VALORI ALE EDUCAŢIEI INTERCULTURALE:

ASPECTE DE INTEGRARE ÎN ÎNVĂŢĂMÎNTULUI SUPERIOR

Conf.univ.dr. Nelu VICOL

Educația interculturală promovează capacitatea de a te identifica şi de a participa la

culturi diferite și, în consecință, facilitează atît integrarea în societate, cît și coeziunea
socială. Prin urmare, trebuie educată acceptare a celuilalt, iar diferenţa reprezintă surse de
creativitate şi de bogăţie spirituală. Or, valorificarea limbilor moderne reprezintă unul din
mijloacele de integrare socio-culturală atît în context naţional, cât şi în cel european.

În conformitate cu ideile Consiliului Europei enunțate în Carta europeană a

plurilingvismului, o societate plurilingvă (și, implicit, pluriculturală) este alcătuită din
indivizi care sunt în majoritate plurilingvi, spre deosebire de o societate multilingvă care
poate fi alcătuită din indivizi monolingvi, dar vorbitori de limbi diferite.

Societatea contemporană este, din ce în ce mai mult, o societate modelată

educațional, în primul rînd, privind interacțiunile umane, modelare aflată din ce în ce mai
mult sub incidența conceptelor de interculturalitate. Recursul la educația de tip
intercultural a fost determinat, în principal, de caracteristicile societății contemporane,
respectiv, de accentuarea caracterului democratic al organizării sociale, de gradul ridicat de
mobilitate individuală, de cultura postmodernă centrată pe individ și pe individualism,
inclusiv, de numărul mereu în creștere al celor care emigrează din țara de origine în zone si
arealuri culturale, uneori radical diferite în raport cu specificul culturii natale.

În acest context, studiile universitare ar trebui să se axeze atît pe formarea

profesională și cercetarea științifică, cît și pe dezvoltarea competențelor plurilingvistice și,
implicit, interculturale, finalităţile ultimei contribuind la lărgirea orizontului profesional,
oferind un sens deosebit vieţii şi activităţii umane. Prin calitatea pregătirii, universitatea îşi
pune amprenta asupra evoluţiei societăţii, a nivelului general de cultură profesională şi de
cunoaştere, influențînd puternic forţele de producţie, relaţiile de muncă şi cele sociale,
calitatea şi eficienţa activităţii în toate domeniile.

Misiunea strategică incontestabilă a şcolii superioare rezultă din rolul universităţii

în sistemul social, cu care este investită şi, în acelaşi timp, pe care şi-l asumă.

Or, formarea profesională este în relaţie directă cu formarea culturii generale a

studentului, căci învăţămîntul superior are nu numai sarcina de a pregăti omul ca element
activ al vieţii sociale şi ca forţă de muncă, ci şi ca subiect al propriei formări cultural-
spirituale. Astfel, ne referim aici la promovarea prin școala superioară și a unei formări
valorice, a unor relaţii indispensabile între diversele culturi, etnii, religii aflate în contact.
Sistemul educaţional ar trebui să asigure interacţiuni culturale autentice, prin învățarea
limbilor, familiarizarea cu tradiţiile, cultura, realităţile social-economice etc.
 Prin urmare, predarea limbilor trebuie să fie un dialog intercultural. Punerea în
contrast a două limbi / culturi este mai mult decît o confruntare de fapte și aspecte
geografice, istorice, gramaticale etc. Învăţarea unei limbi noi presupune cunoașterea unor
structuri spirituale noi, a unor sisteme de valori, scheme de judecată și accepțiuni de
morală.
Interculturalitatea este un proces de schimbare, în mersul de la Europa de azi, care
este multiculturală (caracterizată prin coexistenţa mai multor grupuri culturale, cu accentul
pe păstrarea diferenţelor culturale şi afirmarea identităţii culturale specifice), la Europa de
mîine, care va fi interculturală (diferite grupuri culturale care coexistă în acelaşi spaţiu,
întreţinînd relaţii deschise de interacţiune şi influenţe reciproce, schimb şi recunoaştere
mutuală, respectîndu-se reciproc valorile şi modurile de viaţă).

În acest scop, în noiembrie 2003, Conferinţa europeană a miniştrilor educaţiei de la

Atena a adoptat Declaraţia privind educaţia interculturală în noul context european, care
între altele recunoaşte importanţa educaţiei interculturale şi a integrării perspectivei
interculturale în formarea profesională. Promovarea prin educație a deschiderii si
receptivității față de valorile altor sisteme culturale și față de valorile universale ale
omenirii este singura în măsură să ofere posibilitatea unui dialog intercultural autentic si a
unor conexiuni viabile între diversele modele culturale existente în prezent.

Republica Moldova este un stat multietnic şi noţiunile precum „prietenie“ şi

„toleranţă“ trebuie învăţate la şcoală, odată cu primele litere din alfabet. Noi trăim într-o
societate în care diferența este adesea văzută negativ și devine o justificare majoră pentru
discriminare. Forţa creatoare şi originalitatea unei culturi nu constau în puritate etnică, ceea
ce implică intoleranţă şi exclusivism, ci în capacitatea de asimilare şi reconstrucţie, în
deschidere benefică faţă de adevăratele sale surse de creaţie. Noi am fost şi suntem situaţi
geografic şi istoric, la confluenţa celor două lumi, împrejurare din care au decurs pericole
şi frustrări, dar şi mari şanse pentru viitorul nostru dacă ştim să preluăm ceea ce este mai
bun şi mai corespunzător cu nevoile noastre, pentru o dezvoltare liberă. Aparţinînd
Europei, făcînd parte ca şi descendenţă spirituală din Răsărit, cultura şi istoria noastră
modernă şi-a îndreptat ciclic privirile spre occident. Pe teritoriul ţării noastre au existat
întotdeauna, pe lîngă confruntări, tensiuni şi conflicte de tot felul, un dialog benefic al
diferitelor forme de cultură, ceea ce presupune interinfluenţe, circulaţia de modele și
impulsuri reciproce.

În linii generale, interculturalitatea în spaţiul românesc este o realitate nu numai în

domeniul cultural-artistic, dar şi naţional, economic, social, religios, fără a înlătura sau
diminua specificul naţional, dimpotrivă îmbogăţindu-l. În această ordine de idei, se impune
necesitatea de a dezvolta și promova o societate interculturală în care toate etniile întreţin
relaţii deschise de interacţiune, respectînd valorile și modurile de viaţă. Pentru ca o
societate să devină real interculturală, fiecare grup social trebuie să fie capabil să
trăiască în condiţii de egalitate privind cultura, stilul de viață și originea lor. Educaţia are
rolul de a dezvolta persoana şi de a face ca cît mai mulţi oameni să beneficieze de ea,
condiţie fundamentală a coeziunii sociale.
 În acest context, predarea limbii române în grupele academice alolingve are o
misiune deosebită: se propune nu doar educația lingvistică a studenților alolingvi în baza
limbii române, dar și abordarea învățămîntului din perspectiva interculturală. Or,
interculturalitatea reprezintă unul din instrumentele principale pe care le avem astăzi ca
să ne ajute să avansăm în posibilităţile oferite de societățile multiculturale.

Acest proces implică înţelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii proprii la care se

adaugă respectul bazat pe o informare autentică şi pe construirea curiozităţii faţă de cultura
etnică a celuilalt. Interculturalitatea este un rezultat care se produce la intersecţia dintre
culturi, nefiind un scop în sine, dar care poate deveni o finalitate atunci cînd sunt sesizate
transformările nefireşti sau comportamentele nefaste la acest nivel de intersectare a
culturilor. A înţelege o realitate străină înseamnă a explicita clasificările proprii fiecărui
grup şi a identifica principiile care fac distincţia între un grup şi altul. Reprezentările
permit problematizarea relaţiei dintre cultura maternă şi cultura-ţintă. Confruntarea lor în
contextul educației interculturale duce, astfel, la o reflecţie asupra stereotipurilor.
Educaţia interculturală, în opinia lui P. Dasen, presupune:

- Recunoaşterea diversităţii reprezentărilor, referinţelor şi valorilor;

- Dialogul, schimbul şi interacţiunea între aceste diverse reprezentări şi referinţe;
- În mod deosebit, dialogul şi schimbul între persoanele şi grupurile ale căror
referinţe sînt diverse, multiple şi, adesea, divergente;
- Interogaţie în reciprocitate, prin raport cu viziunea egocentrică (sau socio-,
etno-, culturo-, etc. ) din lume şi din relaţiile umane;
- O dinamică şi o relaţie dialectică de schimbări reale şi potenţiale, în spaţiu şi
timp. Odată cu dezvoltarea comunicării, culturile şi identităţile se transformă şi fiecare
participă la transformarea altor culturi” (2, p. 152-153).
În contextul învățămîntului superior, educaţia interculturală are între obiective:

- dobîndirea de cunoştinţe privind cultura în general şi impactul acesteia asupra

comportamentelor individuale şi de grup, privind propria cultură şi privind alte
culturi (o persoană curioasă poate fi o persoană interculturală)
- dezvoltarea de deprinderi legate de viaţa într-o societate multiculturală /
interculturală (conştientizarea propriilor determinări culturale, stereotipuri şi
prejudecăţi, identificarea acestora la ceilalţi, capacitatea de a relativiza punctele de
vedere, abilităţi comunicaţionale şi relaţionale); este de subliniat că nu există culturi
superioare, respectiv inferioare, deoarece culturile nu se compară
- formarea de atitudini cum ar fi respectul pentru diversitatea culturală, pentru
identitatea culturală proprie şi a celorlalţi, refuzul discriminării şi intoleranţei
(motorul societăţii fiind nu conflictul, ci diversitatea – ceea ce duce la conceptul că
dacă toţi ar fi la fel, ar fi plictisitor)
- stimularea participării şi acţiunii în sensul promovării principiilor unei societăţi
interculturale (este ceea ce foarte bine pot face profesorii minorităţilor naţionale)
Este necesară conștientizarea faptului că, dacă două culturi sunt diferite, aceasta nu
înseamnă că sunt și divergențe, că promovarea sistemului de valori pe care se întemeiază o
anumită cultură nu invalidează demersul axiologic propus de alte culturi. În acest sens este
recomandată punerea în evidență a simbolurilor și elementelor culturale comune diverselor
comunități, transformarea acestora într-o bază care să asigure integrarea valorilor
particulare, specifice fiecărei culturi, în sistemul valorilor universale ale omenirii.

Actul educaţional, conform cercetătorului Vl. Pâslaru, „este echivalent cu procesul

formării unor atitudini fundamentale, care sunt înglobate de termenul generic cultură. Aria
semantică a cuvântului cultură exprimă totalitatea relaţiilor oamenilor cu natura,
societatea, cu ei înşişi ca indivizi şi cu sfera metafizică sau religioasă. Deci, problema
primordială a şcolii superioare contemporane este condiţionată de atitudinea sa faţă de
valorile culturii... Nici o valoare înglobată de termenul cultură nu se produce altfel decât
prin cuvânt. Generaţia tânără se integrează valoric în cultură prin cuvântul matern” [6,
p.47-48].

Astăzi valorile culturale se redefinesc la alt nivel de percepţie, în special prin

prisma universalizării şi globalizării, de aceea o cunoaştere implică şi ea o restructurare, o
mişcare spre alte dimensiuni ale orizontului valoric. Valorile se supun exerciţiului
formativ, în diverse circumstanţe ale existenţei umane, de aceea înţelegerea şi
întrebuinţarea valorilor culturale devine, treptat, o alternativă formativă destul de
influențabilă în formarea profesională a studenților.

În aceiași ordine de idei, Vl. Pâslaru susţine ideea că studiul limbii române este o
sarcină cu caracter conceptual, îndeplinirea căreia conduce la însuşirea limbii drept primul
edificiu şi exponentul de bază al culturii; cea mai firească şi mai necesară condiţie de
dezvoltare integrală a personalităţii la toate etapele învăţămîntului; forma principală a
viziunii despre lume [7, p. 78]. Dacă valorile constituie elementul central al culturii, logic
este ca şi educaţia – care este întotdeauna selectivă – să se desfăşoare tot prin raportare
la valori.

Or, afirmă M. Minder, educaţia asigură, pe lîngă formarea unei culturi generale
fiecărui educat, şi reproducţia lărgită a forţei de muncă, producîndu-se astfel şi ca un factor
social al procesului social. Cele două sfere, generală şi profesională, interacţionează,
joncţiunea omului cu societatea din care face parte realizîndu-se prin intermediul culturii,
deci acumularea şi diversificarea elementelor acesteia se răsfrînge în mod inevitabil asupra
integrării sale sociale [4, p.28]

În Tratatul de pedagogie şcolară, cercetătorul I. Nicola, în cadrul culturii generale,

distinge două niveluri:

1. Instrumental, care presupune asimilarea unor cunoştinţe, formarea unor priceperi,

deprinderi şi capacităţi, care devin mijloace în vederea asimilării şi consolidării ulterioare a
culturii generale. De ex., cititul, scrisul, diferite reguli fundamentale specifice disciplinelor
şcolare/de studiu, care sunt instrumente indispensabile pentru asimilarea ulterioară a altor
cunoştinţe;

2. Operaţional, care presupune folosirea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor şi

capacităţilor în vederea rezolvării diverselor probleme teoretice şi practice ce se ridică în
activitatea subiectului prin aplicarea lor la alte cazuri, prin elaborarea de soluţii originale,
prin concretizarea lor într-un domeniu oarecare de activitate, devenind componente ale
culturii profesionale. Din acest punct de vedere, cultura generală constituie fondul pe care
se grefează cunoştinţele de specialitate sau cultura profesională [5, p.194-195].

Cultura profesională, conform aceluiaşi autor, cuprinde sistemul de cunoştinţe,

priceperi, deprinderi şi capacităţi necesare pentru exercitarea unei profesiuni sau a unui
grup de profesiuni înrudite. Ea asigură condiţiile necesare integrării în societate prin
intermediul profesiunii. Altfel spus, profesiunea devine un mijloc al socializării umane,
oferind condiţii prielnice pentru afirmarea personalităţii [Ibid., p.196].

Cultura generală constituie baza culturii profesionale

În context, conform Planului-cadru pentru studii superioare, aprobat prin Ordinul

Ministrului Educației nr. 455 din 03.06.20.11, componenta de formare a abilităţilor şi
competenţelor generale este obligatorie şi include un curs pentru studierea la anul I, iar la
solicitare şi la alţi ani de studii, a limbii oficiale a statului de către studenţii din grupele
alolingve. În scopul facilitării inserţiei pe piaţa muncii a absolvenţilor din grupele
alolingve, pentru această categorie de studenţi se introduc la anii superiori 2-3 cursuri
(Tehnici de comunicare / Corespondenţă de afaceri etc.) cu predare în limba română.

Astfel, savanta T. Callo susține că s-a modificat scopul învăţării limbilor, deoarece
“problema se pune nu de a cunoaşte două, trei sau mai multe limbi luate izolat, ci de a
forma un repertoriu comunicativ, în care sînt antrenate toate competenţele lingvistice,
aceasta presupunînd ca studenţii să-şi dezvolte o competenţă lingvistică în baza mai multor
limbi” (1, p. 29). Aceasta este o competență indispensabilă pentru a ocupa anumite funcţii,
fiind și o condiție importantă pentru o promovare mai rapidă în cariera profesională.

Cert este faptul că acumularea cunoştinţelor profesionale în baza însuşirii limbii

române poate ameliora perspectivele de carieră a studenţilor alolingvi, iar o reformă a
mentalităţii studenților alolingvi în raport cu limba română ar trebui să devină o prioritate
în formarea culturii generale și profesionale a acestora.

Pentru realizarea obiectivului de formare a competenţei de comunicare, competență

care oferă posibilități reale absolvenților de a se încadra în viața social-economică a țării,
precum și de continuare a studiilor profesionale și de îndeplinire a obligațiunilor de
serviciu, instituțiile de învățămînt superior, în planurile de învăţămînt pentru ciclurile de
studii universitare, în grupele alolingve, au inclus cursurile: Cultura vorbirii, Psihologia
comunicării, Comunicare în afaceri, Managementul comunicării, Arta comunicării în
afaceri, Deontologia comunicării cu predare în limba română.

Or, definirea raportului cultură generală-cultură profesională include şi

comunicarea interpersonală, în care profesorul şi studentul fac parte din acelaşi grup
social, care realizează două feluri de circuite prin care se realizează comunicarea: vertical
(profesor-student) şi orizontal (studenţi-studenţi). În opinia lui John Fiske, comunicarea
este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În
consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată (3, p. 29).

În vederea realizării obiectivelor în cauză, în cadrul Universității Slavone, predarea

în limba română a cursului Cultura comunicării în grupele alololingve are menirea de a
contribui, pe de o parte, la dezvoltarea lingvistică în limba română a studenților, implicit,
asimilarea unei culturi spirituale şi dezvoltarea calităţilor general-umane; pe de altă parte,
constă în formarea unui orizont cultural şi tehnologic cu privire la o anumită profesiune,
care include dezvoltarea unor competenţe, calităţi, comportamente și aptitudini.

De menționat că, potrivit testului de diagnosticare, aplicat la începutul anului de

studiu, mulți dintre studenții alolingvi recunosc faptul că în perioada preuniversitară nu au
acumulat cunoştinţele necesare care să le asigure formarea profesională în limba română.
Totodată, foarte puțini studenți vorbesc despre implicarea sa personală în activitatea
independentă în procesul de însușire a limbii române, care este unul din factorii principali
în dezvoltarea limbajului activ. Or, efortul personal trebuie să fie pus permanent în
valoare, în caz contrar, acţiunile profesorului au puţine şanse de reuşită, în special la
nivelul învăţămîntului universitar.

Totuși, este îmbucurător faptul că majoritatea studenţilor conştientizează că limba

română îi va ajuta în cariera profesională, acest lucru indicînd, de asemenea, şi însuşirea
socială a limbii. În ceea ce priveşte necesitatea predării unor discipline de specialitate în
limbă română, consideră oportună şi necesară această cunoaştere mulți dintre studenţii
respondenți, acest indicator fiind suficient pentru predarea la anii superiori universitari a
mai multor cursuri în limba română.

În ceea ce privește comunicarea interculturală, mulți studenți au recunoscut faptul că

nu manifestă suficientă răbdare în discuție, nu sunt empatici, iar atunci cînd discută cu o
persoană de etnie străină, se limitează doar la cîteva fraze comune și puțin se interesează se
realitățile socio-culturale ale semenilor altor popoare.

Opiniile studenţilor au constituit un cadru de elaborare a direcţiilor de activitate în

vederea selectării acelor acțiuni formative care, pe lîngă faptul că ar pune în prim plan
formarea lingvistică în limba română a studenţilor alolingvi, ar lua în considerare şi
dezvoltarea sistemului lor de valori.

În context, conceptul de interculturalitate, folosit astăzi în domeniul ştiinţelor

educaţiei, implică interrelaţii lingvistice, raporturi situative şi schimburi între culturi
diferite. Activitatea de predare a cursului Cultura comunicării în grupele alololingve este
orientată spre formarea / dezvoltarea competenţelor de a percepe, identifica, stoca şi utiliza
corect anumite unităţi lexicale în activitatea verbală. Topicul situaţiilor de comunicare
formative corespunde tematicii materiei de studiu din curriculum-ul la disciplina în cauză:
Norme de etică în comunicarea orală; Normele de logică în comunicarea orală; Normele de
limbă în comunicarea orală; Cultura comunicării în scris etc.

Rezultatele obţinute ne conving că situaţia de comunicare are o mare influenţă

asupra dezvoltării lingvistice, ceea ce face studentul să se simtă mai liber în vorbire şi să-
şi modeleze propria persoană prin comportamente verbale nuanţate, oferindu-i
posibilitatea de a acţiona din partea „Eu”-lui personal, adică de a-şi realiza intenţiile
comunicative.
 Astfel, în viziunea noastră, valoarea pragmatică a studierii în limba română a
cursurilor universitare este dependentă de problema necesităţilor specifice ale studenților
alolingvi în exercitarea profesiei în limba studiată.
Totodată, utilizarea corectă a situaţiilor de comunicare încadrează efectiv
studentul în activitate, înviorează maximal aspectul general al orei practice, sporeşte
activismul şi interesul studenţilor, face ca activitatea lor să vină „din interior”, generează
interpretări noi, dezvoltă necesitatea comunicativă, stimulează dorinţa de a se afirma, de
a-şi expune opinia, promovează concurenţa verbală, realizează interacţiuni culturale
autentice, limba română fiind primul edificiu şi exponentul de bază al culturii românești.
În procesul de formare și evaluare a gradului de dezvoltare a interculturalităţii la
studenţi se iau în considerare mai mulţi indicatori, inclusiv, comunicarea cu reprezentanţii
altor etnii; includerea în activităţile interculturale; manifestarea respectului faţă de
valorile culturale ale etniilor autohtone etc.
Stabilim, aşadar, că predarea limbilor trebuie să fie un dialog intercultural.
Punerea în contrast a două limbi/culturi este mai mult decît o confruntare de fapte şi
aspecte geografice, istorice, gramaticale etc. Învăţarea unor limbi noi presupune
cunoaşterea unor structuri spirituale noi, a unor sisteme de valori, scheme de judecată şi
accepţiuni de morală; este o cerinţă dictată de nevoia consolidării componentei
umanistice a şcolii, de explorare a culturii naţionale, aceasta fiind o acţiune favorabilă
dezvoltării libere şi a personalităţii, şi a culturii naţionale.
Bibliografie:

1. CALLO, T. Educaţia comunicării verbale. Chişinău: Editura Litera+Litera

Internaţională, 2003. 148 p.
2. DASEN,P., PERREGAUX, CH., REY, M. Educaţia interculturală. Iaşi: Editura
Polirom, 1999. 203 p.
3. FISKE, John. Introduction to communication studies. Routledge, 2nd edition,1990
4. MINDER M. Didactica funcţională. Chişinău: Cartier Educaţional, 2003, 360 p.
5. NICOLA I. Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: EDP, 1996. 485 p.
6. PÂSLARU Vl. Introducere în teoria educaţiei literar-artistice. Chişinău: Museum, 2001,
312 p.
7. PÂSLARU Vl. Principiul pozitiv al educaţiei. Chişinău: Civitas, 2003, 320 p.