DEZVOLTAREA MORALĂ A COPILULUI

DE LA 2-6/7 ANI

CHEABURU (BOGHEAN) ELENA IOANA

PETSM, ANUL I, SEM. 1
ÎNDRUMĂTOR:
CONF. UNIV. DR. IOANA TODOR

Cunoaştem cu toţii faptul că vârsta preşcolară este favorabilă formării deprinderilor de

comportare civilizată, că acum apar şi se dezvoltă trăsăturile de voinţă şi caracter, că această
vârstă este decisivă în conturarea viitoarei personalităţi a omului.
Morala este o formă a conştiinţei sociale, care reflectă normele de comportare a
oamenilor şi colectivităţilor, deopotrivă. Este necesar ca educaţia morală să fie începută încă din
primii ani de viaţă ai copilului, deoarece nici un copil nu se naşte deja format în acest sens.
Sinceritatea, sociabilitatea, hărnicia, conştiinciozitatea, toate se dobândesc de-a lungul procesului
educaţional.
Desigur, copilul nu este ,,tabula rasa” la naştere, ci el vine înzestrat cu predispoziţia
generală necesară pentru a-şi forma cele mai diverse atitudini, în funcţie de ce experienţe va trăi.
Formarea trăsăturilor morale trebuie începută de timpuriu, în familie, apoi se continuă procesul
în grădiniţă, în şcoală etc.
Aşadar, cu cât se exercită mai devreme o influenţă asupra copilului, cu atât se formează
mai repede şi se întipăresc mai adânc atitudinile faţă de persoane, situaţii, evenimente.
Necesitatea de începere a educaţiei morale cât mai timpuriu este justificată şi de faptul că vârsta
preşcolară reprezintă etapa când copilul începe să înţeleagă realitatea ce îl încojoară, începe să îşi
însuşească părerile celor din anturajul său, cu precădere ale celor care se ocupă de educaţia lui.
Copilul de vârstă preşcolară are, astfel, fondul necesar de a-şi însuşi în mod intuitiv şi practic,
câteva din cele mai importante norme morale. ,,Datorită plasticităţii sistemului său nervos, pe de
o parte, şi lipsei de maturitate, pe de altă parte, copilul este foarte receptiv la influenţele externe
pe care şi le însuşeşte, determinând atitudini proprii, mai ales că lumea în care trăieşte are, pentru
el, un pronunţat caracter emoţional”.1
Grădiniţa este locul unde se formează primele reprezentări morale sau se îmbogăţesc, se întăresc
cele deja formate. Copilul, la intrarea în colectivitate, are sau nu are reprezentări simple
referitoare la ce este bine să facă sau ce nu este permis să facă într-o situaţie oarecare, în funcţie
de mediul familial din care provine. Rolul cadrului didactic este să încerce să aducă toţi copiii
dintr-o grupă la acelaşi nivel, pe cât posibil, prin aprecierea corectă a lor şi tratarea diferenţiată.
Educatoarea dispune de posibilităţi nelimitate de a îmbogăţi şi consolida reprezentările morale
ale copilului, de unde se orienteaza, mai apoi, spre formarea deprinderilor morale: exemplele din
viaţa reală, relaţia dintre copii sau dintre copii şi cadrul didactic şi, bineînţeles, exemplele oferite
în număr generos de literatura pentru copii.
Realizarea educaţiei morale a preşcolarului este condiţionată de respectarea
particularităţilor individuale; este imperativ necesar să se descopere cauzele profunde ale
diferitelor manifestări ale copiilor, condiţiile care le-au generat, pentru ca mai apoi să se găsească
metodele de influenţare potrivite pentru a rezolva în mod eficient problema ivită. Se ştie că unii
copii, ca urmare a carenţelor în educaţia primită în familie, au reprezentări morale sărace, iar
acest lucru nu este neapărat urmarea neputinţei sau lipsei de preocupare a părinţilor, ci mai
degrabă a faptului că manifestările de conduită aflate în neconcordanţă cu normele comportării
civilizate, sunt încurajate de unii părinţi ca fiind manifestări de inteligenţă. În cazul acestor copii,
,,rebeli” la cerinţele educatoarei, la normele vieţii în colectiv, cadrul didactic are obligaţia de a
descoperi latura pozitivă a personalităţii copilului, pentru ca pe aceasta să dezvolte mai apoi alte
calităţi şi să canalizeze aspectele pozitive ale copilului, înlăturându-le pe cele negative.
Când încercăm să imprimăm copilului o anume conduită, când încercăm să educăm
calităţi morale, cum sunt cinstea, principialitatea, perseverenţa, stăpânirea de sine, voinţa,
fermitatea, acest lucru este posibil, realizabil cu condiţia ca ,,…aceste trăsături morale sa se
stabilizeze cu timpul şi să devină un mod constant de răspuns la situaţiile create de mediu. Viteza
de gândire sau de percepere a copilului ţine de caracteristicile lui temperamentale (…) dar
însuşiri ca adevărul, sinceritatea, conştiinciozitatea etc. sunt trăsături caracteriale care apar şi se
dezvoltă sub influenţa educaţiei şi a cerinţelor sociale”.2

1
Miron Ionescu, Educaţia şi dinamica ei, Editura Tribuna Învăţământului, Bucureşti, 1998, pag. 47.
2
Carmen Creţu, Psiho-pedagogia succesului, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 35.
 Imaginaţia copilului, antrenată de bogăţia şi varietatea aspectelor de viaţă prezentate în
poveşti, îi trezesc în suflet sentimente şi trăiri, îl orientează înspre a lua atitudine împotriva
minciunii, laşităţii, lenei, egoismului, încăpăţânării etc. Deoarece preşcolarul operează în
judecăţile lui cu fapte concrete, acesta nu este capabil de generalizări mai importante, iar
trăsăturile morale au un conţinut intuitiv, fiind legat de un eveniment sau de un fapt real.
Aprecierea de sine presupune o experienţă mai amplă, de aceea copilul de vârstă
preşcolară va aprecia mai uşor şi cu mai multa obiectivitate atitudinea unui erou dintr-o poveste
sau a unui alt copil din grupă. De aceea, trebuie stabilită o legătură permanentă între faptul de
viaţă şi întâmplarea similară din poveste, între personajul care este simbol al unei calităţi morale
şi corespondenţii săi în realitatea imediat înconjurătoare a copilului. Este evident însă faptul că
legătura dintre real şi reflecţia acestuia în poveşti este destul de fragilă, iar motivaţia insuficient
de stabilă; experienţa este cea care îl ajută pe copil sa generalizeze şi astfel el ajunge la o
cunoaştere morală.
,,Trebuie să învingem răul prin bine” este unul dintre acele lucruri care par simple când le
exprimăm, dar în realitate nimic nu durează mai mult şi nu este mai complicat decât aflarea
mijloacelor potrivite pentru a reuşi. Este mult mai uşor de spus ce nu trebuie să fie făcut decât
ceea ce trebuie să se facă pentru a transforma trăsături negative în trăsături pozitive. Acest lucru
nu este posibil decât dacă înţelegem că răul este aproape tot atât de firesc şi inevitabil ca şi binele
şi că devine rău atunci când predomină în mod exclusiv.
Preşcolarul este viitorul adult; el trebuie să fie cunoscut şi educat în consecinţă, trebuie
sprijinit să formeze capacităţi şi aptitudini care să-l ajute la integrarea şcolară, profesională şi
socială. În concluzie, rolul educatorului este acela de a învăţa copilul, în mod treptat,
responsabilitatea faţă de tot ceea ce îl înconjoară, de a forma şi de a modela caracterul copiilor
din fiecare generaţie astfel încât fundamentul personalităţii pe care se clădeşte viitorul tânăr să
fie unul corect şi solid, nu atins de influenţele ce apar în mod inevitabil într-o societate
democratică.
Fundamentare teoretică asupra conceptului de educaţie morală

Progresul tot mai accelerat al cunoașterii umane a accentuat importanța educației, nu doar
la nivel global, ci și pe necesarele aspecte legate de individualizarea acesteia. Lucrările de
specialitate abordează tot mai insistent în ultima perioadă conceptul de dezvoltare personală, în
relație cu acțiunile și influențele care susțin evoluția personalității umane pe multiple planuri:
psihologic, social, moral, religios etc.3
,,Educaţia moral-civică a preşcolarilor reprezintă o componentă esenţială a procesului
instructiv – educativ şi totodată a acţiunii exercitate de familie, mediul social apropiat şi
colectivul de copii, având ca scop punerea bazelor conştiinţei şi conduitei civilizate a
preşcolarului, în conformitate cu comandamentele sociale şi cu particularităţile de vârstă”. 4 E.
Voiculescu defineşte, în lucrarea menţionată, care sunt sarcinile educaţiei morale. Astfel,
regăsim aici sarcini ca însuşirea normelor, regulilor şi principiilor elementare de convieţuire
socială şi formarea unor reprezentări morale, educarea sentimentelor morale, educarea anumitor
trăsături de voinţă şi caracter dar şi educarea de comportamente şi deprinderi morale.
Pentru ca educaţia morală să reuşească, este important ca, pe lângă vehicularea unor
informaţii esenţiale despre cum trebuie să se comporte copilul, să fie declanşate trăiri adecvate,
sentimente morale ce duc la declanşarea voinţei şi hotărârii de a respecta normele, de a le aplica
în comportamentul moral – civic. O influenţă majoră asupra educării morale este exercitată de
toate activităţile organizate în grădiniţă. Aspectul educaţiei morale şi a dezvoltării sociale este
urmărit prin activităţi derulate în grădiniţă: activităţi din domeniul educaţiei pentru societate,
educaţia religioasă, activităţi alese şi, bineînţeles, jocurile cu subiecte din viaţa socială, vizitele la
locurile de muncă ale adulţilor etc.
La vârsta preşcolară, strategiile didactice cele mai potrivite sunt cele care îmbină metode
precum convorbirile etice cu suport intuitiv, studiile de caz accesibile copiilor, poveştile şi
povestirile cu conţinut etic, lectura după imagini, jocurile didactice şi alese inspirate din viaţa
cotidiană, exemplul moral ( exemplul unor personaje din literatura specifică pentru copii sau din
povestirile istorice, exemplul personal al cadrului didactic) dar şi exerciţiul (antrenamentul)
moral. La acestea se adaugă metode specifice educaţiei morale, cum sunt aprobarea şi
dezaprobarea (cu gradare în funcţie de conduită). Astfel, educaţia morală îşi propune formarea
unor atitudini adecvate faţă de sine şi faţă de societate, faţă de semeni dar şi faţă de muncă, încă
de la vârste fragede, ,,pentru că de vârsta și educația copilăriei depinde întreaga viață, totul este
pierdut dacă acum spiritul nu este pregătit pentru tot în viață”.5
3
Dorin Opriș, Educația religioasă și dezvoltarea personală – cercetări, analize, puncte de vedere, Editura Didactică
și Pedagogică, R.A., București, 2014, pag. 11.
4
Elisabeta Voiculescu, Pedagogie Preşcolară, Editura Aramis, 2001, pag. 123.
5
Jan Amos Comenius, Didactica Magna, trad. Iosif Antohi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag.
43.
 Conţinutul educaţiei morale
1. Educația patriotică a copiilor
Patriotismul reprezintă una din trăsăturile fundamentale ale personalității fiecărui om.
Formarea ei începe la o vârstă fragedă și se îmbogățește cu noi dimensiuni pe tot parcursul
existenței umane, ca urmare a dinamicii relaționale dintre individ și patria sa. Această dinamică
se exprimă atât prin restructurările în dezvoltarea biopsihosocială a personalității cât și prin
diversificarea și îmbogățirea comportamentelor față de aspectele naturale, economice și
spirituale ale patriei. Dar ce este patriotismul? „Proprii patriotismului sunt următoarele:
atașamentul față de pământul natal, identificarea deplină cu poporul din care faci parte,
aprecierea și respectarea tradițiilor acumulate de-a lungul istoriei, a limbii și culturii, lupta și
spiritul de sacrificiu pentru apărarea independenței și libertății patriei, încrederea în viitorul și
prosperitatea ei, cultul eroilor care s-au jertfit pentru binele patriei etc.”.6
Formarea conștiinței și conduitei patriotice se poate realiza atât prin conținutul procesului
de învățământ cât și prin activitățile extradidactice (vizitele, excursiile, activitățile cultural-
artistice, serbări școlare etc.). Valorificarea conținutului disciplinelor predate în vederea
educației patriotice trebuie să constituie o preocupare constantă a educatorului. Preocupându-se
de educația patriotică a copiilor educatorul va ține seama că deși aici componenta cognitivă este
absolut necesară, ea nu este și suficientă. Ca atare, aprecierea rezultatelor numai dupa ce știu
copiii despre patrie este unilaterala. Numai urmărind cum se manifestă și cum răspund unor
cerințe concrete ne putem forma o imagine cât mai reală cu privire la rezultatele propriei noastre
munci. Și în educația patriotică conduita reprezintă cel mai edificator criteriu de apreciere a
elevilor.

2. Formarea atitudinii față de muncă

Atitudinea față de muncă cuprinde un sistem de idei, concepții, stări de spirit privitoare la
valoarea socială și individuală a muncii, asociate cu diferite manifestări comportamentale ce se
exprimă în procesul muncii. Scopul fundamental al școlii pe linia formării atitudinii față de
muncă este de a-i face pe elevi să înțeleagă că munca este un drept și o datorie a omului față de
sine și față de societate, să manifeste respectul pentru muncă și produsele ei, să aibă o atitudine
6
Laura Colceriu, Psihopedagogia învăţământului preșcolar, Detalierea temelor pentru definitivat, Sinteză de
materiale - programa 2008, pag. 185.
creatoare față de orice activitate pe care o desfășoară. Prima sarcină, formarea conștiinței valorii
social-umane a muncii impune, pe lângă cunoașterea unor aspecte concrete din diferitele domenii
ale muncii, înțelegerea importanței și rolului muncii pentru societate și pentru individ, a faptului
că toate bunurile materiale și spirituale sunt rezultatul muncii, că numai prin muncă omul își
poate satisface trebuințele sale. Formarea unei conduite necesare participării la procesul muncii,
vizează elaborarea și stabilizarea unor priceperi și deprinderi de muncă, a unor trăsături de voință
și caracter solicitate de acest proces, în condițiile producției moderne când „prestigiul (calitatea)
lucrătorului depinde tot mai mult de valoarea sa morală” 7. Un accent deosebit se pune pe
cultivarea trăsăturilor de caracter cum ar fi: conștiinciozitatea, disciplina, conștiința profesională
ș.a. Un loc aparte printre acestea îl ocupă disciplina muncii. Ea include un ansamblu de reguli și
norme care reglementează desfășurarea activității de muncă în vederea obținerii unor rezultate
cât mai bune.
 Învățarea trebuie considerată ca muncă, iar practica o formă de învățare;
 Munca din școală trebuie realizată în condiții cât mai apropiate de cele din instituții și
întreprinderi productive;
 Munca în condiții școlare trebuie să se finalizeze și în produse efective, conferindu-se
activității desfășurate semnificația socială necesară.
Un rol deosebit în formarea atitudinii față de muncă îl are modul de organizare și
desfășurare a procesului instructiv-educativ pentru că învățarea însăși este un tip de activitate,
care prin modul său de desfășurare în școală, conduce la asimilarea anumitor atitudini față de
muncă.
3. Educarea copiilor în spiritul disciplinei
Din punct de vedere social disciplina constă în acceptarea și respectarea strictă a unor
norme de conduită care reglementează raporturile interpersonale sau cele interinstituționale
precum și condițiile activității eficiente. Disciplina școlară este o formă de manifestare a
disciplinei sociale în instituții școlare, constând în integrarea elevilor în universul vieții școlare
pe baza respectării regulamentelor de funcționare a procesului de învățământ în vederea
desfășurării eficiente a muncii instructiv-educative. Importanța educării elevilor în spiritul
disciplinei rezultă din faptul că grădiniţa este prima instituție în care este integrată ființa umană
și este supusă unor influențe educative sistematice, menite să anticipeze cerințele normative ale

7
Ioan Nicola, Domnica Fărcaş, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, București 1990, p.25.
disciplinei sociale. Disciplina din școala noastră este de tip democratic și se caracterizează printr-
un echilibru între cerințe și control, exercitate din exterior, pe de o parte, prin interiorizarea,
acceptarea și adeziunea afectivă față de acestea ca expresie a personalității morale autonome, pe
de altă parte. Acest tip de disciplină oferă câmp larg dialogului, respectă demnitatea copilului,
promovează autocontrolul și elimină formele abuzive de pedepsire. Disciplina din școală /
grădiniţă nu elimină orice formă de constrângere exterioară, după cum nu înăbușă inițiativa
personală a copiilor.
„Fără autoritate, fără o anumită severitate – o mână de fier într-o mănușă de catifea – nu
este cu putință să realizăm pregătirea pentru o viață activă și productivă pe toate planurile” 8.
Dialogul, cooperarea, nu înseamnă înlăturarea oricărei distincții între statutul educatorului și cel
al copilului, primului revenindu-i sarcina de a asigura coerență în procesul de educație.
Cercetările psihologului elvețian Jean Piaget privind psihogeneza judecății morale la
copii au pus în evidență superioritatea relațiilor de cooperare față de cele de constrângere atât în
privința dezvoltării personalității morale cât și în cea a dezvoltării intelectuale. Cooperarea se
bazează pe respectul mutual, pe confruntarea punctelor de vedere considerate ca ipoteze și nu ca
ultime adevăruri. Constrângerea promovează respectul unilateral și supunerea necondiționată față
de normă. Prima conduce la dezvoltarea intelectuală bazată pe independența spiritului și la
autonomia morală a persoanei ca izvor al inițiativei creatoare. A doua generează supunerea și
dogmatismul intelectual. De aceea se impune promovarea în grădiniţă a unei discipline a
inițiativei, care să pună copilul nu numai în situația de a răspunde la întrebări și de a se conforma
răspunsurilor preformulate de educator, ci și de a formula el însuși întrebările, ipotezele
verificabile, ce pot fi demonstrate prin argumente întemeiate.
Educarea copiilor în spiritul disciplinei se poate realiza prin procesul de învățământ, prin
activitățile extrașcolare și prin regimul zilnic din grădiniţă. Procesul de învăţământ prin
conținutul său, prin organizarea și desfășurarea sa, dar și prin metodele și procedeele folosite
exercită o influență profundă asupra copiilor, determinându-i să respecte anumite dispoziții și
cerințe, care, repetându-se, vor conduce la stabilirea deprinderilor și obișnuințelor (efectuarea
sistematică a sarcinilor de lucru, păstrarea curățeniei, punctualitatea ș.a.). Activitățile
extradidactice oferă numeroase prilejuri de exersare a conduitei disciplinate, întrucât și ele impun

8
Emile Planchard, Pedagogia școlară contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992, pag. 102.
numeroase reguli ce trebuie respectate și în plus solicită din partea copiilor într-o manieră
sporită, inițiativă, un sentiment crescut de responsabilitate.
4. Educarea copiilor în spiritul cooperant, participativ
Spiritul cooperant, participativ este o trăsătură caracteristică a personalității umane a cărei
constituire începe de la o vârstă fragedă și continuă pe toată perioada școlarizării, presupunând
pregătirea elevilor pentru a trăi și munci în colectiv. Educarea copiilor în spirit cooperant
participativ urmărește ca obiectiv fundamental maturizarea lor socială, pregătirea pentru
integrare în sistemul complex al relațiilor sociale în care vor fi implicați ca obiect și subiect al
acestora, pregătirea pentru numeroasele contacte interumane, pentru condiția interumană a
muncii. Ca și în cazul celorlalte componente de conținut ale educației morale, educarea copiilor
în spirit cooperant, participativ presupune formarea conștiinței și conduitei cooperante,
participative. Formarea conștiintei cooperante și participative presupune ca preşcolarii să
înțeleagă diverse aspecte și cerințe pe care le impune viața și munca în cadrul colectivului, dintre
care reținem:
- dependența individului față de colectiv;
- forța și puterea colectivului unit în îndeplinirea sarcinilor;
- obligațiile pe care fiecare membru le are față de colectivul din care face parte și a
colectivului față de membrii săi;
- importanța realizării scopurilor colective pentru realizarea unor scopuri și interese
personale.9
6. Educarea morală a copiilor de vârstă preşcolară – o provocare
Vârsta preşcolară este vârsta optimă a receptivităţii şi sensibilităţii copilului. Însă în mod
evident se ridică întrebarea – Cum învaţă copilul morala?
Omul nu se naşte fiinţă morală, ci devine, iar maniera în care devine depinde esenţial de
educaţia pe care o primeşte. Pe de altă parte, omul se naşte cu înclinaţia către moralitate,
cu ,,simţ” moral. Soloviov spunea că ,,Orice doctrină etică, indiferent de forţa ei persuasivă
lăuntrică sau de prestigiul exterior, ar ramâne fragilă şi sterilă dacă nu şi-ar găsi un reazem solid
în însăşi natura morală a omului”.10

9
Laura Colceriu, Psihopedagogia învăţământului preșcolar, Detalierea temelor pentru definitivat, Sinteză de
materiale - programa 2008, pag. 188.
10
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 69.
 Înclinaţia către moralitate trebuie considerată înnăscută; înclinaţia către moralitate nu
înseamnă însă preocupare etică şi viaţă morală. ,,Simţul” moral se poate atrofia sau dezvolta,
prelungindu-se într-o conştiinţă morală înaltă şi o conduită morală valoroasă. Aşa cum am mai
amintit, dezvoltarea ,,simţului” moral depinde de educaţie.
Copilul învaţă morala ca pe un ansamblu de reguli transcendente, cu atât mai sacre cu cât
le înţelege mai puţin – trebuie să fie onest, politicos etc. pentru că ,,aşa e bine”. Se poate vorbi,
apoi, de o relativizare a valorilor morale în funcţie de consecinţele faptelor sale: este o faptă bună
aceea care îi aduce un câştig, care are consecinţe bune, şi rea, aceea care dăunează. Vine însă un
moment în care copilul trebuie să facă propriile alegeri, să separeu singur binele de rău, să decidă
pentru el însuşi. Această atitudine este considerată esenţială pentru formarea personalităţii
morale. „Momentul în care copilul are conştiinţa propriei sale alegeri morale este
momentul ,,trezirii” conştiinţei morale. Alegerea deliberată între bine şi rău, deşi nu este încă
expresia libertăţii morale în întregime, este un element constitutiv important al acesteia”.11

1.7. Educaţia morală religioasă şi educaţia morală nonreligioasă

Este necesară deosebirea între cele două concepte, întrucât un comportament moral
religios, al cărui temei este mistica (unire a psihicului uman, prin iubire sau contemplaţie cu
Dumnezeu), este un gen de comportament care nu reprezintă o echivalenţă cu întregul
comportament individual sau social într-o comunitate umană, în timp ce în sens moral, se poate
trăi într-un mod liber religios sau nonreligios, sursa acestui comportament moral nonreligios
fiind socialul înţeles ca interacţiune între experienţa generală de viaţă şi experienţa morală
individuală.
Un alt punct de vedere asupra definirii conceptuale a educaţiei religioase şi a educaţiei
morale evidenţiază existenţa a două tipuri de discurs: ,,unul care separă cele două planuri ale
formării şi le accentuează specificitatea ireductibilă din punct de vedere al curriculumului, dar şi
un alt discurs, mai adecvat, care priveşte cele două laturi integrate într-un tot unitar şi unde
dimensiunea morală este mult mai prezentă în conţinutul educaţiei religioase, fără a se reduce la
aceasta sau a o substitui. Pentru al doilea tip de discurs se pleacă de la premisa că educaţia
religioasă nu reprezintă numai un suport al dezvoltării strict spirituale, ci și ale celei moral-civice

11
Mariana Momanu, Introducere în teoria educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 70-71.
și de la faptul că educația morală nu-și poate găsi un fundament mai temeinic decât în viziunea
metafizică și religioasă pe care omul o trăiește”.12
„Educaţia religioasă la vârsta şcolară mică şi la vârsta preşcolară înseamnă în primul rând
familiarizarea copiilor cu domeniul Religiei, ce dă prilej de întâlnire cu puritatea şi simplitatea
copilăriei. În viziunea filosofului Constantin Noica, nevinovăţia are drept sinonim simplitatea, în
directă relaţie cu viaţa spirituală”.13

1.8. Grădiniţa ca factor de dezvoltare socială a copilului de vârstă preşcolară

Frecventând grădiniţa, universul copilului pătrunde într-o zonă socială mai largă făcându-
şi prieteni dintre preşcolarii grupei din care face parte şi din alte grupe. Relaţionarea copiilor se
realizează prin joc, acesta fiind „cheia” unui program preşcolar de succes, intervenind în viaţa
copilului într-o multitudine de feluri.
Toare ariile de stimulare pe sectoare organizate şi desfăşurate la grupă, favorizează lucrul
pe grupe mici, atât pentru joc cât şi pentru muncă şi asumarea de roluri prin interpretarea unui tip
de personaj al vieţii reale sau imaginare. Prin acest tip de activităţi copiii gândesc creativ şi
reprezintă simbolic obiecte, idei, personaje, leagă prietenii şi au încredere unii în ceilalti;
exprimă fără teamă sentimente de veselie, tristeţe, supărare, îşi modifică propriul comportament
în interesul grupului; se orientează în spaţiu şi timp, vorbesc şi exprimă liber gânduri şi
sentimente, pun întrebări, exersează şi îşi autoreglează procesele de memorare şi reproducere a
unui conţinut concret sau verbal: imagini, cuvinte, mişcări.
Angajarea copiilor în dialoguri pe diferite teme poate fi considerată un solid suport al
deschiderii spre împărtăşirea cunoaşterii, a emoţiilor şi sentimentelor nu doar în relaţia
profesorului cu elevii, ci şi în situaţii de relaţionare între elevi şi, de ce nu, şi dincolo de şcoală,
în relaţia copil-părinte. „A pune întrebări, a-i provoca pe copii să adreseze propriile întrebări, a
răspunde la nevoile lor de a şti sunt activităţi care îi ajută în plan cognitiv şi psihoafectiv încă de
la debutul lor în lumea şcolii”.14
Cea mai sigură cale de acces spre sufletul copilului, spre minunata lui lume de gânduri şi
vise, este jocul de rol, ce contribuie la dezvoltarea socială, emoţională, fizică şi estetică a
12
Dorin Opriş, Monica Opriş (coordonatori), Religia şi şcoala. Cercetări pedagogice, studii, analize, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2011, pag. 69.
13
Monica Opriș, Dorin Opriș, Irina Horga, Religie la clasa pregătitoare și la clasa I, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2013, pag. 7.
14
Ibidem.
copilului. De exemplu „De-a matematicienii”, „De-a sportivii”, „De-a pictorii”, „De-a
circulaţia”, sunt jocuri ce cultivă încrederea în forţele proprii şi spiritul de competiţie.
Toate acestea contribuie la formarea unui comportament disciplinat, la formarea unor
deprinderi elementare de muncă, a unor însuşiri cetăţeneşti precum: întrajutorare, curaj,
corectitudine.
Toate activităţile desfăşurate în grădiniţă cât şi activităţile extracurriculare contribuie la
dezvoltarea vieţii sociale care are o puternică influenţă educativă asupra copiilor, aceştia
familiarizându-se cu meserii precum: vânzător, mecanic, doctor, şofer, încercând să se transpună
prin joc în viaţa reală. Gama largă şi variată de forme şi activităţi desfăşurate cu copiii în
grădiniţă contribuie la dezvoltarea vieţii sociale, a imaginaţiei şi a abilităţii de a se transpune, de
a se concentra, de a se recrea şi totodată permite afirmarea propriei personalităţi.

Metode şi procedee folosite în activitatea de însuşire a noţiunilor morale

2.1. Metodele şi procedeele educaţiei morale

           Educaţia morală ocupă un loc deosebit printre componentele educaţiei, datorită rolului pe
care-l joacă în afirmarea şi integrarea în societate a copilului. Comportamentul moral se bazează
pe cunoştinţe, sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuinţe, o voinţă puternică, încât
urmărirea şi formarea acestora pretinde nu numai un program bine articulat ci şi un sistem
coerent de metode şi procedee prin care să putem preveni apariţia unor eventuale obstacole şi să
asigurăm realizarea la nivel ridicat a tuturor obiectivelor urmărite.
        A forma un comportament moral presupune o metodologie şi o strategie complexă,
variată, dinamică şi adecvată numeroaselor componente care trebuie formate şi dezvoltate. Nu
atât numărul metodelor şi procedeelor utilizate în acest proces reprezintă o dificultate, cât
integrarea lor într-un sistem, articularea lor într-o metodologie flexibilă, adaptabile diverselor
situaţii în care se găseşte educatoarea şi preşcolarul.
Metodele de care dispune orice cadru didactic sunt: povestirea, explicaţia morală,
prelegerea morală, convorbirea morală, dezbaterile morale, problematizarea, studiul de caz,
exemplul, exerciţiul moral, aprecierea şi sancţionarea sau aprobarea şi dezaprobarea. Abilitatea şi
măiestria educatorului îl vor ajuta să adapteze fiecare procedeu sau metodă la specificul situaţiei
pe care o are de rezolvat. Metodele verbale se îmbină cu cele practice. Aprobarea şi
dezaprobarea se pot succeda uşor, după cum metoda explicaţiei poate urma un exerciţiu sau un
exemplu, sau analiza unui caz.
            Delicateţea domeniului de educaţie morală cere competenţă şi artă pentru a soluţiona
numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului moral al unui copil. Aceasta
presupune că un cadru didactic trebuie să ştie să aleagă şi să folosească cu măiestrie metodele
care-i pot oferi şansele cele mai mari de succes. Cadrul didactic este conştient, aşadar, că nu
trebuie să  uite nici un moment că această bogată metodologie va trebui să fie permanent însoţită
de exemplul său personal, de atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral în toate
împrejurările.
           Valenţele formative ale cadrului organizatoric al educaţiei morale se fac remarcate în
cazul utilizării metodelor cu abilitate. Se face necesară evaluarea nivelului educaţiei morale  a
fiecărui elev, pentru a putea supraveghea şi dirija permanent acest proces cu privire specială la
realizarea unităţii dintre conştiinţă şi conduită.
           Desfăşurarea acţiunilor educative trebuie să se desfăşoare într-un mod organizat şi
sistematic; acestea au, totodată, rolul de a valorifica acele influenţe care se exercită în mod
neorganizat asupra copilului. Folosind metodele cele mai adecvate se urmăreşte „construirea
conştientă a personalităţii morale a copilului în concordanţă cu imperativele moralei
societăţii”.15 

2.1. Explicaţia morală

           Folosind această metodă, educatoarea dezvăluie copiilor conţinutul unei cerinţe, norme,
reguli morale. Încă de la o vârstă timpurie, exerciţiile de comportament sunt precedate de scurte
explicaţii: cum să-i respecte pe adulţi şi pe colegi, cum să salute, cum să se ajute reciproc, să
respecte programul grădiniţei, etc. Iniţial accentul cade pe modul în care trebuie respectată o
cerinţă morală, pentru ca pe parcurs să se extindă şi asupra respectării ei.
            Pentru a avea nu doar funcţie informativă, ci şi stimulativă este nevoie ca explicaţia să fie
însoţită de material şi fapte concrete. Acestea pot declanşa trăiri afective care determină o
conduită corespunzătoare.

15
Ioan Nicola, Domnica Fărcaş, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, pag. 31.
 2.2. Convorbirea morală
           Convorbirea morală reprezintă o discuţie sau un dialog între educator şi copii, care are
drept scop atât clarificarea unor cunoştinţe morale cât şi declanşarea unor trăiri afective prin
valorificarea experienţei de viaţă a copiilor.
           Se disting două tipuri de convorbiri: acestea pot fi organizate sau ocazionale. Cele
organizate se desfăşoară cu întreaga grupă, iar cele ocazionale se desfăşoară cu grupuri de copii
sau individual, de câte ori este necesar. Pornind de la un substrat faptic, copiii pot să-şi exprime
liber opţiunile în legătură cu faptele sau cerinţele morale discutate şi să conştientizeze efectele
eventualelor abateri sau încălcări ale cerinţelor morale sau, dimpotrivă, să-şi întărească un
comportament pozitiv. Astfel se poate afirma că această metodă are funcţii de informare,
sensibilizare, corectare, întărire privitoare la conştiinţa şi conduita morală a copilului.

2.2.1. Întrebările problematizatoare şi rolul acestora în însuşirea noţiunilor morale

la preşcolari
„Rolul important al mediatorilor verbali în comportament este aşa de bine dovedit încât
nu poate fi uşor negat. El dă explicaţii directe şi pentru multe schimbări de comportament ale
copilului, altfel neînţelese, pe măsură ce acesta se maturizează... Pe măsură ce copilul dobândeşte
concepte pe care poate să le reţină şi la care poate să răspundă intern, el este în măsură să
răspundă mediului într-un mod indirect, mai puţin spontan”.16
Procesul de dobândire a conceptelor este deosebit de complex şi cu întindere în timp.
Este ştiut rolul participării active, directe a copilului la descoperirea adevărurilor. Situaţia devine
sensibilă de abordat atunci când este vorba de însuşirea conceptelor morale care nu au
reprezentare concretă decât, cel mult, în atitudini de comportament. Crearea situaţiilor
problematice are o importanţă deosebită în trezirea şi menţinerea interesului pentru cunoaştere.
Rolul întrebărilor problematizate în dirijarea gândirii copiilor spre descoperirea răspunsurilor sau
a soluţiilor posibile este reprezentat ca o cale de însuşire a unor concepte morale. La grupele
mică şi mijlocie procesele cognitive se desfăşoară în situaţii concrete, în acţiunea practică cu
obiectele. În jurul vârstei de 5 ani copilul poate să analizeze un obiect, o situaţie, poate să facă
generalizări. Acesta este momentul în care educatoarea poate antrena copilul în descoperirea
adevărului. Acest lucru se realizează prin intermediul conversaţiei problematizate. Întrebările şi

16
John B. Carroll, Limbaj şi gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 135.
răspunsurile prin care gândirea copilului este condusă spre descoperire sunt în legătură cu
momentul receptării povestirii şi ele urmăresc stimularea capacităţii copilului de a motiva o anu-
mită acţiune, de a stabili legături de cauzalitate între acţiune, atitudine şi consecinţele acestora.
Se pot concepe, astfel, planuri de întrebări la toate activităţile de povestire, repovestire sau
povestire creată.
„Utilizată corect şi adaptată particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor, această
strategie de instruire contribuie, într-o mare măsură la creşterea calitativă a proceselor
intelectuale şi mai ales la dezvoltarea creativităţii în formele ei cele mai productive- descoperire,
invenţie, creaţie”.17

2.3. Povestirea morală

         Această metodă presupune relatarea într-o formă accesibilă şi atractivă a unor întâmplări
şi fapte reale sau imaginare cu semnificaţii morale. Prin folosirea unui limbaj plastic-intuitiv a
unor procedee artistice sau dramatice, a unui material intuitiv adecvat, copilul este transpus într-
un mod de viaţă care-l ajută să înţeleagă sensul unor norme sau reguli morale.

2.4. Exemplul moral

Prin exemple, copiilor le sunt oferite modele concrete de comportare, spre deosebire de
celelalte metode care descriu modul în care să se comporte copiii. „Locul prescripţiilor verbale,
care avea menirea de a descrie cum urmează să fie comportamentul, este preluat de un model
concret ce ilustrează comportamentul în desfăşurarea sa”.18 
Efectul acestui model depinde atât de calitatea modelului cât şi de modul în care este
perceput. Caracteristică vârstei preşcolare este o tendinţă de imitare deosebit de puternică ce
măreşte foarte mult efectul sugestiv al comportării altora. Preşcolarul preia modelul fără niciun
fel de prelucrare sau filtrare internă, încercând să se comporte identic cu modelul care devine
pentru el un impuls spre acţiune.
Acţiunea exemplelor se poate exercita în mod direct sau indirect. Atunci când sunt oferite
de persoanele aflate în anturajul copilului - părinţi, educatoare, colegi, adulţi - acţionează
nemijlocit asupra copilului prin interrelaţionare. În acest sens, exemplul părinţilor şi al

17
Gheorghe Tomşa, Modalităţi de problematizare, în Revista învăţământului preşcolar nr. 3-4, Bucureşti, 1992, pag.
22.
18
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Ediţia a doua, revizuită, Editura Aramis, Bucureşti, 2000, pag. 227.
educatoarei este de mare importanţă în influenţarea conştiinţei şi conduitei copilului (în măsura
în care presupune o îmbinare armonioasă a autorităţii şi a afecţiunii). Preocuparea acestora ar
trebui să se îndrepte, în primul rând, asupra propriei atitudini şi comportări, deoarece exemplul
lor devine un instrument ce acţionează asupra personalităţii copilului.
          Exemplele indirecte constă în relatarea şi descrierea unor fapte şi acţiuni morale
exercitate de o anumită persoană într-o anumită situaţie. Acestea se pot realiza cu ajutorul
povestirii, textelor literare, filmelor, revistelor, etc.
Condiţiile de ordin psihopedagogic impuse pentru ca efectul exemplului moral să fie cel
dorit sunt:
- crearea unui climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă care să fie favorabil
unei relaţii bazate pe comuniune, ataşament, respect între educatoare şi copii;
- educatoarea să aibă calităţi şi conduite care să dovedească, în relaţiile cu copiii, că este
un exemplu demn de urmat;
- să se evite decretarea unui copil ca exemplu integral pentru colegii săi. Exagerarea în
acest sens poate avea efecte nedorite atât pentru cel în cauză care poate dezvolta trăsături ca
individualism, aroganţă, cât şi pentru ceilalţi copii care pot simţi frustrare sau subapreciere.
Utilitatea modelelor negative se remarcă doar în cazul în care copilul, raportându-se la
ele, se detaşează de acestea, adoptând o conduită opusă.
2.5. Exerciţiul moral
În pedagogie, exerciţiul moral este definit ca o repetare sistematică şi organizată a unor
acţiuni, în condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de
comportare morală, al elaborării şi stabilirii trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în
atitudinea şi conduita morală a copilului.
Practica educativă evidenţiază „două momente principale ale exerciţiului moral:
formularea cerinţelor şi exersarea propriu-zisă”.19 Cerinţele exprimate pot să îmbrace diferite
forme externe:

2.5.1. Ordinul 
Ordinul este o ,,comandă”, o dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o persoană
cu autoritate.
19
Laura Colceriu, Psihopedagogia învăţământului preșcolar, Detalierea temelor pentru definitivat, Sinteză de
materiale - programa 2008, pag. 193.
 2.5.2. Dispoziţia
Este o formă de ordin mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare
la necesitatea împlinirii obligaţiilor.

2.5.3. Îndemnul şi sugestia

Sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor prin care copiii pot fi stimulaţi să
desfăşoare anumite acţiuni.

2.5.4. Rugămintea
Rugămintea este acea metodă prin care se solicită îndeplinirea benevolă a unei sarcini,
lăsând copilului libertatea de a decide în legătură cu momentul şi modul ei de îndeplinire. Este de
dorit însă să nu ajungă la refuzul îndeplinirii ei şi aceasta poate fi posibilă prin tact, printr-un ton
adecvat, care să declanşeze  mobiluri interioare ce se vor reflecta asupra conduitei.
Relaţia autoritate – supunere în cazul acesteia este mijlocită de mobiluri interne ale
conduitei. Dacă acestea sunt sesizate de cadrul didactic, se pot obţine rezultate foarte bune, chiar
superioare celor obţinute prin constrângere.

2.5.5. Încrederea
Încrederea se poate acorda, în diferite situaţii, unor copii care prezintă carenţe în anumite
direcţii. În cazul unor copii mai puţin disciplinaţi, de exemplu, li se poate încredinţa sarcina de a
urmări disciplina colegilor, copiilor egoişti li se poate încredinţa sarcina de a-şi ajuta colegii.

2.5.6. Utilizarea perspectivelor

Prin utilizarea perspectivelor se urmăreşte a le face cunoscute copiilor diferite obiective
ce urmează să fie atinse în activitatea lor. Acestea pot avea un efect mobilizator prin aspiraţiile
individuale şi colective pe care le declanşează în conştiinţa copiilor.      
 Aspiraţiile individuale vizează satisfacerea unor interese personale care necesită eforturi
individuale, iar celelalte se referă la obiectivele unui grup, realizarea lor fiind posibilă prin
cooperarea membrilor grupului.

2.5.7. Încurajarea
Prin stimularea mobilurilor interne este antrenată, cu precădere, componenta afectiv-
motivaţională. Prin expresii verbale apreciative sunt încurajate comportamentele pozitive de
menţinere a angajării în respectarea regulilor şi cerinţelor morale.

2.5.8. Stimularea prin promiterea unei recompense

Reprezintă o metodă de întărire pozitivă extrinsecă. Recompensa promisă, declanşează o
gamă de trăiri afective ce-i determină pe copii să desfăşoare o anumită activitate. Se urmăreşte
ca, treptat, să se facă trecerea de la motivarea extrinsecă la cea determinată de însuşi conţinutul
activităţii.

2.6. Exersarea propriu-zisă

Procesul exersării propriu-zise conduce la îndeplinirea consecventă şi sistematică a
cerinţelor formulate în vederea întăririi componenţelor conştiinţei morale şi a formării conduitei
morale. Exersarea este deosebit de importantă pentru interiorizarea cerinţelor cuprinse în
normele moralei sociale care devin, astfel, elemente ale conduitei morale, reflectate în relaţiile
copilului cu ceilalţi, cu societatea şi cu sine însuşi. Antrenarea copiilor în diferite activităţi şi
acţiuni care presupun organizarea unor situaţii de relaţionare are drept rezultat formarea
deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare cât şi a trăsăturilor de voinţă şi caracter.
2.7. Metode de întărire a deprinderilor şi obişnuinţelor morale20
Aprobarea este o modalitate de întărire pozitivă, întrucât constă în acceptarea,
recunoaşterea şi confirmarea rezultatelor şi manifestărilor morale ale copiilor de către o
autoritate externă. Mecanismul care stă la baza acestei întăriri este declanşarea unor trăiri
afective pozitive care stimulează atitudinea şi comportamentul moral al subiectului în direcţiile
în care s-au manifestat anterior. Aprobarea apare ca o confirmare a concordanţei între cerinţele
moralei sociale şi materializarea lor în rezultatele şi faptele morale ale copiilor. Această

20
Ibidem, pag. 193.
modalitate de întărire oferă copilului posibilitatea de a deosebi binele de rău cât şi de a adera la
prescripţiile normelor morale.
Aprobarea se poate manifesta în forme diverse, individuale sau colective:
1. Acordul, constituit ca exprimarea mulţumirii faţă de respectarea sau împlinirea
cerinţelor adresate copiilor şi poate îmbrăca forma unor gesturi sau cuvinte apreciative.
2. Lauda  reprezintă o formă de apreciere verbală care poate fi confidenţială sau publică.
Atunci când este făcută în faţa colectivului poate consta în evidenţierea unor fapte care pot fi
recomandate spre a fi urmate.
3. Recompensa este o „formă premială folosită în cazul unor rezultate ce depăşesc
nivelul de exigenţă impus, plasându-le peste valoarea medie de manifestare a unor fapte şi
acţiuni morale”.21 Dintre recompense, care pot fi de ordin material sau spiritual, este indicat ca pe
măsura dezvoltării copilului să fie utilizate, cu prioritate, cele spirituale.
Regulile de care trebuie să se ţină cont pentru ca recompensa să-şi atingă scopul – acela
de a întări un comportament pozitiv – sunt:
- raportarea la fapte morale concrete şi pe măsura lor;
- argumentarea lor să fie făcută prin criterii precise şi fără subiectivism;
- evitarea folosirii lor exagerate, spre a evita devierea motivaţiei interne spre una centrată
pe obţinerea recompensei.
Aprobarea impune, de asemenea. câteva consideraţii de ordin psihopedagogic:
- evitarea aplicării stereotipe şi la intervale prea scurte care ar genera diminuarea valorii
sale afective;
- diversificarea formelor de aprobare şi alegerea unui moment potrivit pentru aplicarea ei;
- asigurarea unui consens între aprecierea educatorului şi opinia colectivului pentru a se
evita riscul izolării celui recompensat.

2.8. Metode de frânare şi eliminare a comportamentelor negative

Respingerea unor fapte sau manifestări nedorite ale copilului constituie dezaprobarea,
adică forma negativă a întăririi. Prin transmiterea unor informaţii care induc stări afective
neplăcute, are rolul de a-l determina pe copil să înceteze repetarea acţiunii respective. Stârnind
sentimente de vinovăţie, ruşine, culpabilitate etc., această metodă aduce copilul într-o stare de

21
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Ediţia a doua, revizuită, Editura Aramis, Bucureşti, 2000, pag. 236.
disconfort moral determinându-l să părăsească manifestările negative şi să-şi sincronizeze
comportamentul cu cerinţele formulate în prealabil.
Dezaprobarea îmbracă diferite forme22:
1. Dezacordul exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost îndeplinite cerinţele,
prin gesturi sau verbal.
2. Observaţia poate fi adresată individual sau în faţa colectivului şi vizează un aspect
concret al comportamentului unui copil sau al unui grup, cu privire la îndeplinirea defectuoasă a
unei sarcini.
3. Avertismentul constă în exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unor
sarcini cu menţiunea că va fi urmată de o pedeapsă în cazul în care abaterea nu se remediază.
4. Pedeapsa  este cea mai înaltă formă de dezaprobare care se aplică atunci când copilul
refuză îndeplinirea sarcinii. Rezolvarea conflictului care apare între atitudinea copilului şi
cerinţele educatoarei reclamă uneori aplicarea pedepsei. Aceasta are scopul de a declanşa o
atitudine de regret faţă de faptele comise şi de a mobiliza copilul în direcţia evitării unei atitudini
de împotrivire faţă de normele şi regulile date.
Modalităţile de pedepsire care pot fi utilizate sunt numeroase şi pot fi exemplificate în
acest sens:
- privarea de anumite privilegii sau confiscarea unor obiecte;
- suportarea consecinţelor faptelor (de exemplu, nu-şi găseşte o jucărie pentru că nu a
aşezat-o în ordine la locul ei);
- repararea unor daune produse de încălcarea regulilor;
- izolarea copilului într-un loc, singur, pentru câteva minute, atunci când nu-şi mai poate
controla comportamentul.
Eficienţa pedepselor este conferită de respecatrea anumitor condiţii:
- să fie pe măsura faptei săvârşite;
- să fie aplicată imediat pentru a face posibilă înţelegerea de către copil, a gravităţii
faptei;
- să fie individualizată, să ţină seama de particularităţile individuale şi de context;
- să nu fie folosită prea des, pentru că astfel efectul ei scade;
- educatoarea (părintele) să zică ce face şi să facă ce zice;
22
Laura Colceriu, Psihopedagogia învăţământului preșcolar, Detalierea temelor pentru definitivat, Sinteză de
materiale - programa 2008, pag. 194.
 - să nu fie însoţită de o atmosferă încordată, de privarea de afecţiune a copiilor.

          Privite în ansamblu, toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important la
formarea conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie utilizate
metodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de întărire
negativă. Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale
cât şi între libertate şi constrângere. Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii care
vor da copilului impresia libertăţii chiar în acţiunile şi cerinţele care îi sunt impuse.
Nu de puţine ori pedagogii au atenţionat asupra riscurilor pe care le implică aplicarea
metodelor de educaţie morală fără pricepere şi înţelepciune; aplicarea corectă a metodelor şi
procedeelor de educaţie morală, îndeosebi a procedeelor de sancţionare, implică o mare pricepere
de individualizare adecvată a aprecierii şi sancţionării, evitarea nivelărilor şi egalizărilor, a
superficialităţii şi a neglijenţei care pot avea efecte exagerate uneori, inconsistente şi formale,
alteori. În general, inadecvările şi exagerările în apreciere si sancţionare au sau pot avea urmări
contrarii, chiar anularea efectelor pedagogice scontate, pierderea autoritătii morale a
educatorului, banalizarea şi devalorizarea procedeelor.
Esenţiale pentru educaţia morală rămân exerciţiul moral, care implică actul moral,
şi exemplul moral al educatorului.

2.9. Contribuţia educaţiei religioase la educaţia morală a copiilor de vârstă

preşcolară
Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte
ascultând cel mult legea morală naturală. Este cunoscut faptul că în copilărie, omul poate fi uşor
influenţat religios – moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de
multe ori valabile pentru întreaga viaţă.
2.10. Stilul de lucru al educatoarei - influenţa sa asupra educării expresiei
emoţionale a copilului preşcolar
„Dragostea pentru ceea ce transmiţi altora, atenţia afectuoasă pentru cei pe care îi
instruieşti, respectul pentru personalitatea lor, ingeniozitatea pe care trebuie s-o desfăşori tot
timpul pentru a comunica unor minţi tinere cunoştinţele şi a le dezvolta aptitudinile (...), toate
acestea sunt repere ale activităţii unui adevărat educator”.23
Se întâmplă adesea ca preşcolarul să se conformeze educatoarei prin imitaţie, apoi să se
supună, împotriva dorinţei sale, exigenţelor educatoarei pentru a putea păstra sentimentul de
siguranţă produs de afecţiunea ei. Apoi, cu ajutorul reprezentărilor, copilul devine apt să prevadă
anumite neplăceri şi să le evite comportându-se în modul dorit, lucru datorat procesului de
interiorizare. Odată cu interiorizarea normelor comportamentale generate de exigenţele impuse
de educatoare, copilul îşi însuşeşte întregul sistem de atitudini, de exigenţe, de interdicţii. Copilul
va avea de aici înainte mai puţină nevoie de supravegherea permanentă a adultului, în speţă a
educatoarei, pentru a se comporta acceptabil. Aşa se constituie începutul conştiinţei morale a
cărei „voce” nu este alta decât aceea a educatoarei, în completarea celei a părinţilor.
Calitatea de a fi vocea conştiinţei în formare a copilului, este tot ce-şi poate dori o
educatoare dăruită profesiei sale. Nu este o sarcină tocmai uşoară, având în vedere lipsa de
omogenitate a grupei de copii: diferenţele sunt mari între doi copii de aceeaşi vârstă, sunt mari şi
între reacţiile aceluiaşi copil la un interval oarecare de timp. Aceste diferenţe există deoarece
temperamentele sunt diferite. Copiii mai autoritari sau mai docili, mai vorbăreţi sau mai tăcuţi,
mai dinamici sau mai visători, mai îndrăzneţi sau mai timizi, toţi trebuie să se dezvolte simultan.
Luând în considerare toate aceste diferenţe, nu poate fi vorba de o abordare colectivă ci
de abordare individuală, chiar şi în activităţile colective, abordare ce presupune intuiţie, fineţe,
supleţe, calităţi care îi permit educatoarei să sugereze fără să impună.
Există diferenţe sensibile între băieţi şi fetiţe. Între fetiţe se stabileşte o relaţie de
cooperare şi legată de aceasta, o activitate verbală. La băieţi se manifestă o tendinţă de izolare în
activităţi de construcţii. De aceea, în abordarea fetiţelor trebuie ţinut cont de sociabilitatea lor
afectivă care, la băieţi, este mult diminuată.
Preşcolarii sunt capabili să sesizeze nuanţe ale privirii sau ale vocii, expresii ale chipului.
Ceea ce îl impresionează, deci, pe copil, este valoarea simbolică a aprecierii sau dezaprobării
educatoarei.
Copilul distinge binele de rău prin intermediul pedepselor şi recompenselor . El ştie că
este recompensat pentru ceva ce este bun sau drept şi este pedepsit pentru ceva ce este rău sau
greşit. Folosirea intensă a recompenselor se banalizează, însă, în timp, cu deosebire în cazul

23
Elena Joiţa, Management educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 32.
copiilor grupei mari. La această vârstă sentimentul de mulţumire, de apreciere a conduitei unui
copil exercită asupra acestuia, dar şi asupra celorlalţi copii, martori la momentul aprecierii, o
influenţă pozitivă.
În ce priveşte pedeapsa, exceptând cazurile copiilor problemă, se recomandă a se încerca
mereu evitarea acesteia, înlocuirea ei cu dezaprobarea, folosită cu tact, respectând
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor. Unui copil căruia, datorită manifestărilor
negative, îi arătăm mereu nemulţumire, îi putem adresa, în schimb, câteva întrebări, pe un otn
blajin: „Cum se face că pe tine nu pot să te laud niciodată? Sunt eu de vină? De ce îi laud numai
pe alţi copii?”. Acestor copii, rebeli la cerinţele impuse de activitatea din grădiniţă, li se arată
astfel încredere, sugerându-le că pot să se îndrepte şi indicându-le modul în care ar putea s-o
facă.
„Toate aceste procedee presupun mult tact, o analiză temeinică a comportării fiecărui
copil şi, în funcţie de aceste aspecte, aprecierea oportunităţii aprobării sau dezaprobării,
adoptarea acelei atitudini care să influenţeze benefic personalitatea în formare a copilului.
Trebuie să conştientizăm faptul că la vârsta preşcolară se schimbă structura comunicării
noastre cu copilul, se valorifică relaţiile de egalitate, de parteneriat în diferite activităţi ( în joc,
convorbire, construire etc.) prin colaborare, cooperare. „Imitarea globală este substituită treptat
prin elementele atitudinii critice faţă de acţiunile semenilor şi ale adulţilor, apar primele forme de
comportament independent. Acest proces este definitivat de atitudinea noastră, de stilul de
comunicare practicat”.24

CONCLUZII

Lumea poveştilor îi este nespus de dragă copilului, în măsura în care apelează la

afectivitatea acestuia generând intense şi variate trăiri emoţionale, în măsura în care, prin
semnificaţiile sale, îi satisface trăirile din planul imaginaţiei, îi îmbogăţeşte universul propriu de
cunoaştere, contribuind la educarea sa în spiritul unor virtuţi morale alese, integrându-l în aria
valorilor consacrate de lumea adulţilor. Este lumea prin intermediul căreia copilul acumulează
posibilităţi noi de percepere a existenţei, prin varietatea modelelor cu care ia contact, prin
soluţiile pe care le oferă în rezolvarea unor situaţii problematice, antrenând întreaga activitate

24
Letiţia Trif, Pedagogia învăţământului preşcolar şi primar, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, pag. 52.
psihică a copilului. În ce priveşte valoarea lor etică, creaţiile literare oferă surse inepuizabile de
formare a conştiinţei morale, de educare a unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter.
Optimizarea conduitei verbale a copilului, cultivarea deprinderilor de comunicare în termeni
specifici, reprezintă un alt câştig al întâlnirii copilului cu literatura.
Am încercat să evidenţiez resursele nebănuit de mari pe care literatura pentru copii le
oferă educatoarei în încercarea acesteia de a educa, la copil, trăsături pozitive de caracter, de a
influenţa benefic personalitatea în formare a acestuia. În acest context, mi se pare necesară
existenţa, în Programa activităţii instructiv-educative, la capitolul Educării limbajului sau la cel
al Educaţiei pentru societate, a unor obiective precise de realizare a educaţiei morale prin
intermediul literaturii pentru copii.
Primul aspect pe care 1-am dezvoltat în lucrare, a fost acela al dezvoltării, respectiv
îmbogăţirii reprezentărilor morale. Am evidenţiat rolul educatoarei care, printr-o tratare
diferenţiată, poate realiza o legătură între reprezentările şi sentimentele morale pe de o parte şi
deprinderile şi acţiunile morale, pe de altă parte.
Am arătat în ce măsură creaţiile literare acţionează asupra receptivităţii şi sensibilităţii
preşcolarului, în ce măsură actul perceperii unei poveşti influenţează sensibil psihicul copilului,
fixând momentul în conştiinţa acestuia.
Receptarea conţinutului poveştilor şi al povestirilor influenţează capacitatea de
pătrundere a semnificaţiei unui cuvânt, aprofundând noţiuni, concepte morale. Am oferit
exemple de activităţi, modalităţi de realizare a acestora astfel încât să antreneze capacitatea
copiilor de a stabili o analogie între trăsături pozitive şi negative de caracter, prin evidenţierea
asemănărilor şi a deosebirilor între personaje-simbol. Organizând în această manieră activităţile
de povestire, copilul va fi capabil să analizeze comportamente şi să evidenţieze consecinţele
comportamentului greşit. Fiind capabil de a stabili legături „cauză-efect”, de a face analogii între
personaje şi întâmplări, copilul va dobândi, treptat, o gândire morală, o experienţă morală care va
conduce la situaţia în care copilul va putea să se orienteze el însuşi într-o situaţie problemă şi să
evalueze faptele altora. Mai mult decât atât, procedând astfel, copilul dobândeşte o gândire
morală verbală.
Am explicat în ce măsură, prin intermediul literaturii pentru copii, se formează şi se
îmbogăţesc reprezentările copilului despre adevăr, dreptate, curaj, hărnicie, prietenie etc. Acest
lucru este posibil a fi realizat numai prin însoţirea fiecărei noţiuni morale de o reprezentare
concretă a acesteia prin personaje-simbol pe care literatura pentru copii le oferă cu generozitate.
Că este posibil de realizat şi eficient am arătat-o prezentând modalităţi de evaluare a
reprezentărilor copiilor referitoare la noţiuni morale.
În ceea ce priveşte formarea trăsăturilor morale pozitive, am reliefat faptul că acest
proces deosebit de complex este dependent de acţiune, de practica morală, de antrenarea copiilor
în exerciţiul moral. Măiestria pe care trebuie să o dovedească educatoarea constă în crearea unor
situaţii şi cerinţe care prin importanţa şi necesitatea lor să declanşeze la copil comportamentul
cerut de societate. Am evidenţiat importanţa realizării unităţii dintre conţinut şi formă, astfel
încât forma, deci modul în care copilul reacţionează la o anumită cerinţă, să fie în concordanţă cu
conţinutul, adică cu nivelul capacităţilor, al dezvoltării posibilităţilor sale. Am oferit, şi în acest
caz, exemple concrete de procedee ce pot conduce eficient la scopul propus.
Am încercat să reliefez eficienţa dramatizărilor în procesul educării sensibilităţii şi
reacţiei emoţionale faţă de evenimente cu semnificaţie pozitivă sau negativă. În acest sens, am
arătat care sunt etapele care pot conduce la situaţia în care dramatizarea unor poveşti şi a unor
povestiri poate constitui o modalitate de influenţare formativă a copilului prin participarea
afectivă intensă a acestuia Exemplele pozitive şi negative, oferite de lumea poveştilor pot con-
duce, prin valorificarea lor eficientă, la evitarea sau aplanarea conflictelor dintre copii, a
manifestărilor negative de comportament.
Nu lipsit de importanţă este stilul de lucru al educatoarei, influenţa sa asupra dezvoltării
personalităţii copilului. În fapt, tactul şi măiestria educatoarei trebuie să se manifeste pe
parcursul desfăşurării întregului proces de educare morală a preşcolarului. Aceste calităţi, ce
trebuie să o caracterizeze pe educatoare, se reflectă şi în maniera în care aceasta concepe planul
de întrebări-problemă, ce însoţesc inevitabil momentul receptării oricărei poveşti sau povestiri.
Aceste întrebări vor fi formulate astfel încât să conducă la interpretări ale unor atitudini, la
nuanţări, la generalizări.
De asemenea, am încercat să demonstrez în ce măsură materialul didactic, în speţă
planşele ce ilustrează momente esenţiale ale conţinutului unei poveşti, sau care redau diferitele
nuanţe ale expresiei chipului personajelor, îndreaptă copilul spre activitatea de analiză, descriere,
interpretare şi spre formularea unor judecăţi morale.
În esenţă, consider că, înaintea oricăror alte forme de activitate, povestirile, repovestirile,
povestirile create, dramatizările, tot ceea ce este legat de universul vast al literaturii pentru copii
contribuie în cea mai mare măsură la educarea morală a preşcolarului, la influenţarea
personalităţii în formare a acestuia.