Referatul conține necesitatea integrării educației pentru toleranță în școală, educarea elevilor în

spiritul toleranței și a respectului. Educația pentru toleranță, un nou tip de educație, poate fi
integrată prin intermediul disciplinelor ce aparțin ariei curriculare ”Om și societate”, poate fi
studiată ca disciplină opțională sau prin activități extrașcolare desfășurate cu elevii. Utilizarea
unor metode de învățământ adecvate, precum și îmbinarea celor tradiționale cu cele moderne în
educarea elevilor prin toleranță și contribuția noastră, a cadrelor didactice, au efecte benefice în
ceea ce privește tolerarea reciprocă a elevilor și combaterea violenței în școală.

Toleranţa ar putea însemna faptul de a recunoaşte şi a accepta modul de a fi al altor

persoane sau grupuri, adică faptul de a nu interzice, a nu împiedica şi a nu interveni în
comportamentul respectivei persoane sau a grupului. Este vorba de respectarea libertăţii celuilalt,
a modului său de a gândi, simţi şi acţiona, a convingerilor sale.
Deosebirea fundamentală dintre toleranţă şi indulgenţă constă în faptul că indulgenţa ar
putea fi privită ca un exces de toleranţă, în sensul că, din dorinţa de a nu se leza specificitatea
nimănui, se permite, în numele toleranţei, încălcarea oricărui principiu moral.
Noile alternative educaţionale îşi vor găsi aplicabilitate şi condiţionate de un discernământ
sănătos pot oferi soluţii optime pentru veritabila educaţie completă şi modernă.
Sunt chiar frecvente conflictele între un anumit elev şi profesor, dobândind în viziunea
celor mai mulţi, caracterul unei „probleme personale”. Adolescenţii devin şi mai necruţători,
pretind să li se ofere posibilitatea de exprimare, de dezbateri legate de temele lecţiilor. Cum
trebuie înţeleasă aici toleranţa ? Acceptarea compromisului oricând şi oriunde este o cale tristă,
iar înţelegerea tradusă prin indiferenţă la tot ce e abatere şi lipsa sancţionării juste nu şi-ar atinge
scopul . Elevii ocupă imediat terenul lăsat liber şi aduc în favoarea lor un răspuns la replică
formulat în mod explicit ca un reproş : „Dacă nu e nici o ordine, de ce unul dintre noi ar face
excepţie ? ’’O toleranţă controlată, corelată cu personalitatea deschisă, dar puternică a
profesorului ar putea stăvili din agresivitatea vârstei . Atitudinea poliţienească ar fi ridicolă şi
infructoasă, vizând un adolescent de optsprezece ani . Necesitatea de autoafirmare şi de tratare
de pe un plan apropiat este mai viu resimţită acum, comparativ cu perioadele anterioare. A oferi
elevului adolescent dreptul la opinie, la susţinerea propriilor idei fără impertinenţă constituie o
alternativă ce-şi dovedeşte eficienţa . Să încurajeze discuţia, să nu refuze să recunoască
temeinicia opiinilor elevilor, să recunoască propriile înfrângeri sunt dovezi de înţelegere justă a
personalităţii elevului adolescent. Indulgenţa nu trebuie însă să degenereze în favoritisme sau să
încarce cu sentimente de frustrare pe cei rămaşi în afara „graţiei”.
Educaţia pentru toleranţă poate beneficia de aportul mai multor discipline de
învăţământ. Iată câteva dintre ele:
 cultura civică: presupune favorizarea acţiunilor de identificare şi respectare a
diversităţii, de respectare a drepturilor celorlalţi prin analogie cu drepturile proprii,
armonizarea individualităţii cu grupul, promovarea toleranţei ca atitudine activă;
 Istoria, poate realiza această cerinţă prin punerea accentului pe convieţuirea paşnică
dintre diferite etnii şi popoare, pe iniţiativele de pace. Din prisma toleranţei ar putea fi
privite diversele orânduiri social – politice care au marcat evoluţia omenirii, documentele
care reglementau, în diversele epoci, conduitele indivizilor, diversele tipuri de dictaturi,
împreună cu doctrinele lor intolerante, modul cum s-au constituit diverse organizaţii
internaţionale, viaţa şi activitatea unor personalităţi care au luptat pentru respectarea
drepturilor omului.
  Religia are la bază principiul unităţii fundamentale a spiritului religios, principiul
neutralităţii confesionale, principiul toleranţei care înseamnă acceptare.
 Filosofia, disciplină cu vocaţie complexă, poate dezvolta la elevi spiritul toleranţei,
abordând şi problematica drepturilor omului şi a egalităţii dintre oameni.
 Geografia îşi manifestă potenţialul formativ mai ales în ceea ce priveşte educaţia
interculturală şi pentru acceptarea diversităţii.
 Consilierea şi orientarea, prin realizarea unor activităţi în cadrul cărora elevul să fie
ajutat să se cunoască pe el însuşi şi să-şi îmbunătăţească imaginea de sine.
Metode susceptibile de a fi aplicate pentru educarea elevilor în spiritul toleranţei:
 Expunerea, poate fi utilizată şi când li se prezintă elevilor unele elemente de ordin
istoric, sau referitoare la drepturile omului, la democraţie, la nediscriminare.
 Problematizarea are ca nucleu o situaţie-problemă, având ca temă necesitatea limitării
toleranţei, conflictele valorice, infirmarea unor stereotipuri.
 Dezbaterea, având drept cerinţă esenţială desfăşurarea unei discuţii la care să participe
toţi elevii, pe teme ca: necesitatea toleranţei în societatea actuală, limitele toleranţei,
documente ONU, prezenţa unor stereotipuri în societate şi efectele lor asupra relaţiilor
interumane.
 Studiul de caz, având drept punct de pornire manifestări de intoleranţă, discriminare sau
excludere, situaţia în care s-au confruntat şi se confruntă persoanele sau categoriile de
persoane supuse marginalizării, exemple de bune practici.
 Jocul de rol
 Brainstorming-ul
 Linia valorilor
 Eseul
 Proiectul
 Portofoliul

Activităţile extraşcolare pot contribui şi ele la realizarea acestei dimensiuni a educaţiei.

Întâlniri ale elevilor cu anumiţi invitaţi: specialişti şi activişti în domeniul drepturilor
omului, reprezentanţi ai ONG–urilor, persoane aparţinând unor minorităţi naţionale, persoane cu
disabilităţi, reprezentanţi ai asociaţiilor persoanelor cu deficienţe, reprezentanţi ai diferitelor
culte religioase.
Clubul drepturilor omului, unde s-ar putea organiza activităţi cu participarea unor invitaţi,
precum şi alte dezbateri pe tema drepturilor omului.
Întâlniri cu elevi aparţinând altor popoare, altor rase sau altor culturi.
Voluntariatul.
Colaborarea cu revista şcolii sau cu presa locală.
Celebrarea Zilei Internaţionale a Toleranţei.
În calitate de cadru didactic, pot contribui la educarea elevilor în spiritul
toleranţei prin:
 Afişarea într-un loc vizibil din clasă a principiilor care stau la baza toleranţei;
 Sărbătorirea Zilei Internaţionale a Toleranţei;
 Întâlniri ale elevilor cu anumiţi invitaţi: specialişti şi activişti în domeniul drepturilor
omului, reprezentanţi ai ONG–urilor, persoane aparţinând unor minorităţi naţionale,
persoane cu disabilităţi, reprezentanţi ai asociaţiilor persoanelor cu deficienţe,
reprezentanţi ai diferitelor culte religioase;
  Concurs ,,Să fim toleranţi!”;
 Iniţierea de activităţi care au în vedere sprijinirea persoanelor aflate în dificultate;
După părerea mea, acţiunea educativă pentru promovarea în cât mai mare măsură a
toleranţei în rândul viitorilor cetăţeni, ar trebui concepută şi realizată în mod unitar, la nivelul
tuturor şcolilor, fie sub forma unui opţional, fie ca un proiect educativ naţional, cu popularizarea
rezultatelor în presa naţională.

Bibliografie
• Cucoş, C.: Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi
• Marcus, S.: Componenta didactică, Ed. All, Bucureşti
• Şchiopu, U (1997): Dicţionar de psihologie, Ed. Babel, Bucureşti

Educarea prin toleranță

4 februarie 2019 • Valentina-Irina Constantin • Școala Gimnazială Nr. 2 Piatra-Neamț (Neamţ) •
România

Mediul şcolar îi ajută pe copii să se adapteze lumii prin ştiinţă şi cunoaştere. Educabilul trebuie
învăţat să respecte propriile valori, dar şi pe ale altora. Şcoala trebuie să primească toţi copiii,
indiferent de condiţia lor fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică.

„Toleranţa este o atitudine ce reprezintă deschiderea şi respectul pe care le manifestăm faţă de

diferenţele dintre oameni, de orice natură ar fi ele. La fel ca toate atitudinile se transmite în mod
subtil. Copiii trebuie ajutaţi să devină persoane tolerante. De la vârste mici, copiii imită
comportamentele celor din jur, dezvoltându-şi valori proprii. Nici o vârstă nu este prea mică pentru a-
l ajuta pe copil să fie tolerant.”

Comoara noastră sunt copiii şi ne revine responsabilitatea de a-i creşte şi educa. „A creşte copii e
un lucru riscant, căci reuşita depinde de multă trudă şi grijă, iar nereuşita întrece orice durere”.
(Democrit) De aceea, dascălul trebuie să manifeste toleranţă în interacţiunea cu copiii.

Mijloacele moderne – televiziunea, calculatorul – care intervin în viaţa copilului de la vârste fragede
ne provoacă dificultăţi atât nouă cât şi părinţilor. Suntem mereu atenţi să observăm fiecare mişcare
a copilului şi să reacţionăm imediat, să luăm măsuri, dar uităm uneori că acesta are dreptul de a
primi educaţie, de a-şi dezvolta capacităţile în condiţii de libertate şi demnitate, de a fi crescut în
spiritul înţelegerii, toleranţei, prieteniei, respectului.

De la constituirea grupului şcolar, împreună cu elevii am elaborat un cod de reguli al clase, afişat la
loc vizibil, care cuprinde regula şi avantajele respectării ei.
1. Dacă ne ajutăm la nevoie, nu pierdem timp!
2. Dacă vorbim pe rând şi ascultăm cu atenţie, este linişte şi vom învăţa uşor!
3. Dacă păstrăm ordinea şi curăţenia, ne vom găsi cu uşurinţă lucrurile!
4. Dacă îmi respect cuvântul, îţi respect părerea, vom deveni prieteni adevăraţi!
5. Dacă împreună găsim soluţii pentru orice problemă,eliminăm conflictele!
6. Dacă lucrăm în echipă, ne bucurăm împreună!

Aceasta ne-a ajutat să creăm un climat plăcut de lucru, bazat pe respect reciproc şi înţelegere.

Având în vedere că lucrăm cu clase de copii eterogene, iar în grupul şcolar apar diferenţe fizice,
psihice, sociale, ne bazăm activitatea pe un set de principii prin care încercăm să creăm un mediu
tolerant, propice dezvoltării, să acordăm şanse egale în educaţie tuturor copiilor. Întâlnim în grupurile
cu care lucrăm copii care necesită o atenţie specială, pentru că au probleme, e drept nu foarte
grave. Am realizat integrarea activă şi eficientă în grupul clasei, de cele mai multe ori prin joc. În
toate activităţile am încercat să antrenăm fiecare copil, să-i stimulăm pe cei timizi să se afirme, să-i
ajutăm pe cei cu tulburări de limbaj sau comportamentale, pe cei ce nu se pot concentra decât
pentru scurt timp.

Am apelat la învăţarea individualizată pentru că există tendinţa ca aceşti copii să fie izolaţi de restul
colectivului. Această strategie vizează contribuţia fiecăruia adusă situaţiei de predare-învăţare:
propriile experienţe, atitudini, calităţi, abilităţi. Impune utilizarea unui material didactic variat(fişe,
dicţionare, atlase, scheme, grafice, tabele, etc.), familiarizează elevii cu tehnici de muncă
independentă, valorifică experienţa anterioară, se poate adapta stilurilor proprii de învăţare, respectă
ritmul individual, stimulează spiritul de echipă, asigură corelarea intereselor cu obiectivele
curriculare, stimulează încrederea în sine, elevul participă la evaluarea propriei munci, fiind evaluat
în raport cu el însuşi. Elevul şi cadrul didactic se influenţează reciproc, construiesc împreună, iar la
baza acestui tip de învăţare stau principiile toleranţei şi echităţii.

Materialul de studiu poate fi organizat astfel:

a) toţi elevii primesc aceleaşi sarcini;
b) pentru aceeaşi temă cerinţele sunt diferenţiate:
– sarcini identice, timp diferit;
– sarcini diferite, dar acelaşi timp;
– sarcini diferite, timp diferit;
– sarcini diferite după posibilităţile copiilor
– sarcini identice de dificultate progresivă

Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare influenţează interacţiunea directă şi formarea

deprinderilor interpersonale şi de grup, formarea răspunderii individuale, interdependenţa dintre
membrii grupului. Favorizează cunoaşterea reciprocă dintre elevi, înţelegerea şi acceptarea,
integrarea în grup.

Literatura pentru copii abundă în teme în care eroii pozitivi dau dovadă de toleranţă, cooperare,
iubire de semeni, curaj, responsabilitate. În parcurgerea textelor literare am folosit metode activ-
participative care au pus elevii în situaţia de a coopera pentru realizarea sarcinilor. Mozaicul, cubul,
explozia stelară, predarea – învăţarea reciprocă, brainstormingul, turul galeriei, au sprijinit integrarea
tuturor în activitate, exprimarea liberă a ideilor, comunicarea, asumarea rolurilor, i-au învăţat să
colaboreze, să asculte şi să respecte părerile celorlalţi, să accepte diversitatea.

Apariţia unor situaţii problematice a determinat de fiecare dată, cooperarea şi participarea tuturor
partenerilor la găsirea soluţiilor.

Metoda învăţării în grupuri mici se bazează pe principiul întăririi coeziunii grupului prin
interacţiunea dintre membrii săi, accentuând ideea că scopul şi succesul grupului pot fi atinse
numai dacă toţi membrii echipei se implică în activitate.

În rândul metodelor interactive utilizate s-a aflat jocul de rol care se bazează pe ideea că se poate
învăţa nu numai din experienţa directă, ci şi din cea simulată. Jocul pune participanţii în ipostaze
care nu le sunt familiare tocmai pentru a-i ajuta să înţeleagă situaţiile respective şi pe alte persoane
care au puncte de vedere, preocupări şi motivaţii diferite. Punând elevii să relaţioneze între ei, jocul
de rol îi activizează din punct de vedere cognitiv şi afectiv, iar interacţiunile dintre participanţi permit
autocontrolul conduitelor, comportamentelor, dar şi al achiziţiilor, înlăturarea pornirilor negative,
dominatoare.

Utilizarea jocului de rol a condus la stimularea dialogului, posibilitatea de a explora şi lărgi orizontul
cunoaşterii şi de a-şi forma deprinderi,dezvoltarea capacitatăţii de evaluare a atitudinilor partenerilor
şi adoptarea unui comportament adecvat, a capacităţii de evaluare a propriilor acţiuni, de înţelegere
şi de învăţare din situaţia simulată,cultivarea sensibilităţii faţă de oameni şi de probleme, rezolvarea
pozitivă a situaţiilor problemă,formarea spiritului de echipă.

Din studiul textelor literare, elevii au înţeles că trebuie să se ajute, să aprecieze ajutorul pe care îl
primesc, să fie mai toleranţi.

Ca formator, cadrul didactic este un exemplu pentru elevii săi. El trebuie să găsească modalităţi de
promovare a toleranţei în rândul acestora. Noi am identificat câteva:

 Prin ceea ce faci determină copilul să se simtă important, în siguranţă, iubit!

 Ajută copilul să se descopere pe sine, creând situaţii în care să-şi exprime calităţile!
 Creează ocazii în care elevii să ofere ajutor!
 Creează oportunităţi de învăţare despre locuri, oameni, culturi noi!
 Arată copiilor perspective diferite prin prezentarea de cărţi, cântece, evenimente culturale,
sărbători naţionale şi internaţionale!
 Implică-te când apare un comportament intolerant!
 Dezvoltă abilităţi de negociere de rezolvare a problemelor, situaţiilor de criză!
 Oferă modele de toleranţă şi respect!
Deci, trebuie să tolerăm ca să fim toleraţi, să respectăm ca să fim respectaţi, să oferim libertate ca
să fim liberi, să iubim ca să fim iubiţi.

Toleranţa trebuie privită ca o virtute şi nu ca o obligaţie.

Bibliografie:
Boboc, I. – 2002, „Managementul educational” – EDP, Bucuresti.
Cucoş, C. – 1999, “Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade”, Editura
Polirom.
Neamtu,C. A. Ghergut, A. – 2000, „Psihopedagogie speciala”,Polirom, Iaşi.
Vrasmas , T.- 1999,“Şcoala şi educaţia pentru toţi”, Editura Miniped, Bucureşti.
În 1995, UNESCO a proclamat data de 16 noiembrie drept Ziua Internaţională a Toleranţei,
pentru ca oamenii să conștientizeze pericolele intoleranţei, iar în anul următor Adunarea
Generală a ONU a invitat ţările membre să sărbătorească în fiecare an această zi, prin
acţiuni de promovare a toleranţei şi păcii.
Astăzi, opinia publică este mobilizată, pentru că "Intoleranţa nu va fi tolerată"
Declaraţia principiilor toleranţei
În 1986 reprezentanţii UNESCO reuniţi la Paris au enunţat Declaraţia principiilor
toleranţei care o definea ca "responsabilitatea care susţine respectarea drepturilor
omului, a pluralismului, democraţiei şi a statului de drept, ca atitudinea activă de
recunoaştere a acestor valori şi ca o virtute care face ca pacea să fie posibilă, înlocuind
cultura războiului cu cea a păcii".
În esenţă, toleranţa nu înseamnă nici indulgenţă, nici indiferenţă, ci respectul şi
aprecierea diversităţii culturale şi a formelor ei de expresie, a opiniei contrare, a
deciziilor altor oameni, grupuri, popoare sau religii. Toleranţa recunoaşte drepturile
universale ale omului şi libertăţile fundamentale şi asigură supravieţuirea comunităţilor
mixte în orice regiune a lumii.
Declaraţia UNESCO susţine că toleranţa nu este doar o datorie morală, ci şi o cerinţă
politică şi legală pentru indivizi, grupuri sau state.
Situează toleranţa în relaţie cu instrumentele internationale privind drepturile omului
ratificate în ultimii 50 de ani şi subliniază că statele trebuie să adopte noi legi pentru a
asigura egalitatea de şanse în societate.
Nedreptatea, violenţa, discriminarea şi marginalizarea sunt forme ale intoleranţei.
Educaţia pentru toleranţă trebuie îndreptată împotriva fricii şi excluziunii şi către dezvoltarea
capacităţii tinerilor de a judeca liber şi independent.
Diversitatea religioasă, lingvistică, culturală şi etnică nu trebuie să fie pretext al conflictelor,
ci să îmbogăţească viaţa noastră comună.
În 1995, când a fost a proclamată data de 16 noiembrie drept Ziua Internatională a
Toleranţei, UNESCO identificase 16 tratate, convenții, declarații și recomandări, toate
legate de nevoia de toleranță, relevante și obligatorii și astăzi.
Toleranţă vs. intoleranţă
Cuvântul toleranţă nu este un termen al lumii moderne, el provine din latina Romei antice,
unde tolerare înseamnă a suporta şi se referea, că şi astăzi, la respectul faţă de celălalt.
Termenul a fost folosit şi în lumea creştină a Evului Mediu, când existau instanţe ale
toleranţei, se emiteau indulgenţe, edicte sau bule papale, apoi a fost folosit de umaniştii
Renaşterii, pentru care valorile şi virtuţile umane erau principii de căpătâi şi se vorbea
despre toleranţă civilă şi religioasă. S-au dat chiar legi care priveau toleranţa religioasă în
Regatul Angliei şi în Franţa, apoi Revoluţia franceză a adus prima Declaraţie a drepturilor
omului, iar în SUA Primul Amendament la Constituţie a interzis îngrădirea libertăţii de
exprimare. Şi procesul de legiferare a libertăţii religioase sau a drepturilor omului a
continuat.

Dar şi alte religii ale lumii s-au afirmat tolerante.

În islam, Tolerant este chiar unul din numele lui Allah, iar exegeţii moderni ai islamului
consideră Coranul sursă a toleranţei religioase.
Religia hindu sau budismul arată de asemenea toleranţă.
Dicţionarele ne spun astăzi că toleranţa este capacitatea de a recunoaşte şi respecta
convingere altora, înseamnă îngăduinţă, indulgenţă, răbdare, şi se poate exprimă la orice
nivel: de la individ, la stat.
Constituţii, legi, declaraţii universale, tratate internaţionale, convenţii şi recomandări fac apel
sau chiar obligă la toleranţă, dar există încă războaie, terorism, crime împotriva umanităţii,
epurare etnică, discriminarea minorităţilor şi a imigranţilor şi o multitudine de alte abuzuri
împotriva fiinţelor umane, adică intoleranţă.

Există însă şi: legi şi politici responsabile, internaţionale, naţionale sau ale administraţiilor
locale.
Există multiculturalism civilizat, dezvoltare durabilă, solidaritate şi voluntariat şi există şi cei
mai buni gardieni: educaţia continuă pentru toleranţă şi pace, societatea civilă atentă la
drepturile omului şi presă liberă şi responsabilă.
Toleranţa şi intoleranţa sunt în toate faptele noastre de viaţă, ale copiilor, tinerilor şi
adulţilor, de la jocul din grădiniţe, până la jocul marilor puteri, în familie, circulaţia pe stradă,
convieţuirea vecinilor, în milioanele de procese din tribunale, în toate instituţiile publice.
Nevoia de toleranţă ne este foarte clară, dar astăzi opinia publică este mobilizată în
favoarea educaţiei pentru toleranţă şi pentru a ne reamini că trebuie să ne şi îndeplinim
obligaţia de a fi toleranţi şi, poate, cel mai bun slogan al zilei ar fi "Intoleranţa nu va fi
tolerată!"

Nu ştiu ce ar trebui să înţelegem mai degrabă prin „toleranţă”: să fie vorba de un sentiment, de o
stare de spirit, de o judecată, de o trăsătură de personalitate, de o atitudine sau un comportament
uman?

Poate că „toleranţă”, sau opusul acesteia, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca
emoţiile, trăirile, credinţele, judecăţile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o
rețea de cauze şi efecte inter schimbătoare şi în continuă devenire.

„A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea)
lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicţionarul său, A. Scriban, în 1939.
Deşi atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuţile
cardinale ale creştinismului, religie a iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel. În numele acestor
valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiţi şi acuzaţi de erezie. John Locke
va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar Voltaire un
cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763.

Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” (și aici fac aluzie la Voltaire) nici cu
nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgenţa, nici cu îngăduinţa spiritelor moi sau indiferente,
pentru că „toleranţa” se naşte dintr-o lungă şi migăloasă şlefuire raţională a impulsului primitiv de
manifestare, sub diverse forme, a agresivității. Este opera supraeului, adică a conștiinței, privind
modul de a ne judeca semenii. În numele umanului și umanismului (în sens larg), toleranța ne înalţă,
ne înnobilează și ne desăvârşeşte moral ca persoană.

Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi

intransigentă, aşa cum întâlnim la personalitățile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficienţă şi cu
duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranţă de sine asupra adevărului,
cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul
tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanţa ideilor ce îi răsună, mesianic, în cap.

În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi
agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, șansele înţelegerii, ale negocierii sau
compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici
molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivaţie îl mână: o exagerat de bună imagine de sine,
autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, dispreţul pentru diferenţă sau propensiunea spre
fanatism?

Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde pentru că nu pot transforma lozincile în
argumente, urletele în voce temperată, ura pentru cei diferiţi în compasiune. Altminteri, iată marea
lecţie a lui Voltaire: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous
puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi
să le puteţi exprima.) Cam așa ne vorbea și Ion Rațiu despre atitudinea democratului…

TOLERANȚA
Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, și a trecut de la treapta de formulă
nouă și revoluționară la banalitatea cea mai comodă. Anatole France vorbește despre unul care ani de
zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-și numele repede la control: răposatul Scribe
(feu Scribe)! În felul acesta circulă, îndelung și sigur, idei − cuvinte adică de un indiscutabil
prestigiu.

Nu-mi dă în gând să arunc toleranța printre ideile răposate. Dar cu cât mai intens circulă o idee, cu
atât îmi pare mai naturală trebuința de a-i preciza valoarea prin control. Iată două documente de o
claritate scandaloasă.

„Sunt acum la modă oarecare idei noi pe care eu nu le pot aproba, pe care nu le voi aproba niciodată.
Țineți-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt bune; cu dânsele au trăit strămoșii, și le-a mers bine, de ce
n-am trăi și noi tot așa?… Cine mă slujește trebuie să predea în școală ce poruncesc eu. Cel care nu
poate sau nu vrea, sau îmi vine cu idei noi, acela să plece, sau eu îl voi îndepărta.”

Împăratul Franz al Austriei vorbea așa către profesorii liceului din Laibach la începutul secolului
trecut. Astfel se înțelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă cu cetățenii, fără înconjur. Cu vreo
cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa-Weimar amenința cu o jumătate de an temniță pe
supușii care „discutau” prea mult… Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu atât autoritatea se
arată mai categorică și drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relațiile între puterea
supremă și cetățeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca și orice ordonanță autocratică
poruncește cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînțelege imperativul: poartă-te
așa cum îți ordon, ori, de nu, întrebuințez contra ta violența.

Deosebirea stă în cuprinsul însuși, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. Autoritate tolerantă este
o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granița pozitiv determinată a toleranței, și e
exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, și
lesne se strecoară în sufletul oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp și voință să ne
mântuim, odată pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Așteptarea aceasta este o iluzie adâncă
și adânc naivă a mulțimilor moderne. Iluzia aceasta este fără îndoială indispensabilă pentru lupta pe
care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca să înlocuiască o sumă de constrângeri
vechi și tot mai nesuferite cu altele, nouă și tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii să nu ne
împiedice de a vedea că ideea toleranței este o limită după care se orientează voința noastră fără să o
poată atinge vreodată.

E clar: invocarea toleranței, în domeniul politic și social, este adesea o cochetărie de esență ori naivă,
ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo sunt în prezență raporturi de putere, prin urmare de voință, lucrul
se încheie totdeauna într-o intransigență oarecare, inaccesibilă argumentării logice, și sfârșește dar cu
intoleranță, fiindcă intoleranța i-a fost originea. Este aci în joc contradicția elementară a vieții
practice: premisele sunt imperative de voință și sentiment, iar de asemenea premise omul leagă
„demonstrații” în formă logică − leagă demonstrații atunci când nu poate face altfel, când adică e
împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voința lui curată. Între voința pură și argumentare se încheie
totdeauna și natural legături nesincere. De aceea promisiunea de a „înțelege” și „respecta” opinii
deosebite de ale noastre nu trebuie dată ușuratic. Invocarea toleranței, cuvânt plin de farmec idilic,
cere specială prudență − dacă lăsăm la o parte cazul de vicleșug pe de-a întregul.

Toleranța este condiția dintâi pentru ca să devie reală și simțită libertatea, bunul neprețuit la care
visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ține lumea civilizată, nu visează toleranța fără
înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei dictatoriale, face cu deosebire ingrată situația apostolilor
pasionați și naivi al acestui fermecător ideal. Câtă vreme lupta de interese, între clase și deci între
indivizi, va rămâne așa de aspră cum este de zece ani încoace, toleranța va întâmpina, în practică cel
puțin, la fiece pas, ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt istoric
chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, și
interesele sunt intolerante.

Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele. „Tout ce qui est pouvoir est stupide”, zicea, naiv
și ursuz, Flaubert. Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esență, irațional: orice
putere constituită exclude într-un grad oarecare toleranța, adică împăcarea oamenilor prin
„înțelegere”, deci prin inteligență. Toleranța este o idee regulativă, cu ajutorul căreia criticăm
formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea de prisos.

În practica politică, întrebuințarea ideilor este comodă: acolo ele se aruncă și se retrag repede și fără
multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de strictețe și eleganță. Conflictele de putere întind ideilor
curse și le compromit prin contraziceri când triste, când comice. Și nu văd, pentru idei, altă apărare
decât să se curețe prin critică, de înflorituri cu cari le-a alterat o circulație banal idilică, deopotrivă
lipsită de controlul teoriei precise, ca și al practicii serioase. (Paul ZARIFOPOL, Din registrul ideilor
gingașe, 1926).

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român.
Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc
încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de
articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale
și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a
discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul
Românesc” din Spania.