Cursurile nr.

3-4

Considerații asupra izvoarelor obligațiilor civile

1. Noțiunea și clasificarea izvoarelor obligațiilor civile

În Codul civil, Titlul II este destinat reglementării exprese a categoriei izvoarelor obligațiilor
civile. În lumina noii reglementări izvoarele obligațiilor sunt clasificate în patru mari categorii care
își găsesc o reglementare distinctă în capitole separate, respectiv: contractul, actul juridic unilateral,
faptul juridic licit și faptul juridic ilicit.

2. Actul juridic ca izvor de obligații

2.1. Contractul
2.1.1. Definiție
Contractul își găsește reglementarea în dispozițiile art. 1166 din Codul civil: ,,Contractul
este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”.
Contractul trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezență sau toleranță.
Dacă în cazul contractului părțile sunt conștiente că se expun prin acordul lor în caz de
neexecutare la tot arsenalul mijloacelor de constrângere a puterii de stat, cel care acceptă o întâlnire,
o invitație la cină etc., nu-și asumă prin aceasta o răspundere juridică. Toate aceste situații pot atrage
uneori consecințe de drept (răspundere civilă în caz de accident), dar toate aceste consecințe se vor
aprecia în afara regulilor contractului, ca între străini.
Așadar, prin angajamentele de onoare trebuie să înțelegem acele acorduri ale căror părți știu
sau trebuie să știe că nu pot apela la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare.

2.1.2. Reguli aplicabile contractelor

a) Contractele nenumite
Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu și nu sunt supuse unei
reglementări speciale, întrucât nu aparțin unei anumite categorii. Posibilitatea încheierii unor astfel
de contracte este dată de caracterul dispozitiv al normelor ce reglementează materia contractelor,
părțile având posibilitatea de a stabilii potrivit propriei voințe conținutul convenției intervenită între
ele, singura limită fiind respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Prin mijlocirea acestor
contracte se realizează operațiile juridice cele mai variate, pe care părțile doresc să le săvârșească.
Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o prestație și o contraprestație.
Cu privire la această categorie de contracte, Codul Civil, prin art. 1168 instituie regula potrivit căreia,
aceste contracte sunt supuse regulilor generale instituite prin Capitolul I din Titlul II al Cărții a V-a,
iar dacă aceasta nu sunt îndestulătoare , vor fi completate cu dispozițiile care reglementează
contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

b) Libertatea contractuală și rolul voinței în contract1

Rolul determinant pe care voința părților îl are în crearea contractelor, precum și în stabilirea
conținutului lor, este susținut și prin prisma faptului că indiferent de perioada la care ne raportăm, la
baza oricărui contract a stat voința comună a părților de a contracta.
1) Teoria autonomiei de voință, pornind de la conceptul de libertate, se fundamentează în
planul dreptului pe trei idei:
- libertatea de a contracta sau nu, contractul fiind principalul izvor de obligații ;

1
T.R. Po p es cu , op. cit., 1968, p. 21-24; Idem, op. cit., 1970. p. 120-122; C. Op rişan , Drept economic, Reprografia
Universităţii din Craiova, 1967, p. 128; I. Do g aru , op. cit., partea a III-a, p. 16 şi urm; în literatura juridică străină:
Fouillée, apud G. Mar ty , P. Ray n au d , Les obligations, vol. II, nr. 33; M.P. Ray n au d , op. cit., 1967/1968, p. 39-55;
R. von Ihering, Der Zweck im recht, vol. I, p. 96, traducere în limba franceză de Meulenaere; H., L. şi J. M aze au d , Le
cours de droit civil, Paris, 1966, vol. II, p. 99.
1
 - libertatea formelor de contract, în sensul că dacă există acordul de voință, contează foarte
puțin forma sub care se exprimă aceasta. Codul civil a consacrat, astfel, principiul consensualismului,
potrivit căruia pentru a da naștere, modifica sau stinge raporturi obligaționale, este suficient simplul
acord de voință al părților;
- libertatea de conținut a contractului, contând foarte puțin echilibrul obiectiv al drepturilor
și obligațiilor părților. Simplul fapt că un contract a fost acceptat de o parte înseamnă că el corespunde
intereselor sale.
2) Restrângerea libertății contractuale se face prin: obligații legale de a contracta; interdicția
inserării unor clauze abuzive; obligația includerii unor clauze de protecția consumatorului; autorizări
administrative prealabile etc.

c) Forța obligatorie a contractului.

Forța obligatorie a contractului, instituită în mod expres de art. 1270 C. civ. ("Contractul
valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante") este o consecință directă a faptului că în
ansamblul său, conținutul contractului este prezumat a exprima voința părților contractante, care sunt
ținute astfel la respectarea angajamentului juridic asumat. Altfel spus contractul este legea părților.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor, dar ea este țărmurită, în sensul
că numai contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

d) Obligația părților contractante de a acționa cu bună-credință atât la negocierea

contractelor, cât și la încheierea și executarea acestora.

2.1.3. Clasificarea contractelor

2.3.1.Importanța clasificării.
Contractele pot fi clasificate în raport de mai multe criterii. Codul Civil reglementează
expres numai pe unele dintre ele astfel:
a) Clasificarea contractelor după conținutul lor ( art. 1171 NCV). În funcție de conținutul
lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale.
Contractele sinalagmatice sunt contractele care dau naștere la obligații reciproce și
interdependente între părți. Fiecare parte din contract își asumă obligații și, bineînțeles, dobândește
și drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare2, vânzătorul își asumă obligația de a
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut și de a-l preda, iar cumpărătorul se obligă să
plătească prețul.
Dintre cele mai importante contracte sinalagmatice amintim: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de locațiune, contractul de asigurare etc.
Contractele unilaterale sunt contractele care nasc obligații numai pentru una din părți,
cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative.
Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră: contractul de împrumut
contractul de depozit, contractul de mandat (dacă este gratuit), contractul de fideiusiune, contractul
de donație fără sarcini etc.
Contractul unilateral nu este unul și același lucru cu actul juridic unilateral. Într-adevăr,
contractul este un act juridic, un acord de voință manifestat în scopul de a produce efecte juridice,
adică de a naște, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice, dar, pe când actul juridic unilateral
este opera unei singure voințe, contractul este întotdeauna opera a două sau mai multe voințe, natura
sa fiind, fără excepție, bilaterală.

b) Clasificarea contractelor în funcție de scopul urmărit (contracte cu titlu oneros și

contracte cu titlu gratuit); art. 1172 NCV
Contractele cu titlu oneros sunt contractele în care fiecare dintre părți urmărește un folos,
o contraprestație, adică realizarea unui interes patrimonial propriu în schimbul obligației asumate.
Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
locație etc. Contractele cu titlu oneros sunt întotdeauna contracte sinalagmatice, întrucât toate
părțile își asumă obligații, fiecare urmărind să obțină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.
2
A se vedea art. 1294 şi urm. C.civ.
2
 Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei
părți, și anume al părții căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
i) liberalitățile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu
contravaloarea prestației la care se obligă, de exemplu: donația; și
ii) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea
prestației la care s-a angajat, nu-și diminuează patrimoniul; de exemplu comodatul, contractul de
depozit și contractul de mandat.

c) Clasificarea contractelor în raport de întinderea prestațiilor ce constituie obiectul

lor (art. 1173 NCV)
În raport de acest criteriu contractele se clasifică în contracte comutative și contracte
aleatorii. Contractele comutative sunt contractele în care întinderea prestațiilor la care părțile se obligă se
cunoaște de la început, în sensul că este determinată din momentul încheierii lor.
Contractele aleatorii sunt contractele în care întinderea prestației părților ori a unei părți
depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca în momentul încheierii contractului să nu se poată
cunoaște cu certitudine șansele de pierdere sau de câștig ale părților (de exemplu, contractul de loto-
pronosport, contractul de asigurare).
Și în aceste contracte părțile au imaginea consecințelor juridice care decurg din angajamentul
juridic asumat, dar numai într-un anume sens; părțile își asumă de la început riscul de a pierde, risc
ce se acceptă în considerarea șansei de câștig care, obiectiv, este posibilă.

d) Clasificarea contractelor în raport de formarea lor (art. 1174 NCV)

Clasificarea în raport de acest criteriu are în vedere forma în care trebuie exprimată voința
părților contractante pentru valabila încheiere a acestuia, contractele clasificându-se astfel:
contracte consensuale, solemne și reale.
Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient
acordul de voință al părților.
În dreptul nostru funcționează regula (principiul) consensualității (solus consensus obligat),
potrivit căreia pentru formarea contractului este suficient acordul de voință al părților, instituit de
dispozițiile art. 1178 NCV.
Contractele reale, sunt contractele pentru a căror validitate (formare valabilă), pe lângă
acordul de voință al părților, se cere și remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părți
(de exemplu: contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit și contractul de
gaj).
Contractele solemne, sunt contractele la care, sub sancțiunea nulității absolute, exprimarea
voinței părților trebuie să fie făcută în anumite forme, precizate în mod expres de lege. Astfel, pe
lângă acordul de voință al părților, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite
unele condiții de formă. Se spune că aceste formalități sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem),
adică pentru validitatea contractului.
Sunt contracte solemne: donația, actele de înstrăinare a imobilelor și contractul de ipotecă.

e) Clasificarea contractelor în funcție de modul în care se exprimă voința părților (art. 1175
NCV)
Contracte negociate, denumite și „tradiționale” sunt acelea în care părțile discută, negociază
toate clauzele, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor, va putea
exista o perioadă așa-zisă precontractuală în care au loc negocierile sau discuțiile între părți.
Majoritatea contractelor sunt contracte negociate.
Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt stabilite de una dintre părți,
fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situație în care
contractul se încheie, sau să nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui. Acordul de voință în cadrul
acestor contracte se încheie, de regulă, într-un mod sui-generis, oferta nefiind adresată unei persoane
determinate, ci publicului (exemple: contracte încheiate cu societățile de telefonie, de gaze, de electri-
citate, contractul de transport pe cale ferată).
3
 Contracte cadru - sunt contractele prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să
mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acestea. Modalitatea
de executare a contractului cadru, in special termenul si volumul prestatiilor, precum si, dacă este
cazul, prețul acestora, este determinată ulterior prin prin alte convenții. ( art. 1176 NCV)

f) Clasificarea contractelor în funcție de executarea lor

În raport de acest criteriu contractele se pot clasifica astfel:
Contracte cu executare imediată (instantanee) sunt contractele în care executarea se face
imediat după încheierea lor, de regulă obiectul obligației constând într-o singură prestație.
Contracte cu executare succesivă sunt contractele în care executarea se desfășoară în timp,
sub forma unor prestații continue (de exemplu, contractul de închiriere de locuințe) sau sub forma
unor prestații succesive (de exemplu, contractul de furnizare).

f) Clasificarea contractelor în funcție de raportul existent între acestea

Acest criteriu se raportează la faptul că contractele au sau nu o existență de sine stătătoare.
În raport de acest criteriu contractele se clasifică astfel :
Contracte principale sunt contracte au o existență de sine stătătoare; ele nu depind de alte contracte
(de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut, contractul de antrepriză etc.).
Contracte accesorii sunt contractele care, neavând o existență de sine stătătoare, depind
de existența altor contracte (exemplu: clauza penală).

g) Clasificarea contractelor în funcție de efectele lor

În raport de acest criteriu contractele pot fi clasificate astfel :
Contracte constitutive sunt contractele care creează raporturi juridice care au în conținutul
lor drepturi și obligații noi, drepturi și obligații inexistente anterior ca atare. Intră în această
categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct etc.
Contracte translative - sunt contractele prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în
altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanță etc.
Contractele declarative de drepturi- sunt contractele care definitivează și consolidează
drepturi preexistente (care au existat anterior momentului încheierii lor); de exemplu, tranzacția.

2.2. Încheierea contractului

2.2.1. Condiții de valabilitate

Potrivit art. 1179 NCV, condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt :
- capacitatea de a contracta,
- consimțământul părților,
- un obiect determinat,
- o cauză licită și morală.
În privința formei de exteriorizare a voinței NCV instituie principiul consensualismului,
astfel că forma nu devine cerință esențială decât în măsura în care legea prevede expres o astfel de
cerință, stipulând și sancțiunea aplicabilă pentru nerespectarea acesteia.

A) Capacitatea părților
Dispozițiile art. 1180 NCV instituie regula capacității în materia încheierii contractelor.
Astfel nu pot încheia contracte persoanele declarate incapabile prin lege sau cele oprite prin lege să
încheie anumite tipuri de contracte.

B) Consimțământul
În sens larg, prin consimțământ se înțelege însuși acordul de voință al părților dintr-un
contract.
În sens restrâns, consimțământul înseamnă voința uneia dintre părți manifestată la încheierea
contractului. Rezultă că, în această accepție, primește considerare voința fiecăreia dintre părți.
4
 Din prezentarea celor două sensuri ale noțiunii se poate conchide că prin consimțământ se
înțelege acel element structural (acea condiție esențială) al cărui conținut este dat de exprimarea
valabilă a voinței părților – considerate fiecare în parte și împreună – la încheierea contractului.

B.1. Condițiile de validitate ale consimțământului (art. 1204-1205 C. civ.)

a) Consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ
Consimțământul este unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința
persoanei la încheierea actului respectiv. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel
încheiat să fie sancționat cu nulitatea absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă, însă, nu inexistența consimțământului,
ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimțământul există. Ne aflăm, deci, în fața
unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea nulității fiind
edictată de data aceasta în vederea protejării persoanei interesate și nu a unui interes obștesc. Soluția
se impune deoarece actele juridice încheiate personal chiar de cei puși sub interdicție pentru cauză de
alienație sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancționate cu nulitate
absolută, ci cu nulitate relativă de protecție.
b) Consimțământul trebuie să fie dat cu intenția de a se obliga
Numai consimțământul făcut cu intenția de a se obliga produce efecte juridice. Manifestarea
voinței făcută în glumă, din prietenie, curtoazie sau complezență nu poate produce efecte juridice.
c) Consimțământul trebuie să fie exteriorizat
Voința internă produce efecte juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută
către alții, întrucât numai astfel se poate uni cu o altă voință dacă este vorba de acte bi ori multilaterale.
În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinței se va face, întotdeauna, în forma cerută
de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualității.
d) Voința trebuie să fie liberă și conștientă
Este liberă voința care s-a format și exteriorizat în mod liber, fără presiuni exterioare și fără
captatio benevolentia. Altfel spus, voința manifestată trebuie să exprime hotărârea proprie a celui ce
o manifestă, neimpusă și neinfluențată.
Voința trebuie să fie nu numai conștientă, ci și liberă, în sensul că ea trebuie să se fi format
normal, iar formarea ei să nu fi fost eronată sau determinată, în ceea ce privește exprimarea, de către
un viciu de consimțământ.
e) Consimțământul nu trebuie să fie afectat de vicii
Viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea, dolul, violența și leziunea.

B.2) Viciile de consimțământ

Pentru ca un contract să fie valabil format, nu este suficient ca părțile să-și fi manifestat pur
și simplu voința cu prilejul încheierii lui. Este necesar ca voința fiecărei părți să fie o voință veritabilă,
conștientă, liberă și clară, exprimată cu intenția de a se obliga.
Consimțământul poate fi viciat prin eroare, dol, violență și, în anumite condiții și limite, prin
leziune.
I. Eroarea
Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare asupra unor elemente esențiale la
încheierea contractului, existentă în mintea unei părți, la încheierea contractului, cu condiția ca
cealaltă parte să fi știut sau să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esențial
pentru încheierea contractului. .
NCV prin art. 1207 introduce conceptul de eroare esențială, dispunând că eroarea este
esențială în următoarele ipoteze:
- când privește natura sau obiectul contractului;
- când care asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra
unei împrejurări considerate esențiale de către părți, în absența căreia nu s-ar fi încheiat contractul;
- când poartă asupra identității persoanei sau unei calității a acesteia în absența căreia
contractul nu s-ar fi încheiat;
- când poartă asupra declarației de voință sau când declarația a fost transmisă inexact prin
inermediul aunei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță..
5
 Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă potrivit
voinței părților , Ea nu se aplică în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.
Sancțiunea aplicabilă pentru actul viciat prin eroare este nulitatea relativă.
Din cele arătate mai sus, rezultă că nu orice eroare viciază consimțământul; pentru ca eroarea
să ducă la nulitatea convenției este necesar ca ea să fi fost cauza unică și determinantă a
consimțământului.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare asupra unor elemente neesențiale la încheierea
contractului (de exemplu, erorile de calcul).
Codul Civil introduce instituția adaptării contractului, posibilă în cazul în care cealaltă parte
se declară de acord să execute contractul în forma în care a înțeles partea aflată în eroare. În acest caz
partea dispusă să execute contractul are la dispoziție un termen de 3 luni de la data notificării sau de
la data introducerii cererii de chemare în judecată pentru anularea contractului. Dacă termenul de 3
luni este respectat, dreptul de a obține anularea contractului se stinge .

II. Dolul
Cuvântul „dol” desemnează un comportament necinstit, pe care, în faza executării
contractului, îl regăsim cu înțelesul de rea-credință (art. 1082, art. 1528 C.civ. etc.) sau neexecutarea
dolosivă (art. 1086 C.civ.). Acest comportament, raportat la stadiul formării contractului, reprezintă,
de fapt, o înșelătorie, destinată să inducă cealaltă parte în eroare. Dolul este, deci, o eroare provocată
de altul, o inducere în eroare.
Dolul sau viclenia constă în totalitatea manoperelor frauduloase (mincinoase, dolosive) pe
care una din părți le întrebuințează cu prilejul încheierii contractului, pentru a induce în eroare pe
cealaltă parte și, prin aceasta, a o determina să încheie actul respectiv, manopere fără de care partea
indusă în eroare nu l-ar fi încheiat.
Codul Civil reglementează dolul în dispozițiile art.1214, potrivit cu care dolul constă într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, ori când aceasta din urmă a omis, în
mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie3.
Pentru a fi în prezența dolului-viciu de consimțământ se cer întrunite cumulativ următoarele
condiții: să coexiste elementul obiectiv (material) care constă în folosirea mijloacelor viclene
(dolosive, mincinoase) pentru a induce în eroare pe cealaltă parte și elementul subiectiv (intențional)
care constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un contract.
Pentru a primi valoare de viciu de consimțământ, dolul trebuie să întrunească cumulativ
următoarele două condiții:
a) să fie determinant pentru încheierea contractului, adică să cadă asupra unor elemente
hotărâtoare pentru încheierea contractului respectiv chestiunea caracterului determinant al dolului se
apreciază și se rezolvă de la caz la caz (in concreto);
b) să provină de la cealaltă parte; această condiție privește numai contractele cu titlu oneros;
această condiție nu se impune în cazul actelor juridice unilaterale; în cazul în care este cerută, condiția
se consideră îndeplinită chiar dacă dolul nu provine direct de la cealaltă parte, ci de la un terț, sau de
la reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor celeilalte părți.
În cazul în care dolul provine de la o terță persoană, victima dolului nu poate cere anularea
contractului decât dacă a cunoscut sau trebuia să cunoască dolul la încheierea contractului.
Autorul dolului răspunde pentru prejudiciile rezultate, indiferent de anularea sau nu a
contractului ( art. 1215 NCV al. 2 ).
În actele bilaterale, respectiv, în contracte, nu se cere ca dolul să fie comun, fiind suficient să
existe. Dacă, totuși, dolul este comun, fiecare parte are posibilitatea juridică să ceară anularea actului.
Dolul are un câmp de aplicare mai larg decât eroarea, pentru persoana lezată, fiind de preferat
invocarea acestuia atunci când este posibil, deoarece judecătorul nu mai este ținut să se rezume la o

3 Dolul îşi găsea reglementarea în dispoziţiile art. 960 C.civ., dispoziţii potrivit cărora „Dolul este o cauză de nulitate
când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte
n-ar fi contractat”.

6
singură analiză psihologică, ca în cazul erorii, ci se bazează și pe elemente exterioare, obiective,
specifice acestuia (mijloacele viclene).
Potrivit art. 1214 al.4 NCV, „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că proba incumbă
reclamatului, conform regulii: actori incumbit probatio. Întrucât manoperele dolosive sunt fapte
juridice, pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin prezumții.
Dolul-viciu de consimțământ atrage sancționarea contractului cu nulitatea relativă.

III. Violența
Violența-viciu de consimțământ constă în faptul de a insufla unei persoane, printr-o
amenințare injustă, o temere (metus) de un rău, indusă fără drept, care este de natură a o determina
pe aceasta la încheierea unui contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea insuflată trebuie să
fie de așa natură, încât partea amenințată ar putea să creadă că în lipsa consimțământului său, viața,
persoana sau onoarea sau bunurile sale , precum și ale soției, ascendenții sau descendenții, ar fi
expuse unui pericol grav și iminent4.
Constituie violență-viciu de consimțământ și temerea insuflată prim amenințarea cu
exercițiul unui drept pentru a obține avantaje injuste.
Este de asemenea anulabil contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate doar
dacă cealaltă parte de profitat de această stare.
Simpla temere reverențiară, izvorâtă din respect nu constituie violență viciu de
consimțământ ( art. 1219 NCV).
Din definiție, se poate deduce că violența este de altă natură decât celelalte două vicii:
eroarea și dolul. Astfel, dacă acestea afectează consimțământul în elementul său intelectiv, violența
îl afectează sub aspectul libertății sale.
În raport de efectele produse asupra voinței persoanei, violența se clasifică în:
1) violența (constrângerea) fizică, care constă în reducerea victimei la rolul de simplu
instrument la încheierea contractului (de exemplu, se realizează prin conducerea forțată a mâinii
pentru a semna).
În acest caz, violența se caracterizează prin următoarele:
i) este distructivă de consimțământ și, deci, nu este viciu de consimțământ, echivalând cu
lipsa consimțământului;
ii) atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic respectiv;
2) violența (constrângerea) psihică ori morală. Suntem în prezența violenței ca viciu de
consimțământ, care constă în amenințarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care
determină partea să încheie contractul, ce altfel nu l-ar fi încheiat.
Aceasta constă în faptul de a-i insufla unei persoane, prin amenințarea cu un rău, o temere
sub imperiul căreia ea își dă consimțământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenței, victima este conștientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă
să o facă pentru a nu i se pricinui un rău”5.
Pentru a fi în prezența violenței-viciu de consimțământ se cer întrunite două condiții:
i) violența trebuie să fie determinantă la încheierea contractului; dacă violența exercitată de
către o parte nu este determinantă pentru cealaltă parte, la încheierea contractului, ea nu va avea
relevanță în planul consecințelor juridice, în sensul că nu atrage sancțiunea nulității.
ii) violența să fie injustă (nelegitimă, ilicită). Suntem în prezența violenței-viciu de
consimțământ, atunci când se folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea unui scop drept sau se
folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit (în măsura în care sunt întrunite condițiile
violenței).
Nu este necesar ca violența să provină numai de la cealaltă parte cocontractantă, ci violența
atrage nulitatea și în cazul în care aceasta este exercitată de o terță persoană, cu condiția ca partea al

4 În Codul civil violenţa-viciu de consimţământ îşi găsea reglementarea într-o serie de texte, precum dispoziţiile art.
9554, art. 9564, art. 9574 şi art. 9584 C.civ.
5
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 200/1993, nepublicată, citată în Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română de C.
Cri şu şi colectiv, 1989-1994, vol. II, Ed. Argessis 1995, p. 527.

7
cărei consimțământ nu a fost viciat să fi cunoscut sau să fi putut cunoaște violența săvârșită de către
terț. Independent de anularea contractului , autorul violenței răspunde pentru prejudiciul rezultat.
În privința sancțiunii, trebuie distins după cum urmează:
a) în cazul violenței distructive de consimțământ, sancțiunea este nulitatea absolută a
contractului;
b) în cazul violenței-viciu de consimțământ, sancțiunea este nulitatea relativă a contractului.

IV. Leziunea
Viciul leziunii este reglementat de dispozițiile art. 1221 din NCV. Leziunea rezidă în esență
în disproporția vădită de valoare între contraprestații, disproporție rezultată din stipularea de către
una dintre părți în sarcina celeilalte părți a unei prestații având o valoare considerabil mai mare, decât
valoarea propriei prestații, profitând fie de lipsa de experiență, fie de lipsa de cunoștințe a celeilalte
părți. Există leziune și în cazul în care minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea
sa patrimonială, sau la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul consecințelor.
Pentru a fi în prezența leziunii trebuie îndeplinite următoarele cerințe:
a) leziunea să fie consecința directă și nemijlocită a contractului încheiat;
b) leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului, în funcție de natura și
scopul contractului;
c) disproporția de valoare între prestațiile la care se obligă părțile trebuie să fie vădită;
d) partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie, lipsă de experiență sau lipsă de cunoștințe;
e) cealaltă parte să fi profitat de această nevoie externă.
În cazul viciului leziunii partea al cărei consimțământ a fost viciat, poate cere fie anularea
contractului, fie reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.
Acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe
care o avea la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată, disproporție care
trebuie să subziste până la data cererii în anulare. Această regulă nu se aplică în cazul contractelor
lezionare încheiate de minori.
Termenul pentru exercitarea acțiunii este de 1 an de la data încheierii contractului, iar
anulabilitatea nu poate fi opusă pe cale de excepție în cazul în care dreptul la acțiune este prescris.
În cazul admisibilității acțiunii în resciziune instanța poate dispune menținerea contractului
dacă partea în culpă oferă în mod echitabil o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare
a propriei obligații. Sunt aplicabile și în această materie dispozițiile privitoare la adaptarea
contractului, dispozițiile art. 1213 NCV.
Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacțiile, și alte contracte anume
prevăzute de lege.

C. Obiectul contractului
Potrivit dispozițiilor art. 1225 din NCV, obiectul contractului este reprezentat de operațiunea
juridică însăși, precum vânzarea, locațiunea sau schimbul etc., astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
Se impune realizarea unei distincții între obiectul contractului și obiectul obligației, care,
potrivit dispozițiilor art. 1226 NCV este reprezentat de prestația la care se angajează debitorul .
Potrivit dispozițiilor art. 1226 NCV obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit,
obiectul ilicit fiind acela care este prohibit de lege sau contravine ordinii publice și bunelor moravuri.
Obiectul trebuie să fie posibil pentru că nimeni nu se poate obliga la imposibil. În legătură
cu această condiție se impun următoarele precizări:
i) să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni;
ii) imposibilitatea poate fi materială (când ceea ce se stipulează nu poate fi înfăptuit) și
juridică (de exemplu înstrăinarea capacității de folosință). Contractul este însă valabil chiar dacă la
momentul încheierii lui una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, cu condiția
de a nu fi o imposibilitate absolută și de a nu exista dispoziție legală care să interzică încheierea
contractului în aceste condiții.
Dacă obiectul obligației privește anumite bunuri, acestea pot fi bunuri viitoare, trebuie să fie
în circuitul civil, să aibă o calitate rezonabilă.
8
 În cazul contractelor încheiate între profesioniști, în care nu este stipulat prețul se consideră
că aceștia au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv. Dacă prețul
urmează a fi stabilit prin raportare la un factor de referință care nu mai există, el se va înlocui cu
factorul de referință cel mai apropiat.

D. Cauza contractului
Cauza poate fi definită ca fiind acea condiție esențială necesară pentru validitatea oricărui
act juridic, deci și a contractului, care constă în scopul urmărit de parte6 sau părți la încheierea
acestuia.
Dispozițiile art. 1235 din NCV definesc cauza drept motivul care determină fiecare parte la
încheierea contractului.
În planul valabilității cauzei, legea impune mai multe condiții și anume: să existe; să fie
reală, să fie licită; să fie morală.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, dacă aceasta este comună
sau cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască.
Lipsa cauzei atrage sancțiunea nulității relative.
Potrivit dispozițiilor art. 1239 alin. (1) N.C.civ., „Contractul este valabil chiar atunci când
cauza nu este expres prevăzută ”, iar, potrivit alin. (2) din același text de lege, „Existența unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrară”.
Textul citat conține două prezumții legale relative (iuris tantum):
a) prezumția de existență a cauzei;
b) prezumția de valabilitate a cauzei.
Din text mai rezultă că cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada
celor susținute.

E. Forma contractului
Prin forma contractului se înțelege modalitatea de exteriorizare a voinței interne (reale)
incorporată de contract. Altfel spus, forma stricto sensu se înfățișează a fi inerentă contractului.
Potrivit dispozițiilor art. 1240 C.civ. voința de a contracta se poate exprima verbal sau în scris, sau
printr-un comportament care potrivit legii, convenției dintre părți sau uzanțelor nu lasă nicio îndoială
asupra intenție de a produce efecte juridice.
Regula în materie este aceea că pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este
suficient să se fi exprimat voința autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Mai sintetic spus, simpla manifestare de voință este necesară și suficientă pentru a încheia
un contract valabil.
Convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară trebuie încheiate sub sancțiunea nulității prin înscris autentic.
Forma contractelor încheiate prin mijloace electronice este supusă condițiilor prevăzute de
legea specială.

2.3. Efectele contractului

A. Efectele contractului între părți

a) Forța obligatorie
Potrivit art. 1270 N c.civ ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante”.
6
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1616/2003, B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 278. Potrivit art. 967 C.civ.,
valabilitatea cauzei se prezumă până la proba contrară. Constatarea nulităţii absolute a contractelor de prestări servicii
pentru cauză ilicită şi imorală se poate face numai dacă reclamanta răstoarnă prezumţia legală de valabilitate a cauzei,
probând caracterul ilicit şi imoral al acesteia. În speţă, reclamanta a arătat în acţiune că au fost încheiate cu pârâtele
două contracte de prestări servicii, obiectul declarat al contractelor constând în efectuarea operaţiunilor de recepţie
cantitativă şi calitativă, prestarea, livrarea şi alte prestaţii pentru produsul grâu de panificaţie. Faptul că aceste contracte
au fost calificate ca fiind de depozit, şi nu de prestări servicii, nu înseamnă că sunt nule pentru cauză ilicită

9
 „Puterea de lege” a contractelor legal încheiate privește părțile și avânzii lor cauză, dar
instanța de judecată, judecând litigiul intervenit între părți, este obligată să țină seama de clauzele
contractului și să asigure executarea lor, ca și când ar fi vorba de aplicarea dispozițiilor cuprinse în
legi sau în alte acte normative.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părților”, decurge o altă regulă anume
irevocabilitatea contractelor ( art. 1270 al. 2) ;
Regula irevocabilității contractelor exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât
prin acordul părților. Aceasta este regula și, prin excepție de la ea, contractul poate fi desfăcut prin
voința unei singure părți numai pentru cauzele autorizate de lege.
Contractul este acordul de voință al părților, intervenit în scopul de a produce efecte juridice,
adică de a naște, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiție rezultă că el se încheie
prin acordul de voință al părților (mutuus consensus). Tot astfel este normal ca să se poată desface de
comun acord de către părți (mutuus dissensus).

b) Impreviziunea
Această instituie își găsește cu aplicarea în cazul contractelor comutative, caracterizate prin
faptul că la momentul încheierii lor părțile cunosc întinderea drepturilor și obligațiilor asumate.
Regula în materie este aceea că părțile sunt ținute să își execute obligațiile întocmai cu s-a
stabilit prin contract, nimeni neputând fi obligat la ceva ce nu și-a asumat.
Cu toate acestea în cazul în care obligația devine mai oneroasă urmare a creșterii costurilor
sau a scăderii valorii contraprestației, aceasta trebui executată în aceste condiții.
În cazul în care executarea a devenit prea oneroasă, astfel încât obligarea debitorului la
executarea obligației ar deveni injustă, debitorul poate cere instanței fie adaptarea contractului, fie
încetarea acestuia la momentul și în condițiile stabilite de aceasta. O astfel de soluție este posibilă
doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
i) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
ii) schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acesteia să nu fi fost avute în vedere și nici să nu
fi putut fi avute în vedere de către debitor la momentul încheierii contractului;
iii) debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici să nu putea fi în mod rezonabil
că și ar fi asumat acest risc;
iv) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil negocierea adaptării rezonabile și echitabile a
contractului.

c) Efectele contractelor translative de proprietate

În cazul contractelor constitutive sau translative de drepturi reale acest efect se produce prin
acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate (dacă acordul privește bunuri
individual determinate) sau la momentul individualizării (dacă acordul privește bunuri gen). Fructele
bunurilor se cuvin dobânditorului de la data la care operează transferul drepturilor reale, cu excepția
bunurilor imobile pentru care sunt aplicabile dispozițiile speciale din materia cărții funciare.
Riscul pieirii bunului, cât timp acesta nu a fost predat, este suportat de către debitorul
obligației de predare. În cazul pieirii fortuite, debitorul obligației de predare pierde dreptul de a
pretinde contraprestația, iar dacă a primit-o este obligat să o restituie.
Dacă creditorul obligației de predare a bunului este pus în întârziere, acesta va prelua riscul
pieirii fortuite.
În cazul transmisiunilor succesive a proprietății asupra unui bun mobil corporal, cel care a
dobândit cu bună credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are
dată ulterioară. Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obținut posesia efectivă a bunului mobil, va
avea câștig de cauză cel care a sesizat mai întâi instanța de judecată.

d) Denunțarea unilaterală a contractului

Pe cale de excepție de la principiul irevocabilității contractului, dreptul de a denunța
unilateral contractul poate fi recunoscut în beneficiul uneia sau ambelor părți, cu mențiunea că acest
drept poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
În cazul contractelor cu executare succesivă acest drept poate fi exercitat și după începerea
10
executării cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, însă denunțarea nu va produce efecte
decât pentru viitor, nu și pentru trecut.
De asemenea denunțarea unilaterală este admisibilă și în cazul contractelor pe durată
nedeterminată, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.

e) Oferta de a contracta sau pactul de opțiune

Potrivit dispozițiilor art. 1278 C.civ, când părțile convin ca una dintre ele să rămână legată
de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau nu, acea declarație de voință se
consideră ofertă irevocabilă. Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului a cărui
încheiere este urmărită, astfel că simpla acceptare să aibă efectul încheierii contractului.

f) Promisiunea de a contracta
Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate clauzele contractului promis, astfel încât
în cazul în care promitentul refuză încheierea contractului, instanța, la cererea părții care și a
îndeplinit obligațiile, să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract. Nu constituie
promisiune de a contractat convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau
modificării unui contract ( art. 1279 C.civ).

B. Efectele contractului față de terți

Potrivit art. 1280 C.civ., „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Contractul își produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între
părțile care l-au încheiat. Puterea obligatorie a contractului privește, însă, și alte persoane, în primul
rând avânzii-cauză ai părților, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect trebuie
reținută „puterea de lege” a contractului față de avânzii-cauză ai părților.
Parte în contract este autorul unei manifestări de voință la încheierea acestuia, cu precizarea
că în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de exercițiu ea își manifestă voința prin
reprezentantul ei legal (părinți sau tutore).
Prin terți înțelegem persoanele complet străine de contract (penitus extranei). Fiind persoane
complet străine față de contract, în principiu, terților, contractul nici nu le profită, dar nici nu le
dăunează. Cu toate acestea terții sunt obligați să nu aducă atingere drepturilor și obligațiilor născute
din contract; ei se pot prevala de efecte contractului fără a putea cere executarea lui.
Drepturile și obligațiile contractuale se transmit succesorilor universali sau cu titlu universal
la moartea titularului. De asemenea, drepturile și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile
contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit odată cu acesta succesorilor cu titlu particular.

A: Excepții aparente și reale de la principiul relativității contractului

Sunt excepții de la principiul relativității efectelor contractului, acele situații juridice în care
contractul ar putea produce efecte și față de alte persoane decât părțile sau succesorii în drepturi ai
părților.

A.1. Promisiunea faptei altuia, excepție aparentă

Promisiunea faptei altuia reprezintă convenția prin care o parte denumită promitent se obligă
față de cealaltă parte denumit creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană numită terț, să
ratifice (să-și asume) actul încheiat în absența sa. Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă
excepție de la acest principiu, întrucât ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a pro-
mitentului (de a depune diligențe, stăruințe spre a determina pe cineva să adere la contract).
Terțul, nefiind parte la contract, nu devine obligat prin contractul încheiat între promitent și
creditorul promisiunii, ci poate să adere la contract sau să încheie un contract separat cu creditorul
promisiunii, însă obligația ce și-o va asuma astfel va fi una directă, rezultat al exprimării propriei
voințe de a contracta.
Promitentul este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige sau atunci
când terțul nu execută prestația promisă.( art. 1283 C.civ)

A.2. Stipulația pentru altul, excepție reală

11
 Stipulația pentru altul este contractul prin care o parte numită stipulant obține de la cealaltă
parte numită promitent săvârșirea unei prestații în favoarea unei persoane străine de contract numită
terț beneficiar.
Este singura excepție veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului. Drepturile
terțului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent și stipulant, doar exercitarea acestor
drepturi depinzând de voința terțului beneficiar.
Stipulația pentru altul implică trei categorii de raporturi juridice: raporturi între stipulant și
promitent, raporturi între promitent și terțul beneficiar și raporturi între stipulant și terțul beneficiar.
Raporturile dintre părțile cuprinse în contractul principal urmează toate regulile dreptului
comun. De regulă, stipulația pentru altul este o clauză într-un asemenea contract.
Între stipulant și promitent efecte va produce și clauza prin care se stipulează în favoarea
altuia. Astfel, dacă promitentul nu execută obligația față de terțul beneficiar, stipulantul va putea opta
între obligarea promitentului la executarea obligației și rezoluțiunea contractului. Terțul beneficiar
are posibilitatea de a accepta sau nu stipulația făcută în favoarea sa. În cazul în care acceptă stipulația,
între el (terțul beneficiar) și promitent se naște un raport juridic obligațional, în sensul că terțul
beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul calitatea de debitor.
Stipulația nu creează raporturi obligaționale între stipulant și terțul beneficiar.

A. 3. Simulația, excepție de la opozabilitatea față de terți a contractului

Excepția de la opozabilitatea contractelor față de terți reprezintă posibilitatea recunoscută
unei terțe persoane de a respinge, de a nu lua în considerare unele situații juridice izvorâte din anumite
contracte. O astfel de situație, în măsură de a face inopozabil față de terți un anumit contract, este
simulația.
Simulația7 este situația juridică ce se clădește pe două acte juridice (operații juridice în sens
de negotium iuris), din care unul este aparent, dar mincinos, iar celălalt este ascuns, dar sincer și real.
Cadrul de reglementare este reprezentat de dispozițiile art. 1289-1294 C.civ) .
Contra-înscrisul trebuie să îndeplinească, pentru a fi în prezența simulației, două condiții:
a) să aibă un caracter secret. Caracterul secret al contra-înscrisului rezidă în ideea că terții
nu au cunoștință de existența și conținutul său. Acest caracter lipsește atunci când în contractul
aparent (public) se fac referiri la existența contractului secret sau în situația în care contra-înscrisul
este supus unei forme de publicitate, care oferă terților posibilitatea de a lua cunoștință despre
existența sa (spre exemplu, intabularea);
b) să fi precedat sau să fie simultan cu contractul aparent8. Această condiție are în vedere
faptul că „ceea ce este esențial îl constituie faptul că înțelegerea între părți, deci convenția, în sens de
operațiune juridică (negotium iuris), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă”9. Tot în acest
sens, practica instanțelor de judecată a stabilit că „o convenție ulterioară ar fi o nouă convenție în
raport de aceea ce rezultă din actul public, întrucât în legătură cu ea nu se pune problema simulației”10;

7
În latină simul înseamnă: „în acelaşi timp, totodată, împreună”; simulatio - onis înseamnă „prefăcătorie, artificiu,
aparenţă, fals”.
8
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1325/1979, C.D. 1979, p. 269. Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul
secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a
fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de
operaţiune juridică (negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă. Din economia dispoziţiilor cuprinse
în art. 1175 C.civ., rezultă că simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret, care înlătură sau modifică un act
aparent. Întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris. Sensul acestei
noţiuni (contraînscris) desemnează simulaţia, adică simultaneitatea intelectuală a celor două acte juridice, primul
ostensibil (văzut ca act real), iar al doilea ascuns (secret), dar anihilant sau modificator, care cuprinde recunoaşterea
simulaţiei totale sau parţiale a primului act. Simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un
contraînscris, care ar anihila sau modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Această regulă atât de riguroasă nu
suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de
dovadă scrisă, situaţie în care sunt admisibile şi proba testimonială şi aceea cu prezumţii (art. 1191 C.civ.)
9
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1325/1979, C. Tu rian u , C . Tu ri an u , Contracte speciale. Practica juridică
adnotată, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998, p. 26.
10
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 311/1978, ibidem, p. 27.
12
 c) să îndeplinească condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. În funcție
de modul de realizare al contractului aparent și de raporturile în care acesta se află cu contractul
secret, simulația îmbracă trei forme: fictivitatea, deghizarea sau interpunerea de persoane:
i) fictivitatea (simulația totală). În acest caz, actul aparent este lipsit de orice conținut juridic
real, el fiind anihilat total de prevederile actului secret. Părțile convin să considere practic ca
inexistent contractul aparent, ele dorind doar să creeze aparența operațiunii juridice; Spre exemplu,
vânzarea fictivă cu scopul de a sustrage bunurile de la urmărirea pornită de creditori;
ii) deghizarea. În această situație, părțile încheie un anumit contract, dar urmărind să-l țină
secret față de terți, total sau parțial, îl ascund, îl deghizează într-un alt contract. Deghizarea este de
două feluri: totală sau parțială;
- deghizarea totală este atunci când părțile prin actul public urmăresc să ascundă însăși natura
actului secret; de exemplu, actul aparent exprimă o vânzare, dar, în realitate, este o donație
- deghizarea parțială există atunci când părțile, prin intermediul actului aparent, urmăresc să
ascundă numai anumite elemente ale actului secret; de exemplu, un preț în loc de altul;
iii) interpunerea de persoane. Este situația în care părțile, care încheie actul aparent, prevăd
în actul secret că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea care apare în actul public. În
acest fel, părțile urmăresc, în mod conștient, ca adevăratul beneficiar al contractului să fie un terț,
căruia cu ajutorul acestei operații juridice urmăresc să-i asigure anonimatul. Exemplu clasic este
donația prin interpunere de persoane, cu scopul de a gratifica o persoană incapabilă de a primi.
Terții pot face dovada simulației, prin orice mijloc de probă, întrucât față de ei simulația este
considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă, de bună-credință (în acest sens,
jurisprudența a statuat că „atunci însă când terții au cunoscut actul secret nu mai subzistă această
rațiune și, deci, urmează a se decide ca actul secret le este opozabil”11).
Dispozițiile privitoare la simulație nu sunt aplicabile actelor juridice nepatrimoniale.

C. Încetarea contractului
Potrivit dispozițiilor art. 1321 C.civ contractul încetează prin acordul de voințe, denunțare
unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de
executare.
Prin încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate, dar pot fi obligate la
repararea prejudiciilor cauzate sau la restituirea în natură sau prin echivalent a prestațiilor primite în
urma încheierii contractului.

13