AFECTIVITATEA

Conceptul de afectivitate, în psihologia generală, a fost multă vreme greu de

definit. I.M. Testus (1736–1865) acum două secole preciza că psihicul uman se
compune din intelect, voinţă şi sentimente, fenomenele afective au continuat să fie
identificate, când cu procesele senzoriale, când cu instinctele individului cu trebuinţele
sau cu reflexul unor modificări vegetative-organice în sfera trăirilor psihice conştiente.

Datorită cercetărilor psihologice contemporane, afectivitatea a dobândit statut de

aspectfundamental al personalităţii de componenţă bazală, infrastructurală a psihicului,
dar şi de notalui

definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază de roboţi şi calculatoare, de

inteligenţă artificială, fiind rezonanţa subiectivă generală a individului, intim şi
relaţional trăită la schimbările de tot felul din mediul său intern sau extern.

Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele,

evenimentele, care acţionează asupra lui, au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa,
trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu
necesităţile, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc
confruntări şi ciocniri, ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce
aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm,
bucurie, contrazicere sau nesatisfacerea lor conduce la neplăcere, nemulţumire,
indignare, tristeţe etc. În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul,
cât valoarea şi semnificaţia, pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este
important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul
capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Aceasta ne
ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor
persoane diferite.

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic

uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă,
motivaţională, volitivă etc. În această calitate, ea trebuie să posede atributele generale
ale psihicului – de a fi o modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu,
de a avea o valoare informaţional-reflectorie, respectiv, de a semnaliza şi semnifica
ceva, de a îndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puţin evident.

De aici se poate desprinde următoarea definiţie generală a afectivităţii:

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei
trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată,
raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de
necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

Chiar dacă viaţa afectivă a fost studiată clinic, psihologia ştiinţifică a respins
majoritatea acestor studii, considerându-le lipsite de bază ştiinţifică, atât timp cât nu
se fundamentează pe ,,exactitatea matematică’’. Descifrarea aşa numitei ,,arhitecturi
emoţionale’’ a creierului, ,,alcătuirea unor hărţi ale sufletului’’, au adus explicaţii
despre modul în care centrii de emoţie ai creierului duc la plăcere, la mânie sau la
lacrimi şi, pe de altă parte, felul în care alţi centrii ai creierului îndeamnă la ură sau la
iubire, la colaborare sau la război.

Datorită noilor tehnici şi tehnologii de investigare a creierului, s-a clarificat

într-un mod acceptat şi de psihologia ştiinţifică, felul în care apar şi funcţionează
emoţiile şi, mai ales, importanţa existenţei acestora şi faptul că ,,inteligenţa
emoţională’’ (EQ), stă la baza tonusului, a energiei psihice, a voinţei şi caracterului.

Rolul neuropsihologiei experimentale a emoţiei constă în descoperirea

structurilor şi funcţiilor neuropsihologice şi comportamentale care traduc organizarea
proceselor emoţiei umane între elementele sale expresive, motorii, neurovegetative şi
elementele sale de recepţie senzorială, asociativă şi cognitivă.

Trebuie avut în vedere că, totuşi, comportamente specific emoţionale nu există

decât într-un tot comportamental mai larg, care trebuie să ţină seama de personalitate.
Mai mulţi factori ai personalităţii determină şi deformează expresia emoţiilor.Factorii
cei mai evidenţi sunt mecanismele de control voluntar, în opoziţie cu condiţionările şi
automatismele.

Comportamentele specific emoţionale au fost încadrate de unii psihologi , ca

făcând parte din sfera ,,inteligenţei emoţionale’’.

,,Inteligenţa emoţională’’ are funcţia de a echilibra existenţa individului în

lume, de a-i acorda o şansă de realizare socială independent de potenţialul său
intelectual, determinat genetic, putând să constituie cheia reuşitei în viaţă.
Deficienţele din acest domeniu se constituie ca un factor major de risc,
necompensarea lor la timp ducând la manifestări de violenţă, depresie, toxicomanie
etc.

PROPRIETĂŢILE PROCESELOR ŞI STĂRILOR

AFECTIVE
 Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita, fie în jurul
poluluipozitiv,fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau
nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor (totale sau parţiale, de lungă sau de
scurtă durată). De obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi, cu
elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatieantipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ură
etc.

Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau
astenic al acestora (unele mobilizând spre activitate, altele, dimpotrivă, demobilizând,
întârziind sau inhibând activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele
fiind tensionale, altele relaxante).

În mod curent se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe

când cele neplăcute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectivă
plăcută poate fi stenică pentru unii oameni, „împingându-i” spre activitate, dar astenică
pentru alţii, făcându-i să se mulţumească cu ceea ce au obţinut. La fel de eronată este şi
opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolute polare.

Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea, de care dispune la

unmoment dattrăirea afectivă. Din această perspectivă vom întâlni unele stări afective
intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de
valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât
şi de capacitatea afectivă a subiectului.

Durata proceselor afective constă în menţinerea, persistenţa în timp a

acestora,indifferentdacăpersoana sau obiectul, care le-a provocat, sunt sau nu prezente.
Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate câteva ore sau câteva
clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi după ce pericolul a trecut; dragostea
se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este. Această proprietate are o foarte mare
importanţă, deoarece, alimentând permanent semnificaţia afectogenă a unui stimul
(obiect sau persoană), putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.

Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi

trăiri emoţionalede la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Din acest
considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o
trecere de la o stare la alta, însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare
obiectivă sau de vreo necessitate subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu
al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.

Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza,

de aputea fi„văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea, manifestarea în afară se
realizează prin intermediul unor semne exterioare, care poartă denumirea de expresii
emoţionale.
 Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:

Mimica – ansamblul modificărilor expresive, la care participă elementele mobile ale

feţei;
Pantomimica – ansamblul reacţiilor, la care participă tot corpul: ţinuta, mersul,
gesturile;
Modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului
respiraţiei,vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului,
hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau
hormonilor etc., soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în
stomac;
Schimbarea vocii – a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, tembrului vocii etc.;
dupăintonaţie; un „da” poate semnifica mai mult decât un „nu”.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate de latele, ci se corelează şi se subordonează
stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De
exemplu, conduita expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor
şi colţul buzelor lăsate în jos, mişcări fără vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se
deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei (ţinuta dreaptă, ochii deschişi, strălucitori,
mobilitatea braţelor în genere, a muşchilor etc.).

De menţionat că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul

vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efort voluntar. Că aşa stau lucrurile o demonstrează
faptul că la orbii din naştere, expresivitatea emoţională este foarte sărăcăcioasă, faţa este
crispată, puţin expresivă, dacă şi lor li se aplică însă o serie de procedee speciale, li se
vor putea forma unele conduit expresiv-emoţionale.

Pe lângă capacitatea de învăţare a expresiilor emoţionale, omul o are şi pe aceea de a

le provoca şidirija voluntar, conştient, de a le stimula şi folosi convenţional pentru a
transmite oanumită stareafectivă, chiar dacă aceasta nu există. De aici, sunt posibile
discrepanţe între trăirile afective şi expresiile emoţionale.

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului,

dintre care mai semnificative sunt:

rolul de comunicare;
rolul de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte;
rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile, cu care ne
confruntăm;
 rolul de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi alte persoane, de
a danaştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forţa
de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
rolul de accentuare sau de diminuare a stării afective (plângând ne putem
„descărca”,eliberasau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

CLASIFICAREA PROCESELOR ŞI STĂRILOR AFECTIVE

Complexitatea şi diversitatea formelor, în care se manifestă şi se structurează în plan

intern sfera vieţii afective a omului, fac necesară o operaţie de evaluare şi clasificare.

Stările afective se pot diviza în două mari grupe:

A. Stările afective statice,exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slabeffect

dinamogen, nu suntmotive de activitate îndelungată, deşi pot provoca puternice reacţii
momentane.

Ele se divid în:

stări afective elementare, care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi
agreabilul şi dezagreabilul;
dispoziţiile;
emoţiile.
B. Stările afective dinamice,constituind cele mai puternice şi durabile motive
alecomportamentuluiuman. E vorba de sentimente şi pasiuni.

1. Stările afective elementare:

Durerea senzorială este un fenomen uşor de înţeles: în majoritatea cazurilor e

vorbadeexcitarea intensă a unor terminaţii nervoase. Von Frey a identificat (încă din a.
1894) puncte specifice de durere, declanşată de excitaţii mecanice sau termice ale pielii,
în care s-au identificat numeroase terminaţii nervoase. Specificul acestora rezultă din
faptul că substanţele anestezice pot suprima durerea, rămânând senzaţiile de contact.În
ambele boli pot dispărea senzaţiile dureroase, rămânând cele de contact sau invers.Nu se
cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în funcţie de excitaţia terminaţiilor
nervoase existente pretutindeni în organism.Excitanţii, care provoacă durerea, sunt de
natură diferită, fizică sau chimică, în relaţie cu unele tulburări circulatorii, inflamatorii
ş.a.
 Plăcerea senzorială.Plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul
sexual.

Agreabilul şi dezagreabilul sunt reacţii afective globale de slabă intensitate,

impresiiproduse deorice percepţie.

Vorbim de plăcut sau dezagreabil numai în cazurile, în care trăirea este de slabă
intensitate. Când se produc stări mai complexe şi mai intense, atunci le denumim emoţii.
Agreabilul atrage după

sine mişcări de apropiere, o creştere a energiei, a activităţii mintale, pe când

dezagreabilul e însoţit de tendinţa îndepărtării de sursă şi diminuare a energiei, a
activităţii.

Stările afective elementare au şi un important determinant de ordin calitativ.Sunt

mirosuri dezagreabile (cum e cel de putrefacţie), oricât de vagi ar fi.Şi invers, chiar de
intrăm într-un depozit de portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senzaţia rămâne
plăcută.

Preferinţele umane, ce îi place şi ce-i displace omului depind, în mare măsură, de

experienţa socială. Fumatul ajunge să fie o plăcere deosebită pentru fumătorii pasionaţi,
deşi el este dăunător sănătăţii. Viaţa socială imprimă individului trebuinţe şi tendinţe
variate, chiar în ce priveşte funcţiile fundamentale, cum este alimentaţia. Alimente
agreate de europeni sunt considerate necomestibile de către unele popoare din Asia şi
invers. Agreabilul e legat de concordanţe cu cerinţele persoanei, iar neplăcutul de
contradicţia cu aceasta.

Dispoziţiile.Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt

trăiriafective deslabă intensitate şi scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale, care se
poate prelungi multă vreme, dar atunci se transformă în emoţie).
Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate
chiar şi săptămâni, influenţându-ne trăirile afective, care apar în acest răstimp: când
cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii
negative, n-are chef de lucru. Invers, buna dispoziţie ne face să vedem totul în culori
luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor. Aceste stări de spirit, pe care
le-am numit dispoziţii, au o dublă condiţionare.Cauzele de ordin intern sunt: oboseala,
proasta funcţionare a unor organe interne, o boală incipientă ori, dimpotrivă, o sănătate
înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de
existenţa unor conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare, apariţia unor
pericole. Ele pot favoriza şi buna dispoziţie: aprecierile pozitive ale unor personae
importante pentru noi, perspective atrăgătoare etc.
 Dispoziţiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există şi stări
îndelungate denelinişte, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne
enervează.

Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor
noastre cuun obiectori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de
o împrejurare reală sau imaginară (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie
tâlharul, care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi
vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În acest caz, vorbim de
emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect).
Există patru emoţii-şoc, tipice: frica (frustrarea), furia, tristeţea în forma sa
acută(disperarea)

şi bucuria explosivă. Dar acestea potapărea, în condiţii obişnuite, cu o

intensitatemijlocie: cineva se teme să intre la dentist; altcineva se enervează că prietenul
său întârzie la întâlnire; un tânăr se întristează, fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de
gripă etc. Dar indignarea,simpatia, speranţa, antipatia,mila, satisfacţia, nehotărârea,
sfidarea etc. Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa,
certitudinea, îndoiala, ...etc.

Emoţiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi dragostea şi ura (dar

sunt multe tipuri de dragoste: de tată, soţie, prieten, dragoste de muncă, de patrie etc.:
după cum există şi variate obiecte ale urii: faţă de un rival, duşman, hoţ, de o sectă, o
ideologie ş.a.). Într-adevăr, întorcându-ne la marii filosofi, care au analizat afectivitatea,
constatăm o asemenea lipsă de diferenţiere. Astfel, Rene Descartes în lucrarea sa „Les
passions de l`âme” (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre care figurează,
pe lângă emoţii, sentimente, dorinţe şi chiar trăsături de caracter. Dar marele filosof
francez consideră că
toate îşi au originea în numai şase pasiuniprimitive: mirarea, iubirea, ura, dorinţa,
bucuria şi tristeţea. Toate celelalte n-ar fi decât varietăţi ale acestora sau rezultatul unor
combinări ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emoţii, două –
sentimente, iar una, dorinţa, constituie o denumire generică, în care pot figura
nenumărate aspiraţii.

Dorinţa este o stare afectivă elementară, o trebuinţă conştientă de obiectul ei, care
poate fi descurtă durată. Dar ea e folosită adesea în locul termenului de aspiraţie, dorinţa
durabilă de a realiza un

anume progres, ceea ce presupune existenţa unui sentiment, acesta fiind o structură bine
cristalizată, tainică.
 Nu au fost deosebite net (şi nici azi nu sunt) pentru motivul că ele – dorinţa,
aspiraţia, emoţia, sentimentul – toate sunt trăiri afective foarte strâns legate,
interdependente şi pot avea acelaşi obiect, pot exprima calitatea aceleeaşi relaţii dintre
obiect şi subiect.

Sentimentele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea, prin

existenţalor.
Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului
principal.

Emoţiile-şoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită intensităţii lor

deosebite şi aexteriorizării lor puternice prin diferite expresii emoţionale, modificări
fiziologice şi reacţii slab controlate.

Furia este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor, de multă vreme,
ori ne-a cauzatun rău notabil şi apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin”.
Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se îngroaşă, ochii
ies din orbite şi se injectează, pulsul se accelerează, persoana gâfîie, începe să urle, se
agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din cale. Cazurile de „mânie palidă” se
manifestă oarecum opus.

Frica, teroarea sunt provocate de apariţia bruscă a unui mare pericol, cum ar fi
uncutremur,când totul se clatină, se prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure.
Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii larg
deschişi cu pupilele lărgite, fixând dezastrul sau pericolul iminent, părul se face
măciucă, pe faţă apar broboane de transpiraţie, se declanşează un tremur, muşchii devin
rigizi ori se contract convulsiv, se fac gesturi de îndepărtare, izbucneşte un strigăt ascuţit
de teroare. Persoana fie înlemneşte, fie porneşte într-o fugă disperată. Sunt cazuri când
frica provoacă un stop cardiac fatal.

Disperarea poate fi cauzată de moartea neaşteptată a unei persoane dragi sau

incendierealocuinţei. Şi aici intervine paloarea feţei: sprâncenele devin oblice, faţa se
alungeşte, colţurile gurii se lasă în jos, apar cute pe frunte, privirea devine ştearsă,
inexpresivă, inima şi respiraţia îşi încetinesc ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu
hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremurături şi senzaţia de frig.

Bucuria explosivă survine când aflăm, pe neaşteptate, despre un eveniment fericit,

multdorit:candidatul, care se crede respins la un examen foarte important, află că totuşi a
reuşit. Bucuria implică manifestări dinamice: unii sar în sus, dansează, bat din palme,
râd din toată inima, bătăile inimii se accelerează, statura se îndreaptă, faţa se
îmbujorează, ochii sticlesc, trăsăturile feţei capătă o alură ascendentă.
 Există situaţii, când persoana reacţionează invers, paradoxal. Datorită epuizării,
cineva, aflând o veste minunată, începe să plângă. Deşi, fiecare dintre emoţiile-şoc
prezintă un tablou destul de specific, există şi excepţii: se poate păli şi de frică, şi de
mânie, se plânge la tristeţe, dar şi la bucurie, se tremură de frică, dar şi într-un acces de
disperare. În toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de puternice modificări fiziologice
şi expresive.

Acum ne vom referi mai detaliat la stările afective dinamice, cum sunt
sentimentele şi pasiunile.

Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care

orientează,organizează, declanşează şi reglează conduita. Laom sentimentele au acelaşi
rol cucel al instinctelorla animale. Acestea cu cât sunt mai primitive, cu atât sunt dirijate
mai exact de către instinct.

Comportamentul uman este subordonat, în mare măsură, reglementărilor sociale,

totuşi, cel puţin în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor, ce corespund
orientării sentimentelor sale. În limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat
frecvent: se aminteşte de „interese”, „aspiraţii” sau „pasiuni” (pasiunile sunt într-adevăr
nişte sentimente foarte intense, dar termenul e folosit şi atunci când e vorba doar de
interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbeşte de sentimentul dragostei pentru ştiinţă,
ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare.Interesele, aspiraţiile, ca şi emoţiile
izvorăsc la adult din orientările sentimentelor cristalizate. Apariţia sentimentelor e
precedată
de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii. Odată constituite, ele devin permanente
virtualităţi, posibilităţi de aspiraţii, atitudini şi emoţii.

Sintetizând numeroase structuri de tendinţe, sentimentele devin puternice

forţedinamizatoare,puternice motive de activitate. Sentimentele sunt transsituaţionale,
vizând şiviitorul.

Termenul de sentiment este frecvent alăturat celui de atitudine afectivă. Între

aceste fenomene există strânse relaţii. Dar, în unele cazuri, se merge până la a subordona
sentimental atitudinii, afirmându-se: „Atitudinea afectivă, odată formată, asigură
constanţa sentimentului”. Totul e în funcţie de cum sunt definite noţiunile. Unii
cercetători caracterizează atitudinea afectivă ca fiind „o predispoziţie subiectivă de a
aprecia pozitiv sau negativ o situaţie, persoană ori simplă afirmaţie”.

Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca şi ale multor emoţii.Numai aşa putem
înţelege stările de spirit, atitudini, aparent contradictorii.

Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate. Doi tineri pot

simţi unul pentru altul o atracţie puternică, dar care să fie pur senzuală. Cunoscîndu-se
mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiraţii asemănătoare, devenind un profund
sentiment de iubire, foarte durabil, dirijând existenţa lor de-a lungul unei vieţi.

Există o strânsă legătură între sentiment şi procesele cognitive.Ele sunt mult

influenţate şi,totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt prezente şi în memorie,
percepţie, gândire.Se poate găsi o asemănare între sentimente şi noţiuni.Ambele sunt
virtualităţi. Noţiunea constituie o posibilitate de judecăţi, de acţiuni pe plan verbal, iar
un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni afective, în planul obiectiv.

Oricare proces cognitiv poate deveni, în unele circumstanţe, sursa unei emoţii şi
chiar a unui sentiment. De exemplu, descoperirea unei disonanţe cognitive neaşteptate
ne poate trezi o emoţie de surpriză, şi, în acelaşi timp, un asemenea fenomen poate fi
izvorul unei probleme, menită să canalizeze efortul unui savant ani de zile. Aceasta nu
înseamnă să amestecăm terminologia, confundând fenomene mult diferite.

Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza când scria:
„Sunt atâteafeluri de afecte, de câte feluri sunt obiectele, de care suntem afectaţi”.
Sentimentele sunt structuri complexe de tendinţe.Tendinţele sunt începuturi de mişcări
în raport cu acţiunile dorite, care şi ele depind de obiecte, persoane, situaţii şi de relaţiile
existente între ele şi noi.
 De aceea, clasificarea sentimentelor e foarte dificilă. Se pot face câteva mari
diviziuni. Se pot distinge sentimentele inferioare de cele superioare; împărţirea nu se
referă la vre-un criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate.

Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin

biologicsaustrict personal.

Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii

colective,benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe:
morale, estetice şi intelectuale.

Sentimentele morale sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii,

dragostea deom, dragostea de muncă, patriotismul etc.

Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţie
artistică.Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. În cadrul lor
s-ar putea distinge

două categorii – aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii
(caracteristică „eruditului”) şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi
ceva nou (caracterizând pe cercetător).

Sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele

dinamizează indivizii,favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează
energia necesară creatorului, atât în ştiinţă, cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru
fericirea personală, pentru menţinerea echilibrului psihic.Sentimentele inferioare n-au
stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar sau

erotic sunt de scurtă durată şi se transformă uşor în contrariul lor. Cu confortul omul se
obişnuieşte repede.Ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate, deoarece nu putem toţi fi
milionari.

Pasiunile.Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente. E o chestiune

maimult deintensitate, pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordonându-se toate
preocupările, dominând puternic întreaga viaţă afectivă.Există iubirea-pasiune, avariţia,
pasiunea social-politică, pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă etc. Trebuie însă să facem
o delimitare între pasiunile pozitive şi cele negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică
cel puţin dintr-un domeniu şi permit realizări importante, mai ales când se îmbină
armonios şi cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte cele menţionate, cu excepţia
zgârceniei, care este una negativă.
 Şi mai dăunătoare sunt aşa-numitele „patimi”: beţia, goana continuă după alcool,
cu obsesia aerului de cârciumă; apoi dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de
noroc, toate au distrus vieţi, familii. Pasiunile negative conduc la o sărăcie accentuată a
vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică.Deşi similară sentimentelor, în pasiune
apare o evidenţă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţă, dacă e pasionat, îşi neglijează
viaţa de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferinţele altora, fiind
receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu problemele disciplinei sale. Se
instaurează o dominantă afectivă, care poate deforma totul prin prisma ei.

În orice sentiment intervine subiectivitatea, dar nu ajunge la cote mari de

denaturare. Unilateralitatea pasiunii favorizează în unele cazuri obţinerea de importante
realizări, mai ales dacă ea se sprijină pe un real talent, deşi ea nu e o condiţie
indispensabilă. Cercetarea ştiinţifică solicită o deplină obiectivitate, greu compatibilă cu
o abordarepasională.

DIMENSIUNEA RELAŢIONALĂ A AFECTIVITĂŢII

Ca formă particulară a vieţii psihice, afectivitatea joacă un rol esenţial în

relaţionarea omului cu lumea, cu ceilalţi semeni. Ea este profund implicată în
structurarea relaţiilor interpersonale – simpatie-antipatie, atracţie-respingere,
agresivitate-toleranţă, prietenie-ură, altruism-egoism, coparticipaţie-invidie – şi în
determinarea climatului psihosocial în grupuri şi comunităţi – încredere-suspiciune,
coeziune-tensiune, armonie-conflict.

Nu există situaţie socială sau influenţă comunicaţională care să nu fie filtrată şi

evaluată afectiv şi care să nu genereze răspunsuri şi stări afective. Astfel că, în funcţie
de natura, semnul şi intensitatea trăirilor şi stărilor emoţional-afective, individul îşi
determină poziţia sa în situaţia dată sau în lume în general, el simţindu-se (şi
considerându-se) agreat, apreciat, integrat sau respins, persecutat, izolat, privit cu
prietenie sau cu ură.

Relaţionarea afectivă iese permanent în evidenţă şi îşi pune amprenta pe

relaţionarea la celelalte niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional. În virtutea prevalenţei
legii autoconservării şi a celei a adaptării, printr-un mecanism de reglaj voluntar,
autoimpus, în procesul relaţionării affective devine posibilă şi simularea: afişarea în
comportament (motor sau verbal) a unor stări afective opuse celor interne reale:fac
gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei persoane pe care, în realitate, o
antipatizez. Pe coordonata inversă – afişarea unor stări negative care să mascheze stările
reale pozitive – simularea se manifestă mult mai rar.

În dinamica relaţionării şi autorelaţionării afective, se delimitează o serie de

secvenţe, legate pe baza legii efectului final (echifinalităţii):
 subiectul este locat interactiv în lume cu alţii, angajat într-o practică
interpretativă mondenă sau problematică;
se produce o interacţiune între el şi obiectul social (incluzând o altă persoană);
o dată ce obiectul intră în câmpul fenomenologic al subiectului, el este definit (tratat)
în termeni de trăire (autotrăire), ca: supărare, frică sau anticipaţie;
aceste trăiri anticipatorii sunt ratificate prin trăiri „fizice” şi senzaţii la nivelul
organismului ca entitate vie, care se condensează în ceea ce numim tensiune şi anxietate;

subiectul îşi imaginează aparenţa sa şi acţiunile sale în ochii partenerului său real
sau
imaginar;

interpretează judecăţi ale altor parteneri şi genul de trăire (autotrăire) care

acompaniază aceste judecăţi;
generează trăiri asociate la trăirile celuilalt faţă de subiectul dat;
această trăire este încorporată în interiorul trăirilor pe care subiectul le simte faţă de
sine;
subiectul încearcă o trăire a autopercepţiei morale a Eu-lui şi a percepţiei de către el a
celorlalţi (partenerul de relaţie);
realizarea unei autodefiniri sumare, incluzând o definiţie emoţională a Eului altora şi
obiectul în jurul căruia a fost structurată acţiunea.
Potenţialul pentru emoţionalitate este întotdeauna prezent în Eu şi în situaţia
existenţială a persoanei.

În concepţia fenomenologiei, emoţionalitatea ca stare manifestă este pregătită prin

preemoţionalitate existentă ca dispoziţie latentă în persoană. După Heidegger (1927), de
pildă, este imposibil să abordezi o situaţie independent de un fond aperceptiv, de pre-
interpretări, de ante-înţelegere şi ante-conceptualizare. Emoţionalitatea izvorăşte din
situaţia hermeneutică a pre-înţelegerilor interpretate pre-emoţional şi a dispoziţiilor pre-
emoţionale de a acţiona emoţional.

Emoţionalitatea este o formă a acţiunii, a autoconservării şi ainteracţiuniicare

decurge dininterjocul cogniţiilor şi „ideilor emoţionale” în câmpul de experienţă al
persoanelor. Ea este un dialog cu lumea, desfăşurat pe şi prin „idei emoţionale”, acţiuni,
cuvinte, gesturi şi semnificaţii. Asemenea oricărui dialog, ea se răsfrânge asupra Eului
însuşi, re-defineşte Eul, re-exprimă Eul şi îi conferă noi sensuri şi dimensiuni în
mişcarea şi evoluţia lui. Pe scurt, emoţionalitatea este un proces circular care începe şi
se termină cu tranzacţii şi acţiuni ale Eului în situaţia socială, interacţionând cu Eul
altora. Orice influenţă socială, pentru a se transforma într-un conţinut intern sau într-o
trăsătură stabilă a personalităţii, trebuie să fie percepută şi integrată afectiv.

INTELIGENTA EMOTIONALA (I E)

Cercetatorii au investigat dimensiunile inteligentei emotionale folosindu-se de

concepte adiacente cum ar fi aptituidinile sociale, competenta interpersonala,
maturitatea psihologica si constienta emotionala. S-au cercetat concepte precum
“dezvoltare sociala”, “invatare sociala si emotionala” si “inteligenta personala”, toate
avand ca scop “cresterea nivelului competentei sociale si emotionale”. S-au dezvaluit
astfel stranse legaturi intre inteligenta emotionala si celelalte fenomene - conducere,
performanta de grup, performanta individuala, schimbari sociale interpersonale,
adaptare la schimbari.

Inteligenta emotionala ne armonizeaza cu mediul si cu noi insine.

Definirea conceptului de inteligenta emotionala (I E)

Psihologul W. Mischel de la universitatea Stanford a aplicat unor copii in varsta

de 4 ani un test cu ”acadele” care poate preconiza cat de bine se vor adapta acestia ca
liceeni. Testul consta in a le oferi copiilor o singura acadea chiar in acel moment sau
doua acadele peste o anumita perioada de timp cand se va intoarce supraveghetorul. Este
un test de inteligenta emotionala. Copii care-si pot controla sentimentele, emotiile si au
suficienta rabdare pentru a primi doua acadele, se dovedesc a nu fi doar mai capabili din
punct de vedere emotional, ci si mai competenti la scoala si-n viata de toate zilele.

Daniel Goleman a surprins toate aceste descoperiri precum si multe alte indicii
privind sentimentele fiintei umane si consecintele acestora in cartea intitulata Inteligenta
emotionala. Cartea subsumeaza rezultatele unor cercetari care arata ca dezvoltarea
emotionala a elevilor este decisiva pentru succesul lor in viata si nu doar pentru
rezultatele scolare. De exemplu, cercetatorii au demonstrat ca elevii care au un sistem
emotional stabil la 4 ani au rezultate mult mai bune la diversele examinari de admitere la
facultate. Capacitatea de a recunoaste si de a face fata emotiilor duce la performante mai
mari la scoala, in munca si in relatiile interumane. Plecandu-se de la rolul adaptativ
al afectivitatii s-a constatat ca persoanele care au un coeficient intelectual (QI -
indice al nivelului de dezvoltare a inteligentei, stabilit prin raportarea varstei
mentale la varsta cronologica) inalt sau o inteligenta academica foarte bine
dezvoltata se descurca mult mai putin in viata de zi cu zi, in timp ce alta categorie
de subiecti, desi au un QI mai redus in comparatie cu primii, au rezultate deosebite
in practica. Ca urmare, apare si intrebarea fireasca: “Cum reusesc acestia sa aiba
succese in situatii critice, sa faca fata oricand in imprejurari de viata?” In 1988
Sternberg a rugat oamenii de pe strada sa spuna ce inteleag ei printr-o persoana
inteligenta. Analizand raspunsurile la acest sondaj, cercetatorul a ajuns la concluzia
ca ei dispun de o alta abilitate decat inteligenta academica, datorita careia ei
reusesc sa depaseasca obstacolele vietii de zi cu zi. Aceasta abilitate a fost
raportata initial la inteligenta sociala care desmneaza capacitatea de a intelege si de
a stabili relatii cu oamenii.

Inteligenta sociala este definita de Thorndike ca fiind capacitatea de a

intelege si de a actiona inteligent in cadrul relatiilor iterumane. H. Gardner (1993)
in teoria sa privind inteligentele multiple, rezerva un loc important acelor forme de
inteligenta care permit omului o adaptare superioara la mediul social mai
indepartat sau mai apropiat lui. Astfel, el a introdus termenii de inteligenta
interpesonala si intrapersonala.

Inteligenta interpersonala se refera la abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de

a cunoaste ceea ce-i motiveaza pe oameni, cum muncesc ei, cum poti sa cooperezi
mai bine cu ei. Gardner apreciaza ca cei mai buni profesori, politicieni, lideri
spirituali dispun in cel mai inalt grad de aceasta forma a inteligentei.

Inteligenta intrapersonala consta in abilitatea de a se intoarce spre sine, in

interiorul propriei persoane; reprezinta abilitatea de a forma cu acuratete un model
vertical riguros al sinelui si de a folosi acest model pentru a actiona adecvat in
viata. Formarea inteligentei intrapersonale echivaleaza cu un ghid de comportare
bazat pe o aprofundata cunoastere personala.

Multi psihologi si-au dat seama ca aceasta abilitate care asigura succesul in
viata cotidiana este, pe de o parte, distincta de inteligenta academica (teoretica),
dar, pe de alta parte, constituie un fel de sensibilitate specifica fata de practica si
relatiile interumane. Conceptul de inteligenta emotionala a fost formulat pentru
prima data intr-o teza de doctorat, in S.U.A., in 1985 de catre Wayne Leon Payne
care considera ca inteligenta emotionala este o abilitate care implica o relationare
creativa cu starile de teama, durere si dorinta. De fapt, D. Wechsler, autorul setului
de teste standardizate pentru inteligenta (academica sau teoretica), a remarcat ca
adaptarea individului la mediul in care traieste se realizeaza atat prin elementele
cognitive, cat si prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligentei
include factori de ordin afectiv, personal si social, find esentiale pentru reusita in
viata a individului.

Studiile privind inteligenta emotionala sunt relativ recente si ele au debutatat

in jurul anilor ’90, conturandu-se trei mari directii reprezetate de John D. Mayer si
Peter Salovey; Reuven Bar-On; Daniel Goleman.

Mayer si Salovey (1990, 1993) considera ca inteligenta emotionala

implica:
abilitatea de a percepe cat mai corect emotiile si de a le exprima
abilitatea de accede sau genera sentimente atunci cand ele faciliteaza gandirea
abilitatea de a cunoaste si intelege emotiile si de a le regulariza pentru a
promova dezvoltarea emotionala si intelectuala. Oferind o astfel de definitie, cei
doi autori au vrut, de fapt, sa evidentieze interconditionarile pozitive intre emotie si
gandire.
Reuven-Bar-On a realizat studii ce s-au intins pe o perioada de 25 ani. In
1992, ca doctor laUniversitatea din Tel Aviv, a stabilit si el componentele
inteligentei emotionale pe care le grupeaza astfel:
Aspectul intrapersonal
constientizarea propriilor emotii - abilitatea de a recunoaste propriile
sentimente;
optimism (asertivitate) - abilitatea de a apara ceea ce este bine si
disponibilitatea de exprimare a gandurilor, credintelor si sentimentelor, dar nu intr-
o maniera distructiva;
respect - consideratie pentru propria persoana - abilitatea de a respecta si
accepta ce este la baza bun;
autorealizare - abilitatea de a realiza propriile capacitati potentiale, capacitatea
de a incepe sa te implici in cautarea unor scopuri, teluri care au o anumita
semnificatie si un anumit inteles pentru tine;
 independenta - abilitatea de a te directiona si controla singur in propriile
ganduri si actiuni, capacitatea de a fi liber de dependentele emotionale.

empatie - abilitatea de a fi constient, de a intelege si a aprecia sentimentele

celorlalti
relatii interpersonale - abiliatatea de a stabili si mentine relatii interpersonale
reciproc pozitive, acest lucru caracterizandu-se prin intimitate, oferire si primire de
afectiune
responsabilitate sociala - abilitatea de a-ti demonstra propria cooperativitate ca
membru contribuabil si constructiv in grupul social caruia ii apartii sau pe care l-ai
format.

Rezolvarea de probleme - abilitatea de a fi constient de probleme si de a defini

problemele pentru a genera si implementa potentialele solutii efective;
Testarea realitatii - abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondentele
intre ceea ce inseamna o experienta (traire) si care sunt obiectivele existente;
Flexibilitate - abilitatea de a-ti ajusta gandurile, emotiile si comportamentul
pentru a schimba situatia si conditiile.

toleranta la stres - abilitatea de a te impotrivi evenimentelor si situatiilor

stresante fara a te poticni si, de asemenea, abilitatea de a face fata acestora in mod
activ si pozitiv;
controlul impulsurilor - abilitatea de a rezista sau amana impulsivitatea si de a
goni tentatia care te determina sa actionezi in graba.

fericire - abilitatea de a te simti satisfacut de propria viata, de a te distra singur

si impreuna cu altii, de a te simti bine;
optimism - abilitatea de a vedea partea stralucitoare a vietii, de a mentine o
atitudine pozitiva chiar impotriva adversitatilor.
Acesti cinci factori ce intra in componenta inteligentei emotionale (I E) se
evalueaza prin teste specifice. Suma punctelor obtinute la aceste teste reprezinta
coeficientul de emotionalitate, Q. E. De obicei, tipul de persoana care cunoaste
succesul in viata are un QE ridicat, consideradu-se ca se poate prevedea succesul in
viata si prin stabilirea coeficientului de emotionalitate.
 In cadrul inteligentei emotionale sunt incluse urmatoarele capacitati grupate in
cinci domenii:

Constiinta de sine a propriilor emotii: introspectia, observarea si recunoasterea

unui sentiment in functie de modul in care ia nastere;
Stapanirea emotiilor: constientizarea emotiilor care stau in spatele
sentimentelor, aflarea unor metode de a face fata temerilor, anxietatii, maniei si
supararilor;
Motivarea interioara: canalizarea emotiilor si sentimentelor pentru atingerea
unui scop, insotita de controlul emotional, care presupune capacitatea de a reprima
impulsurile si de a amana obtinerea gratificatiilor, recompenselor;
Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate si grija fata de sentimentele
altora, persoana fiind in stare sa aprecieze diferentele dintre oameni;

Stabilirea si dirijarea relatiilor interumane: se refera la competenta si

aptitudinile sociale, persoana fiind in stare sa cunoasca, sa anlizeze si sa controleze
emotiile altora.
D. Goleman este reprezentantul celei de-a treia mare directie in abordarea
inteligenteiemotionale. El a urmat facultatea de psihologie la Harward fiind
preocupat de studiul creierului, creativitatii si comportamentului. A fost si ziarist la
New-York Times, ceea ce l-a condus spre o extindere a intelesului conceptului de
inteligenta si la popularizarea acestuia in reviste fara profil stiintific. In viziunea
lui, constructele care compun aceasta forma a inteligentei sunt:
 constiinta de sine - incredere in sine;

 auto-control - dorinta de adevar, constiinciozitatea,

adaptabilitatea, inovarea;  motivatia - dorinta de a cuceri,
daruirea, initiativa, optimismul;
 empatia - a-i intelege pe altii, diversitatea, capacitatea politica;

aptitudinile sociale - influenta, comunicarea, managementul conflictului,

conducerea, stabilirea de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de
lucru in echipa.
 In cartea sa din 1995, Daniel Goleman si-a formulat definitia inteligentei
emotionale pe baza lucrarii lui Myer si a lui Solovey din 1990. Totusi, Goleman a
adaugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca fiind inteligenta emotionala.
Evident, el a facut aceasta singur, fara sprijinul sau acordul comunitatii academice.
El a adaugat cateva variabile care ar putea fi mai bine numite “trasaturi de
personalitate sau de caracter decat componente ale inteligentei emotionale. A
inclus de asemenea una din temele sale favorite de cercetare, ceea ce el numeste
“curgere” (flow). Acesta este un subiect despre care scrisese pe cand studiase
meditatia, religiile orientale si starile modificate ale constiintei. Cartea lui Goleman
a reusit sa devina foarte populara si multi au fost aceia care au acceptat definitia
extinsa a inteligentei emotionale elaborata de autor.

S. Hein, ca majoritatea autorilor, a incercat sa adauge propria lui contributie

“confuziei”referitoare la inteligenta emotionala, asfel incat in 1996 a oferit cateva
definitii alternative. Dupa acest autor, inteligenta emotionala inseamna:

sa fi constient de ceea ce simti tu si de ceea ce simt altii si sa stii ce sa faci in

legatura cu aceasta;
sa stii sa deosebesti ce-ti face bine si ce-ti face rau si cum sa treci de la rau la
bine;
sa ai constiinta emotionala, sensibilitate si capacitate de conducere care sa te
ajute sa maximizezi pe termen lung fericirea si supravietuirea.
Hein a mai enumerat si o serie de componente specifice ale inteligentei
emotionale, care au fost preluate din lucrarile lui Mayer si ale lui Salovey:

Constiinta de sine - sa fii constient de propriile emotii atunci cand acestea te

cuprind
Sa fii cunoscator din punct de vedere emotional - sa fii capabil sa identifici si sa
etichetezi sentimente specifice in tine insuti si in altul; sa fii capabil sa discuti
despre emotii si sa le comunici in mod clar si direct
Capacitatea de a fi empatici in raport cu ceilalti, de a simti compasiune pentru
ei, de a-i confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i incuraja si de a-i consola;
Capacitatea de a lua decizii intelepte folosind un echilibru sanatos al emotiilor
si al ratiunii, de a nu fi nici prea rational, nici prea emotional;
 Capacitatea de a reusi sa-ti asumi responsabilitatea pentru propriile emotii, mai
ales resposabilitatea pentru propria motivare si propria fericire.
In prezent, exista un dezacord daca inteligenta emotionala e mai mult un
potential innascut ori daca ea reprezinta un set de abilitati, competente sau
indemanari invatate.

D. Goleman sustine ca ”spre deosebire de gradul de inteligenta, care ramane

acelasi de-a lungul vietii sau de personalitatea care nu se modifica, competentele
bazate pe inteligenta emotionala sunt abilitati invatate.”

S. Hein a analizat afirmatiile lui D. Goleman si a concluzionat ca acesta omite

in primul rand existenta unor diferente in potentialul genetic innascut pentru
inteligenta emotionala. Pe de alta parte, afirmatia facuta de Goleman cum ca
personalitatea nu se modifica de-a lungul vietii se afla in contradictie cu viziunea
acestuia legata de inteligentan emotionala, in structura careia inclusese
perseverenta si optimismul ca aspecte ale personalitatii. In opinia lui Goleman,
orice om isi poate ridica gradul de inteligenta emotionala prin exercitiu si educatie,
dar unele componente ale inteligentei sunt tratate ca insusiri de personalitate si prin
urmare nu s-ar putea modifica pe parcursul vietii individului.

Jean Segal a pus in evidenta patru componente ale inteligentei emotionale, si

anume:

Constiinta emotional
Acceptarea
Constiinta emotionala active
Empatia
Prima componenta vizeaza trairea in mod autentic a tuturor emotiilor care ne
incearca, lasand deoparte deprinderile intelectuale prin intermediul carora avem
tendinta sa gandim emotiile. Pentru a dezvolta autocontrolul emotiilor, autoarea
recomanda exercitii specifice de constientizare a senzatiilor corporale si a
emotiilor.

Cea de-a doua componenta presupune acceptarea emotiilor constientizate,

adica asumarea responsabilitatii propriilor trairi afective. Aceasta nu inseamna
resemnare si pasivitate fata de emotii, ci
deschidere atat fata de cele placute, cat si fata de cele neplacute. Constientizarea
emotionala activa inseamna sa traiesti experienta prezenta si nu ceea ce ai simtit in
trecut. Aceasta componenta inseamna constientizarea a tot ceea ce simti, a cauzelor
emotiei a realitatii si situatiei in care te afli, pentru a putea fi echilibrat, a gandi
limpede si a nu fi influentat de emotiile trecute.

Empatia se refera la abilitatea de a ne raporta la sentimentele si la nevoile

celorlalti, fara a renunta la propria experienta emotionala. Empatia presupune
intelegerea celuilalt, participarea la problemele sale emotionale, fara a te implica in
rezolvarea acestora.

Concluzie: Formarea inteligentei emotionale este intr-o mare masura

tributara unor obisnuinte /automatisme invatate, avand la baza modele emotionale
in familie sau in mediul scolar. Inteligenta academica - concept care se raporteaza
la modele ale cunoasterii stiintifice, este mai flexibila, mai independenta de
contextele concrete in care se construieste. Totusi, merita a fi remarcat ca atat
sensibilitatea naturala, inteligenta emotionala, cat si inteligenta generala sau
traditionala au un caracter adaptativ, asigurand supravietuirea persoanei. Putem
conchide, intr-adevar ca “lumea este aentuziastilor care nu se infierbanta”.