Cursurile nr 5 si 6 APS

I. Faptul juridic licit ca izvor de obligații

Potrivit dispozițiilor art. 1330-1348 C civ., sunt fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză.

A. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)

În analiza gestiunii de afaceri ca izvor de obligații civile pornim de la următorul exemplu: o
persoană „X” se află plecată într-o excursie în străinătate. În urma unei furtuni puternice acoperișul casei
sale a suferit avarii serioase. Ploile continuă. Vecinul său „Y”, din proprie inițiativă, și fără să aibă
posibilitatea să ia legătura cu proprietarul, cumpără urgent materialele necesare și angajează 2 meseriași
care în condițiile unei vremi neprielnice, execută în cel mai scurt timp posibil reparațiile. „Y”, pe lângă
prețul materialelor, plătește celor doi meseriași costul manoperei. Dacă „Y” n-ar fi intervenit, paguba
încercată de „X” ar fi fost mult mai mare pentru că, să presupunem, apa ar fi pătruns în camere deteriorând
zugrăvelile, mobila, parchetul și celelalte obiecte. Sumele cheltuite de „Y”, din proprie inițiativă și fără
să fi putut lua legătura cu „X”, sunt incomparabil mai mici decât pagubele care s-ar fi produs dacă n-ar
fi avut loc intervenția sa.
Potrivit art. 1330 C.civ., „există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană numită
gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane , numită gerat, care nu cunoaște existența
gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel
de afacerile sale".
Pentru existența gestiunii de afaceri este esențială poziția subiectivă a gerantului care cunoaște faptul
că acționează în numele și pentru a ocroti interesul unui terț.
În cazul în care, fără să știe, o persoană acționează în interesul altcuiva, acesta va fi îndreptățit la
restituire potrivit regulilor din materia îmbogățirii fără justă cauză, fără a putea fi reținută gestiunea de faceri.
Nu există gestiune de afaceri nici atunci când cel care administrează afacerile unei persoane o face cu
scopul de a o gratifica.
Distincția între situațiile mai sus menționate se poate face în raport de voința reală , respectiv
reprezentarea celui care acționează pentru altul.

1. Părțile gestiunii de afaceri

În raportul juridic născut din gestiunea de afaceri părțile sunt:
a) gerantul – persoana care din proprie inițiativă și fără a fi primit vreo împuternicire se
îngrijește de treburile unei alte persoane, săvârșind pentru aceasta (în interesul acesteia) acte materiale
sau juridice cu scopul de a evita producerea unor pagube mult mai mari decât valoarea cheltuielilor pe
care le angajează (în exemplul nostru, „Y”);
b) geratul – persoana în interesul căreia se săvârșesc acte materiale sau juridice fără ca ea să
știe, de către o altă persoană (în exemplul nostru, „X”).
Scopul inițiativei geratului constă în a face să fie evitate pagube mult mai mari decât cheltuielile
făcute de el în patrimoniul unei alte persoane. În exemplul dat se urmărește ca, prin repararea
acoperișului, să se evite degradarea unor bunuri de o valoare mult mai mare în raport de cheltuielile
făcute.
2. Condițiile gestiunii de afaceri
a) Obiectul gestiunii de afaceri, concepută ca izvor de obligații civile, așa cum se desprinde din
definițiile date, constă în:
i) acte materiale. În exemplul dat, să presupunem că „Y” n-ar fi apelat la doi meseriași, pentru
că el singur se pricepea să repare acoperișul. Dacă așa ar fi fost, repararea acoperișului casei lui „X” de
1
către „Y” constituie un act material. Nu se au în vedere materialele cumpărate de „Y”;
ii) acte juridice. Orice act juridic încheiat în vederea materializării inițiativei geratului poate fi
subsumat noțiunii de act juridic necesar realizării gestiunii de afaceri: în exemplul dat, asemenea acte
juridice sunt contractele de vânzare-cumpărare privind materialele necesare și înțelegerea (contractul) cu
cei doi meșteri1.
Neîndoielnic, în privința obiectului gestiunii de afaceri este nevoie ca suma cheltuielilor
angajate de gerant să fie mai mică decât valoarea apărată, ceea ce înseamnă că asemenea acte trebuie să
se circumscrie în limitele valorice și sub semnul regimului juridic al actelor de administrare.
b) Condiția ca gestiunea să fie utilă geratului
c) Condiția privind atitudinea părților față de actele de gestiune. Această ultimă condiție este,
mai degrabă, o condiție de calificare a actelor materiale sau juridice săvârșite în folosul geratului. O
corectă calificare a acestora se poate face numai cunoscând poziția fiecăreia dintre cele două părți:
i) geratul nu trebuie să cunoască nimic despre inițiativa (proiectul) sau intenția pusă în lucrare
de către gerant;
ii) intenția gerantului trebuie să fie clară în sensul că acesta dorește să acționeze și acționează în
interesul geratului, deoarece dacă ar avea credința că lucrează pentru el însuși nu ne vom mai găsi în
prezența gestiunii de afaceri, ci a îmbogățirii fără just temei, situație în care restituirea cheltuielilor
urmează a fi făcută pe calea unei acțiuni in rem verso.
c) Capacitatea părților. În privința gerantului este fără dubiu că acesta trebuie să aibă capacitatea
de exercițiu, întrucât acționează pe contul altuia. Așadar, realizând acte materiale sau (și) juridice,
gerantul va trebui să încheie contracte. Trebuie, deci, să aibă capacitatea de a contracta, pentru că numai
astfel gerantul va acționa eficient și sigur în favoarea geratului.

4. Conținutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri

Drepturile gerantului. Gerantul are următoarele drepturi: să pretindă cheltuielile utile și
necesare dacă gestiunea a fost utilă. Până la plata acestor cheltuieli el are un drept de retenție asupra
bunului sau bunurilor la care se referă gestiunea.

Obligațiile gerantului. Prin și înlăuntrul raportului juridic de obligație născut din gestiunea de
afaceri, gerantului îi revin următoarelor obligații:
a) să înștiințeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil;
a) să conducă gestiunea ca un bun proprietar;
b) gerantul este obligat să continue gestiunea până când o va putea abandona fără riscul vreunei
pierderi și până când geratul, personal sau prin reprezentant, sau moștenitorii acestuia sunt în măsură să
o preia. Aceeași obligație revine și moștenitorilor gerantului, dacă aceștia au cunoscut existența gestiunii;
c) la încetarea gestiunii gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să îi remită toate bunurile
obținute cu ocazia gestiunii;
d) gerantul care acționează în nume propriu este ținut în raporturile cu terții, fără a limita dreptul
acestora de acțiunea împotriva geratului. Dacă gerantul acționează în numele geratului, gerantul nu este
ținut față de terții cu care a contractat decât dacă gerantul nu este obligat față de aceștia.

Drepturile geratului. Cum este și firesc, între obligațiile gerantului și drepturile geratului, este
o relație de corelativitate, în sensul că, unui drept al celui de al doilea îi corespunde o obligație a celuilalt.
Geratul are următoarele drepturi:
a) să pretindă ca gestiunea să fi fost condusă ca un bun proprietar. Acestui drept al geratului îi
corespunde obligația gerantului de a conduce gestiunea ca un bun proprietar;
1
Nu are importanţă dacă asemenea acte juridice se încheie în nume propriu de către gerant, ori cuprind clauza potrivit căreia,
la venire, geratul va plăti fie preţul, fie manopera, după caz. Este însă greu de conceput că gerantul, în asemenea situaţii, ar
putea să încheie acte juridice în numele geratului în lipsa oricărei împuterniciri date în condiţiile legii. Iar dacă ar exista o
asemenea împuternicire, geratul ar acţiona în baza unui contract de mandat şi, drept consecinţă, n-am fi în prezenţa gestiunii
de afaceri.
2
 b) să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce el va putea să se îngrijească singur de
propriile treburi sau, în caz de deces, moștenitorii săi să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce
vor fi în măsură s-o preia. Acestui drept al geratului îi corespunde obligația gerantului de a continua
gestiunea până când geratul se va putea ocupa singur de propriile sale treburi, iar în caz de deces, până
ce moștenitorii săi o vor putea prelua;
c) să pretindă gerantului a da socoteală cu privire la actele de gestiune. Acestui drept îi
corespunde obligația gerantului de a da socoteală cu privire la actele de gestiune;
d) să pretindă ca obligațiile asumate de gerant cu terții să fie subordonate dezideratului realizării
gestiunii. Acestui drept îi corespund obligațiile asumate de gerant față de terți în vederea realizării
gestiunii. Numai astfel ceea ce gerantul a cheltuit, îndeplinindu-și obligațiile față de terți, va constitui o
componentă a despăgubirilor la care acesta are dreptul.

Obligațiile geratului. Dacă condițiile gestiunii de afaceri sunt îndeplinite, chiar dacă scopul nu
a fost atins, geratul are obligația de a rambursa gerantului cheltuielile necesare și, în limita sporului de
valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate.
Gerantul trebui să-l despăgubească pe gerat și pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, acesta l-a suferit
din cauza gestiunii.
Geratul trebuie să execute obligațiile născute din actele necesare sau utile care, în numele sau
beneficiul său, au fost încheiate de gerant, caracterul necesar sau util fiind apreciat la momentul la care
lucrările au fost făcute de către gerant.
Pentru conservarea dreptului său, gerantul poate cere instanței de judecată, în urma unei
expertize și pe calea unei ordonanțe președințiale, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale.
Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea
titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. De asemenea, dacă se cunoaște
împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar din cea mai ușoară culpă.
Actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl
obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat un avantaj.
Gestiunea ratificată produce efectele unui mandat de la data la care a fost începută.

B. Plata lucrului nedatorat 1341-1344 NCC

1. Definiție
Din punct de vedere juridic, pe planul dreptului civil, termenul „plată” primește două înțelesuri:
a) plată în sens larg, adică executarea unei obligații, indiferent de obiectul acesteia;
b) plată în sens restrâns, adică executarea unei obligații care are drept obiect plata unei sume de
bani.
Definiția legală (art. 1341 C.civ.)"Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire".
Prin efectuarea unei asemenea plăți se naște un raport juridic de obligație. În temeiul acestui
raport juridic, cel ce a plătit (solvensul) este creditorul obligației de restituire a ceea ce el a plătit, iar
celălalt participant, care a primit plata (accipiensul), este debitorul aceleiași obligații.
Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
Până la proba contrară se prezumă că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie.

2.Condiții.
Pentru ca solvensul să fie obligat la restituirea a ceea ce a primit în temeiul raportului juridic
născut din plata lucrului nedatorat, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
a) prestarea să se fi făcut cu titlu de plată;
b) plata să fi fost făcută în legătură cu o datorie inexistentă sub aspect juridic în raporturile dintre solvens
și accipiens. Această condiție poate fi astfel caracterizată:
i) dacă privește o datorie care nu a existat niciodată;
3
ii) dacă privește o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă;
iii) când moștenitorii, neștiind că datoria a fost achitată de defunct, plătesc a doua oară aceeași datorie;
iv) când debitorul plătește o datorie existentă, dar plata se face unei alte persoane decât adevăratul
creditor;
v) când se achită o datorie în temeiul unui act juridic care a încetat să-și mai producă efectele pentru că
a intervenit nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea lui.

3. Conținutul raportului juridic născut din plata lucrului nedatorat

3.1. Obligațiile accipiensului (primitorului) de bună-credință:
a) să restituie ceea ce a primit în starea în care se găsește;
b) dacă a înstrăinat lucrul, accipiensul va restitui numai prețul primit, nu și valoarea lui;
c) primitorul de bună-credință nu răspunde pentru deteriorarea lucrului din cauză de forță
majoră sau caz fortuit;
d) restituirea nu poate fi pretinsă atunci când cel care a primit plata cu bună credință a lăsat se
să împlinească termenul de prescripție, s-a lipsit de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile
creanței. În acest caz, cel care a plătit are un drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul
subrogației legale în drepturile creditorului plătit;
e) nu se poate restitui ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv, decât
dacă plata s-a făcut prin dol sau violență;
f) este supusă restituirii plata făcută înainte de împlinirea unei condiții suspensive.

3.2. Drepturile solvensului

Solvensul (plătitorul) are următoarele drepturi (corelative obligațiilor accipiensului):
a) să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găsește, iar dacă
accipiensul a fost de rea-credință, să ceară și restituirea sumelor de bani ori fructele percepute ale lucrului;
b) să ceară accipiensului să-i înmâneze prețul lucrului înstrăinat, iar dacă este de rea-credință,
să-i restituie valoarea lucrului la data introducerii acțiunii în justiție, indiferent de prețul primit;
c) să ceară accipiensului să-i restituie valoarea lucrului, chiar atunci când acesta a pierit din
cauză de forță majoră și caz fortuit, afară numai dacă se va face dovada că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar
fi rămas la plătitor.

4. Restituirea prestațiilor
În materia restituirii prestațiilor efectuate în cazul în care sunt îndeplinite condițiile
îmbogățirii fără justă cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1635-1649 C. civ, care instituie următoarele
reguli:
i) dreptul la restituire aparține celui care a efectuat prestația suspusă restituirii, sau unei alte persoane
îndreptățite, în condițiile legii;
ii) prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale , rămâne întotdeauna supusă
restituirii;
iii) persoana lipsită de capacitate deplină de exercițiu nu este ținută la restituire decât în limita folosului
realizat, apreciat la data formulării cererii de restiture;
iv) restituirea se face: în natură, prin înapoierea bunului primit; în echivalent, dacă restituirea în natură
nu este posibilă sau dacă restituirea privește servicii deja efectuate. În acest din urmă caz, valoarea
prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie;
v) în cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul este obligat să plătească
valoarea bunului considerată la momentul primirii sale sau la momentul pieirii sau înstrăinării, în funcție
de cea mai mică din aceste valori. Dacă debitorul este de rea credință sau obligația de restituire provine
din culpa sa, restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare.
Acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de
carte funciară sau regulilor dobândirii bunurilor mobile prin efectul dobândirii de bună-credință.

4
 Cu excepția actelor de înstrăinare, toate celelalte acte făcute în favoarea unui terț de bună-credință
sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul al restituire;
vi) în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de restituire este liberat de această obligație,
dar el trebuie să cedeze creditorului indemnizația încasată pentru pieirea bunului, sau dreptul de a încasa
indemnizația. Dacă debitorul este de rea credință sau obligația de restituire provine din culpa sa, el nu
este liberat de la restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar
fi fost predat creditorului;
vii) dacă bunul supus restituirii a suferit o pierdere parțială, cum ar fi o deteriorarea sau scădere a valorii,
cel obligat la restituire trebuie să-l indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă
din folosința normală a bunului, neimputabilă debitorului;
viii) cheltuielile privitoare la bunul supus restituirii pot fi pretinse de debitorul de bună credință, acesta
putând pretinde toate cheltuielile rezonabile, chiar dacă bunul nu mai există. Dacă cel obligat la restituire
este de rea credință sau cauza restituirii îi este imputabilă, acesta va putea pretinde suma rămasă din
deducerea cheltuielilor din contravaloarea fructelor diminuată cu costurile necesare obținerii acestora;
ix) fructele bunului supus restituirii se cuvin celui obligat la restituire, dacă acesta a fost de bună credință,
cu condiția de a suporta costurile angajate de producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru
folosința bunului.
Când cel obligat la restituire este de rea credință sau restituirea îi este imputabilă, este ținut să
restituie fructele, după compensarea cheltuielilor angajate pentru producerea lor și sa-l despăgubească
pe creditor pentru folosința bunului;
x) cheltuielile restituirii sunt suportate de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie. Dacă
cel obligat la restituire este de rea credința suportă integral costurile restituirii.

C. Îmbogățirea fără just temei art.13455-1348NCC

Definiție
Îmbogățirea fără just temei poate fi definită ca fiind „faptul juridic prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui,
în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaște posibilitatea
intentării unei acțiuni în justiție prin care poate pretinde restituirea, acțiune care se numește actio de in
rem verso.
Potrivit art. 1345 C.civ., cel care s-a îmbogățit în mod neimputabil în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut
dincolo de limita propriei îmbogățiri.
Pentru intentarea acțiunii în restituire se cer a fi întrunite următoarele condiții materiale:
a) să fim în prezența măririi unui patrimoniu.
Mărirea (îmbogățirea patrimoniului) poate consta: într-un lucru primit; într-o liberare de datorie;
în evitarea unei cheltuieli sau pierderi; într-un serviciu care, de obicei, se cere plătit; în îmbunătățirile
aduse unui lucru; în folosirea unui lucru.
În toate aceste cazuri se realizează o sporire unor elemente active ale patrimoniului unei
persoane.
b) să existe o sărăcire corelativă a unui alt patrimoniu care, prin simetrie, poate consta: într-un
lucru plătit; într-o liberare de datorie; într-o prestație făcută; într-o cheltuială sau pierdere; într-un
serviciu făcut; în lipsirea de folosință unui lucru;
c) între îmbogățirea prin creșterea unui patrimoniu și sărăcirea prin diminuare a altui patrimoniu
să existe o legătură.

5
 Esențial pentru a se reține existența îmbogățirii fără justă cauză este ca îmbogățirea să fie
nejustificată adică să fie lipsită de orice temei.
Potrivit art. 1346 C.civ., îmbogățirea este justificată, și deci nu operează obligația de restituire
în următoarele ipoteze:
i) dacă ea rezultă din executarea unei obligații valabile ( restituirea unei sume pentru care a intervenit
prescripția dreptului la acțiune pe care o avea creditorul);
ii) dacă rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;
iii) dacă rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv pe riscul său
sau, după caz, cu intenția de a gratifica.
În raportul juridic de obligație născut din îmbogățirea fără just temei părțile sunt:
i) debitorul obligației de restituire (cel ce s-a îmbogățit);
ii) creditorul aceleiași obligații (cel ce a sărăcit).
Din raportul juridic născut din îmbogățirea fără just temei reies următoarele drepturi:
i) persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat are dreptul să pretindă restituirea a ceea ce reprezintă
sărăcirea în măsura pierderii patrimoniale dar nu mai mult decât limitele îmbogățirii celui obligat la
restituire;
ii) persoana al cărei patrimoniu a crescut are dreptul a pretinde ca restituirea la care este ținut să nu
reprezinte mai mult decât îmbogățirea, chiar dacă sărăcirea celuilalt este mai mare.
Din raportul juridic rezultând din îmbogățirea fără just temei se nasc următoarele obligații:
i) obligația de restituire în sarcina celui ce și-a mărit patrimoniul;
ii) obligația celui al cărui patrimoniu a fost micșorat de a pretinde numai atât cât i se cuvine.
În privința întinderii obligației de restituire funcționează regula potrivit căreia îmbogățirea și
sărăcirea își servesc drept limită una alteia.
Pentru admiterea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este esențial ca îmbogățirea
să subziste la data sesizării instanței.
Acțiunea are caracter subsidiar, nefiind admisă dacă cel îndreptățit la restituire are la dispoziție
o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat ( de exemplu o acțiune în răspundere contractuală).

II. Faptul juridic ilicit ca izvor de obligații

1. Răspunderea civilă. Noțiune

Răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează
obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia de fapta sa extra-contractuală sau
contractuală pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă, prin principiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și prin funcțiile ei,
constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor
subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.

2. Formele răspunderii civile. Dreptul civil român cunoaște două forme de răspundere civilă:
i) răspunderea delictuală;
ii) răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea ce revine debitorului unei obligații născută
dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestațiilor la care s-a
obligat.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia
printr-o faptă ilicită extra-contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să
răspundă.

6
 Această răspundere alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile. Ori de câte ori, în dreptul
civil român, nu avem de a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la
răspunderea civilă delictuală2.

3. Răspunderea civilă contractuală

Răspunderea poate fi definită ca fiind instituția juridică de drept civil care cuprinde totalitatea
normelor ce reglementează condițiile în care o persoană poate fi răspunzătoare de prejudiciul suferit de
către o altă persoană și poate fi obligată să repare acest prejudiciu.
Răspunderea civilă care izvorăște dintr-un contract se numește răspundere civilă contractuală.
Răspunderea civilă care izvorăște din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (din delicte civile) se
numește răspundere civilă delictuală.
Persoana care este ținută să repare prejudiciul suferit de o altă persoană se numește persoană
responsabilă civilmente.
Persoana vătămată care a suferit un prejudiciu ce urmează să fie reparat de o altă persoană se
numește victimă sau persoană vătămată

3.1 Acțiunea în răspundere civilă contractuală

Acțiunea în răspundere civilă contractuală trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cele
cerute pentru acțiunea întemeiată pe delictul civil, cu unele deosebiri date de condițiile specifice ei, și
anume:
a) între păgubit și autorul pagubei trebuie să existe un contract valabil încheiat;
b) să existe un prejudiciu pentru a se putea porni acțiunea;
c) debitorul să fie culpabil de producerea prejudiciului (culpa debitorului se prezumă);
d) debitorul să fi fost pus în întârziere.
Punerea în întârziere se realizează prin încunoștințarea debitorului de către creditor asupra
faptului că datoria sa este exigibilă și că trebuie să și-o execute, încunoștințare care se face, de obicei,
printr-o notificare ce se adresează debitorului prin mijlocirea executorilor judecătorești de pe lângă
judecătoria domiciliului său.
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
a) daunele moratorii curg din momentul punerii în întârziere;
b) prin mijlocirea punerii în întârziere se constată refuzul debitorului de a executa obligația și
se stabilește dreptul creditorului la daune compensatorii;
c) riscurile în privința obligațiilor de a da, referitoare la un bun cert, trec asupra debitorului din
momentul punerii în întârziere dacă creditorul nu posedă bunul cert. În acest caz, deși dreptul de
proprietate s-a transferat la dobânditor din momentul încheierii contractului, dacă înstrăinătorul este pus
în întârziere pentru executarea obligației de a preda bunul, din momentul punerii în întârziere va suporta
riscurile pentru pieirea fortuită a acestuia.

3.2. Comparație între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală

Deosebiri. Cele două răspunderi comportă deosebiri în funcție de următoarele criterii:

a) după izvor: răspunderea contractuală izvorăște din contract (din neexecutarea obligațiilor
contractuale), pe când răspunderea civilă delictuală izvorăște dintr-un fapt ilicit;
b) în raport de culpa părților: răspunderea contractuală cunoaște numai imprudența și neglijența ca forme
ale culpei, pe când răspunderea civilă delictuală cunoaște toate formele culpei;
c) în raport de sarcina dovedirii culpei: în cadrul răspunderii contractuale, în principiu, culpa debitorului
se prezumă, pe când, în cadrul răspunderii delictuale, de regulă, culpa autorului trebuie dovedită;

2
M. E l i escu , op. cit., 1972, p. 61-62; I.M. An gh el , Fr. Dea k, M.F. Pop, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 39; T.R. Popes cu , P. An ca , op. cit., 1968, p. 163; C. Stă t escu , C. Bî r san , op. cit., 1981, p. 148.
7
d) în raport de întinderea prejudiciului: în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu răspunde
pentru daunele imprevizibile, în timp ce autorul unui fapt ilicit, în anumite condiții, răspunde pentru
aceste daune;
e) în raport de punerea în întârziere: în cadrul răspunderii contractuale debitorul, pentru a putea fi urmărit,
de regulă, trebuie pus în întârziere, pe când autorul unui fapt ilicit se află în întârziere de drept, din
momentul săvârșirii faptului;
f) în raport de capacitatea celui care se obligă: în cadrul răspunderii civile contractuale se cere capacitatea
de a contracta (de a se obliga), care, de regulă, se dobândește la 18 ani, pe când autorul faptei ilicite este
considerat a avea capacitatea civilă delictuală de la vârsta de 14 ani (când se presupune că are
discernământ);
g) în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (se divide de
drept), pe când răspunderea delictuală, dacă faptul ilicit este opera a două sau mai multe persoane, este
solidară;
h) în raport de competența judecătorească: în cazul răspunderii contractuale, competența aparține, de
regulă, instanței domiciliului pârâtului, pe când în cazul răspunderii delictuale, de regulă, instanței locului
săvârșirii faptei ilicite;
i) în raport de prescripția dreptului la acțiune: în cazul răspunderii contractuale, prescripția dreptului la
acțiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară executarea obligațiilor contractuale, pe când
în cazul răspunderii delictuale de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
prejudiciul cauzat, cât și pe cel ce se face răspunzător de producerea lui.

4. Răspundere civilă delictuală

4.1. Noțiune
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice,
aceasta din urmă fiind, la rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale.
4.2. Funcțiile răspunderii
a) Funcția educativ-preventivă
Instituția juridică a răspunderii civile delictuale, ca de altfel și dreptul, în general, îndeplinește
o funcție educativ-preventivă prin influența pe care o are asupra conștiinței oamenilor și, implicit, asupra
comportamentului acestora.
Astfel, prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită, l-a cauzat,
răspunderea civilă delictuală îndeplinește un rol educativ actual, dar și unul în perspectivă, de prevenire
a săvârșirii delictelor civile în viitor de către autorul delictului deja săvârșit sau de către alte persoane,
care sunt conștiente, astfel că vor răspunde de prejudiciul ce l-ar cauza.
b) Funcția reparatorie
Prin încălcarea normei de comportament, care ne obligă să nu aducem prejudicii altei persoane
prin faptele noastre, ia naștere o obligație de dezdăunare, care concretizează răspunderea civilă delictuală.
Prin obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia, răspunderea civilă delictuală
îndeplinește funcția reparatorie.
Privită astfel, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un mijloc de apărare a
drepturilor subiective.
În literatura de specialitate3, s-a arătat că funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale nu
trebuie absolutizată. Funcția reparatorie are un caracter relativ, deoarece ea se realizează numai între
părțile raportului juridic creat prin săvârșirea delictului civil, nu însă și cu privire la societate în ansamblu,
pentru care reparația prejudiciului implică o reinvestire de muncă socială și, pe cale de consecință,
presupune o nouă cheltuială.

3
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 115.
8
 4.3 Felurile răspunderii delictuale
Deși principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru
propriile fapte, este valabil și își găsește aplicabilitatea și în materie de răspundere civilă delictuală,
datorită unor imperative ale vieții sociale, rezultate din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
eventualelor prejudicii pe care acestea, fără nicio culpă din partea lor, ar putea să le sufere, s-a ajuns la
extinderea sferei de aplicare a răspunderii civile delictuale și pentru alte situații decât cele create prin
fapta proprie.
Astfel, în funcție de situațiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale, aceasta
este de mai multe feluri, și anume:
1) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C.civ.);
2) răspunderea pentru fapta altei persoane, care, la rândul ei, este de trei feluri:
a) răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori [art. 1372 C.civ.];
b) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de presupușii lor în funcțiile încredințate [art.
1372 C.civ.];
3) răspunderea pentru lucruri, edificii și animale, care și ea este de trei feluri:
a)răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică [art. 1376
C.civ.];
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1375
C.civ.);
c) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a
unui viciu de construcție (art. 1376).
Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică anumitei
situații de fapt create prin săvârșirea unui delict civil, este necesar să se verifice întrunirea în situația de
fapt respectivă a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru existența răspunderii civile delictuale.
Condițiile răspunderii pentru fapta proprie constituie, în același timp, și condiții generale ale
răspunderii civile delictuale.
Pentru existența celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea atât a
condițiilor generale (în totalitate sau, în unele cazuri, numai în parte), cât și a unor condiții specifice.

A. Răspunderea pentru fapta proprie

1. Reglementarea, noțiunea și condițiile răspunderii pentru fapta proprie

Codul civil instituie răspunderea pentru fapta proprie prin art. 1357-1371, care constituie,
totodată, și temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
Astfel, potrivit art. 1372 C.civ. , Cel care cauzeză altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită
săvârșită cu vinovăție, este obligat sa-l repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară
culpă”.
Răspunderea pentru fapta proprie, fiind consecința unui principiu fundamental al răspunderii
juridice, este cea mai importantă dintre formele răspunderii civile delictuale.
Importanța răspunderii pentru fapta proprie se datorează nu atât frecvenței situațiilor la care
aceasta se aplică în practică, cât faptului că textele din Codul civil, care o reglementează, constituie, în
același timp, (și) fundamentul întregii instituții a răspunderii civile delictuale și, implicit, a celorlalte
forme ale acesteia.
Rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiții:
a) existența unui prejudiciu;
b) existența unei fapte ilicite;
c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
d) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul; forma sub care se prezintă această vinovăție
nu are relevanță în materia dreptului civil, ea putând consta în intenție sau cea mai ușoară culpă,
9
consecința fiind aceeași în orice situație, și anume obligația celui vinovat de a repara integral prejudiciul
produs.

Condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale

1. Prejudiciul
Prejudiciul este condiția sine qua non a răspunderii civile delictuale.
În general, prejudiciul este definit ca fiind rezultatul sau consecința negativă suferită de o
anumită persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârșită de o altă persoană ori ca urmare a „faptei” unui
lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă.
Rezultă, așadar, că răspunderea civilă intervine doar în cazul în care există un prejudiciu care
trebuie să fie reparat.
Nu toate prejudiciile ce se pot cauza în societate la un moment dat dau însă dreptul la reparație.
Fapta ilicită și culpabilă a unei persoane este lipsită de orice importanță și efect în ceea ce
privește răspunderea civilă delictuală, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane.
Așadar, prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, fiind o
condiție necesară și esențială a acesteia.
Existența unui prejudiciu, condiție necesară, nu este și o condiție suficientă pentru angajarea
răspunderii civile delictuale.
Pentru aceasta persoana vătămată trebuie să facă dovada raportului de cauzalitate prin care se
ajunge la fapta ilicită dăunătoare și de la fapta ilicită la autorul ei. Prejudiciul dă dreptul victimei de a
cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă îndeplinește două condiții, cumulativ: este cert și
nu a fost reparat încă.
În practică, instanțele de judecată nu acordă însă despăgubiri decât dacă prejudiciul este și
urmarea directă a faptei ilicite 4.
Prejudiciul trebuie să fie cert
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât cu privire la existența sa, cât
și cu privire la posibilitatea de evaluare.
Dacă prejudiciul este cert, dreptul la reparare nu ridică probleme, victima fiind îndreptățită atât
la repararea pagubei suferite (damnum emergens), cât și beneficiului nerealizat (lucrum cessans).
Este necesar, însă, ca prejudiciul nerealizat să fie actual în momentul reparării pagubei.
Poate fi cert, deci, nu numai prejudiciul actual, ci și cel viitor, în măsura în care apare ca o
prelungire directă și necesară a unei fapte actuale și dacă există posibilitatea evaluării sale judiciare.
Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Scopul răspunderii civile delictuale este exclusiv reparator. De aceea, în cazul în care prejudiciul
cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă delictuală încetează.
Dacă s-ar admite contrariul, și victima ar obține o nouă reparație, acesteia i s-ar permite să se
îmbogățească fără justă cauză5.
În principiu, repararea prejudiciului se face de către autorul faptei ilicite. Dacă autorul acestei
fapte a reparat prejudiciul prin restituirea bunului sustras, înlocuirea sau repararea bunului avariat, ori
prin aceea că i-a pus victimei la dispoziție mijloacele bănești necesare pentru restabilirea situației
anterioare, răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi antrenată.
Prejudiciul să fie direct
Prejudiciul este direct atunci când apare ca o consecință nemijlocită a faptei ilicite de care se

4
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 2309/1981, Repertoriu IV, p. 143. Inculpatul care prin fapta sa a cauzat moartea
victimei este
obligat să despăgubească persoanele ce s-au aflat în întreţinerea ei, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să acopere sumele
cu care contribuia la întreţinerea lor. El nu poate fi însă obligat şi la plata unor despăgubiri ce ar reprezenta datorii ale
decedatului (în speţă o datorie la casa de ajutor reciproc), deoarece aceasta nu a fost consecinţa infracţiunii săvârşite, iar pe
de altă parte este vorba de o sumă care a intrat în patrimoniul decedatului, neexistând deci un prejudiciu pentru acesta sau
pentru cei ce erau în întreţinerea sa, ci doar o obligaţie de restituire.
5
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 653/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 74.
10
leagă printr-un raport de cauzalitate.
Dacă prejudiciul este indirect, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită și,
drept urmare, acesta iese din sfera răspunderii civile delictuale.

Repararea prejudiciului
De principiu, nimic nu împiedică victima și autorul prejudiciului să convină, prin bună învoială,
asupra întinderii despăgubirii și modalităților de reparare a prejudiciului.
Când s-a ajuns la această înțelegere instanța de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că
despăgubirea primită nu ar reprezenta o acoperire integrală a prejudiciului6. Acest lucru nu este posibil
decât pentru prejudiciile imprevizibile, necunoscute la data încheierii convenției dintre părți și care sunt
urmarea directă a faptei ilicite.
De asemenea, instanța de judecată poate să stabilească cuantumul și modalitatea de reparare a
pagubei, trecând peste învoiala părților, dacă aceasta este potrivnică legilor, interesului terților, urmărește
un scop imoral ori ilicit sau este rezultatul unui viciu de consimțământ7.

Repararea în echivalent a prejudiciului

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară și compensatorie, devenind aplicabilă ori
de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.
Referitor la acest aspect, jurisprudența a statuat că instanța nu se poate limita la a dispune
repararea în natură a pagubei, ci trebuie să prevadă și obligația alternativă de reparare, prin echivalent,
pentru cazul în care repararea în natură a pagubei nu ar fi posibilă8.
Repararea prin echivalent bănesc se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin obligarea
autorului prejudiciului la efectuarea unor prestații periodice succesive, cu caracter temporar sau, dacă
este cazul, viager.
Cuantumul reparației prin echivalent bănesc se stabilește în funcție de valoarea pagubei la data
pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai astfel poate fi realizat principiul reparării integrale a
prejudiciului, asigurându-se victimei posibilitatea de a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe
care o avea înainte de a fi păgubită 9.

2. Fapta ilicită
Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind orice faptă (acțiune
sau inacțiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau
interesele legitime) ale altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
Din definiție rezultă următoarele idei:
a) spre deosebire de alte materii (de exemplu, dreptul penal), unde pentru a fi ilicită o faptă este
suficient să se abată de la normele legale (în speță legislația penală), în materia răspunderii civile
delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât
și la prejudicierea titularului unui drept subiectiv (sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii;
b) de asemenea, în doctrină10 s-a arătat că fapta este ilicită și în cazul încălcării normelor de
conviețuire socială, dacă acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși
conținutul și limitele de exercitare a drepturilor subiective;

6
Trib. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 118/A/1993, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, p. 30-31.
7
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1107/1962, C.D. 1962, p. 152.
8
T.M.B., secţia I penală, decizia nr. 130/1994, Practică Judiciară Penală 1992, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1992,
Bucureşti, p. 18; C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2171/1992, Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie 1990-
1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 409.
9
C.S.J., secţia I penală, decizia nr. 1556/1991, Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie 1990-1992, p. 421-
422; T.M.B., secţia I penală, decizia nr. 380/1991, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură şi
Presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, p. 80-81; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 148; T.R. Pope scu , P. An ca , op. cit,
1968, p. 476; L. Pop, op. cit., 1994, p. 318.
10
M. E li escu , op. cit., 1972, p. 147.
11
 c) inexistența unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite, duce la lipsa a două condiții generale
ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul și fapta ilicită.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Caracterul ilicit al unei fapte, în materia răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea
a două condiții (consecințe ale faptei): una privind încălcarea legii și alta privind producerea unui
prejudiciu.
Această dublă condiționare a caracterului ilicit al faptei face ca lipsa uneia din condiții să ducă
la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.
În lipsa prejudiciului, ca una dintre condițiile esențiale ale răspunderii civile delictuale, fapta
săvârșită, chiar dacă ilicită pentru alte materii ale dreptului (de exemplu, dreptul penal), nu are acest
caracter și în materia răspunderii civile delictuale, și, ca atare, nu poate duce la angajarea răspunderii.
Nu numai lipsa prejudiciului înlătură caracterul ilicit al faptei; există situații în care ilicitatea
faptei, specifică răspunderii civile delictuale, este înlăturată, deși prin fapta respectivă au fost cauzate
prejudicii altei persoane.
Aceste situații sunt caracterizate, de existența anumitor împrejurări sau cauze care, datorită
specificității lor și în virtutea legii, permițând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând
un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte condiții a ilicității faptei și anume, încălcarea legii.
Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, sunt:
a) forța majoră și cazul fortuit;
b) fapta victimei sau a terțului;
c) exercitarea unui drept subiectiv;
d) alte cauze de exonerare (de ex., victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de o
persoană care l-a ajutat în mod dezinteresat).

3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

Prejudiciul (efectul) poate fi produsul unei singure cauze sau al unei pluralități de cauze
interdependente, care acționează concomitent sau succesiv.
În prima situație, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilit cu
ușurință. Astfel, de exemplu, nu este greu de stabilit legătura de cauzalitate între fapta unei persoane care
a furat un bun și prejudiciul pe care posesorul acelui bun l-a suferit.
În cea de-a doua ipoteză, însă, complexitatea unor evenimente sau fenomene succesive sau
concomitente, care se află în interacțiune și concură la producerea unui prejudiciu, poate genera în
practică dificultăți în stabilirea raportului de cauzalitate.

4. Vinovăția (vina) celui care a cauzat un prejudiciu

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este o faptă a omului, un act de conduită
exterioară a acestuia, având o existență materială obiectivă.
Dar acțiunea umană, ca manifestare exteriorizată a unei persoane, constituie o acțiune unitară
de ordin psiho-fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă, ci deopotrivă și o atitudine de
conștiință, afectivitate și voință a persoanei față de fapta sa și de urmările acesteia.
Așadar, „fapta ilicită este rezultatul îmbinării a două laturi: obiectivă (fizică) și subiectivă
(psihică), prima fiind concretizarea celei de-a doua, iar acesta din urmă concretizând, la rândul său,
vinovăția celui ce a săvârșit fapta”.
Din cele arătate rezultă că vinovăția (latura subiectivă) ca element al răspunderii civile
reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de această faptă și urmărirea ei, atitudine
existentă la momentul săvârșirii faptei (sau la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia).
Angajarea răspunderii este condiționată, așadar, de săvârșirea faptei cu vinovăție. Lipsa laturii
subiective (vinovăția) înlătură răspunderea, chiar dacă fapta, obiectiv, există și ea a cauzat un prejudiciu.

12