Seminarul 7

Fundamentele psihologiei
Personalitatea în contextul vieții sociale
Asist. Drd. Andreea Șițoiu

I. Etape în dezvoltarea personalității

Personalitatea nu este înnăscută. Aceasta se formează treptat, prin parcurgerea mai multor
etape, fiind diferită în organizarea și structurarea sa de la o etapă la alta.
Formarea și dezvoltarea personalității sunt condiționate de o serie de factori, dar cei mai
importanți sunt ereditatea, mediul și educația.
Ereditatea are o contribuție deosebită la vârstele timpurii când este asigurată creșterea și
funcționarea organică, dar și a sistemului nervos. Ereditatea are un rol important în formarea
componentelor personalității: temperamentul, inteligența, aptitudinile speciale.
Ereditatea nu este suficientă pentru formarea și dezvoltarea personalității, ea asigurând
doar premisele pentru formarea și dezvoltarea acesteia. Factorii care determină definirea și
formarea anumitor componente ale personalității sunt mediul și educația. Dacă acești doi factori
nu acționează la timp, potențialul ereditar se pierde.
Mediul reprezintă totalitatea influențelor exercitate asupra individului, fie că acestea sunt
naturale sau sociale, directe sau indirecte, spontane sau organizate etc.
Influențele exercitate de mediu sunt variate și caracteristice fiecărei etape de vârstă, făcând
referire la: obiectele și locurile care sunt accesibile copilului, răspunsurile și reacțiile persoanelor
aflate în jurul copilului, cerințele adultului din perspectiva comportamentului și performanțelor
pe care copilul trebuie să le demonstreze, precum și activitățile propuse, impuse sau desfășurate
din inițiativa copilului și acceptate de cei din jur.
Cea mai bună perioadă pentru exercitarea acestor influențe este între 2 și 8 ani deoarece
atunci au loc procesele de maturizare somatică și de funcționare generală a organismului și cu
precădere a sistemului nervos.
Influențele mediului familial sunt completate de influențele grădiniței și școlii, acestea din
urmă punându-și amprenta asupra formării personalității copiilor și tinerilor. Familia și școala
sunt decisive pentru dezvoltarea sistemului motivațional și a aspirațiilor, precum și pentru
formarea idealului de viață.
Odată cu debutul preadolescenței, se intensifică rolul grupurilor formale și mai ales al celor
informale, consolidânsu-se anumite trăsături de caracter, dezvoltându-se altele noi și
îmbogățindu-se experiența socială a tinerilor.
Dacă ereditatea este o premisă a dezvoltării psihice, mediul este o condiție pentru
dezvoltarea psihică, educația devine un factor care determină dezvoltarea psihică.
Ființa umană stabilește o serie de relații cu mediul și educația în funcție de nivelul său de
dezvoltare fizică și psihică:
1. Interacțiune reactivă – se traduce prin răspunsul specific al unui copil la anumite
stimulări în funcție de achizițiile sale din mediul familial;
 2. Interacțiune evocativă – este reprezentată de faptul că răspunsurile celor din jur sunt
adaptate reacțiilor copilului aflate în schimbare. Este cazul părinților care observă o plăcere a
copilului lor față de un anumit sport, prin urmare vor încerca să-i ofere acestuia oportunități de
exersare a sportului respectiv;
3. Interacțiune proactivă – face referire la mediul propriu pe care copilul ajuns în stadiul
preadolescenței și adolescenței, reușește să și-l creeze. Este un tip de interacțiune care îi permite
copilului să selecteze relațiile și influențele care se exercită asupra sa.
Etape în dezvoltarea personalității:
1. Copilăria
Componentele de bază ale personalității se conturează după 3 ani, iar în stadiul preșcolarității
încep să se formeze primele trăsături de caracter de tipul respectului față de ceilalți, hărniciei,
autonomiei, independenței. Intrarea la școală este asociată cu dezvoltarea unor trăsături
caracteriale de tipul sârguinței, conștinciozității, punctualității, autoexigenței.
2. Preadolescența și adolescența
Sunt două stadii care determină schimbări profunde la nivelul persoalității. Se dezvoltă
capacitățile și aptitudinile și se manifestă talente spre noi domenii.
Creativitatea se caracterizează în preadolescență prin fluiditate, iar în adolescență prin
originalitate.
Adolescența marchează și formarea unor noi componente ale personalității, care au în
vedere concepția persoanei despre propria viață, sistemul personal de valori, idealul de viață,
conștiința apartenenței la generație, imaginea de sine și identitatea de sine.
3. Stadiul tinereții și al adultului
Sunt două etape semnificative în maturizarea personalității. Structura personalității este
îmbogățită și consolidată prin angajamentul tinerilor în profesie, în viața socială, în cea de familie.
Componentele care au legătură cu temperamentul și caracterul individului sunt stabilizate, fără
să se caracterizeze prin rigiditate, astfel tinerii se definesc prin: curaj, energie, dinamism,
orientare spre nou și spre viitor, aspirații înalte, generozitate și încredere în ceilalți.
Trăsăturile dominante ale individului aflat în acest stadiu sunt următoarele: stăpânirea de
sine, echilibrul afectiv, autonomia manifestată în decizii și acțiuni, prudența, atitudine obiectivă
față de sine și ceilalți, gestionarea eficientă a încercărilor vieții.
4. Bătrânețea
Un aspect important al persoanelor aflate în acest stadiu este reprezentat de înfruntarea
matură a finalului vieții și a deteriorării sănătății.

II. Relațiile interpersonale și rolul lor în dezvoltarea personalității

Relațiile interpersonale sunt reprezentate de legăturile psihologice, conștiente și directe
care se stabilesc între oameni. Aceste relații sunt stabilite pe baza unor nevoi și trebuințe ale
oamenilor: nevoia de a ști, de a cunoaște, de a avea acces la informații despre partenerul relației;
nevoia de informare reciprocă; nevoia de a se simți agreați de alți oameni, de a se simți bine în
compania lor.
 Relațiile interpersonale apărute din nevoia de informare reciprocă presupun și apariția unor
fenomene care perturbă comunicarea:
1. Blocajul comunicării
2. Bruiajul comunicării – deformarea conținutului unui mesaj din cauza gălăgiei
3. Distorsiunea informațiilor – deformarea neintenționată a mesajului mai ales atunci când
el este transmis de mai multe persoane.
Din perspectiva laturii procesuale și dinamice a relațiilor interpersonale distingem:
1. Relații de cooperare – care au în vedere coordonarea eforturilor pentru atingerea unui
obiectiv comun;
2. Relații de competiție – bazate pe rivalitatea partenerilor în scopul atingerii unei ținte;
3. Relații de conflict – care se caracterizează printr-o opoziție mutuală raportată la
atingerea unui scop.
Pe măsură ce personalitatea se cristalizează și se formează din ce în ce mai bine, individul
are posibilitatea să selecteze anumite relații, să le evite pe altele.

III. Imaginea de sine și de altul

Imaginea de sine reprezintă unificarea într-un tot unitar a rezultatelor autocunoașterii, a
relaționării cu ceilalți și a trăirii unor evenimente semnificative. Aceasta cuprinde cunoștințe
despre valori și credințe, motivații și aspirații, trăsături ale personalității noastre, ce capacități
avem, ce eșecuri și succese am avut. Evoluția acesteia este influențată de părinți iubitori și
disponibili, de prieteni adevărați și de profesori care îl prețuiesc și încurajează pe copil. Ea implică
trei planuri aflate în relație de interdependență: eul fizic, eul psihic sau spiritual și eul social.
Eul face referire la nucelul care integrează, coordonează și autoreglează personalitatea. În
jurul vârstei de doi ani și jumătate – trei ani, copilul se caracterizează prin experiența afirmării
Eului în înfruntarea cu cerințele adultului și în modelarea răspunsurilor copilului.
Eul fizic se referă la particularități cum ar fi relația dintre statură și greutate, culoarea
părului și a ochilor, particularități fizionomice.
Eul spiritual se referă la valori, dorințe, aspirații.
Eul social face referire la locul ocupat în grupul clasei sau în cel al prietenilor, reputația și
prețuirea celor din jur, dar și totalitatea impresiilor pe care cineva le face despre ceilalți.
Cristalizarea imaginii de sine are loc în intervalul 6-8 ani, însă organizarea ei se remarcă
în preadolescență și mai ales în adolescență, persistând pe tot parcursul vieții.
Odată cu debutul preadolescenței se formează conceptul de sine care cuprinde ideile,
judecățile, evaluările referitoare la propria persoană. Conceptul de sine alături de imaginea de
sine reprezintă latura cognitivă a reflectării propriului Eu. Componenta evaluativă și
motivațională a cunoașterii Eului este reprezentată de stima de sine. Aceasta se traduce în
atitudinea pozitivă sau negativă a persoanei față de sine și în modul de a se simți capabil,
important și valoros.
Cu cât imaginea de sine este mai apropiată de particularitățile reale ale Eului cu atât ea
devine un factor de optimizare în activități și relații. Un concept de sine cristalizat reprezintă o
condiție a angajării persoanei în sarcini majore fără teamă de eșec. Stima de sine ridicată și
constantă reprezintă un factor securizant în situații dificile când îndoiala își poate face apariția.
Ca urmarea a relațiilor interpersonale în care Eul este implicat, au fost identificate două
forme de manifestare: autoprezentarea și autodezvăluirea.
Autoprezentarea este o modalitate pe care o persoană o folosește pentru a dezvolta la
ceilalți impresii pozitive și atitudini de acceptare și prețuire față de sine. Autodezvăluirea constă
dezvăluirea de către o persoană a unor informații mai mult sau mai puțin intime despre ea însăși.

IV. Atitudinile și comportamentele pro- și antisociale

Atitudinile nu sunt înnăscute, ele se formează ca rezultat al influențelor exercitate asupra
persoanei din partea mediului în care aceasta trăiește (mediul familial la început și apoi mediul
social). Principalele modalități de formare sunt: experiența individuală și imitarea de modele.

Bibliografie:
Zlate, M., Crețu, T., Mitrofan, N., Aniței, M. (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. București:
Editura Aramis

Aplicații:
Aplicația 1: Imaginați-vă că activați în învățământul de masă sau special. Oferiți câteva exemple de
situații în care comunicarea cu elevii poate fi blocată/bruiată/distorsionată.
Aplicația 2: Interacțiune proactivă – face referire la mediul propriu pe care copilul ajuns în stadiul
preadolescenței și adolescenței, reușește să și-l creeze. Este un tip de interacțiune care îi permite copilului să
selecteze relațiile și influențele care se exercită asupra sa. Enumerați 2 modalități/strategii prin care puteți
contribui în calitate de cadru didactic la determinarea elevului de a-și crea mediul propriu.
Aplicația 3: Din perspectiva laturii procesuale și dinamice a relațiilor interpersonale distingem:
1. Relații de cooperare – care au în vedere coordonarea eforturilor pentru atingerea unui obiectiv comun;
2. Relații de competiție – bazate pe rivalitatea partenerilor în scopul atingerii unei ținte;
3. Relații de conflict – care se caracterizează printr-o opoziție mutuală raportată la atingerea unui scop.
Descrieți modul în care și-a pus amprenta asupra dezvoltării voastre fiecare din cele trei tipuri de relații.