Segregare și respectarea diversității

Câteva reforme ale sistemului educațional recomandă utilizarea metodelor de predare inductive
centrate pe interesele elevului. Astfel, tipul de pedagogie care se potriveşte obiectivelor şi principiilor
educaţiei interculturale este pedagogia constructivistă, conform căreia nu există adevăruri absolute.
Acesta este şi unul din principiile de bază ale educaţiei interculturale. În cadrul pedagogiei
constructiviste profesorul, ca agent central al schimbării, ar trebui să ofere experienţe de învăţare și
oportunităţi ce promovează și acceptă toate culturile în spiritul democraţiei. Comisia Internaţională
pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe educaţia interculturală, ca fiind una vitală în
dezvoltarea unei societăţi armonioase. Ea corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei care se
referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, „prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei
sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”. Este imperativ ca generaţiile aflate în procesul socializării să
deprindă abilităţi de bază care să permită o convieţuire paşnică cu grupuri care revendică diferenţa,
fie ea etnică, identitară, culturală sau de interese.

Eforturile noastre educaționale, printr-o participare activă în societate, trebuie să arate oamenii în
toate diferenţele şi asemănările lor culturale, și să demonstraze dreptul culturilor de a se dezvolta
prin ele însele.

În dezvoltarea demersurilor educaţiei interculturale există pericolul ca acţiunile noastre să fie

părtinitoare, mai mult sau mai puţin conştient. Există două „capcane” pe care profesorii ar trebui să
le evite:

1) reducerea realităţii culturale a copiilor spre o o rapidă generalizare;

2) interpretarea sistematică a tuturor conflictelor dintr-un punct de vedere cultural, uitând factorii
psihologici și sociologici ce au contribuit la un asemenea comportament.

Dimensiunea diversităţii reprezintă prima axă pe care se plasează conţinuturile educaţiei

interculturale. Este vorba de redarea realităţii sociale ca fiind compusă din elemente diverse (grupuri,
indivizi, interese…). Tot pe axa diversităţii se află şi preocuparea pedagogică de a oferi elevului
posibilitatea de a comunica și de a coopera cu ceilalţi în cadrul unor grupuri eterogene. Acestea au
menirea de a reflecta diversitatea punctelor de vedere, de a familiariza elevul cu existenţa unor
perspective diferite de a sa.

Cea de-a doua dimensiune a educaţiei interculturale se referă la echitate, care presupune înţelegerea
faptului că alte puncte de vedere pot fi la fel de de valabile și poate la fel de „corecte” ca și propria
perspectivă. Este vorba de punerea în aplicare a principiilor relativismului cultural, însă la
micronivelul gândirii individului.

Această dimensiune a educaţiei interculturale presupune de asemenea abordarea conceptelor legate

de drepturile omului (căci toţi indivizii se nasc egali).

Un prim factor al educaţiei interculturale il reprezintă politica educațională. Măsurile din domeniul
educaţiei, menite să pună în aplicare educaţia interculturală, trebuie să promoveze echitatea şi
respectul diversităţii, principiile drepturilor omului, educaţia în scopul prevenirii şi combaterii
rasismului, a xenofobiei, a discriminării de orice tip, a marginalizării şi excluziunii sociale.

La graniţa dintre nivelul mediu al instituţiei şcolare și cel micro, al gândirii elevului, se află unul din
factorii cheie din aplicarea educaţiei interculturale, și anume cadrul didactic. Rolul profesorului în
internalizarea principiilor educaţiei interculturale de către elevi este crucial.
Profesorul competent din punct de vedere intercultural, cel care pregăteşte elevii pentru ziua de
mâine, nu poate lucra cu pedagogii ale „zilei de ieri”. Profesorul este mai degrabă un „facilitator” al
învăţării, un „mediator cultural”, un „moderator al dialogurilor”. Sarcina este să stimuleze dialogul
între elevi, să încurajeze autonomia elevului. Este esential să creeze relaţii pozitive în interacţiunea
dintre semeni, să favorizeze relaţiile constructive în grup, pentru da posibilitatea tuturor de a trăi
sentimentul propriei identităţi.

Profesorul trebuie sa fie “intercultural”. Acest lucru presupune ca el să aibă experiente interculturale,
să înveţe conştient sau întâmplător, să aplice ulterior activităţile cu elevii şi îi ajuta și pe alţii în
procesul de învăţare. În plus, este fundamental necesar ca profesorul să fie conştient de propria sa
cultură şi să-şi perceapă mecanismele preconcepţiilor sale, credinţei, principiilor morale și valorilor.

Aşa cum rolul profesorului este modelat de principiile pedagogiei constructiviste, la fel, în oglindă,
este determinat şi rolul elevului în acelaşi cadru. Acesta trebuie aşadar încurajat să-şi asume un rol
activ, reflexiv, constructiv dar şi critic, în interacţiunea cu profesorul şi în dialogul cu ceilalţi elevi, să
se simtă valorizat în propria sa identitate culturală, etnică și religioasă.

Vârsta unui copil este unul dintre cei mai importanți factori de luat în considerare pentru a începe o
discuție cu privire la orice subiect care scoate în evidenţă faptul că oamenii sunt diferiţi. Cel mai
important lucru de a păstra în minte este că niciodată nu este prea devreme sau prea târziu, pentru a
vorbi cu copiii despre respectarea diversității.

În învăţământul preşcolar este esențial să se cunoască următoarele stadii de dezvoltare atunci când
abordează problema de diversităţii cu copiii.

Aproape de vârsta de 2 ani, copiii încep să observe aspectele fizice ale identității. Pe la vârsta de 2,
copiii devin tot mai conștienți de sex. Aceasta este urmată de curiozitate cu privire la culoarea pielii,
culoarea părului și textura, forma ochilor și culoarea, precum și alte atribute fizice. Conștientizarea
de handicap tinde să vină mai târziu.

Incepând cu vârsta de 3 ani ei încep să recunoască diferențele etnice, observând că copiii manâncă
alimente diferite și sărbătorile sunt diferite sau, invers, nu sărbătoresc. Pe măsură ce începe să
observe diferențele, copiii pot da semne de frică sau disconfort. Ei nu au instrumentele necesare să-
şi exprime trăirile lor, ei pot evita sau ignora un copil pe care îl percep a fi diferit.

După 4-ani începe să extindă observațiile și să caute explicații pentru aceste diferențe. El pune
întrebări despre cum au ajuns anumite persoane să fie altfel decât ei sau de ce ei sunt altfel decât
ceilalţi. E.Cory, în studiul „Talking about differences children notice”, sugerează:

o răspundeţi prompt întrebărilor copiilor , dacă ocolim răspunsurile , aceştia vor

deduce că ceva nu este bine în ceea ce priveşte întrebarea sau persoana la care se
referă aceasta;

o răspunsurile să fie simple, legate de experienţa copiilor şi nivelul lor de cunoaştere;

Începând cu vârsta de 5 ani încep săşi construiască o identitate de grup etnic, precum și o identitate
individuală. Ei pot explora mai mult gama de diferențe în cadrul și între grupuri rasiale și etnice,
precum și gama de similitudini între grupuri. Ei pot începe acum să înțeleagă explicații științifice
pentru diferențele de culoare a pielii, textura parului, și forma ochilor. Ei acceptă utilizarea de
categorii și caută să știe unde se potrivesc.
Mediul de dezvoltare al unui copil (precum și ceea ce este absent) oferă informații importante despre
cine și cum este (nu este) el. Prin urmare, ar trebui să se facă toate eforturile pentru a crea un cadru
bogat în posibilități pentru explorarea diversității culturale. Pentru aceasta se recomandă decorarea
spaţiilor cu obiecte realizate dintr-o varietate de materiale aparţinând unor culturi diferite, redarea
muzicii cu texte din limbi diferite și relizarea de jocuri din întreaga lume. Pot fi demarate proiecte de
artă care introduc diverse tradiții culturale. Dansuri populare și povestiri sunt două modalități
eficiente mai ales de a introduce copiii în tainele altor culturi. Crearea unui mediu bogat în posibilități
pentru explorarea diversității, încurajarea copiilor în dezvoltarea ideilor despre ei înșiși și despre alții
creează condițiile în care copiii inițiază conversații despre diferențele existente şi oferă adulţilor
cadrul pentru introducerea activităților cu privire la diversitate.

Un ultim factor care poate interveni în mod crucial în educaţia interculturală sunt părinţii. Aceştia
joacă un rol determinant în generarea credinţelor și a atitudinilor copiilor, şi ca atare pot influenţa –
pozitiv sau negativ – deprinderile pe care elevul și le însuşeşte în cursurile de educaţie interculturală.
Stereotipurile părinţilor sunt transmisibile la copii, și se pot dovedi greu de înlăturat atunci când,
odată dărâmate în cadrul cursurilor de educaţie interculturală, sunt reinstaurate în mediul familial.
Poate apărea atunci conflictul intern al elevului care primeşte acasă un set de orientări şi de criterii
de evaluare a realităţii înconjurătoare, iar şcoala și cursurile de educaţie interculturală încearcă să
dezrădăcineze tocmai aceste imagini şi stereotipuri primite.

Toţi factorii trecuţi în revistă sunt supuşi influenţelor din mediul social din care fac parte. Este greşit
să credem că formarea cadrelor didactice în legătură cu discriminarea, segregarea, și alte tematici
conexe este necesară numai în instituţiile în care învaţă copii de etnii diferite