Cursurile nr.

1-2

Secțiunea I
Considerații introductive

1. Concept și importanță
Oamenii intră între ei în diverse legături, care, deși diferite ca natură juridică, sunt unite de o
trăsătură comună aceea de a fi relații sociale. Generic vorbind, obligația civilă este o legătură dintre
oameni reglementată de o normă de drept civil1.
Apariția și evoluția, sub aspectul regimului juridic, a instituției obligației nu poate fi separată de
instituția dreptului de proprietate, de care este strâns legată. Astfel, obligația privită ca și concept
juridic a fost determinată și a cunoscut o evoluție corespunzătoare modalității specifice de
reglementare a dreptului de proprietate.

2.Determinări conceptuale
Cuvântul obligație derivă dintr-un cuvânt compus, de origine latină, respectiv obligatio-
obligationes, format din prepoziția ob, cu înțelesul de „pentru”, și din verbul ligo-ligare, cu
semnificația „a lega”2. Astfel, în latina veche, obligatio însemna „a lega pentru un anumit scop”, iar
în dreptul roman evoca, la început, înlănțuirea debitorului, aservirea acestuia față de creditor, pentru
ca mai târziu să reprezinte legătura juridică în virtutea căreia creditorul putea cere debitorului, sub
sancțiunea constrângerii, executarea obligației sale3. În limbajul uzual, termenul „obligație”
înseamnă: datorie, îndatorire, sarcină asumată sau impusă.
Urmare a diversificării relațiilor sociale, sfera de cuprindere a noțiunii de obligație a fost
extinsă, în sensul că aceasta a încetat a mai fi înțeleasă doar ca o simplă legătură materială, ea
devenind o legătură pur juridică, adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde
debitorului său să execute prestația ce i se datorează.
De asemenea, noțiunea de „obligație” mai poate însemna datoria pe care o are debitorul în
cadrul unui raport juridic de obligații de a da (dare), a face (facere) sau de a nu face (non facere) ceva,
prestație care constituie obiectul dreptului de creanță al creditorului.
Obligația”, desemnează uneori însuși înscrisul constatator al existenței conținutului unui
raport juridic obligațional, destinat a servi ca mijloc de dovadă al acestuia4. Ca titlu de valoare,
obligația poate fi: nominală, la ordin sau la purtător.
Prin „obligație” se mai înțelege și titlul de valoare emis de stat, de o instituție publică sau de
o unitate, care conferă titularului sau posesorului, calitatea de creditor al emitentului.
De exemplu, în cadrul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanță este încorporat în
înscrisul ce-l constată și odată cu transmiterea titlului se transmite însuși dreptul. Or, a transmite
dreptul încorporat în titlu, este o obligație concretă (obligație în sens de datorie).
Sub aspectul valențelor conferite acestei noțiuni, se impune precizarea că noțiunea de
„obligație” poate avea și alte valențe decât cele de natură civilă și anume: obligații morale, economice,
politice, familiale, spirituale, etc.
În limbajul obișnuit, termenul de „obligație” este sinonim cu acela de „îndatorire”, cu
mențiunea că acestuia din urmă i se atribuie înțelesuri mai variate decât celui de obligație, atât în
vorbirea curentă, cât și în terminologia juridică. De regulă, în dreptul civil este de preferat termenul
de obligație, spre deosebire de dreptul constituțional unde se folosește mai mult termenul de
îndatorire.

1
N. Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p.261.
2
I. Dogaru,Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Europa, Craiova, 1997, p. 7.
3
I. Alb u , Drept civil – Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 17.
4
A se vedea E. Saf ta - Ro m a n o , Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, p. 7.
1
 Amintim cu titlu de exemplu ca făcând parte din categoria îndatoririlor generale: obligația de
a nu aduce atingere drepturilor altora sau de a nu comite infracțiuni, iar în categoria îndatoririlor
particulare, spre exemplu, îndatoririle dintre soți sau dintre părinți și copii.

2. Definiția obligației
a. Scurt istoric al conceptului de obligație
Așa cum am menționat anterior, din punct de vedere istoric, noțiunea de obligație nu poate fi
despărțită de conceptul de proprietate. Consolidarea teoriei asupra obligației a avut loc în perioada
clasică a epocii romane, însă ordonarea sub o formă organizată a dreptului roman și transmiterea
acestuia este opera împăratului Iustinian.
Ca instituție juridică obligația civilă poate fi definită atât în considerarea creditorului, cât și a
debitorului. În considerarea creditorului, obligația nu este decât un raport de creanță născut dintr-un
raport juridic, în timp ce în considerarea debitorului e o prestație de executare a conținutului acesteia,
obligație care constă în: a da, a face sau a nu face.
Dreptul de creanță este considerat dreptul în puterea căruia creditorul poate să pretindă și să
obțină de la debitor, sub sancțiunea constrângerii, prestația sau abținerea datorată de acesta din urmă,
astfel că obligația civilă este un raport juridic de obligație, cu o structură proprie, o finalitate specifică,
acoperind un important domeniu de reglementare și cercetare – domeniul dreptului obligațional5.
Se poate constata faptul că în esența sa obligația poate fi definită ca fiind acel raport juridic în
temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor –
să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat6.
Potrivit dispozițiilor art. 1164 din Noul Cod Civil, obligația este o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procupre o prestație creditorului , iar acesta are dreptul că obțină prestația
datorată.

b. Accepțiunile noțiunii de obligație

i) Obligația civilă în sens larg

În limbaj juridic, obligația civilă, este susceptibilă de mai multe înțelesuri (sensuri)7.
Din definiția mai sus menționată rezultă că obligația civilă trebuie înțeleasă ca un raport
juridic de obligație. Analizată prin prisma unei astfel de abordări, noțiunii de obligație i se poate
conferi un înțeles mai larg sau mai restrâns.
Obligația civilă în sens larg exprimă însuși raportul juridic civil de obligație considerat în toate
componentele sale: a) drepturile civile subiective dobândite de părți în și prin acel raport juridic, și b)
obligațiile propriu-zise asumate de părți, de asemenea, în și prin raportul juridic respectiv.
În concluzie, obligația civilă în sens larg privește deopotrivă drepturile dobândite de părți și
obligațiile asumate de ele8.

ii) Obligația civilă în sens restrâns

În limbajul uzual cuvântul obligație înseamnă datorie, îndatorire; în sens juridic același cuvânt
desemnează o legătură (o relație) între doi termeni (termenii fiind părțile între care se stabilește
legătura).
Sensul uzual al cuvântului „obligație” este mai aproape, în privința conținutului, de sensul
restrâns al noțiunii de obligație civilă. În această accepțiune termenul „obligație” desemnează numai
obligația în sens de datorie (datoria debitorului din raportul juridic de obligație), fără considerarea ei
în legătură și în unitate cu dreptul creditorului.
Astfel, în raportul juridic de obligație născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare, obligația
în sens restrâns este considerată a consta în:

5
I. Dogaru şi colectivul, op. cit., p. 394.
6
I. Do g ar u , Curs de Drept. Elemente de drept obligaţional, Partea a III-a, Reprografia Universităţii din Craiova, 1971,
p. 3.
7
I. Dogaru şi colectivul,op.cit.,p.390.
8
I. Dogaru, S. Cercel,op.cit,. p 76.
2
 a) obligațiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut și cea
de predare a acestui lucru;
b) obligațiile cumpărătorului de a plăti prețul și de a primi lucrul cumpărat9.

iii) Obligația civilă în sens de titlu

Termenul „obligație” poate să desemneze însuși titlul prin care se constată existența unei
datorii. Este cazul titlurilor de credit la purtător, caracterizate prin faptul că dreptul de creanță este
încorporat în înscrisul ce-l constată și, odată cu transmiterea titlului, se transmite însuși dreptul. Ori,
a transmite dreptul încorporat în titlu este o obligație concretă (obligație în sens de datorie).
Transmiterea titlului are ca efect transmiterea dreptului însuși.
Se impune astfel următoarea distincție:
a) dacă raportul juridic civil primește considerare din perspectiva intereselor creditorului,
acest raport va fi desemnat prin formula bine cunoscută „drept de creanță”; și
b) dacă raportul juridic primește considerare din punctul de vedere care exprimă interesele
debitorului, el va fi desemnat prin ceea ce se cheamă „obligație în sens restrâns” (datorie).

iv) Concluzii
Din observarea valențelor termenului „obligație” – inclusiv valențele juridice –, a definiției
acesteia și a accepțiunilor noțiunii de obligație civilă se degajă următoarele idei:
a) cuvântul „obligație” are o serie de valențe, inclusiv valențe juridice;
b) în drept, în general, cuvântul „obligație” desemnează o legătură, (un raport între oameni)
reglementată de o normă juridică;
c) în dreptul civil, acest cuvânt desemnează o legătură (o relație) între oameni reglementată
de o normă de drept civil;
d) istoricește, obligația – categorie juridică – a apărut o dată cu dreptul (ca o componentă a
acestuia), a cunoscut o fundamentare și o reglementare de vârf încă în dreptul roman și a evoluat o
dată cu dreptul însuși;
e) conceptual, obligația civilă se caracterizează prin următoarele:
- este un raport juridic de obligație;
- părțile acestui raport juridic se numesc creditor (subiectul activ) și debitor (subiectul pasiv);
- în termenul acestui raport o persoană (debitorul – reus debendi) este ținută să dea (dare), să
facă (facere), sau să nu facă (non facere) ceva în favoarea altei persoane;
- această „altă persoană” (creditorul – reus credendi) are posibilitatea juridică să pretindă
debitorului comportamentul impus de obligația asumată (dare, facere, non facere);
- în situația în care debitorul nu răspunde unui asemenea comportament de bună voie,
creditorului i se recunoaște posibilitatea de a-l putea forța la acest comportament pe calea acțiunii în
justiție, adică pe calea apelării la protecția juridică a dreptului său prin intervenția forței coercitive a
statului;
f) obligația civilă are mai multe sensuri (accepțiuni), cele mai importante fiind obligația în
sens larg, obligația în sens restrâns și obligația în sens de titlu10.

Secțiunea II
Elementele obligației civile

1. Considerații generale
Așa cum arătam, în sens larg obligația civilă poate fi privită ca un raport juridic de obligație,
în temeiul căruia, o persoană numită creditor poate pretinde unei alte persoane numite debitor să dea
(aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar dacă debitorul nu respectă
comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaște creditorului
9
I.Dogaru şi colectivul, Drept civil Român. Teoria generală a obligaţiilor, ed. Europa, Craiova, 1997, p. 9.
10
I.Dogaru şi colectivul, Drept civil Român. Teoria generală a obligaţiilor, ed. Europa, Craiova, 1997, p.11.
3
posibilitatea de a-l forța la acest comportament, pe calea acțiunii în justiție, ca mod de protecție
juridică a dreptului său subiectiv și de intervenție a forței coercitive a statului.
Structura obligației este dată de elementele structurale, esențiale, ale raportului de obligației11.
Referitor la structura obligației, în doctrină s-au conturat două opinii. După unii autori, raportul de
obligații este alcătuit din trei elemente esențiale: subiectele, conținutul și obiectul12. Într-o altă
opinie13, s-a arătat că orice raport de obligații cuprinde patru elemente:subiectele obligației; obiectul
obligației; conținutul obligației; sancțiunea. Împărtășim din acest punct de vedere, această a doua
opinie, fiind pe deplin întemeiat argumentul potrivit căruia sancțiunea trebuie privită ca element
distinct în structura raportului juridic obligațional, având menirea de a asigura executarea întocmai a
prestațiilor asumate de părți14.

2. Subiectele obligației civile

Subiectul activ al raportul juridic civil de obligație, care este de fapt titularul dreptului, se numește
creditor iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă obligația, se numește debitor.
Așadar, subiectele raportului juridic de obligație sunt persoanele între care se leagă acest
raport.
Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi persoane fizice
– angajate personal (prin manifestarea voinței personal) sau prin reprezentant –, sau persoane juridice,
fără a deosebi în privința acestora.
Subiectele obligației civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori
subiect activ sau subiect pasiv), în funcție de natura raportului juridic în care intră: în contractul de
vânzare-cumpărare părțile se numesc vânzător și cumpărător; în contractul de locație – locator și
locatar, în contractul de furnizare – furnizor și beneficiar, etc.

3. Obiectul obligației civile

3.1. Noțiune
Așa cum am mai arătat, obligația în sens larg desemenează însăși raportul juridic obligațional,
raport născut între două sau mai multe persoane fizice sau juridice. Din această perspectivă obiectul
obligației civile este reprezentat de conduita concretă - acțiunea sau inacțiunea- la care este îndreptățit
sau, după caz, ținut subiectul pasiv, respectiv debitorul. Altfel spus, obiectul constă în ceea ce creditorul
poate pretinde de la debitor și acesta din urmă trebuie să îndeplinească, respectiv prestația însăși15.
Se impune precizarea că obiectul nu se confundă cu conținutul raportului juridic de obligații.
Obiectul raportului juridic de obligație constă întotdeauna într-o prestație, care poate fi pozitivă (a da
și a face) sau negativă (a nu face), în timp ce conținutul este reprezentat de chiar drepturile de creanță
și obligațiile părților16.
Comportamentul debitorului este dat de prestațiile la care el se obligă, prestații care pot fi:
a) pozitive (a da și a face);
b) negative (a nu face).

3.2. Prestația pozitivă

Așa cum am arătat, în cazul în care conduita debitorului impune realizarea unei prestații
pozitive, aceasta poate privi fie obligația de a da, fie obligația de a face, fiecare dintre ele cu un
conținut și un regim juridic aparte.

A. Obligația de a da
Obligația de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori
transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun. Așa sunt spre exemplu obligația vânzătorului de a
11
L.Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 200, p.12.
12
C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti 1981, p.81.
13
T.R.Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed, Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p.9-13; L.Pop, op. cit., p. 12: I.
Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.31-50.
14
L.Pop, op.cit, p.13.
15
I. Albu, op. cit, p. 34: M. N. Costin, Tratat de drept civil. Teoria genrală a obligaţiilor, vol. I, Târgu Mureş, 1993, p.18:
L.Pop, op.cit, p.14.
16
I. Dogaru, Drept civil român. Tratat.vol. I, Ed. Sitech, Craiova 1996, p. 106 şi urm.
4
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; obligația debitorului gajist sau ipotecar de a
constitui dreptul de gaj sau dreptul de ipotecă în favoarea creditorului.
Când obligația de a da privește transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, se
consideră executată din momentul în care se încheie convenția părților.
Prin excepție de la această regulă, obligația de a da are o anumită existență în timp în
următoarele situații:
a) când convenția se referă la bunuri de gen (când, între momentul acordului de voință și
momentul transmiterii dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o anumită perioadă de
timp);
b) când convenția privește bunuri certe, dar părțile au convenit ca dreptul de proprietate să se
transmită la o dată ulterioară încheierii acesteia;
c) când convenția privește un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);
d) când convenția privește un lucru care nu aparține înstrăinătorului, caz în care transmiterea
dreptului de proprietate operează după ce înstrăinătorul însuși a dobândit proprietatea bunului
respectiv;
e) când convenția privește un drept real imobiliar, supus regimului cărții funciare în privința
înstrăinării, caz în care, intabularea în cartea funciară fiind o condiție ad validitatem (de existență) a
contractului de înstrăinare, transmiterea dreptului de proprietate nu operează pe data când părțile
încheie convenția, ci pe data intabulării dreptului în cartea funciară;
f) când prin lege sau alte acte normative se stabilește că dreptul de proprietate, sau un alt drept
real, se transmite ulterior încheierii convenției17.
Regimul juridic particular al obligației de a da este determinat de faptul că ea constă într-o
prestație pozitivă abstractă; privește constituirea sau strămutarea unui drept real cu privire la un bun,
ca o consecință a exprimării consimțământului părților cu prilejul încheierii unui contract, și nu ca
urmare a unei acțiuni concrete, și are întotdeauna numai natură patrimonială

B. Obligația de a face
Obligația de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârși o prestație, pozitivă, alta
decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun (adică, la
obligația de a da), de pildă de a preda un lucru, de a face un serviciu, de a executa o lucrare etc.
Specific pentru această obligație este faptul că ea este întotdeauna materializată într-o
activitate concretă, ceea ce îi conferă un caracter concret, iar data la care se execută este reprezentată
chiar de data când se realizează activitatea (acțiunea) a cărei constatare se poate face fizic.
Obligația de a face poate urma o obligație de a da, dar poate fi săvârșită și independent, putând
avea atât natură patrimonială cât și nepatrimonială.

3.3. Prestația negativă

Obligația de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care debitorul și-o asumă,
în sensul de a se abține de la a săvârși o prestație, prestație pe care o putea săvârși dacă nu-și asuma
această obligație. Prestația de a nu face este întotdeauna succesivă, executarea ei implicând o abținere,
conduită ce trebuie menținută în tot intervalul de timp pentru care s-a asumat obligația. Amintim cu
titlu de exemplu ipoteza unui contract de editură ce conține clauza potrivit căreia publicarea lucrării
se va face numai prin editura respectivă. Prin clauza astfel inserată autorul lucrării și-a asumat
obligația de a nu face, obligație care îl ține să nu se adreseze altei edituri în același scop, deși în lipsa
acestui angajament juridic ar fi avut această libertate.
Și prestația negativă poate avea, după caz, caracter patrimonial sau nepatrimonial. În acest
sens dispozițiile art. 1075 C. civ. stipulează faptul că prestațiile de a face și a nu face, patrimoniale
sau nepatrimoniale, în caz de neexecutare, se transformă în despăgubiri, astfel că prestațiile
nepatrimoniale pot deveni patrimoniale18.

17
I.Dogaru şi colectivul, Drept civil Român. Teoria generală a obligaţiilor, ed. Europa, Craiova, 1997, p.17.
18
I. Albu, op. cit, p. 34: M. N. Costin, Tratat de drept civil. Teoria genrală a obligaţiilor, vol. I, Târgu Mureş, 1993, p.18:
L.Pop, op.cit, p.15.
5
 3.4. Obligația de a nu face (non facere) și obligația generală și negativă a tuturor de a
nu aduce atingere unui drept absolut. Deosebire
Se impune realizarea unei distincții între obligația negativă de a nu face și obligația generală
și negativă a tuturor de a nu aduce atingere unui drept absolut. Sunt astfel o serie de asemănări între
acestea, dar și deosebiri esențiale, care determină un regim juridic diferit pentru fiecare dintre cele
două categorii de obligații.
Obligația de a nu face este considerată astfel ca urmare a clasificării obligațiilor civile după
obiectul lor (în obligații de a da, a face și a nu face) și se asumă anume de către debitor, în condițiile
concrete ale convenției.
Obligația generală și negativă a tuturor de a nu înfrânge (aduce atingere) un drept absolut –
deci și un drept real –, se discută pe planul caracterelor juridice ale acestor drepturi. Astfel, în cazul
drepturilor absolute:
- numai subiectul activ este cunoscut din momentul nașterii lor;
- drepturilor absolute le corespunde obligația generală și negativă a tuturor de a nu le aduce atingere;
și,
- drepturile absolute sunt opozabile erga omnes (tuturor celorlalte subiecte de drept).

4. Conținutul obligației civile

Conținutul obligației civile constă în totalitatea drepturilor de creanță și obligațiilor corelative
care aparțin părților raportului juridic de obligație. Altfel spus, este acel element din structura
raportului juridic de obligație alcătuit din drepturile subiective civile dobândite de părți și din
obligațiile asumate de ele. De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea
debitorului de e executa prestația care îi incumbă19.
Sub aspectul conținutului, raportul juridic de obligație poate fi simplu (în care o parte are
numai drepturi, iar cealaltă numai obligații, cum ar fi contractul de donație) sau complex (în care
părțile au dublă calitate, atât de creditor, cât și de debitor).
Ca element al structurii obligației civile, conținutul acesteia se clădește pe următoarele
componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului), dobândite de creditorul raportului
juridic de obligație prin și înlăuntrul acestui raport. Dreptul subiectiv civil al creditorului constă în
facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde subiectului pasiv (debitorului) să
săvârșească anumite acțiuni (prestații pozitive – a da, a face – sau să se abțină de la săvârșirea a ceva
– a nu face); și
b) obligațiile corelative drepturilor creditorului, obligații care incumbă debitorului și care
constau în îndatorirea juridică a acestuia de a săvârși ceva sau de a se abține de la a săvârși ceva și
care, în măsura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forței
coercitive a statului20.
De asemenea, conținutul raportului juridic obligațional mai este caracterizat de faptul că el
este alcătuit din dreptul de creanță și obligațiile corespunzătoare lor, considerent pentru care titularul
unui asemenea drept poate să obțină realizarea lui numai prin acțiunea sau inacțiunea debitorului,
subiect pasiv determinat în momentul în care devine exigibil21.
Element din structura obligației civile, sancțiunea constă în posibilitatea juridică recunoscută
titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligație:
- de a introduce acțiune în justiție; sau,
- de a proceda la executarea silită.
În ambele situații (intentarea acțiunii în justiție și posibilitatea de a proceda la executarea
silită) se tinde la realizarea drepturilor subiective civile aparținând creditorului, născute dintr-un
raport juridic de obligație.
Conținutul raportului juridic de obligație poate fi determinat prin voința părților (cazul
raporturilor obligaționale ce își au izvorul în contracte) sau prin lege (cazul raporturilor obligaționale
născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii).

19
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 13; I. Albu, op.cit., p. 47-48: L. Pop, op.cit., p. 14.
20
I.Dogaru şi colectivul, Drept civil Român. Teoria generală a obligaţiilor, ed. Europa, Craiova, 1997, p.21.
21
L. Pop, op. cit., p. 14.
6
 Secțiunea 3
Clasificarea obligațiilor

1. Criterii de clasificare
În doctrină22 s-a precizat faptul că înainte de a proceda la clasificarea obligațiilor civile, se
impune mențiunea că acestea prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de alte raporturi juridice
în conținutul cărora intră îndatoriri juridice, astfel:
- izvorul obligațiilor este reprezentat de acte și fapte juridice;
- subiectele raportului juridic obligațional nu sunt circumstanțiate, putând deveni parte a unui astfel
de raport orice persoană fizică sau persoană juridică, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei calități
speciale;
- părțile au denumiri specifice de creditor și debitor;
- conținutul raportului juridic de obligație este reprezentat de drepturi de creanță și obligații corelative
lor.
Analizată prin prisma trăsăturilor enumerate mai sus, categoria juridică a obligațiilor civile se
înfățișează ca o instituție juridică de sine stătătoare, o instituție cu fizionomie juridică proprie și regim
juridic distinct de cel al altor instituții juridice aparținând dreptului civil.
Deși prezintă numeroase trăsături comune, între obligațiile civile există deosebiri de regim
juridic, care cel mai adesea își găsesc explicația în izvorul concret al obligației. Deosebirile pot fi
generate și de obiectul diferit, de sancțiunea care le însoțește, sau de faptul dacă sunt sau nu afectate
de modalități.
În doctrină23 obligațiile sunt clasificate în raport de numeroase criterii. Cele mai semnificative
sunt în funcție de obiectul sau natura prestației datorată de debitor; în funcție de sancțiunea lor,
precum și după cum sunt sau nu afectate de modalități. Majoritatea autorilor tratează clasificarea
obligațiilor pornind de la criteriul sancțiunii în funcție de care obligațiile se împart în obligații civile
(perfecte) și obligații naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt obligații civile degenerate24 și
obligații civile avortate25.
Pentru o corectă înțelegere a esenței instituției analizate, și mai ales a importanței clasificării
obligațiilor, mai întâi trebuie făcută delimitarea obligațiilor civile față de obligațiile naturale, urmând
ca numai după aceasta să se facă clasificarea obligațiilor civile în funcție de diferite criterii, sancțiunea
nereprezentând altceva decât elementul în funcție de care o obligație poate sau nu să fie realizată prin
forța de constrângere a statului.

2. Obligațiile naturale sau imperfecte

În doctrină26 s-a făcut distincția între obligațiile naturale și obligațiile civile, elementul esențial
de diferențiere între cele două categorii de obligații fiind reprezentat de recunoașterea sau nu în
beneficiul creditorului a unor mijloace ofensive de natură a conduce la executarea chiar prin
constrângere a prestației ce incumbă debitorului.

22
L. Pop., op.cit., p. 18.
23
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 14-19; I. Albu, op.cit., p. 73-134: L. Pop, op.cit., p. 11-18: H.L. et J. Mazeaud,
Leçons de droit civil, tome deuxieme, ed. Montchrestien, Paris, 1962, p.13-19.
24
Obligaţiile civile degenerate sunt obligaţii iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la acţiune, în sens material, ca
efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.
25
Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii ce s-au născut de la bun început fără a fi însoţite de dreptul la acţiune
în justiţie. Totuşi, ele sunt obligaţii juridice imperfecte care produc două efecte juridice: 1. dacă debitorul execută voluntar
prestaţia, el face o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că obligaţia nu este însoţită de acţiune în justiţie. De aceea, nu se poate
cere restituirea prestaţiei pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată. Potrivit art. 1092 C.civ., „repetiţiunea nu e admisă în
privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie”; 2. recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor şi
promisiunea fermă că o va executa are ca efect transformarea ei într-o obligaţie înzestrată cu acţiune în justiţie.
26
L. Pop., op.cit., p. 18., MB Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p.404:
G. Plastara, Curs de drept civil, vol IV, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p.755-773; C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit,
p. 19.
7
 Obligațiile naturale sunt acele obligații care nu conferă titularului dreptului corelativ
(creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin aceea că pot
fi executate numai voluntar. Practic, în cazul acestor categorii de obligații creditorul este lipsit de
dreptul la acțiune în sens material împotriva debitorului. Pentru acest considerent ele mai sunt
denumite și obligații neînzestrate cu acțiune în justiție.
Exemple de obligații voluntare:
a) obligațiile civile stinse prin prescripție;
b) obligațiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă sunt executate
de către moștenitorii acesteia;
c) datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau rămășag etc.
Prin urmare, existența unei obligații naturale este condiționată de preexistența unei obligații
civile care însă, din diferite rațiuni, este lipsită de efect, fie pentru că este lovită de nulitate, fie pentru
că a fost stinsă înainte ca creditorul să-și fi primit plata.

3. Obligațiile civile sau perfecte

Obligațiile civile, denumite și obligații înzestrate cu acțiune în justiție, sunt obligațiile a căror
aducere la îndeplinire este asigurată prin forța coercitivă a statului, în situația în care debitorul nu le
execută de bună voie.
Drepturile corelative obligațiilor civile beneficiază de protecție juridică din partea statului,
protecție care se materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forța statală pentru realizarea
lor.
Ceea ce distinge obligațiile civile de cele naturale este sancțiunea. În timp ce obligațiile civile
pot fi executate silit, cele naturale pot fi executate numai voluntar. Inversând termenii, se constată că,
pe când drepturile subiective civile născute dintr-un raport juridic de obligație se pot realiza cu
ajutorul forței coercitive a statului, pe calea acțiunii în justiție, dreptul corelativ unei obligații naturale
nu poate fi astfel realizat; acest din urmă drept poate fi realizat numai în măsura în care debitorul,
voluntar, execută obligația naturală corelativă.

4. Clasificarea obligațiilor civile în raport de obiectul lor sau de natura prestației

datorată de debitor
În raport de obiectul lor, obligațiile civile se clasifică în obligații de a da, obligații de a face și
obligații de a nu face. Obiectul nu se confundă cu conținutul raportului de obligații. Conținutul
raportului de obligații este reprezentat de drepturile și obligațiile subiectelor, adică de posibilitățile
juridice de a desfășura anumite acțiuni și îndatoririle juridice corelative. Obiectul constă în însăși
acțiunile sau inacțiunile la care este îndreptățit sau după caz ținut titularul. Obiectul obligației poate
fi concretizat într-o prestație pozitivă ( a da, a face ) sau într-o prestație negativă ( a nu face ceva). 27
Deosebirile între obligațiile de a da28, a face și a nu face se manifestă mai ales, din perspectiva
posibilităților de executare a acestora (art. 1073, art. 1090 C.civ.).
a) Obligația de a da constă în îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real.
Amintim în acest sens obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut sau obligația debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau de ipotecă în
favoarea creditorului său.
b) Obligația de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua o lucrare, un serviciu, sau
orice altă prestație pozitivă în favoarea creditorului, cu excepția transmiterii sau constituirii unui drept
real. Fac parte din această categorie: obligația vânzătorului de predare a bunului vândut, punerea
lucrului închiriat la dispoziția locatarului, restituirea de către depozitar a bunului aflat în depozit.
c) Obligația de a nu face ( non facere) constă în abținerea debitorului de la ceva ce ar fi putut
face dacă nu s-ar fi obligat astfel față de creditor. Spre exemplu obligația autorului unei opere literare

27
L. Pop, op. cit., p. 15.
28
Obligaţia proprietarului, care închiriază farmacia sa altei persoane, constând numai în îndatorirea de a pune la dispoziţia
locatarului fondul de comerţ al farmaciei împreună cu autorizaţia, este o obligaţie de „a da”, iar nu o obligaţie de „a face”
(C. Ham an g iu , N. Geo r g e an , Codul civil adnotat, cu textul art. corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri
la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1925, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co.,
Bucureşti, 1925, vol. II, p. 620).
8
care a încheiat un contract de publicare cu o anumită editură, de a nu încheia, o perioadă de timp cu
privire la aceeași lucrare, un alt asemenea contract cu o altă editură29. Obligația de a nu face nu poate
fi concepută decât ca o obligație de executare continuă, întrucât orice faptă a debitorului potrivnică
abstențiunii datorate duce, de fapt, la încălcarea acestei obligații.
Distincția dintre obligațiile de a da, a face și a nu face se poate realiza și prin raportare la
posibilitatea executării acestora.
Obligația de a da se execută totdeauna în natură. Creditorul acestei obligații poate obține
oricând posesia de fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin apel la forța de
constrângere a statului.

5. Clasificarea obligațiilor civile în raport de scopul urmărit (obligații de rezultat sau de

scop și obligații de diligență)

a. Obligațiile determinate (de rezultat, de scop)

Obligațiile determinate sau de rezultat, sunt acele obligații strict precizate sub aspectul obiectului
și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca prin acțiunea sau inacțiunea sa să obțină un anumit
rezultat. Aceste obligații se consideră executate numai dacă se obține rezultatul urmărit. Odată
executate aceste obligații, se asigură obținerea unui anumit rezultat (exemplu, obligația cărăușului
de a transporta lucrul încredințat în acest scop la destinație). Simpla neatingere a rezultatului precizat
face dovadă a neîndeplinirii obligației, respectiv a culpei debitorului care este răspunzător de urmările
neîndeplinirii obligației30.

b. Obligațiile de diligență ( de prudență sau de mijloace)

Obligațiile de diligență (obligațiile de mijloace) tind către atingerea unui scop, dar nu pretind
neapărat realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care constă numai în depunerea
strădaniei (diligenței) cerute de realizarea scopului, fără a se cere acestuia să realizeze scopul (exemplu,
medicul are obligația de a îngriji bolnavul potrivit regulilor profesiunii și cuceririlor științelor medicale,
nu însă și pe cea de a evita sucombarea lui). Debitorul nu se obligă și nu garantează obținerea unui anumit
rezultat. Neatingerea rezultatului prevăzut nu constituie dovadă a culpei debitorului în îndeplinirea
obligației, adică a lipsei de prudența sau diligență din partea sa.

6. Clasificarea obligațiilor în raport de opozabilitate

a. Obligațiile ordinare
După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligațiile se clasifică în obligații ordinare
sau obișnuite, obligații reale și obligații opozabile terților.
Deosebirea dintre ele este dată de sfera persoanelor ce pot fi obligate la îndeplinirea acestora.
Obligațiile ordinare, care constituie și regula în materie, sunt supuse, sub aspectul opozabilității,
regulilor ce cârmuiesc materia drepturilor relative. Acestea se caracterizează prin aceea că numai
debitorul este ținut să răspundă cu întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.

b. Obligațiile reale
Obligațiile reale31 se caracterizează prin aceea că debitorul este ținut să răspundă pentru
îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri determinate anume. Ele constituie adevărate
sarcini reale cu privire la un bun oarecare. De exemplu, obligația instituită în sarcina deținătorilor de
terenuri agricole de a asigura cultivarea acestuia și protecția solului, obligație reglementată de
dispozițiile art. 53 din Legea fondului funciar.

29
L. Pop, op. cit., p. 15.
30
C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit, p. 7.
31
Obligaţiile reale reprezintă, de fapt, unele îndatoriri reglementate de dreptul civil, ce corespund unor drepturi de
creanţă, fiind strâns legate de anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri, de unde şi denumirea lor de obligaţii reale.
Practic, aceste obligaţii sunt plasate la frontiera dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.
9
 Literatura de specialitate distinge două categorii de obligații reale: unele sunt obligații de a
face, ce apar ca accesorii ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează (obligații propter rem).
Astfel, în doctrină, obligațiile propter rem sau ab rem au fost definite ca fiind îndatoriri
pozitive sau negative care decurg din stăpânirea unor bunuri și obligă în legătură cu acele bunuri,
adică propter rem32.
În funcție de izvorul lor, obligațiile propter rem pot fi:
- obligații propter rem legale, categorie în care se includ acele obligații instituite în mod expres
prin lege; de exemplu obligațiile deținătorilor de terenuri de a cultiva terenurile, de a conserva
calitățile productive ale solului, de a executa lucrări de îmbunătățiri funciare, de a permite efectuarea
lucrărilor de regularizare a scurgerii apelor pe versanți și de corectare a torenților în scopul apărării
lucrărilor de irigații, etc.;
- obligații propter rem convenționale, născute urmare a acordului de voință. În literatura de
specialitate s-a dat cu titlu de exemplu obligația pe care și-o asumă proprietarul unui fond aservit, cu
ocazia constituirii unei servituți de trecere, de a efectua lucrările necesare exercițiului normal al
servituții33. Tot într-o astfel de ipoteză ne situăm și în cazul în care părțile prin convenția lor stabilesc
constituirea unei servituți34.

c. Obligații opozabile terților ( scriptae in rem).

Sunt obligațiile strict legate de posesia lucrului, care fără a îmbrăca caracterului unei obligații
reale, sunt așa de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obține satisfacerea
dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a
participat direct și personal la formarea raportului de obligație 35 (de ex: în cazul locatarului, folosința
lucrului închiriat rămâne neschimbată și în cazul în care înainte de a expira contractul, locatorul
înstrăinează lucrul, noul proprietar fiind obligat să respecte drepturile ce revin locatarului, chiar dacă
nu a fost parte la încheierea contractului)36.

7. Clasificarea obligațiilor în raport de izvorul lor

Acest criteriu se raportează practic la izvorul raportului juridic obligațional. Potrivit acestui
criteriu obligațiile civile se pot clasifica astfel :
a) obligații născute din actele juridice civile: i) obligații născute din convenții; ii) obligații născute
din actul unilateral de voință;
b) obligații născute din faptul juridic licit: i) obligații civile născute din îmbogățirea fără just temei;
ii) obligații civile născute din gestiunea de afaceri; iii) obligații născute din plata lucrului nedatorat
(plata nedatorată);
c) obligațiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică din delictul civil).
Sintetizând, potrivit acestui criteriu se pot distinge următoarele categorii de obligații civile:
i) obligațiile civile născute din convenții;
ii) obligațiile civile născute din actul unilateral de voință;
iii) obligațiile civile născute din îmbogățirea fără just temei;
iv) obligațiile civile născute din gestiunea de afaceri;
v) obligațiile civile născute din plata nedatorată;
vi) obligațiile civile născute din delictul civil (cauzarea de prejudicii).

8.Clasificarea obligațiilor după cum sunt sau nu afectate de modalități

32
L. Pop. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sate, Ed. Lumina lex, Bucureşti 2001, p. 29 şi urm: I. Albu, op.
cit.p.66: I. Albu, Privire generală asupra raporturilor de vecinătate, în RRD, nr. 8/1984, p. 29.
33
L. Pop. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sate, Ed. Lumina lex, Bucureşti 2001, p. 32 şi urm: I. Albu, op.
cit.p.66:
34
Art. 631 C. civ. dispune că părţile pot conveni prin titlul de constituire a unei servituţi ca lucrările nnecesare pentru
exercitarea acesteia să se facă pe cheltuiala proprietarului fondului aservit.
35
Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul
Republicii Populare Române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 41-42.
36
Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 1441 C.civ., care dispune „dacă locatorul vinde lucrul închiriat
sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare...”.
10
 Modalitatea ce poate afecta un raport juridic obligațional constă într-o împrejurare ce poate
întârzia producerea efectelor juridice sau poate conduce chiar la stingerea raportului juridic
obligațional. Privite din punctul de vedere al modalităților de care pot fi afectate, obligațiile civile se
pot clasifica în două categorii : obligații pure și simple și obligații afectate de modalități;

a. Obligațiile pure și simple

Sunt acele obligații care cuprind numai elementele structurale ale raportului juridic de
obligație, adică: subiecții, obiectul (care în mod obișnuit constă într-o singură prestație), conținutul și
sancțiunea. Pot fi obligații pure și simple și obligațiile plurale (cu pluralitate de subiecte) dacă sunt
conjuncte, fapt ce permite fracționarea creanței și a datoriei în fracțiuni corespunzătoare numărului
de creditori și debitori37.

b. Obligațiile afectate de modalități

Mai sunt denumite și obligații complexe, iar în această categorie se includ acele obligații care
conțin în structura lor atât elementele esențiale, dar și un termen sau o condiție care afectează
executarea obligației.
În doctrină38, s-a făcut următoarea distincție cu privire la modalitățile ce pot afecta raportul
obligațional, astfel:
a) modalități privitoare la subiecte; obligațiile pot fi: solidare, in solidum ( când o persoană
este chemata sa răspundă pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia) și indivizibile;
b) modalități privitoare la obiectul lor; obligațiile civile pot fi: obligații alternative și
facultative;
c) modalități privitoare la existența sau exigibilitatea obligațiilor; obligațiile pot fi: obligații
sub condiție și obligații cu termen

c. Obligația cu termen
Această categorie a obligațiilor este reglementată în cadrul dispozițiilor art. 1022-1025 C.civ.,
și privește obligațiile de natură contractuală. În principiu orice obligație poate fi afectată de termen,
astfel încât dispozițiile legale mai sus menționate se aplică deopotrivă și obligațiilor afectate de
termen de natură extra-contractuală..
1. Termenul este un eveniment viitor și cert în privința realizării sale, care afectează fie
executarea, fie stingerea unei obligații.
După natura efectelor produse, termenul este de două feluri:
a) Termen suspensiv are ca efect amânarea executării unei obligații (de exemplu: îți voi presta
întreținere începând cu data de 1.01.2009).
b) Termen extinctiv când are ca efect stingerea executării unei obligații (de exemplu: îți voi
presta întreținere până la data de 01.01.2009). În cazul termenului extinctiv, până la împlinirea
acestuia obligația se execută ca o obligație pură și simplă ( spre exemplu în cazul contractului de rentă
viageră, moartea credirentierului constituie un termen extinctiv) .

d. Obligația sub condiție

Spre deosebire de termen, care este un eveniment viitor și sigur în privința producerii sale, el
amânând executarea angajamentului juridic, condiția este un eveniment viitor și nesigur în privința
producerii lui, de care depinde însăși existența raportului juridic obligațional. Prin urmare și condiția
este tot un eveniment viitor, dar nesigur în privința producerii, iar efectele sale vizează existența
însăși a angajamentului juridic.
Condiția cuprinde două elemente definitorii:
i) este un eveniment viitor, raportat la momentul încheierii actului;
ii) realizarea acestui eveniment este incertă, condiția aducând incertitudinea îndeplinirii
evenimentului viitor39.

37
L. Pop, op. cit., p. 24.
38
Ibidem
39
I. Dogaru, S. Cercel, op.cit.p 147.
11
 Obligațiile afectate de condiție poartă denumirea de obligații condiționale, iar drepturile la
care dau naștere aceste obligații se numesc drepturi condiționale.
Obligațiile pot fi afectate de orice fel de condiții: cauzale, potestative sau mixte, cu excepția
condițiilor imposibile, ilicite, imorale, care, conform legii, sunt lovite de nulitate.
După natura efectelor pe care le produce, condiția poate fi:
i) condiție suspensivă de a cărei realizare depinde însăși nașterea obligației civile. Spre
exemplu o donație condiționată de câștigarea unui concurs (îți donez dacă vei câștiga, până la
câștigarea concursului contractul stă în suspensie);
ii) condiție rezolutorie de a cărei îndeplinirea depinde desființarea obligației . Spre exemplu
desființarea unui contract de închiriere dacă proprietarul de întoarce în țară înainte de termen. S-a
arătat că obligația sub condiție rezolutorie este în realitate o obligație pură și simplă, pe care
îndeplinirea condiției o desființează, deci orice condiție ar fi suspensivă, însă ea suspendă când
existența obligației, când desființarea ei40. Ea nu se confundă cu pactul comisoriu, ce reprezintă o
clauză prin care părțile convin că actul se va desființa, dacă una dintre ele nu își va îndeplini
obligațiile.

e. Obligația afectată de sarcină

1. Noțiune și clasificare
Sarcina, ca modalitate ce poate afecta obligațiile civile, are un domeniu de aplicare mai
restrâns decât celelalte două modalități, respectiv termenul și condiția. Astfel, în timp ce termenul și
condiția sunt aplicabile tuturor actelor juridice, atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, sarcina
intervine numai în cazul actelor juridice civile cu titlu gratuit.
Sarcina constă într-o obligație de a da, a face sau a nu face, impusă de către dispunător
gratificatului, în actele cu titlu gratuit (liberalități)41.
În funcție de persoana beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului; spre exemplu obligația donatarului de a plăti o datorie a donatorului
față de un terț;
- în favoarea gratificatului; spre exemplu dispunătorul obligă legatarul să folosească o sumă de
bani pentru a construi o casă;
- în favoarea unei terțe persoane; donația făcută cu sarcina de a plăti studiile unei alte persoane.
În această formă suntem în prezența unei stipulații pentru altul.

40
D.Alexandresco , op. cit, vol. III, p. 166
41
I. Dogaru, S. Cercel, op.cit.p 153:Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.,Casa de editură şi
presă Şansa SRL, Bucureşti 1998, p. 171.
12