PRIMI PAŞI SPRE INTERCULTURALITATE

Interculturalitate şi multiculturalism
Există o mulţime de definiţii ale culturii. Marea varietate a acestora a fost semnalată încă din anul 1950 de
către A.L. Kroeber şi C. Kluckhohn care au făcut totodată şi critica lor. De atunci şi până astăzi numărul lor a
crescut şi mai mult, iar conţinutul lor s-a diversificat, scăpând parcă de sub orice control. În aceste condiţii, a
încerca să faci ordine în acest domeniu, adică a definiţiei propriu-zise a culturii, este o sarcină foarte grea,
dacă nu chiar imposibilă.
O definiţie a culturii poate fi: modul de viaţă propriu unui grup de oameni, în circumstanţele unui
anumit mediu înconjurător, creat de om şi format din produsele materiale şi non-materiale
transmise de la o generaţie la alta.
Edward B.Taylor, în lucrarea lui “ Primitive Culture “ , spune că cultura este “ un întreg deosebit de complex,
ce include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul, şi alte capacităţi şi obişnuiţe acumulate de om
ca un membru al societăţii “. După părerea lui Zdenek Salzmann, cineva ar putea adăuga la această listă
organizarea politică, obiectele materiale fabricate de om, limba, religia şi multe alte caracteristici ce disting o
societate umană de alta. Însă a încerca să defineşte cultura, făcând lista tututor componentelor, este o sarcină
imposibilă.
Astăzi relaţiile dintre ţări şi culturi se dezvoltă fără încetare. Călătoriile, schimburile comerciale, turismul,
congresele ştiintifice sau profesionale multiplică ocaziile de contact între culturi. Mass-media, în special
televiziunea, afişează imagini, informaţii şi producţii artistice din cele mai diverse ţări. Cu toate acestea, în
lumea agitată în care trăim, forma cea mai răspândită a conflictelor este aceea de conflict intercultural. 
Fiecare dintre noi are dreptul să ştie cum să se înteleagă cu persoane care aparţin unor culturi diferite, cum să
rezolve problemele care decug din această diferenţă şi să ştie cum să supravieţuiască într-o cultură care nu e
identică cu a sa. 
Ca şi cetăţeni ai secoului XXI nu mai avem posibilitatea să alegem dacă dorim sau nu să trăim într-un mediu
multicultural!

Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere

firească a raportului ,,eu-celălalt”şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor
culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea polarităţii
superior-inferior.
Deasemenea presupune promovarea unor politici şcolare care să permită egalizarea şanselor în
educaţie şi a unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse
pedagogice. Şcoala este principalul spaţiu al învăţării pluralităţii culturale prin preţuirea diversităţii, a
notei distincte aduse de cultura fiecărui actor social participant. Ea trebuie să formeze deprinderea
preţuirii valorilor pluriculturale, nu există valori superioare şi inferioare, ci există valori specifice care
trebuie judecate. În şcoală este necesară ,,modelarea” orgoliului etnic al majorităţii şi întărirea încrederii
în sine a minorităţii.
Educaţia interculturală nu trebuie să se limiteze în mod exclusiv la transmiterea unor conţinuturi
specifice în cadrul unei discipline particulare, consolidarea abordării sale interdisciplinare este
fundamentală; nu poate fi concepută doar pentru mediul şcolar, ci şi în legătură cu extraşcolarul (familie,
grupuri sociale, instituţii, comunităţi, mass-media). Se remarcă şi o schimbare a rolului profesorului,
care depăşeşte funcţia de a comunica modele şi programe, acesta trebuind să acorde o mai mare atenţie
spiritului de iniţiativă şi creativităţii, centrarea întregii acţiuni fiind pe elev.
Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei conduce la evitarea conflictelor şi eradicarea
violenţei. Încă de la vârsta preşcolară, copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea de a comunica (a
asculta şi a vorbi), de a lua decizii în mod democratic în cadrul grupului, de a se implica în rezolvarea
problemelor interpersonale. Educatoarea trebuie să acorde o atenţie deosebită educării copiilor pentru a-
şi stăpâni emoţiile primare şi a evita altercaţiile, educării respectului de sine şi al altora, toleranţa faţă de
opiniile diferite.Toleranţa înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea modului de a fi al
persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu interzice, a nu împiedica, a nu
interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup chiar dacă noi dezaprobăm acea purtare şi
avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.
Este cunoscut faptul că toleranţa cere să acceptăm diferenţele individuale, oricât de diferite ar fi
de valorile noastre, presupune să-i ascultăm pe cei care au opinii diferite şi să analizăm cu obiectivitate
argumentele acestora, să nu considerăm că cei care au opinii diferite sunt duşmanii noştri, să ne
susţinem propriile opinii cu argumente solide, să acceptăm că, uneori, opiniile noastre pot fi greşite, să
acceptăm că, uneori, opiniile celorlalţi pot fi valoroase. Încă de mici, copiii trebuie „antrenaţi” să asculte
„povestea” altui copil fără să emită judecăţi, să-şi prezinte propria „poveste” nealterată şi fără frica de a
fi judecat de ceilalţi. Pentru a fi evitate neînţelegerile copiii vor fi sprijiniţi să adreseze întrebări, să
compare propriile convingeri cu ale colegilor, să identifice similitudinile şi diferenţele între acestea.
Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii
deosebirilor ce există în sânul aceleiaşi societăţi. Educatoarea va continua munca cu preşcolarii şi în
rândul părinţilor subliniind faptul că grădiniţa, şcoala în general, se călăuzeşte pe principii precum
toleranţa, respectul mutual, egalitatea sau complementaritatea valorilor, exploatează diferenţele
spirituale şi valorile locale. Orice valoare locală autentică trebuie păstrată de cei ce aspiră la apropierea
de cultura mondială. Copiii trebuie învăţaţi de mici să evite tendinţele de dispreţ a unor culturi
minoritare, deosebit de interesante pentru zestrea culturală a umanităţii.
Cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt este un proces progresiv şi complex. Primele contacte între
oameni de culturi diferite sunt însoţite de sentimentul de insecuritate, de frică, de adversitate deschisă
faţă de celălalt.
Pentru cadrele didactice este esenţial să creeze relaţii pozitive în interacţiunea dintre semeni, să
favorizeze dezvoltarea persoanei cât şi a relaţiilor constructive în grup, pentru a trăi sentimentul propriei
identităţi.
Impunerea pe plan educativ a unor strategii eficiente de realizare a educaţiei interculturale se
poate realiza începând cu nivelul ,,zero”, acela al creării unui curriculum intercultural. Iată câteva
direcţii pe care acesta se poate axa:
-pătrunderea diversităţii etnice şi culturale în tot mediul înconjurător;
-preţuirea diversităţii;
-întărirea şi afirmarea propriei identităţi;
-introducerea conţinuturilor etnice şi a diferenţelor culturale în învăţământ;
-recunoaşterea sărbătorilor şi a festivităţilor specifice grupurilor etnice;
-folosirea diferitelor experienţe în învăţare;
-recunoaşterea succeselor şi a contribuţiilor membrilor unui grup;
-valorificarea în curriculum a resurselor comunităţii locale;
-antrenarea tuturor copiilor în studiul continuu al comunităţii locale;
-interpretarea succeselor şi a performanţelor din perspectiva valorilor unui grup.
Realizarea unor activităţi interculturale vizează formarea unor conduite interculturale:
a) deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit;
b) aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin;
c) acceptarea celuilalt ca fiind ,,altul”;
d) trăirea situaţiilor ambigue,ambivalente;
e) alungarea fricii faţă de altul;
f) capacitatea de a pune în aplicare propriile norme;
g) capacitatea de a realiza repere etno şi sociocentriste.
Preşcolarii sunt materialul cel mai uşor de ,,prelucrat”, dacă educatoarea nu are prejudecăţi, dacă
există pasiune, convingere, dragoste şi o preocupare permanentă de a pune în valoare tot ce are mai
valoros un grup etnic.