UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASIISTENȚĂ SOCIALĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SUPORT DE CURS

DISCIPLINA ”Psihologia activităților și proceselor reglatorii”

Responsabil de curs Balode Neli, MA, lector univ.

Grupul de lucru Rusnac Svetlana, dr., conf. univ.

Caunenco Irina, dr. , conf. univ.
Balode Neli, MA, lector univ.

Chișinău-2019
Tema. Sfera afectiv – volitivă – domeniu de cercetare al psihologiei generale.
1. Definirea conceptului de afectivitate.
2. Generalităţi, structuri şi mecanisme psihice ale sferei emoţionale şi volitive.

1. Definirea conceptului de afectivitate.

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la
fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă: cognitivă, motivaţională,
volitivă etc. În această calitate ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului - de a fi o
modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare informaţional
- reflectorie, respectiv de a semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific,
mai mult sau mai puţin evident.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumita durată, raportul dintre
dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern (Mihai Golu - Bazele Psihologiei Generale).
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de statu-quo sau de zero
emoţional, prin analogie cu zeroul fiziologic în cazul sensibilităţii termice) şi semnificativ,
generînd activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul cînd este “consonant” şi negativă, în
cazul cînd este ”disonant”.
Chiar şi atunci cînd emoţia este provocată de subiect prin amintire şi reprezentare
anticipată, trăirea rezultă tot din raportarea evenimentelor din cîmpul intern al personalităţii la
evenimentele din planul extern. Definiţia propusă depaşeşte unilateralitatea definiţiilor clasice,
care absolutizau planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizării şi manifestării
psihocomportamentale, ea înscriindu-se în spiritul exigenţei metodologice al principiului
interacţionismului, care stă la baza psihologiei contemporane.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi
motivaţie, cu care, de altfel, se impleteşte cel mai strîns. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de
activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesara.
Cauza rezidă în natura raportului dintre cele doua planuri de referinţă ale personalităţii umane:
intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de
reprezentarea ei mentală anticipată.
În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor
psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanţă,
respectiv, discordanţă, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate,
motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor).
Afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri afective.
Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror
efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează
plăcere, mulţumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerinţe generează stări de
neplăcere, nemulţumire, frustrare, tristeţe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se
situează valoarea şi semnificaţia obiectului pentru subiect.
Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, întrucât numai într-o
asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor.
Despre afectivitate putem spune:
- proces psihic reglatoriu
- componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit
semn, intensitate şi durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a
stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern
 - ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica
evenimentelor interne [starile proprii de motivaţie] şi dinamica evenimentelor externe
[situaţiile, obiectele, persoanele din jur]
- parte componentă nemijlocită şi organică a vieţii
- trăiri subiective specifice
- oferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv
- fără emoţii şi sentimente, omul ar devenii un robot ce nu face decît să răspundă la stimuli
externi
- nu se raportează numai la lumea externă ci şi la propria persoană
- relaţiile cu realitatea din raportul ce există între cerinţele subiective şi condiţiile de
satisfacere a lor, oferite de împrejurările de viaţă
- “împrejurările de viaţă” - intră în sfera definirii fenomenelor afective
- trăirile afective iau forma unor deprinderi afective sau sentimente şi pasiuni
- caracterul selectiv-evaluativ al afectivităţii se structureaza în strînsa dependenţă cu
ansamblul actualităţii - împrejurări de viaţă
- pe baza acestei relaţii, afectivitatea se instituie ca fond reactiv, unificator, selectiv, tradus
prin termenii de atracţie-respingere
- afectivitatea se construieşte din: excitabilitate, sensibilitate şi conştiinţă
- raspunde şi participă direct la activitatea şi relaţiile sociale, în funcţie de acestea
modelandu-se
- omul nu numai că extrage informaţie din diferitele surse externe, dar o şi evoluează,
punînd în evidenţă structuri specifice de acceptare-respingere, satisfacţie-insatisfacţie,
tensiune-relaxare
- oricărui act cognitiv, intelectual, îi sunt asociate una sau mai multe trăiri.
2. Generalităţi, structuri şi mecanisme psihice ale sferei emoţionale şi volitive.
Sfera afectivă se exprimă prin trei fenomene
a. reacţii afective = emoţii frica, mînia, bucuria, tristeţea
b. stări afective = sentimente placere - neplăcere, invidie, remuşcare,
gelozie
c. atitudini afective iubirea, îndoiala, recunoştiinţa, admiraţia (ţin
de natura sentimentelor şi presupun anticipaţie şi prelungire a trăirilor)

Tema. Sfera emoţională a omului

1. Proprietăţile proceselor afective.

2. Clasificarea proceselor afective.
3. Funcţiile şi rolul proceselor afective.

1. Proprietăţile proceselor afective.

Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidenţă câteva
trăsături comune, şi anume: referenţialitatea, polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea şi
ambivalenţa.
Referenţialitatea constă în aceea că, în orice emoţie, se conştientizează o legatură trăită
cu lumea externă (mulţimea situaţiilor şi a obiectelor perceptibile cu semnificaţiile lor şi cu noi
înşine - autotrăirea. Emoţia exprimă astfel selectivitatea stărilor şi poziţiilor interne ale persoanei
în raport cu situaţii obiective şi evenimente experienţiale proprii.
Polaritatea defineşte semnul pozitiv (+) sau negativ (-) al legăturii emoţiei cu obiectul şi,
implicit, al trăirii interne a semnificaţiei obiectului pentru subiect. Ea caracterizează numai
emoţiile specifice, adică numai pe cele cu referent bine determinat.
Intensitatea exprimă încărcătura tensional - energetică a emoţiei, în deosebi a trăirii
subiective interne. Ea este determinată de intensitatea stimulului afectogen, adică de
“amplitudinea” semnificaţiei care i se conferă de subiect în percepţie, reprezentare sau judecată.
Intensitatea trăirii este nemijlocit susţinută de amploarea şi natura modificărilor fiziologice, a
cantităţii şi tipului de neurotransmiţători care se eliberează la diferite instanţe ale SNC în cursul
acţiunii stimulului.
Valoric, aceasta dimensiune se întinde între pragul inferior (emoţia abia conştientizabilă)
şi pragul superior (paroxism emoţional). La nivelul de intensitate paroxistă se situeaza afectele,
formele cele mai bulversante şi cu influenţă perturbatoare cea mai puternică ale emotionalităţii.
De aici, rezultă că intensitatea este una din însuşirile principale de care depinde rolul emoţiei în
structura şi dinamica activităţii şi comportamentului.
Valoarea intensităţii este condiţionată şi de structura de personalitate, de experienţa de
viaţă şi afectivă anterioara. Aceasta face ca în faţa uneia şi aceleiaşi situaţii, diferiţi subiecţi să
răspundă emoţional cu trăiri de intensităţi diferite. Din acest punct de vedere, este instructiv de
observat comportamentul emoţional al mulţimilor în situaţii critice, puternic afectogene:
cataclisme naturale, conflicte sociale etc. Ele pot declanşa un intens registru de reacţii şi
manifestări - de la resemnare şi împietrire, pînă la disperare şi furie paroxistică, în contextul
mulţimii are loc fenomenul de amplificare prin contagiune (feed - back pozitiv) a intensităţii
stărilor emoţionale (descătuşare instinctuală).
Durata exprimă corespondenţa în timp între acţiunea stimulului şi prezenţa trăirii
emoţionale. Ca şi alte tipuri de reacţii, reacţiile emoţionale apar consecutiv unui semnal
declanşator, cu o anumită perioadă de latenţă: mai mică la subiecţii puternic emotivi, sau mai
mare, la subiecţii slab emotivi; se menţin cît actionează stimulul şi încetează cînd acesta dispare.
Conversiunea reprezintă proprietatea unei emoţii de un anumit semn (să spunem pozitiv)
de a se modifica şi de a trece în timp într-o emoţie de semn opus în cazul nostru negativ). Din ea
derivă stabilitatea, respectiv instabilitatea ca determinaţie structurală, de fond a organizării
interne a afectivităţii în dinamica vieţii şi activităţii cotidiene.
Ambivalenţa este o caracteristică mai specială a organizării vieţii afective şi ea constă în
coexistenţa în aceeaşi structură a doi vectori emoţionali opuşi (+ si -) care se presupun şi se
susţin reciproc. Ea devine posibilă datorită caracterului contradictoriu al valenţelor obiectului în
raport cu subiectul: laturile atractive (pozitive) trezesc emoţii de plăcere, de simpatie, de iubire,
iar cele aversive, trezesc emoţii negative de repulsie, de teamă, sau de furie şi agresiune.
În viaţa afectivă a copilului, abivalenţa constituie un fel de legitate internă de evoluţie şi
organizare - diferenţierea şi delimitarea structurilor polare trecînd prin ea.
La adult, această caracteristică se întîlneşte în structura emoţiilor complexe, a
sentimentelor. Asemenea este de pilda, structura “iubire” - “ura” în relaţiile interpersonale (mai
ales, în cele de cuplu).
Ambivalenţa poate deveni şi un simptom patologic, determinat de un proces regresiv, de
dezintegrare şi decapsulare a schemelor integrării polare, cînd nu mai este posibilă delimitarea
clară şi menţinerea sub control a semnelor (+) şi (-) ale trăirilor emoţionale, acestea activîndu-se.
2. Clasificarea proceselor afective.
A. Procesele afective primare au un caracter elimentar, spontan, sunt slab organizate,
mai aproape de biologic şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape conştientului,
raţionalului. În categoria lor includem:
 tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi
coloreaza afectiv orice act de cunoaştere, o senzaţie, o amintire etc.
 trăirele afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a
organelor interne.
 afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi
violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă.
B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi
întelectualizare. Cuprind:
 emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durata, active, intense, provocate de
însuşirile separate ale obiectelor.
  emoţiile superioare, legate nu atît de obiecte, cit de o activitate pe care o desfăşoară
individul.
 dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă.
C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare structurare şi raportare
valorica, situată nu la nivel de obiect, ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi
structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.
 sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durata, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric.
 pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate
foarte mare, antrenînd întreaga personalitate.
După S.L.Rubinştein (1, pag. 158-159) există trei nivele de percepere emoţională:
1. nivelul nefondat al sensibilităţii emoţional-afective, legat mai cu seamă de necesităţile
organice: senzaţie de plăcere-neplăcere, de tristeţe nefondată. La acest nivel, legătura dintre
trăirea afectivă şi obiect nu se conştientizează.
2. sentimentele fondate (de obiect), legate de percepţia de obiect, acţiunea de obiect, spre
exemplu, frica este simţită faţa de ceva. La acest nivel sentimentul reprezintă expresia în
percepţie conştientă a atitudinii omului faţă de lume. Sentimentele fondate sunt diferenţiate în
dependenţă de sferă – estetice, morale, intelectuale.
3. sentimentele generalizatoare (colective, sintetizatoare), care se înalţă de-asupra celor de
obiect – simţul umorului, ironiei, măreţiei, tragicului. Ele exprimă obiectivele concepţiei despre
lume a personalităţii.
Printre diverse clasificări ale manifestărilor emoţionale ale omului putem evidenţia
următoarea: afectele, propriu-zis emoţiile, sentimentele, pasiunile şi dispoziţiile. L.I.Petrajiţki
(1, pag.20) a comparat emoţiile, afectele, dispoziţia, pasiunea cu următoarele imagini: “1) apa
pur şi simplu; 2) o presiune neaşteptată şi puternică a apei; 3) o curgere slabă şi liniştită a apei;
4) o curgere puternică şi continuă (neîntreruptă) a apei într-o singură albie adîncă”.
3. Funcţiile şi rolul proceselor afective.
Una din cel mai vădite funcţii a emoţiilor este aprecierea a ceea ce se întîmplă în lumea
exterioară sau interioară – este bine sau nu aceasta pentru om, este folositor sau dăunător, îi place
sau nu. În dependenţa de apreciere pe care o dă omul situaţiei, el sau o va evita, sau se va strădui
să se afle în ea, să acţioneze. La baza unei astfel de aprecieri pot sta aşteptările şi scopurile
subiectului.
Omului îi este caracteristic să tindă spre certitudine în interpretarea a ceea ce se întîmplă.
În situaţia de incertitudine creşte neliniştea, îngrijorarea şi omul uneori poate alege orice în
schimbul interminabilei incertitudini.
Emoţiile de asemenea semnalizează despre însemnătatea pentru om a celor ce se
întîmplă: cel mai semnificative provoacă emoţii mai puternice. Astfel, noi de obicei reacţionăm
activ la tot ce se întîmplă cu oamenii apropiaţi nouă (importanţi pentru noi) şi, de regulă, sîntem
destul de nepăsători faţa de ceea ce se întîmplă cu trecători întîmplători.
Aceste funcţii ale emoţiilor le reflectă şi explică foarte bine teoria informaţională a
emoţiilor, propusă de P. Simonov (1,4,5).
Conform teoriei “emoţia este reflectarea de către creierul omului sau al animalului a unei
necesităţi actuale (calităţile şi proporţiile ei) şi probabilităţile (posibilităţile) de satisfacere a ei,
pe care creierul o apreciază în baza experienţei genetice şi individuale, acumulate anterior”.
La modul general regula apariţiei emoţiei se prezintă în forma formulei structurale:
E = f (P, (In-Is), …),
unde E este emoţia, semnul şi calitatea ei; P – puterea şi calitatea necesităţii actuale; (In-Is) –
aprecierea probabilităţii (posibilităţii) de satisfacere a necesităţii în baza experienţei înnăscute şi
acumulate; In – informaţia despre mijloacele prognostic necesare subiectului pentru satisfacerea
necesităţii; Is - informaţia despre mijloacele de care dispune subiectul la momentul dat.
Sub informaţie se subînţelege reflectarea totalităţii mijloacelor de atingere a scopului:
cunoştinţele de care dispune subiectul, desăvîrşirea deprinderilor lui, resursele energetice ale
organismului, timpul, suficient sau insuficient pentru organizarea acţiunilor corespunzătoare
ş.a.m.d.
Adică, conform formulei indicate, cu cît este mai puternică necesitatea cu atît este mai
puternică emoţia provocată de ea. Cu cît este mai mare diferenţa dintre mijloacele necesare şi
suficiente cu atît este mai puternică emoţia. Cînd sînt toate mijloacele necesare (In=Is) subiectul
îşi satisface liniştit necesitatea actuală, fără să simtă emoţii deosebite cu această ocazie. Dacă
diferinţa (In-Is) este mai mică decît zero, adică noi aflăm că nu avem suficiente posibilităţi
pentru satisfacerea propriilor “vreau”, ne întristăm (E<0, adică emoţiile sînt negative), şi cu cîţ
este mai mare această diferenţă, cu atît emoţiile sînt mai puternice.
Creşterea posibilităţii de satisfacere a necesităţii ne însufleţeşte să ne bucurăm anticipat
de atingerea scopului. Astfel se manifestă funcţia prognostică a emoţiilor, care permite să
anticipăm desfăşurarea evenimentelor.
Emoţiile sau stimulează continuarea activităţii de satisfacere a necesităţii (o motivează),
sau, din contra, o frînează. Emoţiile schimbă, supraveghează şi dirijează comportamentul omului
de la un moment la altul.
Diferite necesităţi coexistente concomitent provoacă diferite emoţii şi, de regulă, emoţia
cea mai puternică determină orientarea acţiunilor omului. Totodată, din cauză că emoţia nu
depinde numai de mărimea necesităţii, dar şi de probabilitatea de satisfacere a ei,
comportamentul omului uneori se reorientează la un ţel mai puţin important, dar mai uşor de
atins – omul alege “vrabia din mînă” în loc de “cioară de pe gard”.
P.V.Simonov remarcă de asemenea că de realizarea necesităţilor biologice e legată, în
fond, apariţia stărilor emoţionale de tipul afectelor. Necesităţile sociale şi ideale stimulează
apariţia sentimentelor şi emoţiilor (5).
Încă o funcţie a emoţiilor este mobilizarea, trecerea (comutarea) întregului sistem al
organismului la un regim de “alertă”, pregătirea lui pentru luptă. Astfel, emoţiile de furie, frică
ajută la o încăierare, urmărire, la fugă de pericol, în situaţiile cînd se cere maximum de efort şi
depunere a tuturor puterilor. Starea simţită în astfel de situaţii se numeşte afect.
Ea îi impune omului o ieşire stereotipă din situaţia creată, care s-a consolidat evolutiv şi
ni s-a transmis ca moştenire de la lumea animală. Afectul se poate manifesta şi în formă de
panică, înţepenire. Reacţiile afectului sînt justificate doar în unele situaţii standard.
Acţiunile omului în stare de afect sînt impulsive, inconştiente, îl pot împinge la săvîrşirea
unor acţiuni de care va regreta ulterior, omul parcă “îşi pierde capul”. De aceea fenomenele
emoţionale de tipul afectului ne face să vorbim despre rolul dezorganizant al emoţiilor.
Emoţiile regulează atît trecerea dintr-o stare de linişte într-o stare de activitate cît şi
invers – în condiţii favorabile orientînd organismul la demobilizare – restabilirea şi acumularea
puterilor.
Emoţiile produc o integrare momentană a tuturor funcţiilor organismului.
Emoţiile joacă un rol important în procesele de cunoaştere.
După S.L.Rubinştein, actul integru de reflectare “… întotdeauna, într-o măsură sau alta,
include unitatea a două componente opuse – cunoaşterii şi atitudinii, intelectualului şi
afectivului, dintre care ba unul, ba altul apare în calitate de predominant”.Emoţiile includ în
crearea imaginii ca purtător de atitudine subiectivă faţa de ceea ce se reflectă.
Emoţiile participă la procesele de instruire şi acumulare a experienţei. Evenimentele
care au o coloratură emoţională se memorizează mai bine. Emoţiile pozitive fac cele întîmplate
să fie mai atrăgătoare în continuare, contribuie la consolidarea deprinderilor. Emoţiile negative
impun evitarea în continuare a influenţelor nefavorabile deja cunoscute. Coloratura emoţională
reprezintă unul din factorii ce determină atenţia şi memorarea involuntară. Emoţiile foarte viu
pronunţate pot denatura procesele percepţiei. Emoţiile de asemenea influenţează asupra
imaginaţiei şi fanteziei.
Încă o funcţie a emoţiilor este cea comunicativă.
Raporturile emoţionale reprezintă baza relaţiilor interpersonale. Un rol important în
comunicare îi aparţine funcţiei expresive a emoţiilor, care nu şi-a pierdut din importanţa ei chiar
şi după apariţia vorbirii. Expresia emoţională rămîne a fi unul din factorii importanţi care asigură
aşa-numita comunicare neverbală. Emoţiile se pot exprima cu ajutorul mimicii, pantomimei,
exclamaţiilor, expresiei (intonaţiei) vocii.
Exprimarea (expresia) posibilă, admisibilă a emoţiilor este regulată social, de aceea
limbajul gesturilor poate să difere considerabil la diferite popoare.
Încă din fragedă copilărie copiii sînt învăţaţi să-şi înăbuşe anumite emoţii şi să-şi
evidenţieze altele. Astfel, în societatea noastră, băieţii încă din copilărie sînt învăţaţi să nu
plîngă, să-şi înăbuşe emoţiile de durere, frica. Japonezii de mici sînt instruiţi în general să nu-şi
manifeste deschis nici un fel de emoţii, păstrînd în orice situaţie o expresie binevoitor-interesată.
În dependenţă de cultură poate fi încurajat un comportament reţinut (timid) sau, din contra, un
comportament agresiv al copilului. Încurajate sau înăbuşite (gratificate sau pedepsite) por fi atît
manifestările exterioare ale emoţiilor cît şi suportarea lor.
Copilul mic îşi exprimă emoţiile sale sincer, degajat şi spontan, comunicîndu-le prin astea
celor din jur despre schimbările din starea lui. La rîndul său, mediul din apropierea lui, asupra
căruia sînt îndreptate aceste emoţii, îndată îi comunică copilului, prin caracterul reacţiilor sale, ce
comportament este admisibil, dorit şi care este respins, dezaprobat. Treptat copilul însuşeşte
normele sociale, standardele de exprimare exterioară a emoţiilor.
Datorită reglării sociale a expresiei emoţiilor, unele manifestări exterioare ale lor pot
căpăta o semnificaţie simbolică, înstrăinîndu-se de acel sentiment, iniţial exprimat. Astfel, în
SUA spre exemplu, în clasele mijlocii se consideră unanim acceptat principiul “păstrează
zîmbetul” (keep smiling). Zîmbetul, în cazul dat, a devenit simbolul succesului economic şi
social, acest exemplu, într-un anumit sens ne aminteşte de îmbrăcarea măştii rituale. Gesturile
lipsite de sentiment dirijează comunicarea fără a avea o esenţială încărcătură emoţională asupra
partenerilor de comunicare.
Deseori oamenii par a purta pe faţă o “mască”, care înfăţişează anumite emoţii,
asemenea străbunilor noştri îndepărtaţi, care îmbrăcau măşti rituale la diferite sărbători şi
ritualuri (7).
Încă o funcţie a emoţiilor, după A.N.Leontiev (2, pag. 162-171), este legată de faptul că
ea “pune (realizează) problema sensului”. Semnalizînd despre ceva însemnat, emoţiile pot
provoca un lucru complicat al conştientului de explicare, aprobare, împăcare cu realitate sau de
dezaprobare, ba chiar reprimare a ei.

Tema 3. Trăiri afective primare.

1. Tonul afectiv al proceselor cognitive. Trăirile afective de provenienţă organică.
2. Afectele. Psihofiziologia proceselor afective primare.

1. Tonul afectiv al proceselor cognitive. Trăirile afective de provenienţă organică.

Tonul afectiv al proceselor cognitive, se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi
coloreaza afectiv orice act de cunoaştere, o senzaţie, o amintire etc.
Pe cînd trăirele afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne.
2. Afectele. Psihofiziologia proceselor afective primare.
Multa vreme, în istoria culturală a umanitatii, starile de afect au fost identificate mai intai
cu nebunia, apoi cu pasiunea şi au constituit o temă predilecta pentru religie, filosofie, morală,
artă şi cultură. În perioada modernă, stările de affect în sens moral şi ca formă de manifestare a
bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie.
Afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi
violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă.
Afect este numit procesul emoţional care decurge năvalnic şi vertiginos, însoţit de
schimbări şi acţiuni organice, de cel mai multe ori nesupuse controlului volitiv conştient.
 Funcţia reglatorie a afectelor constă în formarea experienţei specifice - urmelor
afective, care determină alegerea comportamentului ulterior referitor la situaţii şi elementele lor,
care anterior au provocat afectul. Starea de tensiune în afecte adesea duce la apariţia senzaţiilor
de oboseală şi deprimare.

Tema. Trăiri afective complexe.

1. Emoţiile curente (zece emoţii fundamentale) şi dispoziţiile afective.
2. Teorii asupra emoţiilor.

1. Emoţiile curente şi dispoziţiile afective.

Emoţiile sînt stări ce au durată mai lungă decît afectele şi ele se manifestă mai slab în
comportamentul exterior. Emoţiile au un caracter situaţional bine determinat. Ele exprimă
atitudinea apreciativă a omului faţă de situaţiile care se creează sau posibilele situaţii, faţă de
activitatea sa şi manifestările sale în ea. Emoţiile reflectă relaţiile care se stabilesc între motive şi
nemijlocita activitate de realizare a acestor motive.
Emoţiile se definesc ca stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al
relaţiilor cu un obiect sau o situaţie, deci au un caracter situaţional (Andrei Cosmovici).
Emoţiile pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginară (gîndul că poliţia poate fi
pe urmele sale sperie tîlharul care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte variată:
poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism.
Atît în vorbirea curenta, cît şi în lucrările de specialitate psihologică, emoţiile sunt
frecvent identificate cu sentimentele, cum ar fi iubirea şi ura (dar sunt multe feluri de iubire: de
tată, de soţ, de prieten, dragoste de muncă, de patrie etc. după cum există şi variate obiecte ale
urii: faţă de un rival, de un duşman, hoţ, sectă, o ideologie etc). Citînd marii filozfi care au
analizat afectivitatea, constatăm o asemenea lipsă de diferenţiere. Astfel, Rene Descartes, în
lucrarea sa Les passions de l’ame (Pasiunile Sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre care
figureaza, pe lîngă emoţii , sentimente , dorinţe şi chiar trăsături de caracter. Dar marele filosof
francez considera că toate îşi au originea în numai 6 pasiuni primitive: mirarea, iubirea, ura,
dorinţa, bucuria şi tristeţea. Toate celelalte n-ar fi decît varietăţi ale acestora sau rezultatul unor
combinări ale lor. Cum se vede 3 din pasiunile fundamentale sunt emoţii, doua - sentimente, iar
una, dorinţa, constituie o denumire generică în care pot figura nenumărate aspiraţii.
Emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, admiraţie-dispreţ,
simpatie-antipatie), imprimînd polaritatea caracteristică vieţii afective. De aici şi dihotomia
clasică: emoţii stenice care sporesc activitatea, măresc forţa şi energia persoanei, şi emoţii
astenice, care diminuiază energia şi activismul persoanei. Această polaritate rezultă din
corespondenţa, respectiv discordanţa dintre nevoile, convingerile, obişnuinţele individului şi
situaţiile sau evenimentele vietii.
Cel mai frecvent este întrebuinţată divizarea în emoţii pozitive şi negative.

Emoţii pozitive Emoţii negative

Bucuria, simpatia, încîntarea, Tristeţea, furia, frica, necazul, deznădejdea,
recunoştinţa, ataşamentul, stima, disperarea, regretul, invidia, dezamăgirea, mîhnirea,
încrederea, mîndria, entuziasmul, plictiseală, vinovăţia, zăpăceala, supărarea,
siguranţa, exaltarea ş.a.m.d. indignarea ş.a.m.d.

Dar nu toate manifestările emoţionale se pot atribui uneia din aceste două grupe. Există
de asemenea şi stări emoţionale neutral-sentimentale: mirarea, curiozitatea, indiferenţa,
neliniştea, îngîndurarea, simţul răspunderii.
Divizarea emoţiilor în pozitive şi negative reflectă în primul rînd aprecierea
subiectivă a senzaţiilor percepute.
 În plan exterior atît emoţiile pozitive cît şi cele negative pot duce la urmări şi
pozitive şi negative. Astfel, cu toate că emoţiile mîniei sau fricii au adesea urmări negative
pentru organism şi chiar pentru societate, în anumite cazuri ele pot avea şi funcţie pozitivă de
apărare, supravieţuire. Astfel de manifestări emoţionale pozitive cum sînt bucuria şi optimismul
pot, în unele cazuri, să se transforme în “entusiasm războinic”, care poate duce şi la urmări
negative. În acest mod, în dependenţă de situaţia concretă, una şi aceeaşi emoţie poate sluji la
adaptare şi la dezadaptare, poate duce la distrucţii sau înlesni comportamentul constructiv (2).
Altă caracteristică a emoţiilor se referă la condiţionarea lor: interioară sau exterioară. Să
ştie, că emoţiile de obicei apar în cazurile cînd se întîmplă ceva important pentru om. Ele pot fi
legate atît de reflectarea influenţei exterioare, situative (este aşa-numita condiţionare exterioară),
cît şi de actualizarea necesităţilor – în acelaşi timp emoţiile îi semnalează subiectului despre
schimbarea factorilor interiori (condiţionarea interioară).
Emoţiile, sentimentele pot fi îndreptate către propria persoană (căinţa,
mulţumirea de sine) şi către altul (mulţumirea, invidia).
Zece emoţii fundamentale: interesul, bucuria, mirarea, durerea, mînia, repulsia,
dispreţul, frica, ruşinea, vinovăţia.
K.Izard, în monografia sa “Emoţiile omului”, distinge 10 emoţii pe care le consideră
fundamentale – emoţiile interesului, bucuriei, mirării, suferinţei, durerii, mîniei, repulsiei,
dispreţului, fricii, vinovăţiei. Fiecare din aceste emoţii influenţează într-un mod specific
procesele de percepţie şi comportamentul omului. Diferite combinări de emoţii fundamentale
creează formaţiuni emoţionale mai compuse. Dacă astfel de emoţii complexe sînt simţite de către
om relativ stabil şi des, ele sînt considerate drept trăsătură emoţională. Evoluţia ei este
determinată atît de predispoziţia genetică a omului cît şi de specificul vieţii lui.
Interesul este cea mai răspîndită emoţie pozitivă. Interesul asigură menţinerea unui
anumit nivel de activare a organismului. Starea opusă interesului este plictiseală.
Cauzele principale ale interesului sînt: noutatea (noul), dificultatea, diferenţierea de
obişnuit. Ele pot fi legate atît de ceea ce se întîmplă în exterior cît şi de ceea ce se întîmplă în
lumea interioară a omului – în gîndirea, imaginaţia lui. Interesul “focalizează” atenţia, dirijează
percepţia şi gîndirea. Gîndirea întotdeauna este condiţionată de un anumit interes.
Interesul reprezintă starea motivaţională dominantă în activitatea cotidiană a omului
normal, este unica motivaţie care poate să menţină lucrul de zi cu zi într-un mod normal.
Interesul determină un comportament de investigare, creaţia şi căpătarea dexterităţilor şi
priceperilor în lipsa unor stimulente din exterior către asta, joacă un rol foarte important în
dezvoltarea formelor de activitate artistice şi estetice.
Analizînd procesul de creaţie, Maslow vorbeşte despre două faze ale lui: prima fază se
caracterizează prin improvizaţie şi inspiraţie. Faza a doua – elaborarea sau evoluarea ideilor
iniţiale - necesită disciplină şi muncă perseverentă, şi aici puterea motivaţională a interesului are
o însemnătate hotărîtoare pentru depăşirea obstacolelor.
Manifestarea (puterea şi frecvenţa apariţiei) emoţiei interesului la un om concret depinde
de aşa factori precum ar fi condiţiile social-economice, volumul şi diversitatea informaţiei
primite în mediul cel mai apropiat, de atitudinea familiei faţă de ocupaţiile, pasiunile şi alte
forme de activitate ale membrilor ei. Părinţii curioşi, predispuşi la peripeţii, sînt mai capabili de a
educa orientări de cunaştere bazate pe interes la copiii lor, decît acei părinţi care preferă să
trăiască în baza unor dogme şi concepţii imuabile. Orientarea interesului omului spre anumite
genuri de activitate este determinată de sistemul lui de valori.
Bucuria este emoţia pozitivă de bază a omului. Însă omul nu poate provoca deliberat
această emoţie. Bucuria poate surveni în urma unei realizări sau reuşite creative a personalităţii,
însă ele de sine stătător nu garantează bucuria.
Majoritatea savanţilor sînt de acord cu faptul că bucuria este produsul accesoriu al
eforturilor îndreptate spre anumite obiective.
 Bucuria poate apărea la recunoaşterea a ceva cunoscut, în special după o lipsă de lungă
durată sau izolarea de omul sau obiectul cunoscut. Spre deosebire de interes, care îl ţine pe om
într-o stare de permanentă excitare, bucuria îl poate linişti, calma.
Bucuria îi conferă omului senzaţia priceperii de a învinge dificultăţile şi de a se bucura de
viaţă, facilitează viaţa cotidiană, îl ajută să confrunte durerea, să atingă scopurile dificile.
Oamenii mai fericiţi sînt mai siguri de sine, mai optimişti şi mai de succes în viaţă, au
contacte mult mai strînse şi de colaborare reciprocă cu alţi oameni. Lucrul lor este mai
consecvent, cu scopuri bine determinate şi este mai rezultativ. Ei au sentimentul propriului
respect, posedă deprinderile şi realizările necesare pentru atingerea scopurilor sale, primesc o
plăcere enormă de la însuşi procesul acestei realizări. Oamenii fericiţi se pare că au trăit des
succesul în copilărie, ce a format la ei simţul competenţei.
Exprimarea bucuriei, de exemplu prin rîs, sporeşte puterea trăirii subiective a emoţiei în
cauză.
Simţind bucurie oameni sînt predispuşi mai mult să se delecteze cu obiectul decît să-l
analizeze critic. Ei percep obiectul aşa cum este el şi nu încearcă să-l schimbe. Ei mai degrabă
simt o apropiere faţa de obiect decît dorinţa de a se depărta şi de a-l analiza obiectiv. Bucuria
permite să se simtă că există o multitudine de relaţii între om şi lume, un sentiment puternic de
triumf sau complicitate cu obiectul bucuriei sau cu lumea în întregime. Adeseori bucuria este
însoţită de senzaţia de putere şi avînt energetic, de o senzaţie de libertate majoră, omul simte că
este ceva mai mult decît în starea obişnuită. Omul fericit este mai predispus să vadă frumuseţea
şi bunătatea în natură şi în viaţa omului.
Sentimentul de bucurie este legat de realizarea de către om a posibilităţilor sale. Bucuria
este o stare normală de viaţă a unui om sănătos.
Obstacolele în autorealizare totodată sînt şi piedici în apariţia bucuriei. La acestea se
referă:
1. Unele particularităţi ale vieţii sociale a omului, cînd regulile şi instrucţiunile reprimă
activitatea creativă, instituie un control atotpătrunzător sau prescriu banalitatea şi mediocritatea.
2. Relaţii lipsite de omenie şi prea sever ierarhizate social.
3. Dogmatismul privind educarea copiilor, sexului şi religiei, care îngreuiază omului
cunoaşterea de sine, dragostea şi încrederea de sine, ce îl împiedică să simtă bucurie.
4. Nedefinirea rolurilor feminine şi masculine.
5. Atenţia prea mare care i se acordă în societatea noastră succeselor şi realizărilor materiale.
Mirarea. Cauza exterioară a mirării este un eveniment neaşteptat şi neprevăzut, care se
consideră puţin plăcut în comparaţie cu acelea care duc spre bucurie. Mirarea se caracterizează
printr-un nivel înalt de impulsivitate şi predispoziţie către obiect. Mirarea este un sentiment
repede trecător. Ea îndeplineşte funcţia de adaptare la schimbările neaşteptate din lumea
exterioară, îndemnînd la schimbare, “comutare” a atenţiei. Mirarea întrerupe activitatea curentă,
uneori în momentul mirării la om se “deconectează” gîndirea.
În dependenţă de împrejurări, emoţia de mirare poate fi apreciate de căatre om ca fiind
plăcută sau neplăcută, cu toate că mirarea propriu-zisă frînează activitatea curentă, “comutează”
atenţia la schimbările întîmplate. Dacă omul are des sentimentul de mirare, pe care el îl consideră
neplăcut, şi, totodată, nu poate face faţa situaţiei, atunci la om se poate dezvolta frica şi
neeficienţa în faţa noului şi neobişnuitului, chiar dacă acesta nu este neaşteptat. Însă dacă omul
este plăcut mirat, el de obicei apreciază mirarea ca emoţie pozitivă.
Durerea este de obicei reacţia la o pierdere, ratare – temporară sau permanentă, reală sau
imaginară, fizică sau psihologică (aceasta poate fi pierderea anumitor calităţi atrăgătoare în sine,
anumitor orientări pozitive asupra propriei persoane). Pierderea sursei de ataşament (a omului,
obiectului, ideii) înseamnă pierderea a ceva preţios şi drag, a izvorului de bucurie şi excitare, a
dragostei, siguranţei, a sentimentului de bunăstare.
Lucrul interior pe care îl face suferinţa durerii îi ajută omului să plătească tribut pierderii,
să se adapteze le durere, să-şi stăbilească autonomia personală.
 La fel ca alte emoţii durerea e molipsitoare, le provoacă compasiune celor din jur,
contribuie le sporirea unităţii de grup.
Suferinţa apare ca rezultat al influenţei de lungă durată a unui nivel excesiv de stimulare
– durerea, zgomotul, frigul, arşiţa, eşecul, decepţia, pierderea. Cauza suferinţei poate fi şi
nereuşita atît reală cît şi imaginată.
Suferinţa este una din cele mai răspîndite emoţii negative, care apare şi domină cînd
simţim durerea şi depresia. Ea motivează activitatea energică, îndreptată spre evitarea sau
micşorarea suferinţei.
Omul care suferă simte tristeţe, descurajare, dezamăgire de sine, nesiguranţă, singurătate,
abandonare, ultima poate fi atît reală cît şi inventată. Deseori omului ce suferă i se pare că viaţa
întreagă este urîtă şi nemernică. Suferinţa adesea, mai ales în copilărie, este însoţită de plîns.
Suferinţa îndeplineşte cîteva funcţii:
1. Ea ne comunică despre faptul că omul se simte rău.
2. Îl determină pe om să întreprindă anumite acţiuni pentru a micşora suferinţa, să înlăture
cauzele ei sau să-şi schimbe atitudinea faţa de obiectul care este cauza suferinţei.
3. Suferinţa asigură o “motivaţie negativă” moderată, strategia evitării.
4. Evitarea suferinţei de la despărţire contribuie la unirea dintre oameni.
Sentimentele de furie, repulsie, dispreţ constituie aşa-numită triadă a duşmaniei.
Cauza mîniei (furiei) de obicei este senzaţia unui obstacol fizic sau psihilogic în ceea ce
vrea să facă omul. Acestea pot fi de asemenea şi anumite reguli, legi sau propria incapacitate de
a face ceea ce-ţi doreşti. Alte cauze ale mîniei pot fi jignirea personală, întreruperea a situaţiei de
interes şi bucurie, constrîngerea de a face ceva contrar dorinţei proprii.
Omul înfuriat simte o mare încordare, muşchii se contractă, sîngele “îi clocoteşte în
vine”. Uneori omul înfuriat are impresia că va exploda dacă nu-şi va exterioriza mînia lui.
Emoţia mîniei se caracterizează prin impulsivitate în exprimare şi o mare încredere în sine.
Starea de mînie împiedică gîndirea clară şi lucidă.
Funcţia evolutivă a mîniei constă în mobilizarea energiei individului pentru o activă
autoapărare. Cu dezvoltarea civilizaţiei această funcţie a mîniei aproape că a dispărut, s-a
transformat într-un obstacol, piedică – majoritatea cazurilor de manifestarea a mîniei sînt
încălcări ale codurilor juridice sau etice.
Cînd omul are un sentiment de repulsie, el încearcă să înlăture obiectul care i-a provocat
acest sentiment sau să se depărteze singur de el. Obiectul repulsiei îi sustrage omului mai puţină
atenţie decît obiectul mîniei. Mînia stîrneşte dorinţa de a ataca, iar repulsia – dorinţa de a se
debarasa de obiectul care a provocat această emoţie.
Repulsia contribuie la îndreptarea atenţiei în altă parte. La fel ca mînia, repulsia poate fi
îndreptată către propria persoană, provocînd autocondamnarea şi scăzînd autoaprecierea.
Dispreţul este un sentiment de superioritate asupra unui oarecare om, grup de oameni sau
obiect. Dispreţuitorul se simte mai puternic, mai drept, mai superior în anumite privinţe, decît cel
dispreţuit, priveşte la el “de sus în jos”, creează o barieră între el şi celălalt.
Dispreţul adesea e legat de situaţii de manifestare a geloziei, avariei, rivalităţii. El se
poate exprima prin sarcasm, ură, asprime faţă de alţii. Dispreţul alimentează diferite prejudecăţi
umane.
Situaţiile care provoacă dispreţul mai rar duc la agresiune decît acelea care cauzează mînia
sau repulsia. Dispreţul se consideră cea mai rece emoţie din triada duşmăniei.
Posibil, dispreţul a apărut evolutiv ca o formă de pregătire către întîlnirea cu dişmanul, ca
o demonstrare a puterii şi invincibilităţii sale, tendinţa de a se însufleţi pe sine şi a speria
duşmanul.
Frica este cea mai periculoasă din toate emoţiile. Senzaţia fricii variază de la un
presentiment neplăcut pînă la groază. O frică puternică poate cauza moartea.
De obicei cauzele fricii sînt evenimentele, împrejurările sau situaţiile care semnalizează
primejdia, şi ele pot fi atît fizice cît şi psihologice. Cauza fricii poate fi atît prezenţa a ceva
ameninţător cît şi lipsa a ceea ce asigură siguranţa.
 Stimulenţii naturali ai fricii sînt singurătatea, necunoscutul, schimbarea neaşteptată a
stimulentului, durerea ş.a.m.d. Stimulenţii fricii, derivaţi de la cei naturali, înclud în sine
întunericul, animalele, obiectele necunoscute şi oamenii necunoscuţi. Motivele fricii pot avea un
temei cultural, fiind rezultatul îvăţării: frica ce survine la auzul sunetului sirenei de alarmă
aeriană, frica de fantome, hoţi ş.a.m.d.
Frica este trăită ca un sentiment de neapărare, nesiguranţa, ca un sentiment de pericol şi
nenorocire care se apropie; de primejdie asupra propriei existenţe, a propriului “Eu” psihologic.
Nesiguranţa poate fi simţită atît faţa de adevărată natură a pericolului cît şi în privinţa faptului
cum să acţionezi în acest pericol.
Frica micşorează numărul nivelelor de libertate în comportament, limitează percepţia,
gîndirea încetineşte, devine mai îngustă ca volum şi mai rigidă ca formă.
Bowlby descrie manifestarea exterioară a fricii astfel - “o scrutare precaută, reprimarea
mişcărilor, expresia feţei speriată, care poate fi însoţită de tremur şi lacrimi, ghemuirea, fuga,
căutarea de contact cu cineva”, una din trăsăturile comune ale simţului fricii este încordarea,
“îngheţarea” corpului.
Funcţia evolutiv-biologică a fricii constă în consolidarea relaţiilor sociale, în “fuga după
ajutor”. Frica slujeşte drept semnal de avertisment şi schimbă direcţia gîndului şi
comportamentului omului. Frica ocupă o poziţie intermediară între mirare şi comportamentul
final specific adaptiv.
Deosebirile individuale în manifestarea emoţiei de frică la un om concret depind atît de
predispoziţiile biologice cît şi de experienţa lui individuală, de contextul socio cultural general.
Există metode de scădere şi control a sentimentului de frică.
Ruşinea, timiditatea şi vinovăţia uneori sînt considerate aspecte ale uneia şi aceleiaşi
emoţii, uneori sînt examinate ca emoţii complet diferite, care nu sînt legate una de alta. Darwin
socotea că ruşinea aparţine unei unei grupe mari de emoţii înrudite în care întră ruşinea, sfiala,
vinovăţia, gelozia, învidia, zgîrcenia, răzbunarea, falsitatea, ambiţia, mîndria, umilinţa.
Cînd omul se simte ruşinat el, de regulă, îşi fereşte privirea, îşi întoarce faţa într-o parte, îşi
pleacă capul. Cu mişcările corpului şi ale capului el se străduie să pară cît mai mic. Ochii sînt
plecaţi în jos sau fug dintr-o parte în alta. Uneori, oamenii ridică sus capul, schimbînd în acest
mod privirea ruşinoasă le una dispreţuitoare.Ruşinea poate fi însoţită de înroşirea părţilor
descoperite ale corpului, în special a feţei.
La ruşine toată conştiinţa omului e plină doar de sine. El se conştientizează doar pe sine
sau numai acele trăsături, care i se par la momentul dat neadecvate, indicente. De parcă ceva ce
el ascundea cu grijă de srtăini, pe neaşteptate a fost expus privirilor generale. În acelaşi timp, se
simte o incapacitate, necompetenţă generală. Oamenii uită cuvintele, fac mişcări greşite.
Predomină o stare de neputinţă, slăbiciune şi chiar întreruperea activităţii conştientului. Omul
matur se simte ca un copil, a cărui slăbiciune este expusă în văzul tuturor. “Altul” se prezintă ca
o fiinţă puternică, sănătoasă şi capabilă. Ruşinea deseori este însoţită de senzaţia de insucces,
nereuşită.
Ruşinea şi timiditatea sînt strîns legate de conştiinţa de sine, de imaginea integră a “Eului”.
Ruşinea îi indică omului că “Eul” lui este prea descoperit şi deschis. În unel cazuri ruşinea are un
rol de apărare, impunînd subiectul să-şi ascundă şi să-şi mascheze anumite trăsături în faţa unui
pericol mai serios, care provoacă emoţii de frică.
Ca şi la celelalte emoţii, pentru diferiţi oameni situaţiile care provoacă ruşinea sînt
diferite. Ceea ce la unul provoacă ruşinea, la altul poate trezi pasiunea, la al treilea în aceeaşi
situaţie agresivitatea.
Ruşinea îl face pe om sensibil la sentimentele şi aprecierile celor din jur, la critică.
Evitarea ruşinii prezintă un stimulent puternic al comportamentului. Puterea lui este determinată
de faptul pe cît de înalt îşi apreciază omul demnitatea şi onoarea sa. Ruşinii îi revine un rol
important la constituirea calităţilor etico-morale ale omului. După cum a spus B.Shaw: ”Nu
există bărbăţie, există ruşine”. Pericolul ruşinii i-a făcut pe mulţi tineri să meargă la durere şi
moarte în războaie, chiar şi la acele războaie ale căror sens ei nu-l înţelegeau şi nu-l simţeau.
 Ruşinea este o emoţie foarte bolnavicioasă, este greu de a fi suportată, mascată sau
ascunsă. Eforturile de refacere şi consolidare a propriului “Eu”, în urma sentimentului de ruşine,
se pot prelungi pînă la cîteva săptămîni.
Emoţia ruşinii are următoarele funcţii psiho sociale:
1. Ruşinea focalizează atenţia asupra anumitor aspecte ale personalităţii, le face obiect de
apreciere.
2. Ruşinea contribuie la derularea în gînd a situaţiilor complicate.
3. Ruşinea măreşte permeabilitatea hotarelor “Eului” - omul poate să se simtă ruşinat pentru
altul.
4. Ruşinea garantează sensibilitatea în privinţa sentimentelor faţă de cei apropiaţi.
5. Ruşinea intensifică autocritica, contribuie la formarea unei concepţiei de sine mai adecvate.
6. O împotrivire reuşită emoţiei de ruşine poate contribui la dezvoltarea autonomiei
personalităţii.
Pentru cultivarea sentimentului de vină sînt necesare trei condiţii psihologice: 1) –
acceptarea valorilor morale; 2) – însuşirea simţului de datorie morală şi devotament acestor
valori; 3) – aptitudini suficiente pentru autocritică întru perceperea contradicţiilor dintre
comportamentul real şi valorile adoptate.
Vinovăţia apare de obicei în urma unor acţiuni greşite. Comportamentul care provoacă
sentimentul de vinovăţie încalcă codul moral, etic sau religios. De obicei, oamenii se simt
vinovaţi, cînd conştientizează că au încălcat o regulă sau hotarele propriilor convingeri. De
asemenea, ei pot să se simtă vinovaţi cînd refuză să-şi asume responsabilitatea. Unii oameni pot
simţi sentimentul de vină cînd nu lucrează suficient de mult în comparaţie cu propriile criterii, cu
principiile părinţilor sau ale grupului de referinţă (grupului social, valorile căruia ei le
împărtăşesc).
Dacă omul are sentimentul de ruşine încălcînd anumite norme, atunci este foarte probabil
că el a apărut fiindcă de acest lucru au aflat alţii. Senzaţia ruşinii este legată de aşteptarea
aprecierii negative a acţiunilor noastre de către alţii sau de aşteptarea pedepsei pentru faptele
noastre. Vinovăţia însă este legată, în primul rînd, de condamnarea faptelor sale de către însuşi
omul, indiferent de atitudinea pe care au luat-o sau ar putea s-o ia cei din jur. Vinovăţia apare în
situaţiile în care omul simte răspundere personală.
Ca şi ruşinea, vinovăţia îl face pe om să-şi plece mai jos capul, să-şi ferească privirile.
Vinovăţia stimulează o mulţime de gînduri, care vorbesc despre îngrijorarea omului pentru
greşala făcuta. Situaţia care a provocat sentimentul de vină poate să se repete iarăşi şi iarăşi în
memorie şi imaginaţie, omul caută o cale de ispăşire a propriei vinovăţii.
Emoţia vinovăţii de obicei se desfăşoară în contextul relaţiilor emoţionale. Maher descrie
vinovăţia ca un caz particular de nelinişte care se iscă din aşteptarea micşorării dragostei din
cauza comportamentului său. Vinovăţia are o influenţă deosebită asupra dezvoltării răspunderii
personale şi sociale.
În comparaţie cu emoţiile, dispoziţiile afective sunt stări generale emoţionale a
personalităţii, care nu ţin de obiect, nu se potrivesc căruiva eveniment. Dispoziţia este o
apreciere emoţională inconştientă de către personalitate a faptului cum se orînduiesc
împrejurările la momentul dat.
2. Teorii asupra emoţiilor.
a) Teoria intelectualistă
Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul XIX şi aparţine lui Herbart şi
Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare importanţă
reprezentărilor şi asocierilor. Aceşti filosofui au explicat emoţiile prin dinamica reprezentărilor.
O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor. De exemplu, acordul dintre
reprezentări produce bucurie, în timp ce conflictul dintre ele generează tristeţea. Trăirile afective
odată apărute dau naştere unei serii de modificări organice. Astfel, vestea morţii unui bun prieten
îmi aduce imaginea lui în minte, care îmi evocă numeroase amintiri fericite, petreceri, glume,
discuţii, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neansufleţit, imobil şi rece.
Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi presimţim ca fiind o adîncă tristete, durere.
Concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă facînd emoţia reductibilă la actul de
cunoaştere.

b) Teorii fiziologice periferice

Teoria fiziologică periferică e legată şi ea de două nume: William James şi Carl
Lange; între concepţiile lor au fost unele deosebiri, dar James, cunoscut filosof, este acela, care a
contribuit la raspîndirea punctului său de vedere - o viziune paradoxală. Potrivit versiunii clasice,
succesiunea cauzală în determinismul emoţiei ar fi:
stimulul (situatia) percepţia situatiei emoţia expresia
emoţiilor
(mimica, modificări fiziologice).
William James răstoarnă această ordine şi propune alta:
stimul percepţia stimulului expresia emoţională emoţia
Noi raţionăm greşit, spunea el. Considerăm că, vazînd ursul în pădure, mă sperii şi atunci
devin palid, mi se zbîrleşte părul, tremur, etc. De fapt, ordinea ar fi inversă: văd ursul, încep să
tremur, pălesc etc. şi conştiinţa acestor modificări fiziologice este ceea ce numesc eu frica. Deci
percepţia atrage după sine modificările fiziologice. Iar conştiinţa acestora constituie ceea ce eu
numesc emoţie. Nu fiindcă sunt trist plang, ci invers, fiindcă plîng mă simt trist.
Această concepţie a lui James îşi are rădăcina într-o întîmplare din copilărie. Un
veterinary se ocupa de un cal bolnav. La un moment dat, secţionînd o arteră a ţîşnit un şuvoi de
sînge. James, care asista, a leşinat fără să fi avut timp de reflexiune.
Fiziologic, succesiunea evenimentelor apare astfel:
stimulul (S) perceperea stimulului(PS) excitaţia reflexă a organelor
interne şi a musculaturii striate (EO) perceptia reacţiilor viscerale şi somatice
emoţia (E).
Sursa emoţiilor o constituie – după James – excitatţiile, semnalele provenite de la viscere,
muşchi, etc, reflectarea în creier ca senzaţii. Trăirea emoţională nu ar fi decît o reverberaţie a
viscerelor, o cenestezie somatică, o colecţie de semnale interoceptive.
Teoria lui James – Lange are meritul de a fi subliniat importanţa modificărilor
fiziologice, mai ales în cazul emoţiilor - şoc (afectelor), care fusese neglijate de teoriile
intelectualiste. Totodată, sunt multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întîi
fiziologic, înregistrînd precis diferitele transformări fiziologice produse în emoţii, n-au reuşit să
stabilească un profil absolute specific pentru fiecare emoţie, întrucît, aşa cum am vazut, există
manifestări care apar în 2-3 emoţii distincte, apoi chiar aceeaşi emoţie se poate exterioriza în
moduri diferite, aproape contrarii.
Apoi, intensitatea unei trăiri afective nu e deloc proporţională cu cea a exteriorizărilor şi a
manifestărilor corporale. De pildă. la o înmormantare o rudă plînge, se vaieta, se framîntă, dar
peste cîteva ore o găsim într-un restaurant glumind şi rîzînd cu prietenii. Pe cînd o altă persoană
care stă mai mult imobilă şi nu spune nimic, este influenţată de această pierdere luni de zile, ceea
ce se observă din modul ei de comportare, din tristeţea prezentă, prin felul ei de a gîndi şi privi
viaţa. E clar că ea a fost mai puternic afectată de acest deces, însă manifestările ei exterioare, ca
şi modificările fiziologice au fost mult mai slabe decît în primul caz.
La întrebarea „Ce este primar” şi „Ce este secundar în emoţie”, se raspunde: Primar este
evenimentul neurovegetativ, iar secundar este trăirea emoţională. În consecinţă, emoţia apare ca
un simplu epifenomen, un fapt subiectiv fără eficienţă. Ea ar avea doar funcţia de a dubla, pe
planul conştiinţei, o stare organica, fiind proiecţia simplă a acesteia. În sens mai larg, conştiinţa
ar fi un simplu dispozitiv de înregistrare a datelor intero - şi proprioceptive furnizate de periferia
organismului. Teoria lui James a fost numită periferică, întrucît reduce conţinutul emoţional la
senzaţii de ordin periferic şi în acelaşi timp, fiziologică, pentru că reacţiile fiziologice apar ca
fiind determinate în constituirea semnificaţiei afective conştiente.
 Totuşi, incidentul relatat de James (leşinul provocat de vederea sîngelui) ne atrage atenţia
că uneori o reacţie emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. Puiii de cimpanzeu se sperie foarte
tare vazînd un şarpe, înainte de a avea vreo experienţă legată de această varietate. Tot aşa un
copil de numai cîteva luni se sperie tare, dacă te faci a-l scăpa din braţe, fără să fi căzut vreodata.
În asemenea cazuri, într - adevar, simpla percepţie declanşează o emoţie, înaintea oricărei
interpretări. Dar astfel de situaţii sunt foarte rare, cel puţin la om.
Aproximativ în acelaşi timp – ultimul deceniu al sec. XIX medicul filozof danez Lange
reducea emoţia la modificările vasomotorii, adică la ceea ce simte individul ca efect al dilatării şi
constricţiei vaselor sanguine, a modificării afluxului sanguin în organe. Dacă la James, emoţia
era cauzată de feed-back-ul modificărilor organice (somatice şi vegetative) – fiind trăirea
subiectivă a acestor modificări – la C. Lange acest feed-back era doar vascular, vasomotor.
Oricum emoţia este redusă la percepţia schimbărilor corporale („Schimbările corporale sunt
emoţii” - spunea Lange).
Aceasta teorie a fost infirmată de fapte.
Experienţe - făcute pe animale – de separarea creierului, de viscere, au arătat că reacţiile
emoţionale nu se suprimă. În consecinţă, emoţia nu poate fi redusă la conştiinţa reacţiilor
viscerale şi glandulare perifcerice. De asemenea ea nu poate fi redusă la conştiinţa expresiilor
motorii (mimica, gesturi). Dovadă sunt faptele din clinică: bolnavii parkinsonieni, care au pierdut
capacitatea de expresie mimică, păstrează viaţa emotivă nuanţată. Tot aşa şi bolnavii zişi
pseudobulbari, atinşi de rîs şi plîns spasmodic, se constată uşor rîsul fără bucurie şi lacrimile fără
tristeţe.
Aceleaşi date fiziologice arată că modificările viscerale au o apariţie şi o evoluţie destul
de lentă pentru a putea fi considerate sursă de emoţie. S-a verificat apoi că producerea artificială
a unor modificări viscerale tipice – prin injectarea de substanţe de tipul andrenalinei nu aduc
după sine trăirea univocă a unei emoţii specifice.
Teoria fiziologică periferică include o parte de adevăr. Avînd în vedere caracterul
procesual al emoţiei feed-back-ul vegetativ al organelor efectuare joacă un anumit rol: acesta
întreţine şi uneori exagereaza într-o anumită măsură emoţia. Este cunoscut de pildă, fenomenul
de eurotofobie (teama de a roşi) la adolescenţi. Faptul că tînărul roşeşte uşor ceea ce devine
perceptibil pentru alţii - creează un sentiment negativ care, adăugîndu-se la şocul emotiv iniţial,
intensifică emoţia inclusiv sensibilitatea organică.Tot aşa transpiraţia, ca efect al emoţiei, prin
faptul că este înregistrată de alţii se transformă oarecum în cauză intensificînd reacţia însăşi –
ceea ce eclipsează aspectul adaptiv al vieţii de relaţie (prin concentrarea asupra sa).
c) Teorii fiziologice centrale
Cea mai importantă este aceea cunoscută sub numele de teoria lui Cannon-Bard,
formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. Nu toţi psihologii au fost de acord cu această idee.
Interesant, Walter Cannon, care a descoperit reacţia de „luptă sau fugă”, a elaborat o teorie
complet diferită asupra modului în care iau naştere emoţiile. Potrivit acestei teorii, trăirea
emoţională constituie prin excelenţă un eveniment central.
W. Cannon, efectuînd numeroase studii experimentale asupra creerului pisicii, a
demonstrat rolul important pe care il are talamusul în declanşarea expresiilor emoţionale, cît şi
influienţa inhibitoare a cortexului asupra acestei formaţii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o
teorie după care rolul esenţial în emoţii îl are talamusul (de aceea a mai fost denumită şi teoria
talamică a emoţiei). Succesiunea evenimentelor ar fi (după Cannon) urmatoarea: stimularea la
nivelul receptorului determină impulsul către talamus. De aici, descărcările talamice produc - la
nivelul viscerelor şi muşchilor striaţi - modificările vegetative şi motorii caracteristice, iar
simultan - graţie descărcării ascendente spre cortex - apare trăirea emoţională. Este vorba de un
aspect de simultaneitate.
Sursa trăirii afective rezidă - după Cannon - în procesele talamice nu în cele vegetative.
Conform cercetărilor modificările organice apar aproape simultan cu trăirea emoţională, fără a fi
cauza acestuia. Mecanismul fiziologic al emoţiei se transfera - în optica lui Cannon - între
diencefal şi scoarţa celebrală.
 În concluzie, teoria Cannon-Bard afirmă că emoţia pe care o simţim, cu alte cuvinte,
starea psihologică pe care o avem, şi reacţia fiziologică care are loc sunt complet distincte şi
independente între ele. Deşi Cannon a investigat aceste modificări fiziologice, el credea că
mintea şi corpul sunt complet separate şi că starea organismului nu influenţează în nici un fel
psihicul. Acest tip de abordare este cunoscut sub denumirea de dualism deorece aspectele
psihologice şi fiziologice sunt văzute separat.
Teoria lui Cannon - Bard se deosebeşte mult de punctul de vedere a lui W. James. În
concepţia lui James, talamusul nu joacă nici un rol, cortexul declanşîd reacţiile periferice, iar
perceperea lor constituind emoţia. După Cannon-Bard, excitaţiile senzoriale ajung în talamus,
care le transmite la cortex: talamusul, dezinhibat de cortex, declanşează modificările musculare
şi viscerale, simultan informînd şi cortexul. Deci sursa trăirii afective o constituie procesele
talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sunt
cauza emoţiei, emoţia rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului şi cortexului.
În deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datînd din perioada 1920-1950)
neurofiziologii au pus în lumină şi rolul pe care-l au în emoţii şi alte formaţii din creier,
îndeosebi sistemul limbic. Ca şi Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atenţia lor a avut
în centru formaţiile subcorticale.
Cercetările ulterioare au scos în relief participarea şi altor regiuni ale creerului în
colaborarea emoţiei.
Papezi şi apoi McLean au propus explicaţii bazate pe conexiuni corticotalamice, arătînd
că participarea scoarţei cerebrale este esenţială în ceea ce priveşte aspectul subiectiv al emoţiei,
în timp ce hipotalamusul ramîne centrul efector al expresiei emoţionale ipoteza sistemului limbic
a fost treptat completată şi validată. Caracteristic acestui grup de teorii este faptul că pun pe
seama activităţii sistemului nervos central atît componenta subiectivă, cît şi controlul stărilor
vegetative şi comportamentale. De regulă, autorii amintiţi extrapolează la om concluziile unor
experienţe efectuate pe animale. Ramîne deschisă problema dacă varietatea şi complexitatea
emoţiilor umane admite o asemenea extindere.
d) Teorii cognitive fiziologice
Sistematizarea datelor culese în experienţele fiziologice au dus la modele parţiale,
care ajung să fie depăşite progresiv prin integrarea unor informaţii inedite în modele mai
cuprinzatoare. Se conturează ideea că emoţia reprezintă un sindrom organizat în care
dimensiunea cognitiv-subiectivă, cea vegetativă şi manifestările motorii comportamentale îşi au
fiecare importanţa lor. Oricum diversitatea trăirilor emoţionale este departe de a fi egalată de
varietatea relativ redusă a tablourilor fiziologice corelate.
Teoriile cognitiv-fiziologice care domină scena psihologiei emoţiei în ultimii douazeci de
ani, se bazează pe datele unei experienţe, efectuate mai ales cu subiecţi umani, in care se
manipulează doi factori: componenta neurovegetativă şi contextul cognitive - social. Se
urmăreşte modul în care un anumit dublaj informaţional ce însoţeşte modificări fiziologice
controlate, determină tipul de evaluare subiectivă în procesul emoţional.
Magda Arnold (în 1950) a subliniat rolul evaluării stimulilor situaţiei. În primul rînd
aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut - neplăcut, dar survine şi memoria dînd un
conţinut specific trăirii emoţionale. Cortextul se manifestă şi activ, el dă un impuls care iniţiază
reacţia organismului. Desigur talamusul ramîne iniţiatorul principalilor expresii emoţionale, însă
în urma unei excitări specifice primite de la formaţiile superioare, iar modificările periferice,
printr-un feed-back, sunt sesizate de cortext ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Succesiunea
fenomenelor ar fi urmatoarea:
stimularea de origine senzorială percepţia evaluarea impulsul cătrea acţiune
expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare) perceperea acestor
reacţii organice reevaluarea emoţională.
Într-adevar, o situaţie pentru a declanşa o emoţie trebuie să fie interpretată şi apreciata.
Ursul liber în pădure poate constitui un pericol, dar acelaşi animal la circ după gratiile cuştii sale
nu prezintă nici o ameninţare.
 Cu atat mai mult, reuşita la un examen se citeşte la fişier, deci implică o prelucrare
abstractă şi concluzii de ordin social, evaluarea fiind foarte complexă. Astfel activitatea corticală
are un rol esenţial.
Acest lucru a fost evidenţiat de o serie de cercetători prin experimentele organizate.
S.Schachter şi J.Singer (1962 au organizat un experiment interesant care a fost reluat apoi în
diferite variante.
Sub motivul că testează un produs farmaceutic, ei au format două loturi de camparaţie
dintre studenţi pe baza acceptului benevol. Primului lot experimental i s-a administrat sub forma
de injecţie o soluţie de epinefrina, iar lotului de control o soluţie salină cu efecte neutre
(placebo). Epinefrina ca substanţă adrenalinică produce aproximativ aceleaşi efecte cu acelea ale
descărcăturilor sistemului nervos, simpatic: creşte tensiunea sistolică, se accelerează pulsul şi
ritmul respirator, se măreşte concentraţia de zahăr în sînge, eventual tremur muscular, etc. În
cadrul lotului experimental împărtit la rîndul său în trei grupe, se va obţine o activare a
sistemului simpatic, marcată de modificările amintite ceea, ce va lipsi în lotul de control la care
s-a utilizat o soluţie placebo.
Al doilea factor mînuit în experiment a fost înformaţia furnizată subieţilor. Primul grup
din lotul experimental a primit o informaţie exactă despre simptomele fiziologice pe care le va
resimţi fiecare subiect într-un interval de circa douăzeci minute. Cel de-al doilea grup
experimental nu primea nici o explicaţie cu privire la efectele fiziologice ale injecţiei în timp ce
al treilea grup experimental era dezimformat, adică era avertizat asupra urmărilor injecţiei în
termeni inexacţi. Pe scurt, cele trei condiţii experimentale s-ar putea nota: Epi-Inf, Epi-Noninf şi
Epi-Dezinf.
În timpul celor 20 de minute, la care injecţia urma să-şi facă efectul s-a adăugat o nouă
procedură. În camera în care se desfăşura experienţa se introducea, alături de subiectul
experimental, un partener, un „complice” al cercetatorului, care era prezentat a fi în aceeaşi
situaţie. Sarcina persoanei - complice era de a simula fie o stare de euforie, fie una de mînie, în
funcţie de programul stabilit, în vederea creării unui context sugestiv controlat. Sensul procedurii
era uşor întrevăzut:I n condiţiile în care subiectul experimental nu-şi va putea explica starea sa
psiho-fiziologică va accepta probabil sugestia contextului cognitiv creat ad-hoc. Rezultatul a fost
că grupul „Epi-Noninf şi Epi-Dezinf” au împrumutat în mai mare măsură sugestia contextului
cognitiv, ceea ce relevă importanţa dublajului informaţional în evaluarea timpului de emoţie. În
acelaşi timp, subiecţii din grupul informat (Epi-Inf) şi cei din lotul de control s-au lăsat mult mai
puţin influenţaţi de comportarea persoanelor-complice. Reiese că o stare de activare pentru a fi
încadrată într-o emoţie de frică sau de bucurie, este necesar să fie dublată de anumiţi factori
cognitivi. Emoţia cu eticheta ei, trăite diferenţiat ca „mînie” sau „dezgust” etc. poate să apară
doar atunci cand cei doi factori - activarea fiziologică şi momentul cognitive - sunt integraţi într-
o unitate.
Teoriile cognitiv fiziologice susţin că o stare emoţională este produsul interacţiunii între
două componente: o activare fiziologică (marcată de o activitate simpatică ridicată) şi o
cunoastere asupra cauzei activării. În timp ce prima componentă este privită ca emoţional
nespecifica, ea determină numai intensitatea procesului emoţional, informaţia, cunoaşterea este
ceea ce determină calitatea stării afective.
Pe marginea acestei experienţe s-a facut imediat remarca de ordin critic: explicaţia
propusă de autori postulează caracterul nespecific al activităţii simpatice, fapt contestat cel puţin
pentru emoţiile fundamentale (mînia, frica, bucuria).
Un alt experiment similar a fost imaginat de R.S.Lazarus. O serie de persoane au fost
puse să vizioneze un film în care se derula un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală
efectuată pe viu. În primul caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind daunele,
necazurile; în cel de-al doilea caz,c omentariul era o descriere obiectiva, ştiinţifică, iar în cel de-
al treilea caz, proiecţia s-a efectuat fără nici o verbalizare. Înregistrările obiective (reflexul
electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie - absentă în
celelalte două. R.Lazarus a subliniat, în concluzie, rolul hotărîtor al factorului cognitiv.
 Studii efectuate timp de 2 ani în Japonia au scos în evidenţă variabilitatea expresiei
emoţionale în diferite culturi, care îşi pun amprenta şi asupra definirii spectrului de stimuli
emoţionali.
În procesele afective fuzionează aşadar informaţia despre situaţia care produce emoţia,
relaţia persoanei faţă de situaţie şi modificările vegetative şi comportamentele care apar în
organism.

Tema. Sentimente şi pasiuni.

1. Definire şi caracterizare generală.
2. Clasificarea sentimentelor.

1. Definire şi caracterizare generală.

Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare structurare şi raportare
valorică, situată nu la nivel de obiect, ci la nivel de personalitate, depăşind prin conţinutul şi
structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.
Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social – istoric.
Termenul de sentiment (lat. sentioire = a simţi) dă naştere la echivoc prin dubla lui
semnificaţie originară de simţire senzorială şi afectivă. În al doilea sens, termenul se potriveşte
pentru stări moderate ca intensitate, cu o durată relativ lungă, ca plăcerea, neplacerea, iubirea-
ura, mîndria, umilinţa, recunostinţa, etc. Sentimentele se diferenţiază şi în funcţie de obiect sau
situaţie; vorbim despre iubire maternă sau paternă, de iubire de patrie, de placere estetica, etc.
Trebuie sa observăm că sentimentele adesea sunt numite emotii superioare: estetice,
intelectuale, morale, etc. În acest domeniu se face deosebirea dintre sentimente - tendinţe ca
iubirea sau ura şi sentimente - stari ca plăcerea-neplăcerea, mîndria-umilinţa şi altele.
Sentimentele au un caracter mai durabil şi mai complex ca emoţiile şi exprimă atitudinea
omului faţă de realitatea concretă. Ex. dragostea faţă de cineva, dragostea de ţară.
Obiectul sentimentelor pot fi imagini şi noţiuni care formează conţinutul conştiinţei
morale a omului. Sentimentele înalte se referă la valorile şi idealurile spirituale. Ele ocupă un loc
important la formarea personalităţii. Sentimentele regulează comportamentul omului, pot motiva
faptele lui. Emoţiile şi sentimentele pot să nu coincidă – astfel, te poţi supăra pe omul iubit.
Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte
mare, antrenînd întreaga personalitate.
Prin termenul de pasiune (lat. patior - pati = a sufei, a suporta) vom denumi acele
impulsuri care devin dominante şi persistente. În cazul unor dominante superioare şi acceptate de
personalitate, termenul se aplică în domeniul artistic, ştiintific, social sau politic; în cazul în care
dominanta este de nivel inferior şi este trăita ca forţă tiranică, provocînd conflicte şi sciziuni ale
personalităţii, este mai potrivit termenul de patimă.
Pasiunea este un sentiment puternic, statornic, îndelungat. Pasiunea se manifestă
printr-o concentrare de intenţii şi forţe, orientate spre un scop unic. În pasiune este puternic
reliefat momentul volitiv. Pasiunea înseamnă avîntul, atragerea, orientarea tuturor aspiraţiilor şi
forţelor personalităţii într-o unică direcţie, concentrarea lor asupra unui singur ţel.
2. Clasificarea sentimentelor.
Sentimentele pot fi:
 intelectuale: apar în procesul cunoaşterii: curiozitate, mirarea, îndoiala, dragostea de
adevăt etc.;
 estetice: apar în procesul reflectării frumosului din natură, viaţă: admiraţia, extazul etc.;
 morale: reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduita proprie sau a semenilor:
patriotismul, datoria etc.;
 sentimentele eului: amorul propriu, sentimentele de inferioritate sau superioritate;
 sentintimentele sociale şi psihologice: vanitatea, demnitatea, sociabilitatea.
 Tema. Adaptarea omului şi stările funcţionale ale organismului.
1. Fenomenul de adaptare. Perspective de abordare.
2. Caracterizarea generală şi forme distincte a stărilor psihice.
1. Fenomenul de adaptare. Perspective de abordare.
În situaţiile dificile, şi cu atât mai mult în cele obişnuite, subiectul uman este capabil sâ-şi
dirijeze conduita şi să se adapteze împrejurărilor, cu condiţia să dispună de o imagine cât mai
corectă despre lume şi despre sine însuşi. Evaluarea obiectivă a realităţii în vederea anticipării
cursului evenimentelor, ca şi cunoaşterea propriilor posibilităţi în scopul mobilizării lor,
constituie două premise majore ale unei adaptări eficiente. Cunoaşterea, deşi absolut necesară nu
este însă suficientă, adaptarea presupunând în egală măsură acţiune şi performanţă, structurarea
unor mecanisme care să asigure reglajul şi echilibrul psihic, formarea şi controlul raţional al
deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, formularea unor scopuri şi aspiraţii de nivel superior,
utilizarea experienţei, stabilirea unor relaţii interpersonale de cooperare în vederea înlăturării,
reducerii sau evitării influenţelor nocive.
Între situaţiile care impun adaptare şi reacţiile organismului se interpune personalitatea
umană cu întreaga ei structură şi funcţionalitate, cu experienţa proprie, cu posibilităţile dar şi cu
limitele sale determinate biologic şi social. Procesul de adaptare devine expresia efortului
permanent de soluţionare a situaţiilor determinate de confruntarea dintre organism şi mediu,
două realităţi aflate în continuă schimbare.
De-a lungul evoluţiei individului uman, adaptarea şi-a deplasat centrul de greutate din
zona rezistenţei fizice în zona solicitărilor psihice, solicitările fizice cedând în mare măsură locul
celor psihologi şi socioculturale. Ca urmare, efortul de adaptare se adresează tot mai mult
funcţiilor psihice superioare, instanţelor integrative situate la cel mai înalt nivel de organizare a
sistemului nervos. Esenţa acestui efect constă în elaborarea unor strategii întemeiate pe
creşterea operaţionalităţii proceselor cognitive, pe integrarea prin învăţarea unor noi modalităţi
comportamentale, pe creşterea gradului de autocontrol al proceselor reglatorii şi al activităţii în
ansamblu, pe dezvoltarea şi maturizarea personalităţii.
Concomitent, strategiile adaptative s-au deplasat tot mai mult din sfera reacţiilor
consecutive situaţiei în cea a anticipării ei şi a elaborării de răspunsuri preventive întemeiate pe
estimarea predictivă a solicitărilor, condiţiilor şi consecinţelor acţiunii. Adaptarea eficientă
implică în mod esenţial prelucrarea de informaţie, menită să extindă capacitatea de previziune şi
să permită reacţii bazate pe mobilizarea din timp a rezervelor funcţionale ale organismului. Din
obiect al factorilor externi care acţionează asupra sa, omul devine subiect ce intervine activ în
realitatea înconjurătoare, potenţând factorii ce-i favorizează evoluţia şi opunându-se celor
distructivi.
Adaptarea ca relaţie dintre organism şi mediu este, în funcţie de termenul ce se modifică
în cadrul acestei relaţii, autoplastică - bazată pe modificarea organismului, şi aloplastică - bazată
pe modificarea activă a mediului. Pentru om caracteristică devine adaptarea aloplastică, realizată
prin intermediul uneltelor, tehnicii, civilizaţiei şi culturii. Combinarea celor două forme
determină adaptabilitatea maximă, specifică subiectului uman care pe lângă conformare la
cerinţele mediului poate să-1 şi transforme în concordanţă cu necesităţile sale (P Popescu-
Neveanu, 1978).
În sens general, adaptarea reprezintă un ansamblu de procese şi activităţi prin care
organismul atinge stări de echilibru tot mai stabil în relaţiile sale cu mediul, devenind tot mai
apt pentru existenţa în condiţiile impuse de acesta.
Adaptarea presupune schimburi de substanţă, energie şi informaţie între individ şi
ambianţă, schimburi care să-i asigure acestuia menţinerea integrităţii şi un echilibru dinamic cu
mediul înconjurător. A. Coly consideră adaptarea drept o cale conştientă şi inconştientă menită
să ducă la acomodarea cu cerinţele mediului înconjurător, în condiţiile menţinerii scopurilor şi
obiectivelor. Z.J. Lipowslri apreciază că adaptarea este un ansamblu de activităţi cognitive şi
motorii pe care o persoană le foloseşte pentru a-şi menţine funcţionalitatea fizică şi integritatea
psihică, sau pentru a redobândi echilibrul funcţional şi a compensa în limita posibilului pierderile
ireversibile (I. Cucu, 1983). După R. S. Lazarus şi S. Folkman (1982), adaptarea constă în efortul
cognitiv şi comportamental care organizează specific cerinţele interne în vederea administrării
cerinţelor externe şi interne pentru a preveni scăderea sau epuizarea resurselor persoanei.
Adaptabilitatea, capacitate fundamentală a organismelor vii de a suferi modificări
generale sau parţiale pentru a-şi mări şansele de supravieţuire în condiţiile schimbătoare ale
mediului, este legată de posibilităţile acestora de a răspunde situaţiilor care le perturbă
homeostazia prin reacţii cu efecte de reechilibrare. Complexitatea acestor reacţii depinde de
complexitatea organismului care se adaptează, fiind necesară o distincţie între reacţiile simple
care au la bază mecanisme reflexe şi reprezintă răspunsuri la influenţe actuale, şi reacţiile
complexe, specific umane, care au la bază învăţarea şi constituie răspunsuri stocate în programul
individual al subiectului.
În sens particular, adaptarea se referă la ansamblul de procese şi activităţi care asigură
supravieţuirea organismului într-un mediu stresant (C.L. Prosser, 1964). În contextul teoriei
despre stres, adaptarea este un pattern corect de comportament prin care organismul poate
preveni activ sau poate răspunde la circumstanţele care induc stresul (J.E. McGrath, 1970). Ori,
întrucât caracteristice stării de stres sunt reacţiile afective în exces, adaptarea reprezintă un
complex de reacţii care servesc la prevenirea, evitarea sau controlul perturbărilor emoţionale
(M. Pearlin şi N. Schooler, în F. Tudose, 2000). Din perspectiva confruntării cu un mediu
stresant, procesul de adaptare urmăreşte instaurarea controlului asupra reacţiilor emoţionale şi
comportamentale şi, implicit, adecvarea lor la cerinţele situaţiei.
Perspectiva clinici apreciază că adaptarea este sinonimă cu starea de sănătate şi, în
mod particular, că adaptarea psihică este echivalentă cu starea de sănătate mentală. Existenţa
umană presupune numeroase oscilaţii care impun adaptări secvenţiale menite să compenseze
dezechilibre de intensitate moderată. Acestea, au valoare stimulativă pentru dezvoltarea
individului şi constituie fenomene intrinseci vieţii în evoluţia sa.
Există însă destule situaţii în care adaptarea necesită eforturi de mare intensitate sau
durată. Teoriile psihanalitice consideră conflictul intern ca fiind constitutiv fiinţei umane, o
expresie a contradicţiei dintre pulsiunile Sinelui şi apărările Eului în concordanţă cu restricţiile
impuse de Supra-eu, o permanentă luptă între forţele reprimate şi cele represive (Karen Horney,
1998).
Karen Horney (1998) apreciază că rezolvarea conflictelor interioare implică în mod
necesar recunoaşterea contradicţiei şi luarea unor decizii bazate pe deplina înţelegere a
semnificaţiei propriei opţiuni. Există dificultăţi inerente în recunoaşterea şi rezolvarea unui
conflict, care pot fi depăşite în cadrul unui proces complex, derulat în interioritatea individului ca
succesiune a patru etape: 1. conştientizarea dorinţelor şi sentimentelor; 2. evaluarea lor în funcţie
de un sistem propriu de valori presupus ca fiind deja dezvoltat; 3. luarea deciziei în favoarea unei
tendinţe şi renunţarea clară şi conştientă la cealaltă; 4. asumarea răspunderii pentru decizia luată,
în sensul acceptării consecinţelor care decurg din ea.
Individul bine adaptat, echilibrat emoţional, care se raportează la mediu printr-un sistem
atitudinal-valoric superior elaborat şi stabil, se confruntă cu conflicte pe care le trăieşte într-o
manieră conştientă. O persoană normală chiar dacă nu este conştientă iniţial de conflictul său,
sub presiunea realităţii poate deveni. "Normalitatea" conflictelor sale se referă la disparitatea
relativ redusă dintre concluziile conflictuale, alegerea urmând să se facă intre două moduri de
acţiune, fiecare din ele realizabil în cadrul personalităţii sale bine integrate. Ca urmare, individul
poate să ajungă la o decizie ce poate fi pusă în practică, realistă, chiar dacă luarea ei este adesea
dificilă şi cere un anumit sacrificiu.
Conflictele interioare latente sunt conflicte nevrotice ale căror componente se află în
inconştient deoarece tendinţele fundamentale care le-au generat au fost puternic reprimate.
Confruntarea cu realitatea duce la o tot mai intensă refulare, iar trăirea lor conştientă în scopul
analizării şi rezolvării necesită înfrângerea unei mari rezistenţe. În conflictele nevrotice
divergenţa dintre tendinţele conflictuale este foarte mare, iar persoana dominată de trări
emoţionale intense şi contradictorii se află în imposibilitate de a alege. Ea este împinsă de forţe
la fel de constrictive în direcţii opuse fără a fi capabilă să se înscrie pe vreuna din ele, decizia
apărându-i ca imposibilă şi situaţia ca lipsită de ieşire.
Conflictele latente nerezolvate se exteriorizează adesea în maniere deformate, prin
tablouri simptomatice caracteristice unor dezordini ale caracterului şi conduitei - apatie şi inerţie,
conformism şi oportunism, indecizie şi inconsecvenţă, izolare, depresie şi anxietate - trăsături
caracteristice unei personalităţi nevrotice. Riscul patologizării condiţiei umane sub presiunea
conflictelor nerezolvate îndreptăţeşte afirmaţia că a trăi conflictele conştient, deşi este dureros,
poate li un avantaj inestimabil, înfruntarea lor prin soluţii raţionale fiind aducătoare de libertate
interioară şi putere (Karen Homey, 1998).
2. Caracterizarea generală şi forme distincte a stărilor psihice.

Clasificarea stărilor psihice după Levitov:

Stări psihice
Stări volitive (detaşare – încordare) Stări afective (nesatisfacţie – Stări ale
satisfacţie) conştiinţei
(somn –
activizare)
Stări praxice Stări motivaţionale Stări relaţionale Stări emoţionale Stări ale
+ - organice de + - + - atenţiei
orientare
Impresio- Epuizare Hipoxia Deprivare Simpatie Antipatie Calmitate Nelinişe Difuză
nat Monotonie Setea senzorială Sintonie Aintonie totală Tristeţe Concentrare
Activiza- Suprasatura- Foamea Plictiseala Prietenie Ostilitate (ataraxia) Mîhnire Hiperprose-
re ţie Încorda- Cointeresa- Dragoste Indignare Bucurie Scîrbă xie
Oboseală rea rea Admira- Fericire Suferinţă
sexuală Curiozita- ţie Euforie Furie
tea Extaz
Mirarea
Îndoiala
Anxietatea
Frica
Groaza
Panica

Caracterizarea stărilor psihce se efectuiază în baza următoarelor criterii (N. Levitov):

 Stări de personalitate su situaţionale
 Stări profunde sau mai puţin profunde
 Stări care acţionează asupra omului pozitiv sau negativ
 Stări de lungă sau scurtă durată
 Stări mai mult sau mai puţin conştientizate

Tema. Sfera volitivă. Voinţa ca modalitatea superioară de autoreglaj verbal.

1. Definire şi caracterizare generală.
2. Structură şi faze ale actului volitiv.
3. Însuşirile volitive ale personalităţii.
4. Aspectul fiziologic şi motivaţional al acţiunilor volitive.
5. Teorii asupra actului voluntar.

Surse internet: www.preferatele.com/.../vointa13.php

facultate.regielive.ro/.../vointa_si_invatare-1137.html

1. Definire şi caracterizare generală.

 În viaţa de toate zilele noi observăm cum omul lucrează, învata, se odihneşte, se ocupă cu
munca preferată. Noi vedem cum timp îndelungat el tinde spre scopul trasat, îşi încordează
forţele fizice şi cele intelectuale, înfruntă o mulţime de piedici, îşi reţine sentimentul ce l-a
cuprins, renunţă la ceva plăcut în numele cauzei ce nu - i aduce vreo bucurie deosebită, însă care
e dictată de necesitate. În toate acestea se manifestă voinţa omului.
Voinţa este reglarea conştientă de către om a acţiunilor şi faptelor sale, acţiuni şi fapte
care necesită depăşirea greutăţilor interioare şi exterioare.
Voinţa reprezintă capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient,
depăşind anumite bariere interioare sau exterioare.
Încă I. M. Secenov scria că voinţa nu este un agent impersonal ce dirijează numai
mişcarea, ci reprezintă aspectul activ al conştiinţei şi sentimentului moral. Ea dirijează mişcarea
în numele unui anumit scop, deseori în pofida chiar şi a sentimentului de autoconservare.
Există doua opinii diametral opuse asupra naturii voinţei - materialistă şi idealista.
Idealiştii consideră voinţa o forţă spirituală care nu e legată nici cu activitatea creierului, nici cu
mediul înconjurător. Ei afirmă că voinţa este, agentul suprem al conştiinţei noastre, care e
chemat să îndeplinească funcţii diriguitoare. Voinţa nu se supune nimănui. Ea este liberă. După
părerea lor, omul în orice caz poate proceda astfel, cum va găsi de cuviinţă, fără a ţine cont de
ceva. El este liber în acţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul face ceea ce doreşte; cum dorete - aşa
procedează. Totul depinde de voinţa lui liberă.
Concepţia materialista afirmă că voinţa, în paralel cu alte aspecte ale psihicului, are bază
materială sub forma de procese nervoase cerebrale. E imposibil a separa voinţa de materie, de
creier. Materialiştii susţin că omul e legat în cel mai strîns mod de mediul înconjurător. Fără de
condiţiile exterioare necesare el nu poate nici să menţină, nici să continuie viaţa.
Conform opiniei materialiste asupra voinţei, libertatea constă nu în viaţa independentă faţă de
legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea bazată pe această cunoaştere de a
impune sistematic legile naturii să acţioneze în vederea atingerii unor anumite scopuri. Libertatea
voinţei nu înseamnă, prin urmare, altceva decît capacitatea de a lua decizii în cunoştinţă de
cauză.
Voinţa nu este o însuşire izolată a psihicului omului. De aceea ea trebuie examinată în
legatură cu alte aspecte ale psihicului şi, înainte de toate, cu cunoaşterea. Cunoaşterea e orientată
spre analiză şi sinteză, generalizarea şi abstractizarea impresiilor, cunoştinţelor, căpătate din
mediul înconjurător. Fixate de către memorie şi prelucrate în gîndire, aceste cunoştinţe
informează destul de temeinic despre ceea ce ne înconjoară. Astfel, voinţa este plină de conţinut.
Conţinutul ei e cuprins în reprezentări şi noţiuni, cu care operează gîndirea, imaginaţia. Totodată,
voinţa este un mecanism specific de pornire şi inhibiţie. Reglarea volitivă a comportamentului
este orientarea conştientă a eforturilor intelectuale şi fizice la atingerea scopului sau reţinerea lor.
Totuşi, între gîndire ca o cunoaştere şi voinţă ca reglare conştientă a comportării nu există
o identitate. În viaţă putem observa oameni, care desfăşoară o activitate furtunoasă, manifestă o
tenacitate de invidiat în năzuinţa spre atingerea scopului, însă totodata acest scop este
neînsemnat, mărunt. Mai mult decat atît, efortul enorm e irosit adesea în zădar, întrucît ceva nu
se ia în consideraţie, nu e înţeles. Cu alte cuvinte, aceşti oameni ştiu să-şi dirijeze comportarea,
iar să evidenţieze legăturile, raporturile dintre fenomene, lucruri, oameni - nu pot întotdeauna. Şi
acele eforturi, pe care ei le depun, adesea sunt zădarnice.
Adeseori putem observa şi o altă situaţie. Omul capabil ia decizii absolut juste şi
necesare. Ele sunt impecabile ca intenţie, însă omul nu e în stare să-şi adune puterile, să se
mobilizeze, să depună un efort mult sau mai puţin îndelungat, să-şi dirijeze comportarea pentru a
realiza decizia. În acest caz e efectuată o mare muncă a minţii, sunt găsite cai juste de realizare
practică a celor schiţate. Însa deciziile ramîn nerealizate. Pentru îndeplinirea lor nu ajung eforturi
volitive, e slabă reglarea volitivă a comportării.
Astfel, a sesiza ceva, a înţelege nu e echivalent cu a acţiona Voinţa, după spusele lui I. M.
Secenov,- este aspectul activ al raţiunii şi sentimentului moral.
2. Structură şi faze ale actului volitiv.
 Voinţa omului se manifestă în acţiuni, fapte, realizate cu un scop trasat din timp.
Totuşi, asemenea acţiuni, ca mersul, număratul oral în limitele tablei înmulţirii, comunicarea
verbală cu cei apropiaţi, cu rudele ş. a. m. d. nu sunt specific volitive. Aceste acţiuni sunt
orientate spre un anumit scop, însă momentul volitiv în cadrul lor e neînsemnat.
Acţiunile volitive se caracterizează prin prezenţa scopului, precum şi a obstacolelor,
greutăţilor, prin prezenţa a unui fel de încordări, trăite în cursul realizării lor.
Se obişnuieşte a distinge acţiunile volitive simple şi complicate. Cele simple, de regulă, au două
verigi - punerea scopului şi realizarea. În ele o verigă urmează după alta imediat, fără de verigi
intermediare. În acţiunea volitivă complicată sunt conturate clar trei verigi - conştientizarea
scopului, planificarea şi realizarea.
Să examinăm acţiunea volitivă complicată pentru a clarifica esenţa psihologică a voinţei
omului.
1. Conştientizarea scopului. Motivele comportării omului sunt variate. Ele pot fi
trebuinţe materiale - foamea, setea, necesitatea de aer, de îmbrăcăminte - şi spirituale -
comunicarea cu alţi oameni, însuşirea cunoştinţelor.
Trebuinţa ce ia naştere se reflectă în conştiinţa omului sub forma de atracţie vagă,
nedefinită. Acest lucru e condiţionat de faptul că trebuinţa e inclusă insuficient în sistemul de
cunoştinţe ale omului. Pe măsura creşterii trebuinţei şi conştientizării ei atracţia se transformă în
dorinţă. A dori ceva înseamnă a fi în stare să exprimi (să scrii, să-i spui cuiva sau sieşi), ce
anume te nelinişteşte, ce necesitate există şi prin ce poate ea fi satisfacută.
Dorinţa este conţinutul ce există ideal al trebuinţei. Dorinţa se poate dovedi a fi motiv pentru
acţiune. De exemplu, într-o zi de vară cu arşiţă, aflîndu-se la razele dogoritoare ale soarelui,
omului i-i sete: i-i uscat în gură, simte o slăbiciune fizică. În acelaşi timp în conştiinţă apar
anumite imagini, gînduri despre umbră, despre un izvor cu apă. În cazul de faţă omul îşi dă
seama de faptul ce îl nelinişteşte, ce necesitate el încearcă şi cum poate fi satisfacută această
necesitate.
A dori încă nu înseamnă a acţiona. Deşi în dorinţă e reflectat conţinutul trebuinţei, ea nu
dispune de eficienţă, de elementul activ. Omul poate să dorească multe, însă aceasta nu înseamnă
că el acţionează sau va acţiona în toate direcţiile. Astfel, a dori ceva înseamnă, înainte de toate, a
şti ce te determină la acţiune. Totuşi, nu se poate pune semnul egalităţii între dorinţă şi
cunoaşterea în general. Nu orice cunoaştere se transformă în dorinţă, însă orice dorinţă e o
cunoaştere. Înainte ca dorinţa să se transforme într-un motiv nemijlocit al comportării, iar apoi în
scop ea e apreciată de către om. În cursul aprecierii noi aducem argumente „pro” şi „contra”. Noi
ca şi cum privim în urmă, ne gîndim încă o dată ce ne determină totuşi pe noi să schiţăm scopul
dat, care sunt dorinţele noastre. Noi cîntarim condiţiile, care ajută sau împiedică realizării
scopului, imaginar o luăm înainte anticipăm în gînd rezultatul realizării deciziei.
Cu alte cuvinte, se desfăşoara o muncă încordată a gîndirii privind alegerea şi fundamentarea
dorinţelor.
Ciocnirea imboldurilor opuse, care nu coincid, între care urmează a se face alegerea, se
numeşte 1upta motivelor. Lupta motivelor şi încordarea legată de ea se înăspreşte în mod
deosebit în cazurile cand trebuie să se aleaga între argumentele raţiunii şi sentiment, între
motivele de ordin personal şi motivele, legate de trebuinţele şi interesele societăţii. Deosebit de
încordat decurge lupta motivelor şi luarea deciziilor în cazul situaţiilor conflictuale, care apar la
etapele de cotitură ale vieţii omului. Astfel, lupta motivelor, pe de o parte, serveşte drept indiciu
al aptitudinii omului de a stabili legături, de a înţelege, a alege dorinţele, condiţionate de motive
supreme, şi a le transforma în scop. Pe de altă parte, lupta motivelor demonstrează aptitudinile
omului de a-şi aduna puterile, de a depune eforturi, aptitudinile de a purta răspundere pentru
consecinţele, legate de realizarea sau nerealizarea scopului schiţat, adică de a manifesta voinţa.
În lupta motivelor se manifestă într-o mare măsură voinţa omului, însă acesta nu e indicatorul lui
exclusiv. În cursul luptei motivelor se conturează scopul activităţii, ceea ce se exprimă definitiv
în luarea deciziei.
 A lua decizia înseamnă a delimita o dorinţă de altele şi astfel a crea chipul ideal al
scopului. Decizia luată se contureaza de obicei într-o frază concisă „Voi proceda astfel”, „E
hotărît: procedăm astfel”, „Ne oprim la urmatoarea decizie” s. a. m. d.
După luarea deciziei, de regulă, slăbeşte intensitatea care a însoţit lupta motivelor. Omul
simte o uşurare deplină, dacă decizia luată corespunde dorinţelor, intereselor lui. Mai mult decît
atît, în acest caz el trăieşte sentimentul satisfacţiei, bucuriei. Dar uşurarea vine şi atunci, cînd
decizia care se ia nu corespunde întru totul cu dorinţele şi năzuinţele omului, cînd nu există o
armonie deplină cu conţinutul scopului. În acest caz însuşi faptul luării deciziei reduce
încordarea.
2. Planificarea. În cadrul complicatei acţiuni volitive după luarea deciziei urmează
planificarea căilor de realizare a sarcinii trasate. Ce-i drept, uneori modalităţile de realizare a
deciziei se schitează în linii mari paralel cu conturarea scopului şi ca şi cum apar din el. Dar şi în
aceste împrejurări elaborarea lor detaliată are loc nemijlocit înainte de activitatea practică.
La alegerea mijloacelor, ca şi la alegerea a însuşi scopului, sunt posibile greutăţi, trăite sub forma
de încordare. Pe de o parte, greutăţile apar din cauza că unele căi şi mijloace de realizare a
scopului par a fi simple, însă nu corespund normelor morale, pricinuiesc daune altor oameni. Pe
de altă parte, unele căi pot fi grele, pot necesita un mare consum de energie, însă nu contravin
normelor morale, nu apelează la cinstea şi conştiinţa omului, cu alte cuvinte, încordarea
interioară se creează de aceea că se statorniceşte o situaţie conflictuală: omul inţelege
posibilitatea caii uşoare de atingere a scopului şi imposibilitatea acceptării acestei căi. Atunci
cînd această situaţie conflictuală este depăşită încordarea scade.
Omul nu poate să se conducă de principiul „scopul scuză mijloacele”. El trebuie să aleagă
asemenea cai de mişcare spre scop, care să evite lozinca „pentru atingerea scopului sunt potrivite
toate mijloacele”. Omul trebuie să găsească căi justificate din punct de vedere moral de mişcare
spre scop, deşi acest lucru nu întotdeauna e posibil fără de o luptă interioară.
3. Realizarea. De îndată ce sunt schiţate căile şi mijloacele, omul purcede la înfăptuirea
practică a deciziei luate. El îşi organizează comportarea astfel, încît intenţia ce există în
conştiinţă să se întruchipeze în obiect, mişcare (exerciţiul sportiv), deprindere de muncă,
intelectuală, faptă. Comportarea omului e subordonată sarcinii schiţate şi modalităţilor de acţiune
planificate din timp. Totuşi, omul nu numai acţionează, el îşi controlează, îşi corectează
acţiunile. În fiecare moment el confruntă rezultatul căpătat cu imaginea ideală a scopului (sau a
unei părţi a lui), care a fost creat dinainte. Rezultatul parţial ce se atinge astfel se pune în acelaşi
rînd cu cel deja atins şi „se suprapune” pe imaginea ideală.
Antrenamentul constă anume în a aplica cît mai precis partea practică pe model.
Succesul depinde de un şir de împrejurări, de faptul cît de precis şi de determinat e creată
imaginea din conştiinţă a mişcărilor, în ce mod elevul poate controla acţiunile care se îndeplinesc
şi le corelează cu modelul, cum poate el să-şi adune puterile şi să invingă piedicile de ordin
obiectiv şi subiectiv.
Realizarea practică a scopului schiţat e legată de învingerea piedicilor. Ele pot fi create
de obiecte, procese, materiale, oameni, timp, spaţiu. Odată cu aceasta pot apărea piedici de ordin
personal, astfel, ca oboseala, boala, insuficienţa cunoştinţelor, a deprinderilor. Piedicile de ordin
exterior şi interior, reflectîndu-se în conştiinţă, generează încordarea. Situaţia conflictuală (în
realitate sau în starea subiectivă a omului) se soluţionează fie prin mişcarea consecutivă spre
scop, iar prin urmare şi prin menţinerea efortului volitiv, fie prin renunţarea la activitatea
practică, renunţarea la efortul volitiv, iar în ultimă instanţă - la scop. Renunţarea la activitatea
practică nu e întotdeauna un indiciu al lipsei de voinţă a personalităţii. Dacă omul încetează
năzuinţa spre scop din cauza nedorinţei, incapacităţii de a face faţă încordării apărute sau îşi
opreşte activitatea practică fără vreun motiv destul de serios - acesta e un indiciu al slăbiciunii
voinţei. Dacă, însă, omul are motive serioase pentru a-şi opri nazuinţa spre scop nu-1 putem
caracteriza drept lipsit de voinţă.
Efortul volitiv. Actul volitiv se produce la o încordare mai mare sau mai mică. Acesta e
aşa-numitul efort volitiv. El se caracterizează prin cantitatea de energie, consumată la realizarea
acţiunii bine orientate sau la abţinerea de la ea. De exemplu, un elev nu are nevoie de o energie
mare pentru a purcede la efectuarea temei pe acasă la matematică şi a o termina; altul are -
trebuie să muncească, să „transpire” pentru a putea face faţă temei respective. Şi în primul, şi în
al doilea caz efortul e necesar, însă intensitatea lui va fi diferită. Gradul diferit al efortului volitiv
poate să se manifeste şi la aceeaşi personalitate, deoarece ea nu e pregătită şi predispusă în mod
egal pentru toate ocupaţiile.
Efortul volitiv străbate toate verigile actului volitiv: conştientizarea scopului, luarea
deciziei, alegerea modalităţilor şi realizarea practică a deciziei. El, însă, apare în legatură cu
greutăţile. Piedicile, reflectandu-se în conştiintţă, generează starea de încordare, de care se poate
de debarasat fie renunţănd la învingerea piedicilor, fie la stop, fie pe calea efortului volitiv
depaşindu-le în activitatea practică. Greutăţile nu întotdeauna provoacă încordarea şi efortul
volitiv adecvat. Uneori piedica, obiectiv neînsemnată, generează o mare încordare şi necesită un
efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfieşte să plece la cunoscuţi după un obiect
necesar. Acţiunea ca atare e relativ simplă. Ea e întru totul accesibilă, însă necesită un efort
considerabil pentru a depăşi bariera psihologică a sentimentului de jenă şi a trăirii, bariera legată
de apropiata întîlnire, convorbire, de posibilul refuz. În acest caz trăirea subiectivă a greutăţilor
nu corespunde obstacolelor reale.
Dupa cum demonstrează cercetarile psihologice, intensitatea efortului volitiv, stabilitatea
lui depind de un şir de circumstante. Înainte de toate, trebuie să indicăm asupra concepţiei despre
lume, orientarea politică a personalităţii şi semnificaţia socială a sarcinilor pe care ea le
realizează. Legătura acestor elemente cu efortul volitiv e directă. Un factor important este
stabilitatea morală a personalităţii. Astfel, la omul cu simţul răspunderii putem observa un grad
înalt a1 încordării volitive şi eficienţă maximă a forţelor şi energiei în năzuinţa spre scop. Omul
lipsit de răspundere în majoritatea cazurilor nu e apt de încordare.
În continuare trebuie sa indicăm şi la un aşa factor, ca orientarea cu referinţă la activitate
şi la rezultatul ei. Orientarea la ,,cumva” nu creează efortul volitiv. Orientarea la ,,calitatea
maximă” provoacă încordare.
Efortul volitiv, după cum s-a subliniat, ia naştere şi creşte pe măsura apariţiei şi sporirii
greutăţilor, încordărilor. Totuşi, uneori omului îi este greu să înceapă acţiunea. În asemenea
cazuri e util a folosi vreun semnal. Astfel, sportivul se include în lupta competitivă numărînd el
singur pînă la trei, ridică mîna, îşi dă sie comanda.
Reglarea conştientă şi menţinerea efortului volitiv se înfăptuieşte cu ajutorul vorbirii -
exterioare şi interioare. Omul îşi dă sieşi sfaturi, ordine, se stimulează, se autoîncuviinţează.
Asemenea fraze ca “mai îndrăzneţ”, “nu te sfii”, “nu-ţi pierde curajul”, ,”încă puţin” sunt
cunoscute de fiecare. Căci pe ele le pronunţă omul, adresîndu-se sieşi în cele mai grele minute, în
minutele încordării volitive supreme.
Astfel, analiza acţiunii volitive complicate demonstrează că primele două verigi sint
pregatitoare. La formarea programelor participă multe procese psihice, însă importanţa
hotărîtoare o are gîndirea. Partea executivă a acţiunii volitive e legată cu priceperile şi
deprinderile, aptitudinile organizatorice. Atunci cînd se întalnesc greutăţi un rol activ îşi asumă
din nou gîndirea. Învingerea greutăţilor este, înainte de toate, soluţionarea problemei - pe ce cale
să se meargă acum. În procesul realizării se manifestă efortul volitiv, necesar în mod deosebit
pentru depăşirea oboselii sau a piedicilor din exterior.
Acţiunile volitive complicate se manifestă cel mai des în intervale mari de timp. Totusi,
nu sint rare cazurile cînd trebuie să savîrşim fapte, extrem de limitate de timp. Atunci claritatea
verigilor acţiunii volitive se şterge. Ele ca şi cum sunt unite într-un tot întreg.
Conştientizarea scopului, luarea deciziei, găsirea modalităţilor de atingere a scopului au loc pe
fundalul activităţii practice. La prima vedere se pare că întreaga muncă intelectuală are loc
paralel cu cea fizică. Dar aceasta nu e aşa. În acţiunea volitivă conştientă imaginea, gîndul, fie
pentru o clipă, precedă partea executivă. Organele motorii realizează ceea ce s-a reflectat în
conştiinţă şi s-a transmis pe cale asociativă în zona motorie a scoartei encefalului. În continuare
mişcarea, în special, cea obişnuită poate avea loc deja fără un control sporit din partea
conştiinţei.
Analizând actul voluntar se pot distinge patru faze.
a) Apariţia conflictului. Situaţie tipică cîn suntem confruntaţi cu mai multe tendinţe ce
au valenţe diferite. E nevoie de reflexiune atunci când toate au cam aceeaşi pondere, fiindcă dacă
una este mult mai intensă, declanşează acţiunea imediat. În această fază tocmai constatăm
dificultatea alegerii unei soluţii şi consecinţele mai mult sau mai puţin grave ale unei
nechibzuinţe.
b) Urmează deliberarea, adică analiza fiecărei alternative, a consecinţelor neglijării ei.
Ce se întâmplă dacă întrerup învăţarea, se întreabă studentul? Apoi analizează dacă nu poate
ocoli bariera: „Să mă scol mâine mai devreme şi să recuperez timpul pierdut sau să mă înţeleg
cu colegii ca să intru la examen la amiază şi până atunci am timp de repetat". Deliberarea
presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile în cazul alegerii
unei alternative. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii unei cariere), însă alteori e
extrem de
scurtă. De exemplu, unui şofer îi sare în faţă un copil, pe neaşteptate şi-1 loveşte, îi poate
veni în gând să fugă, nefiind nici un martor, imediat, totuşi, opreşte şi acordă copilului ajutorul
cuvenit.
Uneori deliberarea e formală, iluzorie, căci hotărârea e luată, doar se caută argumente
pentru a o justifica în faţa altora sau în faţa propriei sale conştiinţe. Ca în cazul când cineva
refuză să acorde un ajutor cuiva, din comoditate, dar afirmă lipsa de timp... „şi aşa nu i-ar putea
folosi, deoarece..." etc.
c) Decizia e momentul caracteristic al voinţei. Mă hotărăsc pentru una din alternative şi
pentru tactica necesară. Sunt oameni capabili să se hotărască repede. Alţii sunt foarte oscilanţi şi
ezită multă vreme, uneori chiar trece timpul în care decizia ar fi fost utilă. Este una din
deosebirile dintre omul practic şi tipul teoretic. Pare a fi şi o caracteristică de nuanţă
temperamentală. Sunt însă profesii unde e nevoie de decizii prompte: conducerea automobilelor
şi, mai ales, în pilotarea avioanelor.
d) Executarea hotărârii este neglijată de unii psihologi. Totuşi, ea este edificatoare în
privinţa calităţilor de voinţă ale unei persoane. Nu e suficient să iei o hotărâre, trebuie să poţi
lupta împotriva dificultăţilor rezultate din decizia respectivă. Un alcoolic hotărăşte să nu mai bea
„nici o picătură". Decizia e respectată două zile, dar într-a treia se întâlneşte cu un tovarăş de
pahar care-1 informează că la „local" s-a adus un vin „straşnic", eroul nostru nu rezistă şi
decizia... s-a spulberat! Actul de voinţă a rămas trunchiat de ceea ce este esenţial: respectarea
deciziei luate.
3. Însuşirile volitive ale personalităţii.
Să examinăm principalele însuşiri volitive ale personalităţii.
Perseverenţa în atingerea scopului. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se manifestă
în priceperea de a pune şi a atinge scopuri cu semnificaţie socială, se numeşte perseverenţa în
atingerea scopului.
Omul perseverent în alegerea scopului nu-şi risipeşte energia pentru lucruri de nimic, el
înţelege necesităţile şi interesele societăţii şi în corespundere cu ele schitează scopuri, care
reflecta aceste necesităţi şi interese. Personalitatea perseverentă în atingerea scopului are de
asemenea scopuri personale distincte, clare. Totodată, scopurile obşteşti şi cele personale se
îmbină armonios, se contopesc într-un tot întreg. Luptînd pentru realizarea scopurilor personale,
omul perseverent în atingerea scopului luptă totodată pentru atingerea scopurilor obşteşti
realizînd sarcinile obşteşti, el înfăptuieşte realizarea celor personale. Omul perseverent în
atingerea scopului e un obsedat (în sensul cel mai pozitiv al acestui cuvînt). El ştie precis pentru
ce luptă, încotro merge. Claritatea scopului - iată principalul merit al omului perseverent.
La unii oameni perseverenţa în atingerea scopului ia o direcţie individualizată. Ei la fel schiţează
scopuri clare. Dar, conţinutul lor reflectă numai trebuinţele şi interesele personale. Acţiunile,
care se manifestă pe baza unor astfel de scopuri, nu au deloc sau au o importanţă socială foarte
mică.
Fermitatea. Însuşirea volitivă a personalităţii ce se manifestă în alegerea rapidă şi bine gîndită a
scopului, determinarea modalitaăţilor de atingere a lui, se numeste fermitate.
Omul ferm cumpăneşte multilateral şi profund scopurile acţiunii şi modalităţile realizării
ei, înţelege importanţa deciziei ce se ia, îşi dă seama de urmările posibile. La prima vedere s-ar
părea că omul ferm îşi alege scopul uşor şi liber. Aceasta însă nu e aşa. Omul ferm de asemenea
încearcă o luptă interioară chinuitoare, complicată, ciocnirea motivelor opuse, trăiri emoţionale.
Totuşi, atunci cînd e necesar el se lasă de toate ezitările şi se opreşte ferm la un scop sau la un
mijloc de realizare a lui, care sunt prielnice într-o măsura mai mare în condiţiile date.
Fermitatea e o însuşire a personalităţii care mărturiseşte despre nivelul înalt al dezvoltării
voinţei. Deosebit de distinct se manifestă fermitatea în momentul schimbării scopului, precum şi
la realizarea deciziei iniţiate. Nu pentru toţi e caracteristică fermitatea de un nivel înalt. Întîlnim
oameni, la care e evident că această calitate lipseşte. Ei se gîndesc îndelung şi chinuitor cum să
procedeze, se îndoiesc de justeţea deciziei pe care urmează s-o ia, se tem de urmările deciziei
însăşi şi de rezultatul realizării ei.
Dedublarea gîndurilor, sentimentelor constituie o particularitate caracteristică a omului
nehotărît. Lui nu-i ajung forţe pentru a învinge gîndurile şi sentimentele contradictorii, a le
orienta într-o anumită albie. Toate acestea duc la faptul că omul pierde timpul, iar apoi, cînd
totuşi se pomeneşte în faţa necesităţii de a face alegerea, se opreşte la primul scop întîlnit, care e
poate cel mai rău. Nehotărîrea se manifestă şi în aceea că omul, fără a se prea gîndi, fără a
cumpăni ia o decizie pripită. În acest caz el se grăbeşte să se debaraseze de starea de încordare
ce-i este neplacută, stare ce însoţeşte alegerea scopului.
Perseverenţa. Însuşirea volitivă a calităţii, care se manifestă în aptitudinea de a dirija şi
controla comportarea timp îndelungat în corespundere cu scopul schiţat, se numeste
perseverenţă.
Omul, care posedă această însuşire volitivă, ţine în conştiinţă permanent sarcina schiţată
şi îi organizează comportarea astfel, încît să apropie realizarea ei. Omul perseverent apreciază
just atmosfera, găseşte în ea ceea ce ajută la atingerea scopului. El nu numai că foloseşte
împrejurările ce s-au statornicit, ci şi el însuşi le formează. Omul perseverent poate, temporar, să
înceteze mişcarea spre scop, însă face aceasta pentru ca ulterior, în condiţii mai prielnice, să
meargă mai departe. El nu se opreşte în faţa insucceselor, nu cedează în faţa sentimentului de
îndoială ce a apărut, reproşurilor, iar uneori şi împotrivirii din partea altor oameni. El îşi
mobilizează din nou şi din nou forţele sale psihice şi fizice, pentru a încerca din nou să realizeze
cele schiţate.
În viaţă noi adesea întîlnim oameni, la care perseverenţa ca şi cum înţepeneşte la un nivel
jos. Astfel de oameni pot fi deştepţi şi chiar talentaţi, însă a-şi dirija timp îndelungat comportarea
în condiţii mult sau mai puţin complicate sau la întîlnirea cu primele greutăţi ei nu sînt în stare.
Lor le pare că piedicile ce au apărut sunt de netrecut, şi de aceea nu face să se forţeze, să piardă
în zădar forţele. Această nepricepere de a se impune să meargă spre scopul schiţat duce la aceea
că decizia luată ramîne neîndeplinită, în timp ce ea este întru totul după puterile omului şi există
toate condiţiile obiective pentru realizare.
Există oameni, care la prima vedere par a fi deosebit de perseverenţi. Cunoştinţa mai
apropiată cu ei, însă, demonstrează că ei pur şi simplu sunt încăpătinaţi. Omul încăpătinat
recunoaşte doar părerea sa, doar argumentele sale şi năzuieşte să se călăuzească de ele în acţiuni
şi fapte, deşi aceste argumente pot fi greşite sau în orice caz, nu dintre cele mai bune.
Stăpînirea de sine. Stapînire de sine, sau cumpăt e numită însuşirea volitivă a
personalităţii, care se manifestă în aptitudinea de a - şi reţine manifestările psihice şi fizice, ce
împiedică atingerea scopului. Omul e nevoit adesea să acţioneze în condiţii complicate, de
exemplu într-o atmosferă ce ameninţă sănătatea sau viaţa, onoarea personală şi cea obştească,
demnitatea etc. Condiţiile complicate ale vieţii provoacă o încordare psihică şi fizică sporită.
Omul reţinut va alege un asemenea nivel al activismului, care va corespunde condiţiilor şi va fi
îndreptăţit de circumstanţe. Aceasta, la rîndul său, îi va asigura succesul în realizarea scopului
schiţat.
Stăpînirea de sine e o însuşire a personalităţii, în care e exprimată şi consolidată funcţia de
inhibiţie a voinţei. Drept model de stăpînire de sine excepţională poate servi comportarea eroilor
în timpul războiului, a cosmonauţilor, aviatorilor.
De obicei, în viaţa de toate zilele conţinutul noţiunii „stăpînire de sine” întrucîtva se
restrînge, noi o folosim doar ca referinţă la aspectul emoţional al psihicului, cînd vrem să
subliniem aptitudinea omului de a-şi reţine emoţiile şi reacţiile verbale şi fizice legate de ele. O
asemenea restrîngere se explică prin faptul că în domeniul reglării trăirilor această însuşire
volitivă se manifestă mai pregnant, mai vizibil şi de aceea ca şi cum asimilează restul.
Independenţa. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se exprimă în priceperea ca din
proprie iniţiativă să schiţeze scopuri, să găsească căi de realizare a lor şi să realizeze practic
deciziile luate, se numeste independenţa.
Omul independent, fără de ajutorul cuiva, dezvăluie situaţia problematică, pornind de la
ea formulează scopul. El nu aşteaptă sugestii, indicaţii de la alţi oameni. Mai mult decît atît, el îşi
apără activ punctul său de vedere, înterpretarea proprie a problemei, scopului şi cailor de
realizare a ei. El e convins de justetea deciziei pe care o ia şi luptă energic pentru realizarea ei.
La omul independent e dezvoltată puternic latura critică a conştiinţei. Totuşi, aceasta nu
înseamnă că un asemenea om respinge orice propuneri, sfaturi, indicaţii. El le ia în consideraţie,
însă în prealabil cumpăneşte valoarea lor.
Însuşirea voinţei, care e opusa independenţei, va fi sugestibilitatea. Oamenii, care se
deosebesc prin sugestibilitate, nu pot din proprie iniţiativă să înceapă şi să termine o acţiune
volitivă mult sau mai puţin complicată. Ei dau dovadă de activism în cazul, dacă primesc
indicaţii, dispoziţii, sfaturi. Ei se lasă influenţaţi repede de alţi oameni. Gîndurile, faptele altora
le par lor juste. Propriile decizii şi fapte, însă, ei le pun la îndoială, nu sunt siguri de justeţea şi
raţionalitatea lor. Cu alte cuvinte, faţă de gîndurile, faptele altor oamenii sugestibili au o
atitudine necritică, în timp ce gîndurilor şi faptelor proprii le înaintează cerinţe extrem de mari.
Alte însuşiri volitive. Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt
îndrăzneala, vitejia, bărbăţia, dîrzenia, disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsura considerabila
o îmbinare individuală a calităţilor volitive examinate mai sus.
Dacă însuşirile capătă stabilitate, ele reflectă nivelul de dezvoltare a voinţei personalităţii.
La fiecare om sunt reprezentate toate însuşirile volitive ale personalităţii, însă ele au un nivel
diferit de dezvoltare. Întîlnim oameni care se disting prin fermitate. Ei luptă cu o perseverenţă
excepţională pentru transpunerea în viaţă a deciziilor lor. Se pare că eforturile şi energia lor nu
au limită. Ei încetează năzuinţa spre scop numai după atingerea lui sau convingîndu-se în mod
absolut de imposibilitatea realizării deciziei luate. La fel de înalt pot fi dezvoltate independenţa şi
stăpînirea de sine.
Oamenii cu nivel înalt de dezvoltare a unor anumite însuşiri volitive sunt numiţi pe bună
dreptate oameni cu voinţa de fier. Dar adeseori se întîlnesc oameni, la care e dezvoltată doar o
anumita însuşire, pe cînd celelalte se dovedesc a fi la un nivel jos.
4. Aspectul fiziologic şi motivaţional al acţiunilor volitive.
Mecanismele fiziologice ale activismului volitiv pot fi prezentate în felul următor. În
partea parietală a scoarţei emisferelor mari e situată zona motorie. Ea e legată cu toate sectoarele
scoarţei, inclusiv cu terminaţiile corticale ale tuturor analizatorilor. Această legatură ofera
posibilitatea ca excitaţia, care a apărut într-un anumit sector al scoarţei, să atinga zona motorie şi
să provoace în ea un proces analog. Bunăoara, excitaţia din terminaţia corticală a analizatorului
vizual se transmite în zona motorie şi provoacă excitarea acesteia. Informaţia din analizator, care
a sosit în zona motorie, serveşte drept un fel de semnal de pornire al reacţiei motorii. Zona
motorie se află sub „tirul” permanent al informaţiei din terminaţiile corticale ale analizatorilor.
Căpătînd informaţia, celulele motorii pot transmite în orice moment ordinul cu privire la mişcare.
Astfel, legătura zonei motorii a scoarţei cu alte sectoare ale creierului constituie premisa
miscărilor şi acţiunilor conştiente ale omului. Totuşi, această legatură nu epuizează întregul
mecanism al comportării volitive. În asemenea caz e prezentată calea elementară de trecere a
informaţiei din analizator în sectorul motor al scoarţei creierului şi de transformare posibilă a
acestei informaţii în mişcare. Omului, însă, îi este proprie aptitudinea de a, acumula informaţie şi
a acţiona pe baza ei. Mai mult decît atît, el e apt a generaliza datele, cunoştinţele căpătate
dinafară. Aceasta se obţine cu ajutorul celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Legăturile celui de-al doilea sistem se includ în sistemul general al legăturilor scoarţei
encefalului şi complică incomparabil activitatea lui. Simplificînd întrucîtva complicatul mozaic
cerebral al legăturilor permanente şi temporare putem recunoaşte că legăturile celui de-al doilea
sistem constituie ca şi cum o verigă intermediară dintre terminaţiile analizatorilor şi zona motorie
a creierului.
Excitantii celui deal doilea sistem de semnalizare activizează nu numai partea motorie a
comportării omului, ele sunt un semnal pentru începerea multor procese psihice: gîndirii,
imaginaţiei, memoriei, regleaza atenţia, provoacă sentimente. Cu ajutorul vorbirii se actualizează
şi se reglează întreaga activitate conştientă a omului. Legăturile celui de-al doilea sistem au un
rol hotărîtor pentru funcţia de inhibiţie a voinţei, pentru reţinerea mişcărilor, a acţiunilor.
Astfel legăturile celui de-al doilea sistem schimbă direcţia mişcării informaţiei din analizatori în
zona motorie. Această informaţie merge pe o cale foarte complicată. Avea perfectă dreptate I. P.
Pavlov cand scria că spontanietatea mişcărilor este un rezultat al muncii sumare a întregii scoarţe
a encefalului.
Voinţa, ca aspect reglator al conştiinţei, are natura reflex condiţionată. Pe baza legăturii
nervoase temporare se statornicesc şi se consolidează cele mai variate asociaţii şi sistemele lor,
ceea ce, la rîndul său, creează condiţii pentru orientarea spre un anumit scop a comportării.
Creierul primeşte în permanenţă date despre aceea cum şi ce se înfăptuieşte în fiecare moment
dat. Aceste date se includ imediat în programa de acţiuni deja elaborată. Dacă acţiunile sunt în
corelaţie cu programa trasată din timp, în acest, caz nu se introduc nici un fel de schimbări în
decursul acţiunii. Dacă, însă, sosesc date ce nu corespund programei create în scoarţa cerebra1ă,
atunci se schimbă fie activitatea practică, fie programa prealabilă. Astfel, acest mecanism
specific de confruntare „stă la straja” corespunderii dintre programă şi actiune, care se desfaşoară
pe baza ei.
După cum demonstrează cercetările, o importanţă deosebită în înfăptuirea reglarii volitive
o au lobii frontali ai scoarţei cerebrale. Anume în ei are loc confruntarea rezultatului ce s-a
obţinut în fiecare moment dat cu programa întocmită în prealabil a scopului. Lezarea lobilor
frontali duce la abulie (lipsa patologică de voinţă).
Natura reflexă a reglării volitive a comportării presupune, crearea în scoarţa cerebrală a
focarului excitabilităţii optime. Focarul excitabilităţii optime este focarul de lucru din scoarţă.
Dacă elevul efectuează un exerciţiu fizic, focarul excitabilităţii optime se situează, probabil,
undeva în zona motorie a scoarţei. Dacă, însă, elevul examinează exponatele unei expoziţii, am
putea presupune prezenţa unui asemenea focar în zona vizuală.
Focarul excitabilităţii optime, însă, poate fi provocat nu numai de excitantul care
acţionează în momentul respectiv. El se formează şi pe baza influenţelor căpătate mai înainte. De
exemplu, elevul a citit în ziar o problemă de concurs. La început această problemă era, ca să
zicem aşa, un excitant de o singură dată. Venind acasă, elevul a început să mediteze asupra
problemei, a încercat să o rezolve. Aceasta deja mărturiseşte despre crearea focarului
excitabilităţii optime. Dacă, însă, elevul a continuat să rezolve problema, totodată a cheltuit
pentru aceasta nu o singura zi, putem vorbi despre un focar mai mult sau mai puţin stabil al
excitabilităţii optime.
Prin urmare, imaginile, gîndurile - purtătorii scopului acţiunii - sunt legate cu focarul
excitabilităţii optime, care este o parte a mecanismului fiziologic al reglării volitive.
Nu putem să nu subliniem importanţa deosebită a formaţiei reticulare în cadrul
mecanismului general al reglării volitive a comportării. În prezent e unanim recunoscut că
informaţia reticulară este un fel de filtru, care selectează unele impulsuri ce duc la scoarţă şi le
selecteaza pe altele, care nu au o importanţă vita1ă. Formaţia reticulară ca şi cum cerne aceste
impulsuri. E unanim recunoscut de asemenea că formatţa reticulară constituie un fel de
acumulator şi panou de comandă în ceea ce priveşte asigurarea energetică a scoarţei.
Focarul excitaţiei optime care există în scoarţă necesită sporirea continuă a asigurării energetice.
Omul poate manifesta o mare energie la efectuarea unei anumite munci, poate năzui îndelungat
spre scop, întrucît formaţia reticulară menţine în permanenţă focarul excitabilităţii optime, îl
asigură cu energie. Formaţia reticulară, însă, nu trebuie identificată cu activitatea întregii scoarţe.
P. K. Anohin a înaintat noţiunea acceptorul acţiunii. Esenţa ei constă în faptul că
procesele nervoase ca şi cum depăşesc evoluţia evenimentelor exterioare. Pe baza experienţei din
trecut omul anticipează, prevede influenţele viitoare asupra sistemului nervos. Pe baza
semnalului în creier se restabileşte întregul complex al legăturilor nervoase, întregul sistem de
asociaţii, elaborat prin repetarea făcută de mai multe ori.
Tezele, înaintate de P. K. Anohin, aprofundează şi lărgesc reprezentările noastre despre
mecanismul reglarii volitive a comportării. La om mecanismul anticipării acţiunii reale e
incomparabil mai bun decît la animale. La om se restabileşte sistemul asociaţiilor pe baza
excitantului minim şi foarte îndepărtat după conţinutul (cuvîntului, obiectului, însuşirii lui etc.).
Astfel, comportarea dirijată în mod conştient este un rezultat al interacţiunii multor procese
fiziologice cerebrale extrem de complicate, precum şi al influenţei mediului înconjurător.
5. Teorii asupra actului voluntar.
a) Teorii intelectualiste. În special, în Grecia antică, a precumpănit punctul de vedere
după care raţiunea joacă rolul principal în actul voluntar, scoţându-se în prim-plan rolul
deliberării. După socratici, orice greşeală (morală) este o eroare şi orice virtute este o ştiinţă. Cel
ce înţelege situaţia, alternativele, acţionează cum trebuie. Aristotel socotea că la baza actului de
voinţă stă un silogism, decizia fiind concluzia raţionamentului. Raţionamentul ar decurge cam în
felul următor: dacă găsesc ceva bun de băut, trebuie să beau; această apă este bună de băut: deci
trebuie să o beau.
Rolul gândirii, al raţionamentului în etapa deliberării este evident, dar argumentele n-au
numai un suport logic; de obicei, ele sunt impregante de stări afective, dorinţele, sentimentele le
influenţează puternic. în general, cei care raţionează prea mult se hotărăsc greu. Şi nu
raţionamentul strict logic e cel ce dictează hotărârea. De pildă, fumătorul pasionat, de regulă, el
îţi poate enumera toate dezavantajele fumatului: provoacă maladii bronşice, constituie un risc de
cancer pulmonar, comportă cheltuieli etc. etc., totuşi nu e capabil să se lase de fumat. Ca să nu
vorbim de cei ce se droghează, care îşi ruinează organismul şi încep să resimtă dezastrul. Ei nu
se pot lăsa de drog, decât ajutaţi printr-un tratament foarte dificil.
b) Punctul de vedere psihofiziologic, prezent şi la B. Skinner, simplifică şi mai mult
problema. El vede actul voluntar ca un rezultat al complicării legăturilor temporare, ca un reflex
condiţionat instrumental. Animalul, stimulat de trebuinţe prin excitaţii interne, devine activ,
caută anumite semnale anunţându-1 de prezenţa hranei. Actul voluntar este un act ideomotor.
Imaginea unui măr copt determină un copil să alerge în grădină şi să se caţere pe copac. Desigur,
orice act voluntar este un act ideomotor, fiind declanşat de o anume imagine sau idee, dar nu
orice act este şi voluntar. Când studentul care învaţă îşi imaginează spectacolul, lasă totul baltă şi
fără a mai sta pe gânduri fuge la cinematograf, el nu realizează un act propriu-zis de voinţă:
acesta presupune conflict, reflexiune, depăşirea unor bariere, înfrângerea unor tendinţe puternice.
Actul voluntar nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci şi eliminarea altor consecinţe,
înfrânarea şi oprirea asociaţiilor perturbatoare.
c) Aspectul afectiv (după Cuvillier, A.). Scoţând în evidenţă rolul afectivităţii (W.
Wundt, F. Rignano) psihologii se apropie mai mult de problemele esenţiale ale voinţei. Ei
subliniază că actul de voinţă începe cu anumite dorinţe, aspiraţii şi constă în lupta dintre ele. La
baza actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele. Vorbim de voinţă atunci când hotărârea se
ia pe baza unui sentiment superior, când de exemplu învăţătura e considerată mai importantă
decât o distracţie momentană.
Termenul de „sentiment superior" nu ni se pare a fi cel mai indicat, ar trebui spus
„sentimentul cel mai important pentru individ". Iată un exemplu. Un hoţ pătrunde prin efracţie
într-o casă de unde ştie că proprietarii sunt plecaţi. Ajungând în camera unde se află un seif cu
bani şi bijuterii, găseşte acolo, pe masă, tot felul de bunătăţi de la un ospăţ abia încheiat. Chiar
dacă tâlharul e mort de foame, el va neglija mâncarea şi se va ocupa de spargerea seifului, mult
mai importantă pentru el. Aici nu biruie un sentiment superior, ci o valoare mai mare pentru
individ. În actul de voinţă, de obicei, inhibăm anumite dorinţe prezente pentru a putea realiza în
viitor altele mai importante.
Totuşi, acest punct de vedere nu e satisfăcător, persoanele afective nu au voinţă puternică.
Mai ales, trebuie avute în vedere observaţiile lui W. James.
d) Sublinierea aspectului specific. După W. James, actul de voinţă este următorul: ne
hotărâm să acţionăm împotriva unei dorinţe prezente care e puternică, arzătoare, pentru a face
altceva lipsit de atracţie, antipatic, silnic. Acţionez împotriva celei mai mari atracţii. Un veritabil
miracol! Dorinţele se lovesc de un „trebuie", ca un perete ce opune o mare rezistenţă, dar lipsit
de atracţie şi căldură. E conştiinţa morală. N-am nici o poftă să învăţ, însă am conştinţa unei
obligaţii, a unei datorii imperioase.
Subliniind acest aspect, după partizanii liberului arbitru, voinţa este o cauză primară,
avem capacitatea de a ne hotărî în mod arbitrar, necondiţionat de nimic, conform cu principiile
conştiinţei mele libere. E vorba de „imperativul categoric" a lui I. Kant. Această constrângere
morală interioară este explicată astăzi prin intervenţia factorului social, al obligaţiilor decurgând
din normele vieţii sociale. S. Freud vorbea de Supraeu (Superego), de cenzura care interzice
impulsurilor aflate în sine (Id) să se realizeze. El explica apariţia lui prin interdicţiile pe care
părinţii le impun copiilor din cea mai fragedă vârstă, interdicţii ce se vădesc a fi respectate şi de
persoanele din jur. Într-adevăr, unui om bine educat, oricât i-ar fi de foame, nici nu-i trece prin
gând să fure un covrig de la un chioşc. Gestul i se pare tot atât de imposibil ca şi trecerea printr-
un zid. În cazul lipsei de educaţie şi a unor modele negative, „imperativul categoric" poate lipsi
(la delincvenţi).
Originea socială a conştiinţei morale, constituirea ei ca o obligaţie explică de ce actul
voluntar e lipsit de atracţie, e rece, necruţător. Noi suntem nevoiţi să facem multe lucruri,
indiferent dacă ne plac sau nu, fiindcă ni se impun normele sociale, este acea „tematică
normativă" la care se referă H. Thomae.
e) Problema iniţiativei. Reliefarea aspectului afectiv ca şi a celui imperativ clarifică
anumite acte de voinţă. Când o tânără trebuie să aleagă între doi tineri care au cerut-o în
căsătorie şi îl alege pe acela la care ţine mai mult, sentimentul mai puternic este hotărâtor şi
conştiinţa morală nu are nici un rol. Dacă se pune problema de a tranşa între iubire şi onoare, ca
în piesele lui Corneille, atunci imperativele sociale sunt implicate. Dar în nici una din aceste
două situaţii nu apare iniţiativa, fenomenul psihic cel mai greu de explicat.
Antropologii, studiind triburi primitive, la sfârşitul secolului trecut, au observat că în
cadrul lor individul se supune în mod absolut necondiţionat, fără nici o ezitare, „cutumelor",
obiceiurilor, normelor fixate de grup şi respectate de părinţii şi strămoşii lor. Poate de aceea toţi
păreau şi foarte asemănători din punct de vedere psihic. Aveau ei propriu-zis voinţă? O persoană
care ascultă orbeşte de ceea ce îi ordonă părinţii, apoi soţul, acea care are nevoie totdeauna de
sugestia cuiva pentru a începe o acţiune este o persoană cu voinţă? La ea lipseşte, de fapt,
deliberarea sau este extrem de redusă.
Voinţa autentică a început să apară atunci când societatea umană a început să se
diferenţieze după ocupaţie, profesiune... când au apărut pături, apoi clase sociale cu interese
diferite, ba chiar opuse. În acele timpuri, în afară de normele generale (cele 10 porunci), au
apărut obiceiuri, păreri şi norme diferite. Conflictele s-au înmulţit, deliberarea îndelungă şi
dificilă a intrat în obişnuinţele oamenilor, se putea vorbi de existenţa unor veritabile acte de
voinţă. Dar şi atunci, ca şi azi, existau oameni supuşi, având mereu nevoie de a fi dirijaţi, sfătuiţi
şi oameni independenţi, autoritari, cu iniţiative, adică propunând începerea unor acţiuni,
realizarea unor proiecte. Încă din antichitate au existat şi „revoluţionari", fie pe plan
administrativ, fie militar (cei care au ridicat masele de sclavi împotriva stăpânilor abuzivi). A
avea iniţiativă presupune a rupe cu unele prejudecăţi, obiceiuri, cutume, ba chiar cu unele legi
consfinţite în acte oficiale şi a începe o acţiune vizând modificarea lor (avem în vedere iniţiativa
pe plan social, nu pe cel al producţiei). E vorba deci de o analiză şi apoi de o sinteză: conceperea
unui mod de acţiune, a unui alt mod de organizare. Iniţiativa este de fapt un act de imaginaţie, un
act creator care nu rămâne însă numai în minte, ci dă naştere la aspiraţii, sentimente dirijând o
întreagă activitate.
Ne-am referit în special la marea iniţiativă, cea socială, politică; însă iniţiative avem şi
noi din când în când: organizarea unei excursii sau a unor serbări ori iniţiativa unei cercetări sau
a unui proces etc. În asemenea cazuri, efortul voluntar e cu atât mai mare cu cât acţiunea este
mai puţin obişnuită, iese din comun, propune ceva nou, îndrăzneţ.

Tema. Deprinderile - locul şi rolul deprinderilor în structura activităţii.

1. Definirea şi caracterizarea generală. Felurile deprinderilor.
2. Condiţiile şi etapele elaborării deprinderilor.
3. Priceperi şi obişnuinţe

Surse internet: http://facultate.regielive.ro/referate/educatie_fizica/obisnuintele-

38568.html

1. Definire şi caracterizarea generală. Felurile deprinderilor.

Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, conştient elaborate,
consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent.
a. Automatizarea: se automatizează acele componente ale activităţii care se execută
întotdeauna în acelaşi fel, se repetă frecvent şi se exersează mult
b. Reducerea efortului voluntar dublată de reducerea controlului conştient, analitic
c. Posibilitatea readucerii sub control conştient: fiind rezultatul învăţării, deprinderile nu
sunt inconştiente şi autonome; ele rămân într-o zonă a subconştientului fiind uşor de adus la
suprafaţa conştierntului
d. Schematizarea şi prescurtarea acţiunii: presupune eliminarea a ceea ce este de prisos şi
neadecvat
Felurile deprinderilor:
a. După gradul complexităţii:
- simple: care ating de multe ori un mare grad de automatizare
- complexe: le cuprind pe cele simple ca structurări unitare şi relativ flexibile
b. După natura proceselor psihice în care are loc automatizarea:
- senzorial-perceptive (de ex. Integrarea orientării automatizate a privirii în zona
centrală a câmpului perceptiv şi în stânga sus - citire)
- verbale (distingerea cuvintelor în limba cunoscută)
- de gândire
- motrice
- ortografice
c. După tipul de activitate în care se integrează:
- deprinderi de joc
- de învăţare
- de conduită
2. Condiţiile şi etapele elaborării deprinderilor.
a. Instruirea verbală prealabilă
b. Demonstrarea modelului acţiunii
c. Organizarea exerciţiilor
d. Asigurarea controlului şi autocontrolului
e. Formarea deprinderilor trebuie să se bazeze pe interesele subiectului
f. Constanţa principiilor şi metodei de lucru
g. Caracterul activ al metodelor de formare
Etapele psihologice ale formării deprinderilor motrice.
 Formarea deprinderilor motrice sau învăţarea motrică este un proces complex intelectual-
motric, caracterizat de prezenţa permanentă a conştientizării actelor motrice efectuate.
Din punct de vedere psihologic, în învăţarea motrică, un rol important îl joacă formarea
acţiunilor mentale care parcurge trei faze: familiarizarea cu sarcina motrică, executarea acţiunii,
transformarea ei în limbaj interior. În general, cei mai mulţi specialişti în psihologie disting
următoarele faze de ordin psihologic în formarea unei deprinderi de mişcare:
- faza iniţială, a familiarizării cu acţiunea motrică, a însuşirii preliminare a bazelor
acesteia, prin formarea reprezentării ideomotorii pe baza demonstraţiei şi explicaţiei, precum şi a
primelor încercări de execuţie din partea subiectului;
- faza însuşirii precizate a execuţiei, în care se produc legarea şi unificarea acţiunilor
parţiale, atenţia îndreptându-se asupra corectitudinii mişcărilor şi a momentului cheie al actului
global;
- faza consolidării deprinderii - în care se realizează diferenţierea proceselor corticale şi
precizarea raporturilor spaţio-temporale ale acestora;
- faza automatizării - care nu este obligatorie întrucât nu toate deprinderile motrice se
automatizează total.
Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice.
Bazându-se pe rezultatele cercetărilor din domeniul fiziologiei şi psihologiei actelor
motrice, teoria educaţiei fizice nu a acordat o prea mare importanţă fenomenului formării actelor
motrice. în general, se apreciază că din punct de vedere metodic se parcurg trei etape în formarea
unei deprinderi motrice :
a. etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca
obiective:
- formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei şi
explicaţiei specialistului;
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării;
- descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a
acestora;
- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;
b. etapa, consolidării - a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:
- unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în
concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;
- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă
repetată, în condiţii standard, a deprinderii motrice;
- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în
condiţii specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;
- înlăturarea greşelilor atipice de execuţie;
c. Etapa perfecţionării - având ca obiective următoarele:
- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreuiate (micşorarea
suprafeţelor, mărirea tempoului, adversar activ, etc);
- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii
apropiate sau identice cu cele regulamentare;
- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative, etc] şi de
concurs [competiţii neoficiale sau oficiale).
După A. Dragnea (1999), în formarea unei deprinderi motrice se disting patru etape:
- etapa informării şi a formării imaginii mentale (echivalentul reprezentării ideomotorii), pe baza
explicaţiei şi a demonstraţiei directe sau mijlocite;
- etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate (numită şi a mişcărilor încordate),
în care are loc efectuarea primelor execuţii corecte din punct de vedere tehnic;
- etapa consolidării mişcării, a coordonării fine - caracterizată de efectuarea corectă a
mişcării, de regulă în condiţii standard şi cu indici superiori de forţă, precizie, ritm şi
amplitudine;
 - etapa perfecţionării - caracterizată de efectuarea mişcării în condiţii variate, cu indici
superiori de eficienţă; este considerată a fi şi etapa declanşării priceperilor motrice complexe,
executate adaptat cerinţelor mediului sau celor impuse de regulament, de conducător etc.
3. Priceperi şi obişnuinţe:
a. Obişnuinţele: este o deprindere asociată cu o trebuinţă funcţională; neîndeplinirea
obişnuinţei se asociază cu o satre de neplăcere sau frustrare
b. Priceperea: se dobândeşte pe baza achiziţionării mai multor deprinderi; îmbină optim
deprinderile cu cunoştinţele şi permite restructurarea uşoară a lor în vederea acţionării în situaţii
noi.
În literatura de specialitate întîlnim mulţi autori care folosesc cu acelaşi înţeles termenul
de obişnuinţă cu cel de deprindere, deşi, există deosebiri esenţiale între ele. În primul rînd
deprinderile motrice reprezintă tehnici de execuţie, modalităţi diferite de realizare a unor
activităţi, în timp ce obisnuinţele dezvăluie preferinţe, predilecţii, pasiuni pentru un gen de
activitate model de comportare în anumite situaţii, proprii fiecărui individ. În al doilea rînd
deprinderile sunt multiple pe cand obisnuinţa se concretizează în plăcerea permanentă de a relua
la un interval de timp acelaşi tip de acţiune.
Obişnuinţele se formează pe baza noţiunilor, convingerilor, sentimentelor şi mai ales a
motivelor şi intereselor promovate şi formte în activitatea zilnică din procesul instructiv-
educativ. Sunt specifice fiecarui individ în parte, fiind influenţate de componentele caracterului
şi temperamentului. Obişnuinţele reprezintă rodul manifestării obiceiurilor stabile, faţă de
solicitările impuse subiecţiilor, de mediul în care activează. Pe parcursul desfăşurării activităţii,
şi mai ales pe parcursul perfecţionării individuale, fiecare individ adoptă o anumită atitudine, un
anumit gen de comportare, îşi reformează comporatamentul şi îşi formează modalităţi de acţiune
specifice. De exemplu, mulţi elevi posedă cunoştinţele şi bagajul de deprinderi motrice necesare
pentru a a efectua zilnic un program de gimnastică de înviorare, dar nu posedă voinţa, motivaţia
şi plăcerea care să ducă la obişnuinţă. De aici rezultă marea deosebire dintre deprinderi şi
obisnuinţe. Obişnuinţele se educa pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă la tehnici şi
modalităţi de acţiune. Ele pot genera stări emoţionale pozitive sau negative cu rezonanţe
puternice afective, fiind susţinute de convingeri ferme.
Între cunoştiinţele teoretice, deprinderile motrice, priceperile motrice şi obişnuinţe există
o strînsă corelaţie şi interpendenţă care influienţează modificarea comportamentelor umane.
Nu putem avea o viziune completă asupra personalităţii umane luînd în considerare doar
principalele sale caracteristici psihice – temperamentul, aptitudinile şi caracterul, fără a ne referi
şi la activitatea individuală, în speţă la componentele acestei activităţi. Este vorba despre
cunostinţe, deprinderi, priceperi şi obişnuinţe. La începutul oricarui curs de didactică, disciplină
din sfera pedagogiei, se spune că profesorii au misiunea de a-i forma, de a-i înarma pe elevi sau
studenţi cu un sistem de cunoştinte, priceperi şi deprinderi care să-i ajute efectiv în inserţia lor
socio-profesională.
Interacţiunea deprinderilor: transferul şi interferenţa.
a. transferul: se defineşte ca relaţie pozitivă între o deprindere deja formată şi una în curs
de formare; pentru a se putea realiza transferul trebuie ca deprinderile să nu fie rigide (de ex.
Învăţarea unei noi limbi străine pe baza uneia deja ştiute)
b. interferenţa este fenomenul de influenţă negativă între două deprinderi şi se manifestă
ca stânjenire a formării de noi deprinderi