Cursuri nr 11-12

Obligații APS

Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor

Codul civil a reglementat, în capitolul intitulat „Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”,

următoarele instrumente juridice: cesiunea de creanţă, subrogaţia, preluarea datoriei şi novaţia.

I. Cesiunea de creanţă
1. Noţiune. Legea defineşte cesiunea de creanţă ca fiind convenţia prin care creditorul cedent
transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ (art. 1566 C. civ.).
Observând definiţia legală, constatăm următoarele:
a) cesiunea de creanţă se poate realiza prin contract; acesta poate fi cu titlu oneros (de exemplu,
contract de vânzare, contract de schimb, contractul de rentă viageră, darea în plată) ori cu titlu gratuit
(de exemplu, contract de donaţie);
b) operaţiunea implică trei persoane (creditorul cedent este persoana care transmite creanţa,
cesionarul este cea care o dobândeşte, iar debitorul cedat este terţul împotriva căruia creditorul cedent
are creanţa), dar părţi ale contractului de cesiune sunt doar creditorul cedent şi cesionarul, iar debitorul
cedat este terţ faţă de contract;
c) efectele contractului de cesiune de creanţă se produc asupra unui terţ (debitorul cedat), în sensul
că noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul;
d) rolul cesiunii de creanţă este de a transmite o creanţă de la creditorul cedent la cesionar; creanţa se
transmite cesionarului aşa cum se găseşte în patrimoniul creditorului cedent, păstrându-şi natura şi
caracteristicile.
2. Condiţiile cesiunii de creanţă.
a. Condiţii de fond şi de formă. Cesiunea de creanţă fiind un contract, trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de fond cerute de lege (art. 1179 C. civ.) pentru validitatea oricărui
contract.
În ce priveşte forma, contractul de cesiune a creanţei este consensual, prin urmare simplul
acord de voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea sa valabilă, nefiind necesară notificarea
debitorului şi cu atât mai puţin consimţământul acestuia (art. 1573 alin. 1 C. civ.).
Prin excepţie de la această regulă, în situaţia în care „creanţa este legată în mod esenţial de
persoana creditorului” (precum în cazul creanţei de întreţinere) este necesar consimţământul
debitorului cedat pentru transmiterea valabilă a creanţei (art. 1573 alin. 2 C. civ.);
Atunci când este realizată prin intermediul altei operaţiuni juridice (vânzare, schimb, donaţie,
dare în plată etc.), cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească atât condiţiile de fond, cât şi condiţiile
de formă specifice acelor acte juridice. Având în vedere acest aspect, legea distinge între cesiunea de
creanţă cu titlu oneros şi cea cu titlu gratuit (art. 1567 C. civ.), făcând următoarele precizări:
a) dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale referitoare la cesiunea de creanţă se
completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie; aşadar dacă cesiunea
de creanţă este o donaţie, una dintre cerinţele de valabilitate este forma autentică (art. 1011 C. civ.);
b) dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale referitoare la cesiunea de creanţă se
completează în mod corespunzător cu dispoziţiile speciale din materia contractului de vânzare-
cumpărare sau, după caz, din materia altei operaţiuni juridice în cadrul căreia părţile au convenit ca
plata să se facă printr-o cesiune de creanţă sau ca operaţiunea să cuprindă cu titlu accesoriu o cesiune
de creanţă.
b. Obiectul cesiunii de creanţă. Cesiunea poate avea ca obiect orice fel de creanţă: creanţe
pecuniare sau de altă natură (creanţa de a face sau a nu face), creanţe care au ca temei acte juridice
(contracte sau acte juridice unilaterale), fapte juridice (delicte sau fapte juridice licite: gestiunea
intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără justă cauză), creanţe simple sau
afectate de modalităţi (termen, condiţie), creanţe actuale sau viitoare (art. 1572 C. civ.).
Nu pot face obiectul cesiunii de creanţă următoarele creanţe:
a) creanţele pe care legea le declară netransmisibile (art. 1569 alin. 1 C. civ.), datorită legăturii
speciale a creanţei cu persoana creditorului (numite de doctrină creanţe intuitu personae în privinţa
1
creditorului); de exemplu, nu pot fi cedate drepturile creditorului întreţinerii care are temei contractual
(art. 2258 C. civ.) sau legal (art. 514 alin. 3 C. civ.); totuşi, s-a admis că pot fi cesionate pensiile de
întreţinere acordate prin donaţie sau testament atunci când în actul juridic de constituire nu au fost
declarate expres neurmăribile.
b) creanţele ce au ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani (a da, a face sau a nu
face) nu pot fi cedate, parţial sau în totalitate, dacă cesiunea face ca obligaţia să fie, în mod substanţial,
mai oneroasă (art. 1569 alin. 2 C. civ.; art. 1571 alin. 2 C. civ.); de exemplu, obligaţia vânzătorului
de a transporta mărfurile la sediul cumpărătorului, nu poate fi cedată dacă distanţa la care s-ar afla
cesionarul ar face ca obligaţia debitorului să devină mult mai oneroasă; în schimb, prestaţia ce are ca
obiect plata unei sume de bani poate fi cedată, întrucât se prezumă de legiuitor că prin cesiune
obligaţia nu poate să devină, în mod substanţial, mai oneroasă (există şi opinia că cesiunea unei
creanţe pecuniare este acceptată indiferent de consecinţe pentru că prevalează principiul liberei
circulaţii a creanţelor);
c) creanţele pe care părţile (creditorul şi debitorul) le-au declarat, prin clauză contractuală,
inalienabile integral sau parţial; astfel de clauze sunt valabile dacă sunt justificate de un interes
legitim.
Nerespectarea de către cedent a obligaţiei contractuale de inalienabilitate a creanţei atrage
răspunderea lui faţă de debitor (art. 1570 alin. 2 C. civ.).
c. Opozabilitatea faţă de terţi a cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă valabil încheiată
produce efecte depline între părţile contractante asemenea oricărui contract.
Cesiunea de creanţă devine opozabilă terţilor (debitor cedat, fideiusor, creditorii cedentului
etc.) în condiţii care diferă în funcţie de calitatea fiecărui terţ. Astfel. pentru ca cesiunea de creanţă
să devină opozabilă faţă de debitorul cedat trebuie îndeplinite unele formalităţi de publicitate, şi
anume (art. 1578 C. civ.):
i) acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris cu dată certă; deci, este suficient un simplu
înscris sub semnătură privată, singura condiţie cerută de lege fiind ca acesta să aibă dată certă (art.
1578 alin. 1 lit. a) C. civ.); debitorul este obligat să plătească cesionarului creanţa ce a făcut obiectul
cesiunii din momentul în care acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
ii) notificarea scrisă a cesiunii făcută către debitorul cedat fie de creditorul cedent, fie de cesionar;
notificarea poate fi făcută pe suport de hârtie sau în format electronic şi trebuie să arate identitatea
cesionarului, să identifice în mod rezonabil creanţa cedată şi să solicite debitorului să plătească
cesionarului; în cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii (art. 1578 alin. 1 lit.
b) C. civ.); şi cesiunea unei universalităţi de creanţe este opozabilă debitorilor numai din momentul
notificării acestora (art. 1579 C. civ.);
iii) cesionarul creanţei poate notifica debitorului cesiunea de creanţă şi prin cererea de chemare în
judecată a debitorului, care încorporează notificarea debitorului cedat (prevăzută de art. 1578 alin. 1
lit. b) C. civ.) şi presupune ataşarea la cererea respectivă a contractului de cesiune a creanţei. Atunci
când cesiunea de creanţă se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu
poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la
momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere (art. 1580 C. civ.).
3. Efectele cesiunii de creanţă. Efectele specifice cesiunii de creanţă sunt împărţite astfel:
efecte care se produc între părţi şi efecte care se produc faţă de terţi.
3.1. Efecte care se produc între părţi.
a. Transferul dreptului de creanţă. Cesiunea de creanţă transferă dreptul de creanţă din
patrimoniul creditorului cedent în patrimoniul cesionarului, încă din momentul realizării acordului de
voinţă; această operaţie juridică presupune transferul următoarelor drepturi (art. 1568 alin. 1 C. civ.):
a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; cesionarul devine creditor în
locul cedentului, subrogându-se în toate drepturile lui (de exemplu, dreptul de a cere rezoluţiunea
contractului, de a solicita executarea silită în natură, de a invoca executarea prin echivalent a acestuia
etc.);
b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate; din categoria accesoriilor legea
menţionează, cu titlu de exemplu dobânzile şi alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar
neîncasate încă de cedent; acestea se cuvin cesionarului (dacă părţile nu au convenit altfel), cu
începere de la data cesiunii (art. 1576 C. civ.).
2
 b. Obligaţia de garanţie. Dacă cesiunea de creanţă se face cu titlu gratuit cedentul nu
garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii, exceptând cazul în care există o stipulaţie
contrară (art. 1585 alin. 5 C. civ.).
Dacă cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros creditorul cedent are obligaţia de garanţie faţă
de cesionar (art. 1585 alin. 1), obligaţie care este de două feluri: legală şi convenţională.
a) Obligaţia legală de garanţie. Obligaţia legală de garanţie presupune faptul că cedentul
garantează atât existenţa creanţei, cât şi existenţa accesoriilor sale la data cesiunii (art. 1585 alin. 2
C. civ.), în sensul că anterior acestei date nu a intervenit nici o cauză de stingere a creanţei (plată,
prescripţie, compensaţie etc.) şi debitorul nu poate invoca nicio excepţie (bazată pe incapacitate sau
vicii de consimţământ), iar cedentul este titularul creanţei.
b) Obligaţia convenţională de garanţie. Regulile referitoare la obligaţia legală de garanţie sunt
supletive, prin urmare, părţile pot să le modifice în anumite limite. Având în vedere dispoziţiile legale
privind modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei în cazul contractului de vânzare (art.
1698 C. civ.) şi pe cele privind limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune (art. 1699 C. civ.),
putem spune că părţile contractului de cesiune pot să modifice garanţia legală a cedentului sub
următoarele aspecte:
i) pot să restrângă obligaţia cedentului de garanţie contra evicţiunii; de exemplu, părţile pot să convină
ca garantarea creanţei să fie numai parţială, precum atunci când nu se garantează şi existenţa
garanţiilor creanţei);
ii) pot să extindă, adică să agraveze, obligaţia de garanţie contra evicţiunii a cedentului; de exemplu,
părţile pot conveni ca cedentul să garanteze şi solvabilitatea debitorului; dacă cedentul s-a obligat
expres, prin clauză contractuală, să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în
lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data încheierii
contractului de cesiune (art.1585 alin. 2 C. civ. ); în acest caz cedentul răspunde pentru solvabilitatea
debitorului cedat în limita preţului cesiunii (chiar dacă valoarea ei nominală este mai mare), la care
se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea (art. 1585 alin. 3 C. civ.);
iii) pot să îl exonereze pe cedent de orice garanţie, caz în care el nu va răspunde nici măcar pentru
existenţa creanţei care a făcut obiectul cesiunii.
Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a creditorului cedent este restrânsă sau înlăturată nu
îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul cesiunii, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.
3.2. Efecte care se produc faţă de terţi. În cazul cesiunii de creanţă au calitatea de terţi toate
persoanele, cu excepţia părţilor contractante (creditorul cedent şi cesionarul) şi a succesorilor lor
universali sau cu titlu universal, care, în virtutea raportului pe care-l au cu autorul actului, sunt părtaşi
la efectele actului ca şi când ar fi fost încheiat de ei înşişi.
Având în vedere formalităţile de publicitate care trebuie făcute pentru ca cesiunea de creanţă
să le fie opozabilă unora dintre terţi, aceştia sunt împărţiţi în două categorii: debitorul cedat (căruia îi
este asimilat fideiusorul său) şi ceilalţi terţi (creditorii cedentului şi cesionarului, alţi creditori ai
debitorului, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe). Exceptându-l pe debitor şi pe
fideiusorul său, contractul de cesiune este opozabil terţilor din momentul încheierii sale. În cazul
debitorului cesiunea creanţei produce efecte care pot fi împărţite în două categorii: efecte care se
produc înainte de acceptarea sau comunicarea cesiunii şi efecte care se produc după acceptarea sau
comunicarea cesiunii.
A. Efectele cesiunii faţă de debitorul cedat care se produc înainte de acceptarea sau
comunicarea cesiunii. Dacă între părţi cesiunea produce efecte din momentul încheierii contractului
(art. 1575 alin. 1 C. civ.), faţă de debitorul cedat cesiunea creanţei produce efecte din momentul când
a acceptat cesiunea sau aceasta i-a fost comunicată; înainte de acceptarea cesiunii sau de primirea
comunicării scrise privind existenţa cesiunii, debitorul nu se poate libera de obligaţia sa decât plătind
creditorului cedent (art. 1578 alin. 2 C. civ.), chiar dacă ar avea cunoştinţă de existenţa cesiunii. Până
la data respectivă debitorul poate să opună cedentului toate mijloacele de apărare pe care are dreptul
să le invoce, precum compensaţia sau prescripţia extinctivă.
B. Efectele cesiunii faţă de debitorul cedat care se produc după acceptarea sau comunicarea
cesiunii. Din momentul acceptării cesiunii sau comunicării acesteia (în condiţiile art. 1578 alin. 1 C.
civ.) cesionarul devine creditorul debitorului, cu următoarele consecinţe:
3
 a) debitorul este obligat să plătească cesionarului creanţa;
b) debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului (art. 1582 alin. 1 C. civ.);
c) de asemenea, debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul
său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent (de exemplu, o persoană care se afla în posesia
titlului de creanţă), chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea
debitorului şi terţilor (art. 1582 alin. 2 C. civ.); cesionarul are drept de regres împotriva creditorului
aparent pentru restituirea prestaţiei încasată necuvenit (după regulile art. 1645 C. civ.);
d) debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli
suplimentare cauzate de cesiune (art. 1577 C. civ.).

II. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

1. Noţiune. Subrogaţia, este o operaţiune juridică prin care creditorul iniţial este înlocuit cu o
altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor prin subrogaţie şi dobândeşte dreptul
de creanţă al creditorului iniţial cu toate garanţiile şi celelalte accesorii ale sale (ipotecă, privilegiu
etc.); deci, terţul care se subrogă în drepturile creditorului plătit nu este un simplu creditor chirografar.
Potrivit art. 1472 C. civ., plata unei obligaţii poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă
este un terţ în raport cu acea obligaţie, iar potrivit art. 1474 C. civ., terţul nu se subrogă în drepturile
creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Dacă terţul face plata obligaţiei unui debitor, fără a se subroga în drepturile creditorului, poate
să solicite, de la debitorul pentru care a plătit, restituirea prestaţiei fie în temeiul contractului de
mandat, dacă a plătit în calitate de mandatar al acestuia, fie în temeiul contractului de împrumut, dacă
a făcut plata cu acest titlu, fie în temeiul gestiunii de afaceri, dacă a acţionat ca gerant al debitorului,
fie în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege în acest sens;
dar, în aceste cazuri, terţul nu beneficiază de garanţiile şi celelalte accesorii pe care le avea creditorul
iniţial, ci devine creditor chirografar, venind astfel în concurs cu ceilalţi creditori chirografari ai
debitorului pentru care a făcut plata.
Subrogaţia are ca efect, pe de o parte, stingerea creanţei creditorului prin plata ei şi, pe de altă
parte, transmiterea creanţei debitorului către terţul plătitor (solvensul), care este subrogat în drepturile
creditorului plătit, întrucât subrogaţia nu are ca efect stingerea creanţei debitorului.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, denumită și subrogaţie personală,
este diferită de subrogaţia reală care presupune înlocuirea unor bunuri dintr-un patrimoniu cu alte
bunuri, bunurile înlocuitoare dobândind situaţia juridică a bunurilor înlocuite, atât în cazul subrogaţiei
reale universale (care permite ca gajul general al creditorilor chirografari să nu fie afectat de
înstrăinarea unor bunuri), cât şi în cazul subrogaţiei cu titlu particular (care permite ca valoarea de
înlocuire a bunului afectat garanţiei să fie destinată plăţii creanţei creditorului).
2. Subrogaţia convenţională. Legiuitorul distinge între subrogaţia convenţională şi
subrogaţia legală (art. 1593 alin. 2 C. civ.).
Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Subrogaţia
convenţională trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris (art.
1593 alin. 2 C. civ.).
a. Subrogaţia consimţită de creditor. Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când,
primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, în momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea
împotriva debitorului (art. 1594 alin 1 C. civ.). Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului.
Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă (art. 1594 alin 1 C. civ.).
b. Subrogaţia consimţită de debitor. Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când
acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile
creditorului faţă de care avea datoria respectivă (art. 1595). Subrogaţia consimţită de debitor are loc
fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.
3. Subrogaţia legală. Pentru că subrogaţia legală are caracter de excepţie, legea enumeră
limitativ cazurile în care subrogaţia se produce de drept; astfel, subrogaţia se produce prin efectul
legii (art. 1596 C. civ.) în următoarele cazuri:
a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de
preferinţă, potrivit legii; de pildă, un creditor ipotecar cu ipotecă de rang inferior, plăteşte pe un altul
4
a cărui ipotecă are rang superior, pentru a evita o vânzare inoportună a imobilului (în sensul că din
cauza preţurilor scăzute din preţul vânzării ar fi acoperită doar creanţa creditorului ipotecar),
subrogându-se astfel în drepturile lui; sau un creditor chirografar plăteşte un creditor ipotecar sau
privilegiat pentru a nu fi prejudiciat de executarea creanţei acestora şi se subrogă în drepturile lor;
b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie
asupra bunului respectiv (ipotecă mobiliară sau imobiliară, privilegiu etc); pentru a elibera bunul de
garanţiile care-l grevează şi a-l păstra în patrimoniul său, dobânditorul lui poate plăti creanţele
ipotecare sau privilegiate, în limita valorii bunului, chiar dacă acestea nu au ajuns la scadenţă şi se
subrogă astfel în drepturile titularilor lor, dobândind garanţiile acestora asupra propriului bun;
c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă
datoria; i) sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii unei obligaţii indivizibile, codebitorii solidari,
fideiusorii în raporturile dintre ei; ii) sunt obligaţi pentru altul: fideiusorul, cel ce a constituit o
garanţie reală asupra propriului bun pentru datoria altuia, terţul dobânditor al unui bun grevat de
garanţii reale;
d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; potrivit art.
1114 alin. 2 C. civ., „Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru
datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota
fiecăruia”; dacă, totuşi, pentru a evita o urmărire inoportună a unui creditor al succesiunii
moştenitorul plăteşte creanţa acestuia din propriul său patrimoniu, el se va subroga în drepturile
creditorului succesoral respectiv şi va beneficia de garanţiile pe care acesta le avea asupra bunurilor
succesorale; astfel, moştenitorul care are beneficiul subrogaţiei poate avea o ipotecă asupra unui bun
al succesiunii pe care a dobândit-o;
e) în alte cazuri stabilite de lege.
4. Efectele subrogaţiei. Indiferent de felul subrogaţiei (convenţională sau legală), efectele
sale sunt următoarele (art. 1597 C. civ.):
a) terţul plătitor (subrogatul) dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, adică dreptul de
creanţă cu drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei (ipotecă, privilegii, gaj etc);
b) terţul plătitor va avea împotriva debitorului nu numai drepturile pe care le avea creditorul
iniţial, în temeiul cărora va putea obţine de la debitor ceea ce a plătit creditorului iniţial (de exemplu,
dacă era creanţa unui vânzător, care avea acţiune în rezoluţiunea contractului, acest drept de acţiune
va fi dobândit şi de terţul plătitor; dacă creanţa creditorului iniţial era constatată printr-un titlu
executor, subrogatul va putea să ceară executarea creanţei fără a mai avea nevoie de o hotărâre
judecătorească), ci şi drepturile care rezultă din raporturile sale cu debitorul, în temeiul cărora poate
să pretindă de la debitor restituirea unor prestaţii, plata unor despăgubiri etc. (aceste drepturi pot avea
temeiul într-un act juridic-contract de împrumut, de mandat etc. sau într-un fapt juridic-gestiune de
afaceri, îmbogăţire fără just temei etc.).
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului
(art. 1597 alin. 1 C. civ.).

III. Preluarea datoriei sau cesiunea de datorie.

1.Noţiune. Noul Cod civil a consacrat ideea că transmisiunea obligaţiilor pe cale
convenţională presupune atât transmisiunea laturii active a raportului de obligaţie (dreptul de creanţă),
reglementând în acest scop cesiunea de creanţă şi subrogaţia personală, cât şi transmisiunea laturii
pasive a raportului de obligaţie, pentru realizarea căreia a reglementat preluarea datoriei, numită de
doctrină şi cesiune de datorie.
Preluarea de datorie este o operaţiune juridică prin care obligaţia unui debitor (numit debitor
iniţial) se transmite unui terţ (numit noul debitor), care va fi legat de creditor în cadrul aceluiaşi raport
de obligaţie.
2. Tipuri de preluare de datorie. Legea reglementează două modalităţi de preluare a datoriei
pe cale convenţională:
a) preluarea de datorie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial (debitor cedent) şi un terţ, care
va deveni noul debitor (debitor cesionar), care produce efecte depline sub rezerva consimţământului
creditorului; (această operaţiune este numită în doctrină şi preluare de datorie cu titlu direct,
individual sau preluare de datorie iniţiată de debitor);
5
b) preluarea de datorie printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ, care va deveni noul debitor
(numită în doctrină şi preluare de datorie iniţiată de creditor).
3. Condiţiile juridice de validitate ale preluării de datorie.
Ca orice contract şi preluarea de datorie trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de
validitate ale contractelor (art. 1179 C. civ.).
Referitor la condiţiile juridice specifice preluării de datorie, din dispoziţiile legii se desprinde
ideea că, în principiu, obiectul preluării de datorie îl poate constitui orice obligaţie, indiferent de tipul
operaţiunii, nefiind excluse nici obligaţiile intuitu personae (art. 1599 C. civ.).
Celelalte condiţii juridice specifice preluării de datorie diferă în funcţie de modalitatea de
realizare a operaţiunii; astfel:
a) preluarea datoriei prin contract încheiat între debitorul iniţial şi un terţ, care va deveni noul
debitor, presupune, pe de o parte acordul de voinţă între cei doi debitori şi, pe de altă parte,
consimţământul creditorului cedat (art. 1605 C. civ.); consimţământul creditorului poate fi dat
simultan cu realizarea înţelegerii dintre cei doi debitori sau ulterior acesteia.
Când consimţământul creditorului nu este dat simultan cu încheierea contractului dintre cei
doi debitori, pentru a obţine consimţământul creditorului oricare dintre contractanţi poate comunica
acestuia contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul; creditorului nu i se poate cere acordul
cât timp nu a primit comunicarea (art. 1606 alin. 1 şi 2 C. civ.). Până în momentul în care creditorul
îşi dă acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa contractul (art. 1606 alin. 1 C. civ.).
Contractantul care comunică creditorului preluarea datoriei îi poate stabili un termen rezonabil
pentru răspuns. Dacă ambii contractanţi au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind
termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlineşte cel din urmă. Preluarea
datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen (art. 1607 C. civ.).
Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea datoriei de către noul
debitor, convenţia dintre debitori produce efecte depline (în temeiul art. 1270 C. civ., privind forţa
obligatorie a contractelor) şi debitorul care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitorul
iniţial, executând la timp obligaţia (art. 1608 alin. 1 C. civ.). Dar până când creditorul îşi dă
consimţământul, contractul prin care cei doi debitori au convenit preluarea datoriei nu este opozabil
creditorului, care este un terţ faţă de convenţia debitorilor şi nu are loc transmisiunea obligaţiei,
întrucât nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege în acest sens, deci preluarea datoriei
nu îşi produce efectele legale.
Ca urmare a acestui fapt, creditorul cedat, nu dobândeşte un drept propriu împotriva
debitorului care s-a obligat să îl libereze pe debitorul iniţial, adică nu îi va putea cere acestuia să
execute obligaţia, între cei doi neexistând raporturi contractuale; face excepţie de la această regulă
cazul în care se probează că părţile contractante au voit altfel (art. 1608 alin. 2 C. civ.);
b) preluarea de datorie printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ, care va deveni noul
debitor, presupune doar acordul de voinţă al părţilor contractante; nu este necesară acceptarea
debitorului iniţial şi nici măcar nu este necesară notificarea acestuia cu privire la realizarea preluării
de datorie; plata făcută creditorului de debitorul iniţial, după încheierea contractului dintre creditor şi
noul debitor are caracterul unei plăţi nedatorate.
Dovada îndeplinirii condiţiilor cerute pentru valabilitatea preluării de datorie este supusă
dreptului comun în materia actelor juridice.

4. Efectele preluării datoriei. Regulă şi excepţii.

a. Regulă. Indiferent de modalitatea de realizare a preluării de datorie, prin încheierea
contractului noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi şi acesta din urmă este liberat de datorie; în cazul
contractului încheiat între debitor şi un terţ trebuie îndeplinită condiţia obţinerii acordului creditorului
privind preluarea datoriei de către noul debitor (art. 1600 şi art. 1605 C. civ.).
b. Excepţii. De la regula liberării definitive de datorie a debitorului iniţial ca urmare a preluării
de datorie, legea prevede două excepţii: i) insolvabilitatea noului debitor la data preluării datoriei şi
ii) ineficacitatea preluării datoriei:
i) pentru a opera liberarea definitivă de datorie a debitorului iniţial trebuie ca noul debitor să
fie solvabil la data preluării de datorie sau dacă era insolvabil, creditorul să fi cunoscut această stare
în momentul în care şi-a dat acordul la preluarea datoriei;
6
 ii) când contractul de preluare este desfiinţat (ca urmare a rezoluţiunii sale, a anulării sau
declarării nulităţii), obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale; totuşi, drepturile
dobândite de terţii de bună-credinţă nu sunt afectate de desfiinţarea contractului (art. 1604 alin.1 C.
civ.); de exemplu, rămân stinse obligaţiile de garanţie personală a fideiusorilor, dacă acestea au încetat
ca urmare a preluării datoriei de către noul debitor.
În plus, creditorul care a suferit un prejudiciu ca urmare a desfiinţării contractului, poate cere
daune-interese celui ce a preluat datoria, atât în cazul în care preluarea datoriei a fost iniţiată de
creditor, cât şi în cazul în care aceasta a fost iniţiată de debitor; face excepţie cazul în care debitorul
care a preluat datoria dovedeşte că nu poartă răspunderea desfiinţării contractului şi a prejudiciilor
suferite de creditor (art. 1604 alin. 2 C. civ.).

IV. Cesiunea contractului

1. Noţiune. Având ca premisă dispoziţiile art. 1315 C. civ., doctrina a definit cesiunea de
contract convenţională ca fiind operaţiunea juridică prin care o parte a unui contract, care încă nu s-a
executat, (numită contractant cedent) convine cu un terţ faţă de acel contrat (numit contractant
cesionar), ca acesta să se substituie în drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi din contractul iniţial
(numită contractantul cedat), iar această parte îşi dă consimţământul pentru realizarea substituirii sale.
2. Tipuri de cesiune de contract. În doctrină se face distincţie între cesiunea de contract
convenţională (având ca temei acordul de voinţă al părţilor) și legală (temeiul ei fiind dispoziţia legii);
3. Condiţiile cesiunii de contract. Condiţiile de fond sunt cele cerute de lege pentru
validitatea oricărui contract (art. 1179 şi urm. C. civ.).
Condiţia de formă este rezumată de legiuitor în următoarea regulă: forma cerută de lege pentru
validitatea contractului cedat trebuie respectată atât pentru încheierea contractului de cesiune, cât şi
pentru acceptarea cesiunii de către contractantul cedat (art. 1316 C. civ.);
Atunci când prin intermediul cesiunii de contract este realizată o altă operaţiune juridică
(vânzare, schimb, donaţie etc.), cesiunea de contract trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond şi
de formă specifice acelor operaţiuni juridice. Prin urmare, dacă pentru validitatea contractului cedat
a fost necesară forma autentică, cesiunea contractului respectiv trebuie încheiată în formă autentică.
Formele de publicitate necesare pentru contractul cedat trebuie îndeplinite şi pentru actul de
cesiune a contractului. În acest sens, art. 1317 alin. 3 C. civ. prevede că dispoziţiile în materie de carte
funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri
mobile rămân aplicabile şi în cazul cesiunii de contract.
Obiectul cesiunii de contract poate fi orice convenţie; asemenea cesiuni sunt întâlnite atât în
cazul contractelor cu executare succesivă, cât şi în cazul celor cu executare imediată care sunt afectate
de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă (de exemplu, cesiunea unei promisiuni bilaterale
de vânzare).
4. Efectele cesiunii de contract. Potrivit Codului civil, efectele cesiunii de contract sunt
următoarele:
a) de regulă, cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul
în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta (art. 1318 alin. 1 C. civ.); prin urmare, toate
drepturile şi obligaţiile contractantul cedat vor fi transmise terţului cesionar;
b) cedentul garantează cesionarului validitatea contractului care a făcut obiectul cesiunii, în
sensul că până în momentul cesiunii de contract nu a intervenit nici o cauză de desfiinţare a
contractului.

V. Novaţia
1. Noţiune. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic sting o obligaţie
existentă, pentru a o înlocui cu o obligaţie nouă (art. 1609 C. civ.).
Specific novaţiei este faptul că deşi vechea obligaţie se stinge raportul juridic iniţial nu
încetează, ci se transformă într-un alt raport juridic de obligaţie, iar cele două etape ale novaţiei se
realizează concomitent.
Prin prisma faptului că doctrina face distincţie între modalităţile de transmisiune şi cele de
transformare a obligaţiilor, constatăm că, în prezent, novaţia este singura modalitate de transformare
a obligaţiilor.
7
 3. Felurile novaţiei. Noul Cod civil reglementează următoarele „feluri” de novaţie: novaţia
obiectivă şi novaţia subiectivă.
a) Novaţia obiectivă are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie
nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială (art. 1609 alin. 1 C. civ.), adică atunci când se
schimbă obiectul (Se schimbă obiectul obligaţiei când părţile convin ca în locul unei prestaţii să
execute o altă prestaţie; de pildă, părţile raportului juridic convin ca vânzătorul unui autoturism să
predea în schimbul acestuia un tablou (sub acest aspect novaţia se aseamănă cu darea în plată, dar se
deosebeşte de aceasta pentru că la darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este
concomitent cu plata, pe când la novaţie înţelegerea părţilor pentru schimbarea obiectului obligaţiei
intervine înainte de momentul în care urmează să se facă plata) sau cauza vechiului raport juridic (Se
schimbă cauza obligaţiei când părţile convin ca prestaţia executată în temeiul unei operaţii juridice
convenite iniţial să se considere executată în temeiul unei alte operaţii juridice cu care părţile o
înlocuiesc pe prima; şi într-un caz şi în celălalt subiectele raportului de obligaţie rămân aceleaşi, dar
obligaţia iniţială, care se stinge, este înlocuită cu o nouă obligaţie; de exemplu, părţile unui contract
de vânzare convin ca suma datorată de cumpărător ca preţ al vânzării să fie considerată plătită, dar să
rămână la cumpărător pentru un termen determinat cu titlu de împrumut; în acest caz cumpărătorul
este debitor al aceluiaşi creditor, dar cauza obligaţiei sale este alta; vechea obligaţie a cumpărătorului
s-a stins cu toate accesoriile ei; de exemplu, privilegiul vânzătorului).
b) Novaţia subiectivă are loc atunci când se schimbă debitorul sau creditorul raportului juridic
de obligaţie iniţial:
i) novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ îşi asumă faţă de creditor obligaţia de
a plăti datoria debitorului iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială; în
acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial (art. 1609 alin. 2 C. civ.), dar
legea nu exclude acordul acestuia;
ii) novaţia prin schimbare de creditor are loc atunci când, ca efect al unui contract nou, creditorul
iniţial este înlocuit cu un alt creditor, iar debitorul este liberat faţă de creditorul iniţial (întrucât se
stinge obligaţia veche) şi devine obligat faţă de noul creditor, prin efectul novaţiei (art. 1609 alin. 3
C. civ.) De exemplu, vânzătorul unui bun cere cumpărătorului să-şi asume obligaţia de a plăti preţul
unui terţ, părţile convenind că astfel obligaţia faţă de vânzător se stinge.
4. Condiţiile juridice de validitate ale novaţiei.
Ca orice contract şi novaţia trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de validitate ale
contractelor (art. 1179 C. civ.).
Forma novaţiei. În ce priveşte forma novaţiei, trebuie avută în vedere regula generală
referitoare la modificarea contractelor, conform căreia orice modificare a contractului este supusă
condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa (art. 1243 C. civ.); de exemplu, dacă pentru
contractul iniţial a fost necesară forma autentică şi contractul subsecvent, prin care se realizează
novaţia, trebuie încheiat tot în formă autentică.
5. Efectele novaţiei.
Efectul specific al novaţiei este stingerea obligaţiei iniţiale şi naşterea concomitentă a unei noi
obligaţii, care o înlocuieşte pe cea veche. Între părţi se naşte un nou raport de obligaţie. Indiferent de
faptul că obligaţia iniţială a avut temei contractual sau extracontractual, noua obligaţie are întotdeauna
caracter contractual.

8
 VI. Stingerea obligaţiilor
1. Moduri de stingere a obligaţiilor. Noul Cod civil prevede că sunt moduri de stingere a
obligaţiilor următoarele: plata, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea
fortuită de executare, precum şi alte moduri expres prevăzute de lege (art. 1615 C. civ.).

2. Compensaţia.
1. Definiţie. Compensaţia este definită de lege ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care
constă în faptul că datoriile reciproce se sting simultan până la concurenţa celei mai mici dintre ele
(art. 1616 C. civ.).
Deci, compensaţia presupune existenţa a două raporturi de obligaţie distincte, în cadrul cărora
aceleaşi persoane sunt concomitent creditor şi debitor, una faţă de cealaltă, având obligaţii reciproce.
Dacă obligaţiile sunt de valoare egală ele se sting în întregime, în caz contrar, se sting până la
concurenţa celei mai mici dintre ele, adică debitorul obligaţiei care are valoare mai mare rămâne
dator, ca urmare a compensaţiei, să plătească celuilalt debitor diferenţa dintre valoarea celor două
creanţe.
2. Domeniul de aplicare a compensaţiei legale. Compensaţia este un mod de stingere a
tuturor obligaţiilor, contractuale sau extracontractuale, care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură (art. 1617 alin. 1 C. civ.).
Compensaţia nu operează în următoarele cazuri (art. 1618 C. civ.):
a) când creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; (de exemplu, victimei unei fapte
ilicite nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul acelei fapte; mai
concret, dacă Y datorează lui X o sumă de bani, iar X incendiază autoturismul lui Y şi trebuie să-i
plătească o despăgubire, nu poate să opereze compensaţia între creanţele reciproce ale celor doi);
b) când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit (art. 2103 C. civ.) sau cu titlu de
comodat (art. 2146 C. civ.); de exemplu, dacă deponentul a dat în păstrare depozitarului bunuri
fungibile, care au fost consumate de depozitar, la expirarea termenului contractual depozitarul va
trebui să predea deponentului bunuri de aceeaşi natură şi cantitate, neputând să refuze restituirea
acestora invocând compensaţia, chiar dacă depozitarul este, la rândul lui, creditorul deponentului;
c) când compensaţia are ca obiect un bun insesizabil; de exemplu creanţa privind pensia de întreţinere
nu poate fi destinată plăţii creditorilor nici prin compensaţie, pentru că este afectată nevoilor de
întreţinere a titularului;
d) când ar avea loc în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ (art. 1622 alin. 1 C. civ.). Astfel,
debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului său iniţial nu poate opune
compensaţia faţă de creditorul popritor (art. 1622 alin. 2 C. civ.). Efectul popririi fiind
indisponibilizarea sumelor şi bunurilor poprite, compensaţia nu se poate face între o creanţă care a
făcut obiectul popririi şi o creanţă născută ulterior acesteia; exemplul dat de doctrină este următorul:
dacă Primus este creditorul lui Secundus şi debitorul lui Tertius care face poprire în mâinile lui
Secundus, acesta devenind creditorul lui Primus, nu poate invoca compensaţia faţă de Tertius, în
sensul că datoriile reciproce dintre el şi Secundus s-ar fi stins prin compensaţie, pentru că poprirea a
făcut ca suma datorată de Secundus lui Primus să fie indisponibilă.
3. Felurile compensaţiei. Compensaţia poate fi legală, convenţională sau judiciară; ca şi
vechiul Cod civil, noul Cod civil reglementează doar compensaţia legală, iar compensaţia
convenţională şi compensaţia judiciară, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă sub imperiul vechii
legiuiri civile, nu sunt interzise de noul Cod civil, ba chiar art. 1617 alin. 2 C. civ. consacră în mod
expres posibilitatea părţilor unui raport juridic de a cere compensarea judiciară a creanţelor.
a. Compensaţia legală. Potrivit art. 1617 alin. 1 C. civ. „Compensaţia operează de plin drept
de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect
o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
Condiţiile compensaţiei legale. Din prevederile legii, rezultă că pentru a opera compensaţia
legală trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) obligaţiile trebuie să fie reciproce (art. 1617 alin. 1 C. civ.); adică ambele creanţe trebuie
să existe între aceleaşi persoane, care să fie, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă;
de pildă, debitorul unei societăţi comerciale nu poate opune acesteia în compensaţie o creanţă pe care
o are împotriva asociatului unic al acesteia, întrucât creanţele sunt între persoane diferite; pentru
9
acelaşi motiv, persoana care este debitor faţă de un tutore, nu poate opune acestuia în compensaţie o
creanţă pe care o are împotriva minorului aflat sub tutela acestuia;
b) creanţele trebuie să fie certe lichide şi exigibile (art. 1617 alin. 1 C. civ.); de altfel şi pentru
a se putea face executarea silită o creanţă trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă (art. 662 alin. 1 C.
pr. civ.); prin urmare, dacă o obligaţie nu poate face obiectul executării silite, nu poate face nici
obiectul compensaţiei. Codul de procedură civilă defineşte astfel cele trei atribute ale creanţei:
i) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu (art. 662 alin.
2 C. pr. civ.); deci creanţa certă este neîndoielnică din punct de vedere juridic; nu este certă creanţa
afectată de o condiţie suspensivă, pentru că de îndeplinirea acestei condiţii depinde chiar existenţa
creanţei (de exemplu, îţi voi cumpăra autoturismul dacă voi lua permis de conducere);
ii) creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau determinabil, adică titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui (art. 662 alin. 3 C. pr. civ.); de pildă, nu este lichidă
creanţa a cărei întindere trebuie stabilită de instanţă;
iii) creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului a ajuns la scadenţă sau acesta este decăzut din
beneficiul termenului de plată (art. 662 alin. 4 C. pr. civ.);
c) creanţele să aibă ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeaşi natură (art. 1617 alin. 1 C. civ.); compensaţia legală nu operează dacă bunurile fungibile
primite sunt de natură diferită, întrucât creditorii respectivi nu ar mai primi ceea ce li se datorează,
pentru că s-ar schimba obiectul obligaţiei. Per a contrario, obligaţiile reciproce care nu au ca obiect
bunuri fungibile nu pot fi stinse pe calea compensaţiei legale; compensaţia legală are ca obiect, de
regulă sume de bani;
d) părţile să nu fi renunţat, în mod expres ori tacit, la compensaţie (1617 alin. 3 C. civ.).
Efectele specifice compensaţiei legale se produc în puterea legii (ipsa vi legis), adică automat,
din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fără ca cei doi creditori să-şi
manifeste voinţa în acest sens; compensaţia operează chiar dacă unul sau ambii creditori sunt
incapabili.
b. Renunţarea la compensaţie.
Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie; renunţarea este
posibilă pentru că dispoziţiile legale care reglementează compensaţia nu au caracter imperativ;
renunţarea la compensaţie poate avea loc atât înainte, cât şi după îndeplinirea condiţiilor necesare
pentru realizarea ei; au semnificaţia unei renunţări tacite la compensaţie următoarele operaţiuni:
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori, ale căror creanţe s-au stins prin compensaţie legală,
a plăţii datoriei făcută de bună voie de celălalt; în acest caz, renaşte şi creanţa celui care a plătit datoria
sa;
b) plata de către un debitor a unei datorii care s-a stins prin compensaţie, întrucât este urmărit de
creditor (care este, la rândul lui debitorul celui urmărit); dacă debitorul plăteşte datoria, deşi ar putea
să-i opună compensaţia creditorului său, se consideră că a renunţat la compensaţie;
c) acceptarea de către debitorul cedat a cesiunii de creanţă (sau a unei ipoteci, adaugă legea) pe care
creditorul său a făcut-o unui terţ cesionar (art. 1623 alin. 1 C. civ. şi art. 1582 alin. 3 C. civ.);
acceptarea cesiunii pur şi simplu de către debitorul cedat (adică fără să opună compensaţia) fiind
considerată o renunţare tacită la compensaţie, are drept consecinţă faptul că debitorul cedat nu mai
poate opune terţului cesionar compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial
înainte de acceptare, deci trebuie să plătească către cesionar datoria contractată anterior cesiunii.
c. Compensaţia convenţională. Dacă două creanţe reciproce nu îndeplinesc condiţiile pentru
a se realiza compensaţia legală (de pildă, una dintre creanţe nu este exigibilă sau obiectul uneia dintre
creanţe nu este fungibil), compensaţia poate opera ca urmare a acordului de voinţă al părţilor
raportului juridic. Compensaţia convenţională se aseamănă cu o dare în plată reciprocă atunci când
datoriile compensate au ca obiect prestaţii de altă natură.
Deşi nu este reglementată în mod expres de noul Cod civil, părţile pot realiza compensaţia
convenţională în orice situaţie în care compensaţia, în general, nu este exclusă de lege (art. 1618 C.
civ.).
Atunci când operează, compensaţia convenţională produce aceleaşi efecte ca şi compensaţia
legală, dar, pe când compensaţia legală operează din momentul în care există cele două datorii,

10
compensaţia convenţională operează din momentul când s-a încheiat convenţia referitoare la
compensaţie.
În cazul compensaţiei convenţionale efectele specifice compensaţiei se produc de la data când
s-a încheiat convenţia părţilor în acest sens.
d. Compensaţia judiciară. Dacă în urma soluţionării unui litigiu, instanţa stabileşte obligaţii
reciproce în sarcina părţilor, iar acestea nu îndeplinesc condiţiile compensaţiei legale (de exemplu,
una dintre creanţe nu este lichidă sau fungibilă cu cealaltă), partea interesată poate cere instanţei
compensarea judiciară a datoriilor (compensarea judiciară poate fi solicitată şi prin cerere
reconvenţională); de exemplu, reclamantul-locatar cere prin justiţie obligarea pârâtului-chiriaş la
plata chiriei, iar acesta cere despăgubiri pentru reparaţii care nu erau în sarcina sa; deşi creanţa din
cererea reconvenţională nu este lichidă, ea poate fi făcută lichidă prin justiţie, iar instanţa va dispune
stingerea celor două creanţe reciproce prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
Instanţa judecătorească poate decide fie convertirea datoriilor, pentru a le face să
îndeplinească condiţiile compensaţiei legale (de exemplu, o datorie care nu este lichidă, este
transformată, de instanţă, în cadrul judecăţii, într-o datorie lichidă), fie compensarea datoriilor fără a
le converti.
Compensaţia judiciară produce efecte din momentul când rămâne definitivă hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus compensaţia.
4. Efectele compensaţiei. Potrivit noului Cod civil, compensaţia produce următoarele efecte:
a) stinge datoriile reciproce ale celor doi creditori, asemenea plăţii (art. 1616 C. civ.); compensaţia
nu operează dacă dreptul la acţiune al uneia dintre creanţe este prescris în momentul în care se opune
compensaţia (art. 2505 C. civ.);
b) odată cu stingerea obligaţiilor se sting şi garanţiile şi toate accesoriile lor; prin urmare, debitorul
care a renunţat la compensaţie şi a făcut plata datoriei sale, când va urmări plata creanţei sale nu se
poate prevala de garanţiile creanţei, în prejudiciul altor persoane, pentru că prin renunţarea la
compensaţie nu se pot înlătura efectele acesteia care s-au produs în beneficiul altor persoane;
c) când între doi creditori există două sau mai multe obligaţii reciproce susceptibile de compensaţie,
se aplică regulile stabilite pentru imputaţia plăţii (art. 1620 C. civ.).

3. Confuziunea.
1. Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor,
cât şi a celei de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional (art. 1624 alin. 1 C. civ.).
Raportul juridic de obligaţie presupune o legătură între două persoane, una având calitatea de creditor,
iar cealaltă de debitor; dacă creditorul devine şi debitorul aceleiaşi obligaţii (sau invers) înseamnă că
deţine două calităţi incompatibile între ele şi, în consecinţă, obligaţia se stinge.
2. Domeniu de aplicare. Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor, contractuale sau
extracontractuale, putând să intervină între persoane fizice şi/sau juridice.
3. Efectele confuziunii. Efectele confuziunii sunt următoarele:
a) confuziunea stinge de drept obligaţia (art. 1624 alin. 1 C. civ.) cu toate garanţiile şi celelalte
accesorii ale sale care devin lipsite de obiect (această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 2428
alin. 2 C. civ., referitoare la stingerea ipotecii);
b) confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor face să înceteze fideiusiunea,
deci o asemenea confuziune profită fideiusorilor (art. 1626 teza I C. civ.), care vor fi liberaţi, întrucât
garanţia dată de aceştia se stinge;
c) confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat stinge dreptul real
accesoriu de ipotecă (art. 1625 alin. 1 C. civ.); de exemplu, dacă creditorul ipotecar moşteneşte sau
cumpără imobilul care îi garantează creanţa, ipoteca încetează. Dacă creditorul este evins din orice
cauză independentă de el (adică pierde proprietatea asupra bunului pe care îl dobândise) ipoteca
iniţială renaşte (art. 1625 alin. 2 C. civ.);
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite de terţi în legătură cu creanţa stinsă prin
confuziune, dacă drepturile s-au născut anterior confuziunii (art. 1627 C. civ.); de exemplu,
confuziunea calităţii de locator şi locatar, ca urmare a faptului că locatarul dobândeşte dreptul de
proprietate asupra bunului pe care îl are în locaţiune, duce la stingerea raportului obligaţional de
închiriere, dar sublocaţiunea consimţită de locatar va continua să-şi producă efectele;
11
 4. Darea în plată
a. Noţiune. Doctrina defineşte darea în plată ca fiind convenţia prin care părţile unui raport
de obligaţie convin ca debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită iniţial.

b. Condiţii de valabilitate. Condiţiile de fond ale operaţiunii de dare în plată sunt cele cerute
de lege pentru valabilitatea oricărui contract (art. 1179 C. civ.). De asemenea, considerându-se că
darea în plată este o varietate a plăţii, în doctrină s-a afirmat că darea în plată împrumută unele condiţii
de validitate de la regimul juridic al plăţii propriu-zise, cum ar fi existenţa unei datorii reale, existenţa
unei datorii valabile (adică să nu fie nulă sau anulabilă), iar părţile să aibă capacitatea de a face o
plată valabilă, respectiv de a primi o plată valabilă.
Când în locul unei sume de bani debitorul transmite creditorului dreptul de proprietate asupra
unui bun individual determinat, darea în plată este supusă şi regulilor aplicabile vânzării (astfel,
precum în cazul vânzării, debitorul trebuie să fie proprietarul bunului şi să aibă capacitatea de a
încheia acte de dispoziţie; creditorii lui pot ataca darea în plată cu acţiunea revocatorie, dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale în acest sens; dacă bunul dat în plată nu este predat imediat creditorului
riscurile se suportă conform regulilor aplicabile vânzării etc.).
În ce priveşte forma, contractul de dare în plată este consensual; prin urmare, pentru
încheierea sa valabilă este suficient simplul acord de voinţă al părţilor; mai mult, consimţământul
creditorului poate fi nu doar expres, ci chiar tacit (ca de exemplu, în situaţia în care în locul unei sume
de bani datorate, debitorul predă creditorului un bun mobil, de aceeaşi valoare, iar acesta acceptă să
primească bunul); totuşi, atunci când darea în plată presupune transmiterea dreptului de proprietate
asupra unui bun imobil, trebuie îndeplinite condiţiile de formă specifice unei asemenea operaţiuni
juridice, mai precis, este necesară forma autentică.
O condiţie specifică operaţiunii de dare în plată este aceea ca acordul părţilor privind
înlocuirea prestaţiei iniţiale cu altă prestaţie să fie concomitent cu plata; dacă acordul părţilor are loc
înainte de momentul executării noii prestaţii suntem în prezenţa unei novaţii prin schimbare de obiect;
novaţia se deosebeşte de darea în plată şi pentru că este un mod de transformare a obligaţiei, pe când
darea în plată este un mod de stingere a obligaţiei. Ca să fie posibilă îndeplinirea acestei condiţii şi în
situaţia în care noua prestaţie constă în transmiterea dreptului de proprietate sau al unui alt drept
asupra unui bun individual determinat, debitorul trebuie să fie proprietarul bunului respectiv; de aceea
darea în plată nu poate avea ca obiect bunuri viitoare.
c. Efectele dării în plată. Fiind reglementată de legiuitor ca o specie a plăţii, darea în plată
produce aceleaşi efecte ca plata, adică stinge obligaţia în momentul în care noua prestaţie este
efectuată (art. 1492 alin. 1 C. civ.). Dacă între prestaţia iniţială şi prestaţia executată există o diferenţă
de valoare semnificativă, una dintre părţi va trebui să plătească celeilalte o sultă. Odată cu stingerea
vechii obligaţii a debitorului se sting toate garanţiile şi accesoriile ei.
Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept
asupra unui bun, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor ascunse
ale lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării; deci, în cazul în care creditorul este evins
de un terţ sau descoperă vicii ascunse ale bunului, are dreptul să aleagă între a-şi valorifica drepturile
prevăzute de lege în caz de evicţiune sau de descoperire a unor vicii ascunse ale lucrului (conform
art. 1695 şi urm. C. civ.) şi a cere prestaţia iniţială (ceea ce înseamnă desfiinţarea retroactivă a
remiterii de datorie) şi repararea prejudiciului.
Dacă darea în plată se desfiinţează retroactiv, renaşte vechea prestaţie a debitorului, dar nu şi
garanţiile oferite de terţi (art. 1492 alin. 2 C. civ.) Per a contrario, renasc garanţiile constituite de
debitor. De asemenea, renasc celelalte accesorii ale creanţei.

5. Remiterea de datorie.
a. Definiţie. Remiterea de datorie (numită de doctrină şi „iertare de datorie”) este o convenţie
prin care creditorul, cu acordul debitorului, îl liberează pe acesta de obligaţia sa, cu titlu gratuit (art.
1629 C. civ.).
b. Felurile remiterii de datorie. Remiterea de datorie poate fi făcută prin act juridic între vii
(contract) sau pentru cauză de moarte (testament).
12
 Remiterea de datorie făcută prin act juridic între vii nu este un act juridic unilateral, ci un
contract care presupune şi consimţământul debitorului; creditorul poate să renunţe la dreptul de
creanţă pe care-l are faţă de debitor, dar această renunţare nu este opozabilă debitorului, deci debitorul
poate să plătească datoria, chiar peste voinţa creditorului; pe data realizării acordului de voinţă între
creditor şi debitor cu privire la remiterea de datorie se stinge raportul juridic de obligaţie.
Remiterea de datorie făcută printr-un testament constituie un legat cu titlu particular prin care
testatorul îl iartă de datorie pe legatarul debitor; debitorul poate să accepte sau nu legatul instituit de
creditor în favoarea sa; dacă legatul îşi produce efectele, datoria legatarului (care nu face parte din
datoriile moştenirii) se stinge din momentul deschiderii succesiunii, adică din momentul decesului
testatorului.
c. Condiţiile remiterii de datorie. Remiterea de datorie care se face prin acte între vii
constituie o donaţie indirectă şi pentru validitatea sa trebuie să îndeplinească condiţiile de fond ale
acesteia; în ce priveşte condiţiile de formă, remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma autentică
(precum donaţia), ci poate fi realizată în orice formă (scrisă sau verbală).
Remiterea de datorie care se face prin testament (adică prin legat) trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond şi de formă ale testamentului.
Remiterea de datorie cu titlu gratuit este supusă tuturor regulilor specifice liberalităţilor
(donaţie şi testament), precum raportul, reducţiunea.
d. Efectele remiterii de datorie. Potrivit legii efectele remiterii de datorie sunt următoarele:
a) remiterea de datorie stinge obligaţia debitorului (art. 1629 C. civ.), împreună cu garanţiile
şi celelalte accesorii ale datoriei;
b) remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare alte
persoane ţinute pentru el, precum debitorii ipotecari (art. 1633 alin. 1 C. civ.);

6. Imposibilitatea fortuită de executare.

a. Definiţie. Imposibilitatea fortuită de executare este o modalitate de stingere a obligaţiei
când aceasta nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte
evenimente asimilate acestora (art. 1634 alin.1 C. civ.).
b. Condiţiile imposibilităţii fortuite de executare. Pentru stingerea obligaţiei debitorului
datorită imposibilităţii fortuite de executare trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) îndeplinirea obligaţiei să nu fie posibilă din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit (art.
1351 C. civ.) ori a unor alte evenimente asimilate acestora, precum fapta terţului sau fapta victimei
(art. 1352 C. civ.) care întrunesc caracteristicile forţei majore (art. 1634 alin. 1 C. civ.);
b) imposibilitatea să fie definitivă; dispoziţiile legale referitoare la imposibilitatea fortuită de
executare nu prevăd că aceasta trebuie să fie şi totală, dar această condiţie este subînţeleasă, pentru
că dacă imposibilitatea de executare priveşte doar o parte din obligaţie, efectele ei se produc doar
pentru acea parte;
c) debitorul să nu fi fost pus în întârziere înainte de a surveni evenimentul care face imposibilă
executarea obligaţiei (art. 1634 alin. 1); punerea în întârziere a debitorului pentru a-şi executa
obligaţia creează prezumţia de culpă a acestuia; deci, dacă este pus în întârziere debitorul trebuie să
suporte riscul neexecutării obligaţiei din motiv de caz fortuit (art. 1525 C. civ.); prin excepţie de la
această regulă, riscul neexecutării fortuite a obligaţiei nu va fi suportat de debitor, chiar dacă a fost
pus în întârziere, dacă acesta dovedeşte că creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de
executarea obligaţiei din cauza forţei majore (art. 1634 alin. 2 C. civ.); de pildă, debitorul dovedeşte
că bunul ar fi pierit şi la creditor dacă i-ar fost predat la timp;
d) debitorul să nu fi luat asupra sa riscul neexecutării obligaţiei din cauza producerii forţei
majore (art. 1634 alin. 2 C. civ.);
e) debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare, dacă obligaţia are ca obiect
bunuri de gen, pentru că acestea sunt bunuri fungibile şi pot fi înlocuite unele cu altele (art. 1634 alin.
6 C. civ.);
f) debitorul să facă dovada imposibilităţii fortuite de executare (art. 1634 alin. 4 C. civ.); forţa
majoră fiind o problemă de fapt poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Debitorul are obligaţia să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligaţiilor sale; dacă notificarea nu este făcută sau nu ajunge la
13
creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul nu pierde dreptul de a invoca stingerea obligaţiei din motiv de
forţă majoră, dar va răspunde pentru prejudiciul cauzat creditorului prin necomunicarea producerii
evenimentului de forţă majoră (art. 1634 alin. 5 C. civ.); de exemplu, în cazul cunoaşterii producerii
acestuia, creditorul ar fi putut lua măsuri care să aibă ca rezultat diminuarea prejudiciului.
c. Efectele imposibilităţii fortuite de executare. Efectele specifice imposibilităţii fortuite de
executare sunt următoarele:
a) stinge obligaţia debitorului şi acesta este liberat (art. 1634 C. civ.); odată cu obligaţia
principală se sting toate garanţiile şi celelalte accesorii ale datoriei; face excepţie de la această regulă,
cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul neexecutării obligaţiei din cauza producerii forţei majore
(art. 1634 alin. 2 C. civ.);
b) stinge obligaţia debitorului pus în întârziere, dacă acesta dovedeşte că creditorul nu ar fi
putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza forţei majore (art. 1634 alin. 2 C.
civ.); aceasta este o excepţie de la regula, menţionată anterior, conform căreia debitorul pus în
întârziere trebuie să suporte riscul neexecutării obligaţiei din motiv de caz fortuit (art. 1525 C. civ.);
c) dacă imposibilitatea fortuită de executare are caracter temporar, executarea obligaţiei se
suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a
provocat imposibilitatea de executare (art. 1634 alin. 3 C. civ.); trebuie remarcat faptul că executarea
obligaţiei nu se suspendă doar până la încetarea evenimentului fortuit, ci pentru „un termen
rezonabil”, adică termenul pentru care se suspendă executarea obligaţiei poate fi mai mare decât
durata evenimentului de forţă majoră; pentru perioada suspendării executării obligaţiei debitorul nu
datorează daune moratorii.

14