Autocunoaşterea

ce este şi cum se realizează?

Autocunoașterea este procesul prin care persoana își

răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea
conducând la formarea unei reprezentări mentale
despre propria persoană (imaginea de sine).
Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:
• imaginea de sine fizică
• imaginea de sine psihică
• imaginea de sine socială.
 Autocunoasterea

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece

persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă
înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini,
sentimente, valori etc.

Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă

transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu
cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani.

Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii

eului.
Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de
sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea
celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor,
prietenilor, cadrelor didactice.

Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele,

reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă
comportamentele noastre şi prin intermediul căreia
începem să ne construim propria imagine.
 Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există
trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre
autocunoaștere:

1. Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă

la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de
autorespect prin intermediul autocunoașterii.

2. Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor

să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv
sau negativ.

3. Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei

înșiși să nu contravină major imaginii de sine
 Există mai multe modalități prin care se realizează
autocunoașterea:

1. comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și

forma o imagine de sine;
2. introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul
sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
3. autoobservația (autopercepția): constă în observarea și
interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de
introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-
un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
4. atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care
oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza
propriului comportament.
 Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin
încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai
obiectiv la următoarele întrebări:
1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine?  Răspunsurile
formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele,
capacităţile, abilităţile, deprinderile.
2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac?  Răspunsurile
conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor,
preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se
vor referi la sistemul de valori.
4. Cum sunt? Această întrebare se referă la
identificarea trăsăturilor de personalitate.
 Bibliografie:
Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of
Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne
Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel,
1963
Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978

Consilier şcolar Popovici-Cătăuță Milena