Învăţământul preşcolar are menirea de a forma copiii sub aspect psiho – intelectual , fizic şi socio

– afectiv , pentru o cât mai uşoară adaptare la activitatea de tip şcolar , pentru o integrare şcolară
şi socială . Preocuparea pentru introducerea cât mai timpurie a copiilor într-un sistem de educaţie
instituţionalizat este justificată de faptul că vârsta preşcolară reprezintă o perioadă fundamentală
pentru dezvoltarea ulterioară a copilului . Cercetările pedagogice şi psihologice arată că până la
vârsta de 4 – 5 ani copilul îşi dezvoltă 40 % din capacitatea intelectuală pe care urmează să o
atingă la maturitate . Nevalorizate la timp sau slab valorizate , potenţele şi disponibilităţile
acestor perioade de vârstă nu se pot recupera în anii următori decât în mică măsură.

Factorii care contribuie la modernizarea învăţământului preşcolar ar putea fi divizaţi în

două categorii : obiectuali şi personali .
Primii se referă la mijloacele pe care tehnica actuală le pune la dispoziţia învăţământului în
vederea desfăşurării lui în condiţii care să faciliteze obţinerea unui randament cât mai mare . Cea
de-a doua categorie de factori , cei personali , se referă la pregătirea şi atitudinea generală a
educatoarelor , ce sunt antrenate în organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv – educativ .

După familie , grădiniţa constituie pima experienţă de viaţă a copilului în societate.

Grădiniţa este o instituţie de educaţie şi o viaţă socială proprie , structural diferită de cea
de familie , chiar dacă păstrează amprenta atmosferei familiale . Această instituţie îl aşază pe
copil într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său . Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi
şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune , îl provoacă să se exprime şi îi
propune , incipient , angajarea în relaţii sociale de grup .
Cu cât copilul este mai solicitat de factorii excitanţi cognitivi , psihomotori şi afectivi cu
o intensitate optimă , cu alternanţă tonică , cu atât acumulările asimilatorii sporesc , se formează
structurile intelectuale şi , prin consum energetic , sporesc funcţiile segmentelor psihice
receptoare de informaţii şi ale capacităţilor intelectuale de esenţializare , conexiune , sinteze şi
restructurare dinamică a competenţei creative şi adaptative .
Pentru ca un copil să poată învăţa , trebuie ca modul de solicitare intelectuală să fie pe
măsura dezvoltării sale biopsihice şi să se potrivească cu lumea sa .
“ Copilul trebuie apărat nu de propria-i dezvoltare, de propriile-i capacităţi de achiziţie ,
el trebuie protejat de felul în care se concepe învăţarea în şcoală, inabilă a se modela vârstelor „
Educaţia preşcolară organizată este concepută astfel încât să se realizeze în funcţie de două
aspecte dominante : o primă treaptă a socializării şi cea de-a doua , a pregătirii pentru şcoală .
Preşcolarul reprezintă o personalitate în devenire , un viitor adult şi nicidecum un adult în
miniatură . El trebuie cunoscut şi educat în consecinţă , stimulat în devenirea sa umană , sprijinit
în educaţie , să-şi dezvolte potenţialul biopsihic , să-şi materializeze posibilităţile , să
dobândească acele competenţe care-l îndrumă , să-şi formeze capacităţile proprii şi aptitudinile
care şă-i servească intregrării şcolare şi apoi profesionale şi sociale .

FORMAREA IMAGINII DE SINE LA PREŞCOLARI

Delimitări conceptuale
A). Autocunoaşterea
Istoria cunoaşterii omului demonstrează că autocunoaşterea este o problemă grea ,
imperativul autocunoaşterii reprezentând o achiziţie relativ târzie . În literatura de specialitate
există numeroase încercări de definire a autocunoaşterii – unii autori identificând-o cu imaginea
de sine , conştiinţa de sine , conştiinţa despre sine sau cunoaşterea de sine. Autocunoaşterea
apare ca un revers al conştiinţei despre lume , rezultând în cea mai largă măsură din influenţele
mediului social asupra individului .
Abordând autocunoaşterea în contextul mai larg al importanţei şi necesităţii cunoaşterilor
copiilor în scopul educării şi tratării lor individuale ,este definita ca şi “ capacitate a individului
de a integra într-un tablou unitar toate impresiile , informaţiile şi trăiriile care se referă la
persoana sa şi de a vedea just pe baza acestora locul său între ceilalţi ”
Autocunoaşterea, definită ca activitate,este o desfăşurare procesuală dinamică
condiţionată individual şi social , mai mult sau mai puţin intenţionată , organizată , orientată
către organizarea şi evaluarea propriului Eu , a propriilor capacităţi , aspiraţii şi acţiuni ”

B). Autoaprecierea

Autoaprecierea presupune cunoaşterea calităţilor şi defectelor proprii , a aptitudinilor ,

atitudinilor , trăsăturilor de personalitate , gradului lor de ce se realizează prin comparaţie cu
ceilalţi , prevăzând printre altele stabilirea valorii produselor muncii proprii , a sensului
comportamentelor sociale.
Autoaprecierea este un act psihopedagogic de examinare a pregătirii şi conduitei proprii ,
realizându-se în conformitate cu anumite principii , norme , convingeri şi prin permanentă
raportare la altul.
 C). Imaginea de sine

Deşi impalpabilă , greu de conturat şi de definit , imaginea despre sine joacă un rol
deosebit de important în conduită , omul fie apără , fie afirmă , fie tinde şi doreşte să creeze celor
din jur o imagine anume despre sine , de obicei favorabilă . Imaginea de sine se constituie treptat
în procesul de socializare a fiinţei umane prin raportare la sistemul de valori şi norme socio –
culturale dominante în grup .
Imaginea de sine rezultă din “ interiorizarea schemei unui semen al nostru , de pildă ,
copilul percepe propriile atribute mai întâi la altul şi după aceea le recunoaşte la el însuşi . ”
Imaginea de sine este pentru fiecare o oglindă interioară prin care se vede şi se identifică .
Imaginea din oglindă depinde de acţiunile , de opiniile şi de interacţiunile noastre şi a celor din
jurul nostru , începând cu mica copilărie . La vârstele mici , copilul este mulţumit de tot ceea ce
face , pentru că cel mai important pentru el este să stăpânească mediul şi să-l poată schimba . Cei
din jurul lui dau semnificaţie gesturilor , acţiunilor şi produselor activităţii lui .

D). Încrederea în sine

Căile pentru a încuraja cunoaşterea de sine şi construcţia încrederii în forţele proprii sunt
variate şi cu posibilităţi de extindere în toate tipurile de activităţi educative desfăşurate în familie
şi în grădiniţă .
Prima cale , şi cea mai importantă este acceptarea copilului aşa cum este . Copilul se
găseşte într-o devenire permanentă şi a-l accepta aşa cum este el presupune a avea o atitudine
pozitivă în faţa dificultăţilor lui de adaptare şi a acelor particularităţi pe care adultul nu le
consideră “ normale” . În această măsură , se presupune că aceasta înseamnă şi sprijinul
acţiunilor nereuşite , analiza dificultăţilor împreună , pentru a-l ajuta să-şi adecveze tot mai mult
eforturile la cerinţele acţiunii şi la nevoile sale . Aceasta nu înseamnă că trebuie să lăsăm copilul
să greşească ci să-l sprijinim să nu mai repete greşeala . Esenţial este să nu etichetăm copilul de
la o încercare nereuşită ca fiind rău , nepriceput sau indisciplinat . Este important să se ţină
seama de efortul copilului , de dorinţele lui de acţiune , de concentrarea lui spre o activitate ,
chiar dacă rezultatul nu este cel aşteptat de adult .
Copiii nu trebuie comparaţi între ei , ci cu ei înşişi , în perioade diferite , pentru a le
sprijini eforturile . Este mai important ca ei să-şi câştige încrederea în posibilităţile lor decât să se
facă o clasificare a copiilor , atât la grădiniţă , cât şi în familie , între fraţi . Este important să
construim relaţii pozitive şi de prietenie între copii , nu relaţii concurenţiale . Cu cât copilul se
descurcă mai greu , relaţiile de concurenţă cu ceilalţi îl vor face să dea înapoi , să-şi creeze o
imagine negativă despre sine , să nu aibă încredere în forţele proprii . Adultul trebuie să
pornească de la ideea că toţi copiii au ceva bun în ei , indiferent de ritmul şi de maniera în care se
dezvoltă .
Dacă un copil va fi încurajat şi progresele lui valorizate , comparate cu propria sa
devenire , el va progresa prin încrederea care o va avea în sine . Întărind negativ rezultatele sale ,
pedepsindu-l , certându-l mereu , el se va îndepărta de activitatea respectivă , va crede tot mai
mult că “ nu poate ” , îşi va pierde încrederea şi siguranţa în acţiunile lui , îşi va limita sfera
experienţelor reuşite .

E). Respectul de sine

Respectul de sine se construieşte pornind de la imaginea de sine . Când copilul începe să

se cunoască , să se recunoască , să se identifice ca persoană aparte care poate face şi produce
schimbări în mediul înconjurător , el începe să se respecte pe sine ca identitate .
La această construcţie contribuie datele concrete despre sine ca : aspectul fizic ,
posibilitatea de a realiza anumite sarcini primite , identitatea nominală , modul cum îl identifică
şi îl percep ceilalţi , dar şi aspectele subiective care depind de ceilalţi copii şi adulţi care îl
înconjoară , ca de exemplu : siguranţa şi încrederea sentimentului succesului , scopurile şi
responsabilităţile , apartenenţele la grup ( familie , grup de grădiniţă , grup de joacă ) şi legăturile
sociale .
Pentru formarea respectului de sine este nevoie de :
imagine de sine pozitivă ;
încredere în forţele proprii ;
întărirea pozitivă a activităţilor ;
obişnuirea copiilor cu responsabilităţi şi cu deprinderea de a lua anumite decizii ;
stimularea oricărei iniţiative şi a spiritului creator ( fie că este o soluţie neobişnuită , fie
că este o întrebare ciudată la care trebuie să răspundem );
 etc.
Rolul adulţilor devine crucial , prin aceea că în aprecierile activităţilor copilul are nevoie
de mult pozitivism .
Apariţia respectului de sine la copil este evidenţiată de următoarele comportamente :
se simte valorizat ;
se crede capabil ;
se simte iubit şi ştie să iubească ;
are un stil personal clar în relaţiile cu ceilalţi ;
îşi face prieteni în jurul lui ;
când greşeşte are puterea să recunoască;
reia activitatea greşită şi recunoaşte când greşeşte .
Se consideră că :
respectul de sine este dependent de negocierea sarcinilor de dezvoltare (comunicare ,
mers , auto – hrănire , deprinderi igienice primare , etc. ) ;
dezvoltarea respectului de sine parcurge anumite stadii care fac trecerea de la sursele
externe ale imaginii de sine către sursele interioare .

Imaginea de sine – rolul ei reglator în sistemul personalităţii

Omul percepe şi-şi formează un model informaţional – cognitiv nu numai despre

obiectele şi fenomenele lumii externe . El se percepe şi pe sine însuşi , se autoanalizează şi se
autointerpretează în primul rând ca realitate fizică , ca înfăţişare exterioară , formându-şi o
imagine mai mult sau mai puţin obiectivă şi completă despre Eul fizic , asociată cu judecăţile de
valoare corespunzătoare ( frumos – urât , agreabil – dezagreabil , puternic – slab , etc. ) , iar în al
doilea rând , se percepe , se autoanalizează şi se autointerpretează ca realitate psihosocială , sub
aspectul posibilităţilor , capacităţilor , aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale , formându-şi , de
asemenea , o imagine mai mult sau mai puţin fidelă , asociată şi aceasta cu judecăţi de valoare
( capabil – incapabil, înzestrat – neînzestrat , tolerant – intolerant , bun – rău etc. ) Astfel ,
imaginea de sine apare ca un complex construct mintal , care se elaborează treptat în cursul
evoluţiei ontogenetice a individului , în paralel şi în strânsă interacţiune cu elaborarea conştiinţei
lumii obiective , printr-un lung şir de procese şi operaţii de comparaţie , clasificare – ierarhizare ,
generalizare – integrare . Cele două componente de bază ale ei ( imaginea Eului fizic şi imaginea
Eului spiritual , psihic şi psihosocial ) nu numai că se întregesc reciproc , dar interacţionează şi
se intercondiţionează în mod dialectic . Ele se pot afla în relaţii de constanţă sau de disonanţă , de
coordonare , având acelaşi rang valoric în complexul vieţii şi activităţii individului , sau de
subordonare , uneia atribuindu-se o valoare mai mare decât celeilalte .
Formarea imaginii de sine nu este un proces exterior care se desfăşoară pe lângă dinamica
evolutivă a organizării interne a personalităţii , dar nici un lux complicativ inutil. Dimpotrivă , ea
se pătrunde organic şi constituie o direcţie esenţială a devenirii personalităţii însăşi , şi , sub
aspect pragmatic – instrumental , reprezintă o cerinţă legică necesară a unei relaţionări şi
coechilibrări adecvate cu lumea externă .
În planul cunoaşterii , formarea imaginii despre sine devine posibilă datorită capacităţii
de autoscindare pe care o posedă conştiinţa umană , ceea ce face propriul său suport şi mecanism
obiect al investigaţiei şi analizei . Prin intermediul acestei capacităţi , individul este în acelaşi
timp şi subiect ( cel care realizează procesele de prelucrare – integrare a informaţiei ) şi obiect
( cel ce furnizează informaţii , cel ce este supus investigaţiei cognitive ) .
Omul ajunge la o anumită imagine despre sine nu numai pe calea autoaprecierii şi
autocontemplări izolate , ci şi prin relaţionare interpersonală , prin compararea succesivă cu
imaginile pe care el şi le formează despre alţii şi cu imaginile pe care alţii şi le formează despre
el . Tocmai prin intermediul opiniilor şi aprecierilor celorlalţi , el începe să se raporteze la sine
cât de cât obiectiv şi să se întreprindă o acţiune sistematică de autocunoaştere . Imaginile
celorlalţi despre individ intră necondiţionat , chiar şi prin intermediul inconştientului , în
componenţa imaginii despre sine . Pe plan general , funcţia imaginii despre sine rezidă în
obţinerea şi menţinerea identităţii , căreia îi revine un rol esenţial în delimitarea solicitărilor
interne de cele externe , în stabilirea atât a punctelor de concordanţă , cât şi a celor de
incompatibilitate şi opoziţie dintre ele . De îndată ce imaginea şi conştiinţa de sine prind contur ,
individul începe să-şi afirme propria sa identitate în raporturile cu lumea , opunându-se din
interior oricărei uniformizări şi dizolvări în ceilalţi .
Imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec şi se compară atât
solicitările interne proprii ale individului ( motivele şi scopurile activităţii lui ) , cât şi solicitările
externe , condiţionând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare şi situaţie
particulară . Ea se evidenţiază şi în modul de ierarhizare şi integrare a pretenţiilor , drepturilor ,
pe de o parte , şi a răspunderilor şi obligaţiilor pe de altă parte . Corespunzător , ea devine un
factor optimizator şi protector al echilibrului şi sănătăţii psihice sau, dimpotrivă , un factor
predispozant la degradare şi tulburare patologică .

Imaginea de sine în copilărie

Despre structura , apariţia şi evoluţia imagini de sine s-au formulat numeroase teorii . La
marea majoritate a autorilor ce s-au ocupat de structura , apariţia şi evoluţia imaginii de sine
întâlnim ideea că primul aspect al identităţii proprii care se dezvoltă în primul an de viaţă şi care
rămâne un fel de ancoră a conştiinţei de sine este “ simţul unui Eu corporal . ” În cursul primilor
trei ani de viaţă – se dezvoltă treptat trei aspecte ale conştiinţei de sine: simţul Eului corporal -
simţul unei identităţi de sine continue şi respectul faţă de sine , mândria . Între 4 – 7 ani evoluţia
Eului este departe de a fi completă , apar în această perioadă alte două aspecte ale
individualităţii: “ existenţa Eului ” şi “ imaginea eului ” , aspecte care se construiesc printr-un
proces de interacţiune , copil – mediu , în care individul ( copilul ) ajunge să cunoască ce
aşteaptă adultul de la el şi să compare aceste aşteptări cu propriul său comportament .
Studii importante privind imaginea de sine privită prin prisma formării judecăţilor morale
în copilărie diferenţiaza două stadii de evoluţie ale acestora şi de aici două tipuri de morală:
1. stadiul realismului moral , în care morala este dominată de raporturile de constrângere ,
autoritarism ;
2. stadiul cooperării în care ansamblul regulilor de convieţuire se constituie datorită
sentimentului reciproc şi al trăirii intense a sentimentului de egalitate .
Primul stadiu , care se suprapune perioadei 0 – 8 ani este caracterizat de faptul că relaţia
copil – adult este unilaterală , adultul reprezentând izvorul tutoror consemnelor şi obligaţiilor
exterioare , copilul se supune acestuia în virtutea valorii ce i-o recunoaşte . Respectarea normelor
este mai mult rezultatul ascultării decât al unei cunoaşteri şi înţelegeri a lor , ascultare ce se
întemeiază pe afecţiune şi teamă .
Apariţia , evoluţia şi stabilizarea imaginii de sine sunt influenţate de dinamica împlinirii -
neîmplinirii , de comparaţia permanentă cu altul , de găsirea locului într-un anume context
social , de opinia membrilor grupului .
 Factorii care influenţează imaginea sinelui la preşcolari

Imaginea de sine se învaţă , se construieşte prin mecanisme de învăţare . Această învăţare

poate fi facilitată de părinţi şi educatoare dacă se ţine seama că principalele informaţii folosite
sunt :
ceea ce ne spun alţii despre noi ;
cum ne tratează ceilalţi ;
abilitatea de a face lucrurile în aşa fel încât să nu se creeze conflicte .
Factorii care influenţează formarea imaginii de sine la vârstele mici sunt
urmăritorii :
aşteptările părinţilor referitoare la proprii lor copii : copiii care sunt iubiţi şi valorizaţi
pentru ceea ce sunt , se descurcă mai bine decât copiii pe care părinţii îi analizează prea mult ;
stima de sine a părinţilor – s-a dovedit că părinţii care au încredere în forţele proprii cresc
de obicei copiii cu stimă de sine
răspunsul pozitiv al copilului – copiii care răspund pozitiv la atenţiile părinţilor se
descurcă mai bine şi tind să încurajeze atitudini tot mai pozitive;
respectarea unor limite – să fie definite şi înţelese anumite limite , cu anumite deschideri
către alegeri individuale , arătarea respectului şi construirea unui concept despre sine sănătos şi
independent ;
temperamentul copilului este un factor important în primii ani de viaţă , când se pun
bazele caracterului ;
mărimea familiei şi modul ei de viaţă ;
sexul copilului ;
caracteristicile fizice – copiii frumoşi atrag mai mult atenţia ;
diferenţele pe alte criterii , determinate de grupul social de apartenenţă din comunitatea
lor – religii diferite , rase diferite , minorităţi sociale sau naţionale , etc.;
condiţii de apariţie a unui handicap – copiilor cu CES sau aflaţi în situaţie de risc – li se
acordă prea multă sau prea puţină atenţie , ceea ce crează discriminare şi frânează formarea unei
imagini de sine sănătoasă ;
strategiile didactice folosite care pot valotiza sau frâna copiii ;
 amenajarea spaţiului educaţional în grădiniţă şi în familie ;
relaţia stabilită cu părinţii ;
relaţia stabilită cu educatoarea ;
relaţia stabilită între familie şi grădiniţă ;
relaţiile cu ceilalţi copii ;
Plecând de la faptul că la vârsta preşcolară formarea şi dezvoltarea personalităţii şi a
imaginii de sine se realizează în urma unor situaţii concrete, obiectivele realizabile în această
etapă de dezvoltare ontogenetică în direcţia conturării imaginii de sine, ar putea fi:
copilul să fie învăţat să se cunoască pe sine şi pe cei ce-l înconjoară ;
să-şi descopere propriul corp ;
să recunoască şi denumească principalele categorii spaţiale şi temporale în care se
realizează dezvoltarea sa ;
să conştientizeze rolul său în familie , în grupul de copii ;
să înţeleagă explicaţia unor norme şi reguli morale ;
să-şi formeze deprinderi de autonomie personală ;
să accepte anumite responsabilităţi ;
să se obişnuiască să coopereze cu alţii ;
să încerce să distingă binele , frumosul şi adevărul .

Liviu Antonesei -O introducere in pedagogile Edituta Polirom 2002

Ioan Radu- Metodologie psihologica si analiza datelor Editura Sincron 1993
Gordon Neufeld/Gabor Mate- Tine ti copiii aproape Editura Curtea veche 2023
Jean Piaget/Barbel Inhelder-Psihologia copilului Editura Cartier 2005
Emil Verza, Florin Emil Verza - Psihologia copilului Editura Trei 2017
http://www.despresuflet.ro/psihologie/imaginea-de-sine/cum-se-formeaza-imaginea-de-
sine--p113.html
https://hilio.com/ro/help-store/dezvoltarea-imaginii-de-sine-la-copii
https://www.libroteze.com/ro/metode-de-formare-imaginii-de-sine-la-copii-de-virsta-
prescolara-mare