PERSONALITATEA ŞI ADOLESCENŢA.

„Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice

care determină gândirea si comportamentul său caracteristic." G. W. Allport
Personalitatea reprezintă modul de interiorizare-integrare şi manifestare în comportament a
statutelor şi rolurilor. Personalitatea este „dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor
şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutele şi rolurile pe care şi le asumă el în
mediul social dat” (1).

1.1 STRUCTURA PERSONALITĂŢII

Personalitatea este un ansamblu de structuri care îi asigură stabilitate (constanţă) şi un
nivel înalt de integrare, dar ea nu-şi poate pierde atributul dinamicităţii (atât în plan individual,
cât şi social). Astfel personalitatea nu este nici exclusiv statică (stabilă), nici exclusiv dinamică;
dimpotrivă, ea exprimă organizarea unitară a însuşirilor şi trăsăturilor neuropsihice relativ stabile
ale individului într-un ansamblu dinamic, în permanentă desfăşurare. Din perspectivă structural-
sistemică, putem defini personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de
structuri şi funcţionând sistemic” (2).

1.1.1 Subsistemele (substructurile) personalităţii

Psihologia personalităţii îşi centrează atenţia asupra „modului” în care procesele, funcţiile şi
stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: „dinamico-energetică,
instrumental-performanţială şi relaţional-socială”(3). Procesul integrării pe cele trei coordonate
conduce la elaborarea a trei subsisteme (substructuri) intercorelate, care definesc obiectul central
de studiu al psihologiei personalităţii, şi anume:
- subsistemul dinamico-energetic (temperamentul);
- subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile);
- subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul)
(1) M. Golu, 1993 (2) T.Creţu,1987 ;(3) M. Golu, 2004
 1.1.2 Temperamentul - reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, ansamblul
trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determină diferenţieri psihice
interindividuale în cea ce priveşte, îndeosebi, capacitatea energetică şi dinamica
comportamentală.
Temperamentul indică stilul, forma, modul de a fi şi a se comporta al cuiva („firea omului”).
El este o caracteristică formală a personalităţii care îşi pune amprenta asupra modului în care
sunt realizate diferite activităţi intelectuale, afective, volitive, etc.

1.1.3 Caracterul - constituie latura relaţional-valorică a personalităţii, un sistem de însuşiri

şi atitudini specific individuale, cu semnificaţii sociale şi morale. El modelează maniera de
raportare a individului la sine, la ceilalţi şi la activitate, reprezentând structura cea mai sintetică a
personalităţii

1.1.4 Aptitudinile - reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii şi exprimă

operaţii organizate în sistem, superior dezvoltate, ce contribuie la obţinerea unor performanţe
peste medie în activitate. Aptitudinile diferenţiază oamenii în ceea ce priveşte posibilitatea de a
executa diferite activităţi. La polul opus, termenul de inaptitudine desemnează posibilităţile
minime de a acţiona într-un domeniu al realităţii.
Aptitudinea rezultă dintr-un potenţial nativ şi se demonstrează prin uşurinţa psihică sau fizică
în învăţare şi execuţia unor mişcări sau acte. Prezenţa aptitudinii denotă însă şi efortul depus de
individ pentru atingerea unei performanţe
Aptitudinea rezultă dintr-un potenţial nativ şi se demonstrează prin uşurinţa psihică sau fizică
în învăţare şi execuţia unor mişcări sau acte. Prezenţa aptitudinii denotă însă şi efortul depus de
individ pentru atingerea unei performanţe

1.2 FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

Personalitatea, după cum afirmă Allport , e prezentă în viaţa individului uman, dar numai
potenţial din momentul naşterii, în mod concret începând să dea primele semne ale existenţei
sale în jurul vârstei de trei ani, contur precis căpătând abia la maturitate. Cu toate că prin
intermediul factorului genetic şi congenital fiinţa umană constituie un ansamblu de virtualităţi,
ca expresie a unei programări, nou-născutul nu e o persoană şi nu are, cu atât mai mult, o
personalitate. Personalitatea constă într-un tot de trăsături. În formarea personalităţii, care e o
construcţie, factorul genetic serveşte acesteia ca temelie, si după cum se stie orice construcţie
are o bază solidă, o temelie. După naştere, ambianţa, îndeosebi cea socială, capătă o pondere din
ce în ce mai mare în modelarea personalităţii, implicit a persoanei . Tot după naştere, în procesul
de personalizare intervine şi factorul psihic, acesta avându-şi geneza în raportul organismului cu
mediul, dar constituindu-se în factor independent .La formarea personalităţii concurează deci
factorul organic, factorul social şi factorul psihic, factorul organic acţionând ca potenţialitate.
Factorul social şi factorul psihic sunt factori de întreţinere,de actualizare sau de reprimare şi de
modelare. Principalul mijloc de construire a personalităţii este
constituit din învăţare motivată, ajungându-se la diferenţierea progresivă a comportamentului;
prin crearea unui mod de comportament, a unei stereotipii dinamice, a unui sistem prin
intermediul căruia acţionează persoana, se realizează o anumită personalitate. În realizarea sa
aceasta parcurge două stadii principale: stadiul personalităţii de bază care se formează prin
interacţiunea primară a copilului cu familia; şi stadiul personalităţii individuale care se formează
prin interacţiunea cu grupurile sociale.
În prezent personalitatea a devenit un ideal al pedagogiei, scopul
educaţiei constând în mare parte în formarea şi dezvoltarea personalităţii. Dar formarea
personalităţii vizează o modelare nu doar pasivă, ci una activă, iar acest proces angajează doi
factori: factorul modelator şi factorul de modelat; factorul modelator implică la rându-i:
modelatorul şi modelul .
În primi ani ai copilului, modelatorul şi modelul constau în aceleaşi
persoane, şi anume părinţii copilului. Odată cu vârsta şcolară modelul se schimbă: acesta e acum
învăţătorul şi mai târziu profesorul, iar odată cu pubertatea modelul poate fi luat dintr-un roman,
dintr-un film, dintr-o piesă de teatru. Odată cu creşterea, copilul modelat se comportă ca un
factor activ, implicându-se din ce în ce mai mult în procesul de modelare. În toate cazurile, în
formarea personalităţii, în afara modelatorului propriu-zis, acţionează întreaga ambianţă fizică şi
socială, perioadă în care nu mai intră în discuţie numai formarea, ci şi dezvoltarea personalităţii.
Dezvoltarea personalităţii
are loc din exterior prin acţiunea susţinută a unui educator, concomitent cu acţiunea din interior,
prin autodezvoltare, ştiut fiind faptul că procesul de autodezvoltare e continuu.
 Perioada de pubertate, urmată de cea
a adolescenţei, este perioada când copilul, datorită creşterii spiritului de observaţie si maturizării
gândirii, nu mai ia ad literam ceea ce i se spune, ci începe să-şi formeze păreri care foarte adesea
nu mai concordă cu cele ale părinţilor. Încercările acestora de a-şi impune punctul de vedere
făcând apel la autoritate părintească nu fac decât să zdruncine însăşi temelia autorităţii.
Eliberaţi de sub tutela invăţătorului şi obligaţi să răspundă
cerinţelor mai multor discipline, fiecare reprezentată de un profesor de specialitate, puberii îşi
lărgesc mult orizontul şi încep să facă aprecieri critice şi comparative în ceea ce priveşte felul de
predare şi la comportarea fiecăruia. Memorarea devine din ce în ce mai logică, iar reprezentările
despre lucrurile şi fenomenele despre care învaţă devin şi ele din ce în ce mai bine conturate.
Paralel cu simţul critic se dezvoltă şi cel autocritic, dar nu în egală masură deoarece au tendinţa
să fie foarte îngăduitori cu ei înşişi şi foarte severi cu ceilalţi. Uneori li se pare fie că adulţii
exagerează, fie socotesc că aceştia nu apreciază la justa valoare acţiunile lor, încercând să le
minimalizeze importanţa. Apar din ce in
ce mai des autoaprecierile relative la felul de a se purta şi a se îmbrăca. Demarcaţia dintre băieţi
si fete devine mai precisă, fiecare având conştiinţa sexului său şi a anumitor particularităţi
psihice şi fizice care decurg de aici. Personalitatea puberului începe să
se desăvârşească de la vârsta de 11- 12 ani, dar aceasta poate fi influenţată negativ dacă educaţia
o va mutila din punct de vedere afectiv, întrucât germenii egoismului, timidităţii, fricii şi
neîncrederii găsesc un teren propice. Depinde în cea mai mare măsură de adulţi să impiedice
apariţia acestor sentimente, să încerce să sădească delicateţea, sensibilitatea şi nu în ultimul rând
siguranţa în forţele proprii. Copiii sunt în general receptivi la frumos, motiv pentru care,
pentru atingerea acestui scop, unul din mijloacele cele mai bune îl constituie sentimentul estetic
care trebuie transmis copilului, sentiment prin intermediul căruia se poate obţine o modelare a
personalităţii, în special pe plan afectiv, de acea mai înaltă calitate. Ordinea şi curăţenia, muzica,
desenul, pasiunea pentru colecţii, literatura, traforajul, excursiile sunt o parte din formele
frumosului accesibile copilului, pentru ca adolescentul să-şi dezvolte personalitatea normal şi
armonios.