UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA –

SIBIU

REFERAT LA EDUCAȚIE
INTERCULTURALĂ

VALORI EUROPENE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

ROMÂNESC

INTERCULTURALITATEA

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Hudițeanu Alexandru Masterand:
Gorbănescu Andrei
 VALORI EUROPENE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC

INTERCULTURALITATEA

Societatea noastră devine din ce în ce mai complexă. Explozia circulaţiei oamenilor

şi a ideilor, multiplicarea contactelor, dispariţia frontierelor, toate acestea sunt realități evidente
cu care ne confruntăm tot mai des. Problema identităţii culturale este tot mai actuală și complexă
pentru că presupune rezolvarea de comun acord a divergențelor de orice fel. Trebuie să învăţăm
modalităţi de convieţuire în această pluralitate a culturilor. Ca membrii ai Uniunii Europene, este
impetuos să înţelegem interculturalismul ca un instrument pentru ameliorarea egalizării şanselor
şi a inserţiei optimale a populaţiilor străine, europene sau nu, în viaţa economică şi socială, punând
în practică dorinţa de întărire a drepturilor pentru toţi şi, de aici, chiar dezvoltarea democraţiei.
Multiculturalismul european trebuie privit ca pe un izvor de bogății nesecate, cu condiţia ,,să nu
diminueze sau să anuleze identitatea fiecărei culturi şi se poate converti într-un veritabil
interculturalism”1.
Fenomenul educaţional este unul social de dezvoltare, formare, construire a fiinţei
umane ca subiect al acţiunii, al cunoaşterii şi al valorilor, prin comunicare şi exerciţiu, prin
modelarea comportamentului său şi prin integrarea în activitatea şi în relaţiile sociale. 2 Educaţia
interculturală constituie „o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea
viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele
multiplicării sistemelor de valori”3. Atât minorităţile cât şi majoritatea sunt puse în situaţia de a se
tolera, a se adapta la mutaţia şi diversitatea culturală. În funcţie de multiple perspective de
referinţă, toţi indivizii pot fi minoritari, racordându-se la subcoduri culturale oarecum diferite.
Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei conduce la evitarea conflictelor
şi eradicarea violenţei. Încă de la vârsta preşcolară, copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea
de a comunica (a asculta şi a vorbi), de a lua decizii în mod democratic în cadrul grupului, de a se
implica în rezolvarea problemelor interpersonale. Cadrul didactic trebuie să acorde o atenţie
deosebită educării copiilor pentru a-şi stăpâni emoţiile primare şi a evita altercaţiile, respectul de

1
Suport curs Educație interculturală-
2
Steluța Teodorescu, Paul Popescu Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978
3
Constantin Cucoş, Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000, pg. 64
sine şi al altora, toleranţa faţă de opiniile diferite.Toleranţa înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea
şi acceptarea modului de a fi al persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată
de a nu interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup
chiar dacă noi dezaprobăm acea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau
împiedica. Tactul și priceperea cadrului didactic trebuie să-l înveșe pe elev să dăruiască pentru a
putea primi.
Este cunoscut faptul că toleranţa cere să acceptăm diferenţele individuale, oricât de
diferite ar fi de valorile noastre, să-i ascultăm pe cei care au opinii diferite şi să analizăm cu
obiectivitate argumentele acestora. Cei care au opinii diferite nu ne sunt duşmani, ci pur și simplu
au alte puncte de vedere pe care noi ar trebui să le analizăm și uneori chiar să le acceptăm. Pentru
a fi evitate neînţelegerile, copiii vor fi sprijiniţi să adreseze întrebări, să compare propriile
convingeri cu ale colegilor, să identifice similitudinile şi diferenţele între acestea.
Educaţia interculturală nu este o disciplină şcolară nouă în programa curriculu-
mlui, nici un CDȘ sau CDL, ci ,,o formă de manifestare a exotismului în cunoaştere.”4 Este un
privilegiu faptul că într-o clasă sunt copii de mai multe etnii și culturi. Învață unii de la alții și
trebuie ajutați să se accepte ușor, împrumutând obiceiuri și concepte. ,,Pentru indivizii şi grupurile
din două sau mai multe ansambluri culturale, reclamându-se de la culturi diferite sau având legături
cu acestea, numim interculturare procesele prin care, în interacţiunile pe care ei le dezvoltă, este
angajată, implicit sau explicit, diferenţa culturală pe care ei tind să o metabolizeze”5 Pentru aceasta
profesorul va implementa în clasă ideile educației interculturale prin următoarele componente:

 organizează activitatea într-un mod democratic dând astfel elevilor posibilitatea să se

exprime liber, să dialogheze ținând cont de ceilalți, lasându-i să-și asume responsabilități;
 oferă tuturor elevilor șanse egale, prin participarea la actrivități, evitând marginalizarea sau
izolarea elevilor;
 elevii din cadrul școlii, pot experimenta diverse roluri, pot identifica și analiza raporturi de
autoritate în cadrul grupului de elevi sau în cadrul instituției, pot depista abuzurile și pot
reacționa la acestea;

4
Ibidem 1, p. 24
5
Plugaru, Liviu, Mariela Pavalache-Ilie, Educaţie interculturală, Editura Psihomedia, Sibiu, 2007, p. 53
  asigură un anumit prestigiu fiecărui elev, eliminând orice urmă de manifestare
discriminatorie din comportamentul elevilor.
Și activitățile extracurriculare propuse pot viza teme ale educației interculturale, ca
de exemplu:

 participarea la diferite evenimente culturale și sărbători locale;

 organizarea de activitați sportive cu participarea tuturor elevilor, indifferent de etnie;
 invitarea în spatiul școlar a unor specialiști: Parteneriate educative cu medici nutritioniști,
cu poliție, ingineri, avocați, preoți, etc;
 utilizarea frecventă a centrelor de documentare, a bibliotecii școlare;
 activități vocale și corale: serbări susținute de elevii talentați ai școlii cu diverse ocazii; pot
aminti aici nenumăratele serbări caritabile susținute de elevi cu scopul de a-și ajuta colegii
suferinzi de boli grave;
 parteneriate cu diferite școlii din alte zone sau medii sociale;
 vizite, excursii.
Acest tip de educaţie vizează dezvoltarea unei culturi pentru toţi în spiritul
recunoaşterii deosebirilor ce există în sânul aceleiaşi societăţi. Profesorul va lucra și cu părinţii
subliniind faptul că şcoala în general, se călăuzeşte pe principii precum toleranţă, respect mutual,
egalitate și exploatează diferenţele spirituale și valorile locale. Orice valoare locală autentică
trebuie păstrată de cei ce aspiră la apropierea de cultura mondială. Copiii trebuie învăţaţi de mici
să evite tendinţele de dispreţ ale unor culturi minoritare, deosebit de interesante pentru zestrea
culturală a umanităţii.
Cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt este un proces progresiv şi complex. Primele
contacte între oameni de culturi diferite sunt însoţite de sentimentul de insecuritate, de frică, de
adversitate deschisă faţă de celălalt. Pentru cadrele didactice este esenţial să creeze relaţii pozitive
în interacţiunea dintre semeni, să favorizeze atât dezvoltarea persoanei cât şi a relaţiilor
constructive în grup, pentru a trăi sentimentul propriei identităţi.
Astfel, modul de învăţare din școală este organizat din perspectivă interculturală,
permiţând integrarea prin colaborare, comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor copii.
Deschiderea spaţiului școlii către comunitate şi specificul ei, organizarea activităților
extracurriculare cu specific intercultural dar nu în detrimentul majorităţii, urmăreşte realizarea
obiectivelor de egalizare a şanselor în educaţie.
Învăţarea interculturală este mai uşoară pentru oamenii care au fost formaţi în a-şi
dezvolta capacitatea de gândire critică, deoarece aceştia ştiu să-şi pună întrebări, să reflecteze, să-
şi evalueze punctele tari şi să-şi conştientizeze stereotipurile, reuşind astfel să găsească cea mai
bună soluţie în confruntarea cu alţi oameni de altă cultură şi/sau altă religie.
Acest tip de educație presupune învăţarea pe parcursul întregii vieţi, începând de la
vârste cât mai fragede. Odată ce, de mic, copilul ştie că nimeni nu este mai presus de nimeni şi
fiecare persoană din această lume trebuie tratată ca egală, indiferent de diferenţele aparente sau
nu, este posibil să devină un adult tolerant cu toţi cei din jur, care va accepta şi se va îmbogăţi din
varietatea culturii oamenilor de pe întreg globul pământesc. Acesta este rolul principal al
profesorilor: să ofere elevilor experienţe de învăţare care să le faciliteze familiarizarea cu cât mai
multe aspecte specifice diferitelor culturi.
Principiul abordării interculturale atât în școală cât și în societate, poate fi aplicabil,
în cel puţin două ipostaze: pe un plan sincronic și pe plan diachronic. Pe plan sincronic se
realizează o înţelegere profundă a indivizilor ce aparţin unor culturi diferite şi care trăiesc în acelaşi
prezent istoric. Referindu-ne la planul diacronic, acesta este un ,,domeniu teoretic mai puţin
abordat, dar care poate rezerva suficiente sugestii euristice chiar şi pentru ipostaza sincronică a
ipotezei interculturaliste.”6
De-a lungul istoriei sale, şi în România, precum şi în multe alte ţări din sud-estul
Europei, au avut loc confruntări de culturi, când transformări repetate i-au afectat viaţa socială,
politică şi culturală. În special Banatul şi Transilvania au acumulat o experienţă interculturală
foarte bogată. Această experienţă trebuie, totuşi, privită prin prisma noii ordini, mai precis
dezvoltarea Europei, precum şi resurgenţa conflictelor interetnice în întreaga regiune.
Redescoperirea interculturalităţii, constituie singura instanţă de reflexie colectivă
pentru identificarea unor noi instrumente de constituire a unei lumi în care diferenţele să nu mai
fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros pentru un nou tip de unitate în diversitate.
Diversitatea culturală înseamnă bogăţie şi ar trebui păstrată întocmai, dar această
diversitate nu trebuie să submineze şansele unei vieţi civice în cadrul unei civilizaţii coerente,
consolidată de solidaritatea membrilor săi.

6
Ibidem 4, p. 25
 Diferite grupuri socio-culturale trăiesc într-un spaţiu fizic comun, fără a-şi propune
în mod explicit să comunice şi să coopereze. Voinţa comună de a plasa o cultură mai presus de
puterea statului sau de interesele unui grup social unifică multiculturalismul cu universalismul
european.
Intercuturalismul implică înţelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii proprii la
care se adaugă aspectul bazat pe o informare autentică şi pe construirea curiozităţii faţă de cultura
etnică a celuilalt.
Înţelegerea adecvată a culturalismului trebuie să pornească de la viziunea diferită
pe care acesta o propune chiar asupra conceptului de cultură. Cultura există în cadrul fiecărui grup
uman. Omul, oricine ar fi, este creator de cultură. Cultura este însăţi familia, controlul politic,
explicaţia originilor şi a funcţionării universului, teoriile lor despre manipularea supranaturalului,
dar în acelaşi timp este dansul lor, cântecele, miturile şi obiceiurile străbune. Nu se consumă decât
în cadrul vieţii din interiorul grupului şi se transmite din generaţie în generaţie. Ea reprezintă pentru
membrii societăţii ceva normal de care nu-şi dau seama decât atunci când intră în contact cu diferite
culturi. Niciun om nu poate fi considerat fiinţă socială, ca membru al unei societăţi dacă nu aparţine
unei culturi.
O cultură nu se limitează doar la elementele de suprafaţă: literatură, muzică,
dansuri, obiceiuri culinare şi vestimentaţie, ci are în vedere şi concepte privind prietenia,
frumuseţea, modestia, ideile despre creşterea copiilor, modele de luare a deciziilor, de soluţionare
a problemelor, distribuţia rolurilor în relaţie, preferinţă pentru cooperare şi competiţie, etc. Ea este
parte activă a vieţii omului, îi influenţează ideile, concepţiile, speranţele, modul de a fi, modul de
a interacţiona cu ceilalţi, modul de a privi viaţa în general cu frământările şi speranţele inerente.
M. Maliţa afirma: „Dacă ne referim la funcţiunile culturilor şi ale civilizaţiilor trebuie să constatăm
că principala nevoie fundamentală la care răspunde cultura este identitatea individuală şi de grup.
Suntem cine suntem prin limba pe care o vorbim, moştenirea istorică, valorile, tradiţiile şi
obiceiurile pe care le împărtăşim, prin creaţia literară, artistică şi filosofică în care ne-am format”.7

La intersecţia dintre culturi apare interculturalitatea. Ea poate deveni o finalitate

atunci când sunt sesizate transformările nefireşti sau comportamentele nefaste la acest nivel de
intersectare a culturilor.

7
Malita, M., Zece mii de culturi, o singură civilizatie, Editura Nemira, Bucuresti 1998, p. 37
BIBLIOGRAFIE

1. Bonta, Elena, Conversaţia-Ipostază a interacţiunii verbale, Editura Alma Mater,

Bacău, 2004
2. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Compendiu de studii pedagogice, Iaşi, 1996,
3. Cucoş, Constantin, Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura
Polirom, Iași, 2000
4. Malita, M., Zece mii de culturi, o singură civilizatie, Editura Nemira, Bucuresti
1998
5. Plugaru, Liviu, Mariela Pavalache-Ilie, Educaţie interculturală, Editura
Psihomedia, Sibiu, 2007
6. Steluța Teodorescu, Paul Popescu Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura
Albatros, București, 1978
7. Suport curs Educație interculturală