere europene.
Contribuţiile şi experienţele grupurilor neeuropene şi / sau minorităţilor sunt foarte puţin
discutate.

Exil
A trăi în altă ţară deoarece nu poţi trăi în siguranţă în propria ta ţară, de obicei din motive
politice.

Folclorism
Accent pus pe particularităţile şi diferenţele dintre culturi. Termenul are o conotaţie negativă
deoarece nu este un mod productiv de abordare a educaţiei interculturale. Deseori se referă
exclusiv la obiceiuri culinare, stiluri de dans sau muzică specifice.

Străin / Mediu sau origine străină

Persoană care stă într-o altă ţară decât indică naţionalitatea ei.

Omogen
În acest context cuvântul înseamnă “indivizi de aceeaşi rasă”.

Imigrant /Migrant
Un imigrant este o persoană care se stabileşte într-o ţară străină.

Indivizi indigeni; Populaţie indigenă

Un termen oficial pentru acei indivizi a căror pretenţie că sunt primii locuitori ai unei ţări a
fost recunoscută oficial de autorităţi sau prin legea internaţională.

Integrare
Integrarea oferă diferitelor grupuri prilejul de a-şi păstra identitatea culturală separată, în
acelaşi timp încorporându-se în societatea principală - în economie, mijloace de producţie,
distribuirea resurselor, viaţă politică, guvern, sistem educaţional etc. Integrarea se poate deosebi
de ASIMILARE, (în care indivizii sunt forţaţi să renunţe la identitatea lor culturală) şi de
SEGREGARE (în care nu se îndepărtează barierele care separă indivizii de societatea
principală).

Majoritate/Grup principal (Mainstream)

Acest termen, utilizat de exemplu în “societate principală/majoritară”, se utilizează ca o
alternativă mai neutră pentru “majority”. Afirmaţia că minorităţile sau grupurile de imigranţi ar
trebui să se integreze în cultura majorităţii sau în grupul majoritar tinde să sugereze că aceştia ar
trebui să se asimileze şi să dispară ca grup distinct, altfel vor rămâne în afară. Termenul
“Mainstream” indică faptul că o persoană poate participa la sectoarele vitale ale societăţii şi la
luarea deciziilor şi în acelaşi timp să-şi menţină apartenenţa la un grup minoritar.

Muncitor migrant/Muncitor oaspete

Este o persoană care se mută dintr-o ţară în alta pentru a găsi de lucru. În ţara vizată este de
obicei o mare cerere de forţă de muncă.

Minoritate (Grup)
 O minoritate este un grup de indivizi de o anumită origine, limbă, religie etc., care trăiesc
într-un loc unde majoritatea indivizilor din societatea înconjurătoare sunt de altă origine etc.

Monocultural
O abordare în care o cultură ocupă poziţia centrală, şi alte culturi sunt marginalizate.

Naţiune
O naţiune reprezintă o ţară în legătură cu structurile sale sociale şi politice. Un grup care
locuieşte într-o ţară este uneori denumit naţiune (de exemplu în fosta Iugoslavie).

Naţionalism
O mare dragoste pentru o ţară, care se asociază cu credinţa că această ţară este superioară
altor ţări. Naţionalismul mai poate fi definit ca doctrina politică care presupune că naţiunea este o
entitate politică naturală, care poate înflori pe deplin doar dacă este capabilă să îşi exercite
puterea asupra unui teritoriu determinat istoric. Naţionalismul reprezintă forţa motrice în
mişcările pentru independenţă politică.

Naţionalitate
Naţionalitatea este un statut legal care relaţionează o persoană cu o ţară. Majoritatea
persoanelor au naţionalitatea unei anumite ţări prin virtutea faptului că s-au născut acolo. Un
străin poate să solicite, sau să i se acorde naţionalitatea ţării unde locuieşte (naturalizare) cu
condiţia să îndeplinească anumite condiţii legale (de exemplu cu privire la durata şederii,
căsătorie, naţionalitatea părinţilor). În unele ţări este posibil să ai dublă cetăţenie.

Minorităţi naţionale
Un grup minoritar care este recunoscut oficial.

Nativ (Native-born)
O persoană născută în acea ţară. Termenul simplu “NATIVE” este negativ. Este folosit
adesea pentru a se referi la o persoană care s-a născut şi /sau trăieşte într-o ţară neoccidentală,
sau la un grup de indivizi care au fost descrişi anterior ca fiind inferiori sau subordonaţi.

Limbă maternă
Este limba pe care cineva o învaţă (de la părinţi) pe când era copil.

Nou venit
O persoană care a sosit de curând să trăiască într-o ţară.

Oameni de culoare
O expresie care a apărut la sfârşitul anilor 1980 şi a fost mult utilizată în anii 90. Se referă la
persoane care locuiesc în SUA şi care nu provin din mediul european – american. De obicei,
termenul se referă la afro-americani (“negrii”), latino-americani, asiatici, şi la populaţiile
indigene din SUA. Expresia nu trebuie confundată cu “persoană colorată” sau “colorat”, care
este considerată ca necuviincioasă de mulţi oameni. Nu are largă utilizare în Marea Britanie.
 Discriminare pozitivă
Discriminare care favorizează sau asigură un sprijin special unui anumit grup.

Prejudecată/Părtinire
O atitudine dobândită care se materializează prin nişte păreri sau judecăţi de valoare
preconcepute cu privire la alţi indivizi sau grupuri. Prejudecăţile găsesc în general o formă de
exprimare prin generalizări şi stereotipuri. Ele nu pot fi combătute prin confruntarea persoanei
care manifestă prejudecăţi cu fapte /date concrete, deoarece există întotdeauna o componentă
emoţională. Mai mult, persoanele cu prejudecăţi uită cel mai adesea de nepotrivirea iraţională a
presupunerilor care coexistă. Termenul “părtinire” descrie o atitudine arborată de un individ,
bazată pe un nivel considerabil de informaţie. Astfel, o persoană poate afişa o atitudine pozitivă
sau negativă faţă de o problemă sau un eveniment pe baza unor informaţii sau experienţe
substanţiale. Părtinirea diferă de prejudecată prin aceea că prejudecata este o credinţă sau
atitudine bazată pe ignoranţă.

Rasă
Un termen utilizat pentru a clasifica fiinţele umane în grupuri pe baza caracteristicilor fizice
(culoarea pielii, trăsături ale feţei, tipul de păr, înălţimea). O dată cu introducerea termenului
clasificările rasiale au fost înzestrate cu judecăţi de valoare. Oamenii de ştiinţă din secolul al
XIX-lea şi al XX-lea au legat, de exemplu, nivelele de dezvoltare de caracteristicile biologice.
O clasificare ştiinţifică a fiinţelor umane în rase sau grupuri rasiale nu s-a dovedit niciodată
a fi viabilă. Nici o clasificare nu a servit vreunui scop valid. Sistemele politice bazate pe
apartheid şi colonialism au folosit schemele de clasificare rasială pentru a discrimina şi oprima
grupurile etnice. A te referi la oameni în funcţie de rasă, chiar şi în domeniul educaţiei, este
relevant doar atunci când se discută despre rasism în sine.

Rasism
Un sistem de presupuneri care clasifică oamenii ca fiind “ceilalţi” pe baza aspectului lor
(adică culoarea pielii) şi/sau cultură. Mai mult, aceste presupuneri se bazează pe noţiunea că un
grup este superior altuia. Rasismul duce deseori la excluderea şi marginalizarea “celuilalt”,
variind ca extindere între activităţi zilnice cum ar fi izolarea şi vătămarea indivizilor şi până la
acte extreme de violenţă, justificate deseori prin motive rasiste.
Refugiat
Persoană care a fost obligată să părăsească ţara în care a locuit din cauza unui război sau din
cauză că convingerile sale politice sau religioase nu convin autorităţilor.

Segregare
Cuvântul “segregare“ înseamnă că cineva este despărţit dintr-un întreg. Poate fi prezentă în
diferite zone ale societăţii – piaţa muncii, sistemul educaţional, activităţile recreative etc. Se
asociază în primul rând cu diferenţierea în mediul fizic. Segregarea în privinţa mediului de locuit
este corelată de obicei cu segregarea din alte domenii (deoarece acestea sunt deseori organizate
în funcţie de clasificarea după localitate/locul de rezidenţă). În ceea ce priveşte segregarea din
şcoli, principalele linii de divizare şi separare sunt clasele sociale şi etnia.

Stereotip/Stereotipie
 Un stereotip este un set de opinii despre caracteristicile sau comportamentul unor grupuri,
opinii care nu se bazează pe date reale. Stereotipia înseamnă că indivizii arborează credinţe
despre grupuri întregi de oameni. Stereotipurile se pot referi la orice temă, dar una din cele mai
mari preocupări din partea profesorilor se referă la stereotipurile faţă de rasă, etnie şi gen. Una
din cele mai comune probleme pentru educatori este predarea noţiunii “ei” şi semnificaţia
acesteia referitor la stereotipie. De exemplu, dacă o persoană se referă la chinezi cu “ei”, ar putea
însemna că acea persoană trage concluzii asupra unui grup întreg, pe baza acţiunii unei sau mai
multor persoane. Indiferent de grup, stereotipia poate să apară dacă persoana care face judecăţi
nu înţelege natura diferenţelor dintre indivizi.

Xenofobie
O teamă intensă şi iraţională faţă de străini, care este deseori asociată şi întăreşte
prejudecăţile etnice. Xenofobia se naşte de multe ori din cunoaşterea superficială şi lipsa de
conştientizare a “celuilalt”. Sentimentele de ură şi/sau teamă faţă de străini, de exemplu,
imigranţi sau refugiaţi, sunt adesea motivate prin sublinierea presupusei ameninţări că aceştia
intenţionează să “deţină” realizări sociale şi culturale.