1.

Încurajarea și consolidarea încrederii de sine, premisă a exersării autonomiei

elevului

Dezvoltarea competențelor noncognitive ale elevilor prin activitatea didactică

reprezintă un interes aparte pentru idealul educației românești. De aceea sunt necesare repere

și sugestii metodologice pentru cadrele didactice pentru a desfășura activități de dezvoltare

emoțională, personală și socială cu elevii și urmări formarea competențelor personale ale

acestora. Punctul de pornire trebuie să-l reprezinte descoperirea, dezvoltarea și punerea în

valoare a potențialului elevilor.

Programa școlară de Consiliere și dezvoltare personală prevede dezvoltarea la elevi a

patru competențe generale pe parcursul gimnaziului:

 Adoptarea atitudinilor pozitive faţă de sine şi a unui stil de viață sănătos și

echilibrat,

 Relaționarea armonioasă cu ceilalți în contexte școlare și extrașcolare,

 Reflectarea asupra motivației și eficacității strategiilor pentru progres în învățare,

 Luarea deciziilor legate de continuarea studiilor şi carieră prin valorificarea

informațiilor despre sine, educație și ocupații.

Dintre acestea, prima include două componente cu valoare personală emoțională și

fizică pentru elevi, strâns legate, interdependente, dar se află în relație cu fiecare dintre

celelalte trei: atitudinea pozitivă față de sine a elevilor corelează cu armonia interrelațională în

contextele școlare și extrașcolare, este baza deciziilor pentru parcursul educațional propriu și

pentru restul vieții.

De aceea, încurajarea încrederii în sine a elevilor se constituie în premisă și metodă

de dezvoltare a autonomiei elevilor.

1.1. Dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a elevilor

Atitudinile față de sine sunt studiate în psihologie sub denumirea de concept de sine.

De asemenea, autoeficacitatea este un alt concept care se subsumează atitudinilor față de sine.
Conceptul de sine se referă la felul în care se percepe o persoană pe sine, (Sebastian

et al., 2008, pp. 441-446 ).

Percepția poate fi una globală, sau diferențiată pe anumite domenii ale vieții. De

exemplu, putem vorbi despre conceptul de sine școlar (cum se percepe un elev în acest statut

specific), despre imaginea corporală (percepția unei persoane despre aspectul corpului său)

sau despre conceptul de sine social (modul în care o persoană se percepe în interacțiunile sale

cu ceilalți).

În ceea ce privește conceptul de sine școlar, există studii care dovedesc o relație

pozitivă între rezultatele școlare bune și existența unui concept de sine școlar favorabil,

(Marsh și Martin, 2011, pp. 59-77). Relația este una bidirecțională: o imagine bună asupra

sinelui școlar duce la performanțe bune, iar performanțele bune conduc la rândul lor la o

imagine pozitivă.

Perioada preadolescenței și a adolescenței este considerată a fi una foarte importantă

pentru dezvoltarea conceptului de sine, dovezi din domeniul neuroștiințelor arătând că în

această perioadă de dezvoltare, la nivelul creierului se constantă o activitate neuronală

intensă asociată cu procesarea sinelui, (Sebastian et al., 2008, pp. 441-446 ).

Imaginea de sine sau „cum ne vedem”, se referă la modul în care ne percepem

propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale.

Modul în care ne percepem depinde de gradul de autostimă (autoapreciere,

autorespect, autoacceptare) pe care îl avem. Astfel, dacă ne acceptăm pe noi înșine, dacă ne

apreciem pentru ceea ce facem bine - aceasta contribuie la autorespectul și încrederea în sine -

dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticăm în permanență pentru ele - aceasta

constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de alții - putem trăi confortabil din

punct de vedere emoțional.

Trebuie înțeles ca este bine să existe mereu un echilibru între autoapreciere și

autocritică, nici una din cele două extreme nefiind eficientă:

 cel care se laudă prea mult este, în cele din urmă, persiflat sau chiar abandonat de

ceilalți,

 cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalți fie sentimente de milă, de vină, fie

un sentiment de superioritate, atrăgând de la sine alte critici.

Păstrând pe cât posibil echilibrul între o laudă de sine exagerată și o autocritică

exagerată putem contribui la igiena sufletească. Iar pentru elevi este util să înțeleagă aceste

lucruri!

Cum știm dacă imaginea de sine e bună sau nu?

Toți avem ceea ce se cheamă „vocea interioară”. Dacă această voce interioară are

tendința spre un discurs pesimist, negativ și autocritic cu ambiții neîmplinite spre perfecțiune

este clar ca imaginea de sine a persoanei respective este negativă.

De ce este importantă imaginea de sine?

Imaginea de sine ne influențează comportamentele. Când ai o imagine de sine bună

iți poți îndeplini obiectivele pentru că, o imagine de sine bună iți dă entuziasm, energie și

determinarea necesare pentru acest lucru, iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce

trebuie depășite pentru atingerea obiectivelor. O imagine de sine bună te face să relaționezi

armonios cu ceilalți, prin atingerea obiectivelor poți avea performanțe profesionale, succes

social etc.

O imagine de sine negativă te face să-ți scadă motivația sau chiar o anihilează prin

lipsa încrederii în forțele proprii.

A se observa că o imagine de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din

care persoanei îi este greu sa iasă: nu face anumite lucruri pentru că nu se crede în stare, iar

după ce renunță la a face lucrurile respective se autoculpabilizează și se critică și mai tare,

întărindu-și, astfel, convingerile negative despre sine și alimentând dialogul interior negativ.
În concluzie :

 când îți acorzi suficientă valoare, îți atingi mai ușor obiectivele pentru că a avea

încredere în sine, în forțele proprii te face să-ți mobilizezi exact resursele de care ai nevoie să

depășești obstacolele și să mergi în direcția dorită;

 când nu îți acorzi suficientă valoare, negociezi mai slab, comunici mai greu, acționezi

cu mai multă frică sau eviți să acționezi și „îți pui singur bețe în roate”;

 când nu îți acorzi valoare, anihilezi resursele de care ai avea nevoie pentru a

întreprinde ceva.

Imaginea de sine contribuie la evaluarea realității:

 când ai o imagine de sine bună, poți afirma: „pot să fac acest lucru sau măcar pot

încerca”,

 când ai o imagine negativă de sine, afirmi: „nu pot să fac acest lucru, este prea greu,

nu voi fi în stare”.

Diferența este că cel cu imaginea bună de sine va avea ocazia să-și demonstreze dacă

poate sau nu, dezvoltând convingeri realiste despre sine printr-o percepție corectă a

capacităților, dar și a slăbiciunilor. Cel cu imaginea negativă de sine nu va avea decât ocazia

de a se închide în cercul vicios descris, întărindu-și convingerile negative.

De unde vine imaginea de sine?

Bazele modului în care ne percepem vine din copilărie, atunci când încă nu avem un

sistem de valori la care să ne raportăm. Nu avem decât părerea părinților față de actele

noastre.

Părinții sunt primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot

penaliza pentru lucruri greșite.

Una dintre modalitățile de „evoluție” atunci când copilul devine adolescent este să

caute acele „trenduri” care să-l facă „mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil”, căutând o
comunitate care să-l accepte așa cum este sau, ca adolescent și apoi adult, își păstrează

părerea proastă de sine îngreunându-și, astfel, existența prin autosabotare.

O atitudine extrem de permisivă, cu laude exagerate și lipsa penalizărilor, face ca

viitorul „om” să aibă o părere extrem de bună de sine, dar exagerată ți nerealistă, fapt care va

fi „penalizat” în viitoarele lui relații.

Școala ce poate face?

Modul în care percepem realitatea și valorile de: corect, greșit, prost, deștept, frumos,

urât etc. nu sunt înnăscute, ci asimilate prin intermediul „filtrului social”, o instanță

importantă fiind Școala.

Cum pot profesorii să sădească în interiorul elevilor baza sistemului de valori la care

se vor raporta, adulți fiind, atunci când își vor contura imaginea de sine?

Câteva sugestii:

 conștientizarea și satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului teoretizate de A.

Maslow, (1968) în cunoscuta piramida a trebuințelor umane:

 Nevoia de ideal, de valori înalte ale umanității

 Nevoia de împlinire, autorealizare

 Nevoia de manifestare socială, inteligență socială, integrarea socială, acceptare ca

individ social

 Nevoia de moralitate, cunoașterea, etica, reguli care mențin ordinea socială

 Nevoia de utilitate socială, prestigiu, succes

 Nevoia de echilibru dinamic interior pentru deschiderea către lume, echilibrul între

persoană și societate

 Nevoia de proximitate, apartenența la un grup, de spațiu amical, de recunoaștere

 Nevoia de identitate, familie, imaginea de sine, origini

 Nevoia de armonie interioară, siguranța de sine și siguranța în general, nevoia de

partener, trebuința de afectivitate și aprobare pentru echilibrul interior

 Nevoi primare, hrană, îmbrăcăminte, adăpost, igienă, traduse în nevoia de

independență și libertate.

 conștientizarea realizărilor: lista acestora,

 calitățile folosite pentru realizarea lor,

 sărbătorirea succesului, lauda interioară,

 transformarea eșecului în feedback (lecție învățată),

 pași mici, pașii mari pot dezechilibra.

În timp ce unele școli existente la mijlocul secolului al XX-lea (psihanaliză sau

behaviorism) s-au concentrat asupra comportamentelor problematice și a învățării de la o

ființă pasivă și fără prea multe opțiuni de a influența mediul mai mult decât îl influențează, A.

Maslow a fost mai preocupat să învețe despre ceea ce îi face pe oameni mai fericit și ce se

poate face pentru a îmbunătăți dezvoltarea personală și autorealizarea.

Toate aceste nevoi pornesc din această ierarhie a nevoilor umane:

(https://ro.warbletoncouncil.org/piramide-de-maslow-7988)

Oferind cadrul social de comparație, precum şi standardele sau reperele necesare,

grupul sau colectivul în ipostaza familiei, apoi a clasei de elevi la școală, iar mai târziu a

grupului de muncă profesională, constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine.

1.2. Stima de sine și adoptarea atitudinilor pozitive față de sine

Conceptul de sine reprezintă totalitatea percepțiilor pe care oamenii le au despre

calitățile și caracteristicile lor, nu reprezintă în mod necesar o viziune obiectivă despre ceea ce

suntem, ci este un rezultat al felului în care ne percepem, (Zlate, Crețu, 2005, pp. 146-151).

6
Imaginea de sine se concretizează reflexiv pe fondul unui sentiment de identitate și

continuitate a persoanei. Mielu Zlate considera că imaginea de sine este „totalitatea

reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate”, (Zlate, 1997).

Modul în care ne percepem depinde de gradul de autoapreciere și autorespect pe care

îl dobândim (http://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-

in-sine.php).

Bazele modului în care ne percepem vine încă din perioada copilăriei, atunci când

noi încă nu avem un sistem de valori la care să ne referim. Avem doar părerea părinților față

de actele noastre. Părinții sunt primele persoane care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau

ne pot penaliza pentru lucruri greșite.

Imaginea de sine este sintagma concretizată a modului în care se vede o persoană sau

se reprezintă pe sine. Construirea imaginii de sine constă în primul rând într-o construcție

subiectivă și implică trei aspecte:

- importanța părerii celorlalți în construcția acesteia;

- elementele pe baza cărora se realizează percepția celorlalți;

- măsura în care conduita și motivația influențează crearea imaginii de sine.

(http://download.intel.com/corporate/education/emea/rom/elem_sec/tools_resources/plans/Co

nduita/Referat_imaginea_de_sine.pdf)

În formarea imaginii de sine sunt parcurse următoarele etape astfel:

 eul, în viziunea propriei persoane care își realizează autoportretul din punctul de

vedere al personalității în ansamblu; Eul reprezintă imaginea pe care noi o considerăm

definitorie pentru personalitatea noastră. Ca o consecință a construcției propriei imagini de

sine se formează și aprecierea asupra acesteia: pozitivă sau negativă.

 reflecția eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenței sau

necorespondenței între aceasta și judecata celuilalt.

Se presupune că elevii care au stima de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală,

se simt mai competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune.

Termenul de „eu” se referă la capacitatea ființei umane de acționa și de a reflecta

asupra propriilor acțiuni, de a fi cunoscător și cunoscut totodată, de a construi imaginea de

sine. William James a făcut distincția între trei aspecte ale eului: eul fizic, eul spiritual și eul

social, (Zlate, Crețu, 2005, pp. 146-151).

Eul fizic se referă la particularități, precum: tipul somatic, relația dintre statură și

greutate, culoarea părului și a ochilor, particularități fizionomice. Psihologul american

William James folosește și expresia de Eu material în care include Eul fizic și tot ceea ce este

de ordin material și care este legat de respective persoană, cum ar fi: îmbrăcămintea,

habitatul, alte proprietăți despre care se spune „este al meu”. De aceea, fiecare este sensibil la

aprecierile celorlalți cu privire la ce este al său și dacă îl pierde sau îi este furat se simte

puternic frustrat, (idem).

Eul spiritual se referă la valori, dorințe, aspirații, însușiri caracteriale și

temperamentale, aptitudini și talente, atitudini și concepții. El este rezultatul autoreflecției, al

receptării aprecierii altora, al consemnării reușitelor și nereușitelor în diferite activități,

(idem).

Eul social cuprinde acele calități care se dezvoltă în contextual relațiilor și

activităților cu alții, precum locul în grupul clasei sau în cel al prietenilor, reputația și

prețuirea celorlalți, asumarea și realizarea statutului și rolurilor. Eul social cuprinde de

asemenea și totalitatea părerilor și impresiilor pe care cineva și le face despre ceilalți, (idem).

Stima de sine, o componentă evaluativă a eului, se referă la autoevaluările pozitive

sau negative ale persoanei. Atunci când individul are o bună impresie despre sine, se respectă,

se acceptă și se evaluează pozitiv, spunem că are o stimă de sine înaltă, pozitivă. Dacă o

persoană se depreciază și se evaluează negativ, spunem că are o stimă de sine slabă.

Nevoia de stimă derivă dintr-o nevoie autoevaluativă a individului, care doreşte să-i

fie recunoscut statutul pe care îl are sau spre care aspiră, să-i fie apreciate competenţele,
cunoştinţele, performanţele, calităţile, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow). Ea

urmează nevoii sociale care se raportează la necesitatea acceptării și apartenenței.

Sarcina adulţilor este de a identifica aceste caracteristici ale stimei de sine scăzute şi

de a-i dezvolta copilului abilitatea de a-şi modifica atitudinile negative faţă de sine. Copiii

gândesc deseori despre sine „nu sunt bun de nimic”, „nimeni nu mă place”, „sunt urât”, „sunt

un prost”.

În consecinţă, adulţii (părinți, profesori) trebuie să-i ajute să îşi construiască sau să

îşi întărească stima de sine, astfel încât să se simtă fiinţe umane valoroase.

O stimă de sine pozitivă şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile

şi abilitatea de a face faţă presiunii grupului.

Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are

copilul şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul

copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile

din copilărie precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea definesc imaginea pe

care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale profesorilor, colegilor, fraţilor,

prietenilor, rudelor contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.

Copiii cu o stimă de sine pozitivă …

 îşi asumă responsabilităţi („Pot să fac acest lucru”);

 se comportă independent („Mă descurc singur”);

 sunt mândri de realizările lor („Sunt mândru pentru că …”, „Sunt important”);

 realizează fără probleme sarcini noi („Sunt convins că pot să fac acest lucru”);

 îşi exprimă atât emoţiile pozitive, cât şi pe cele negative („Îmi place de mine aşa

cum sunt”, „Sunt supărat când vorbeşti aşa cu mine”);

 oferă şi cere ajutor şi sprijin celorlalţi colegi („Am nevoie de ajutorul tău”).

Experienţe din copilărie care dezvoltă o imagine de sine echilibrată:

 este încurajat, lăudat când finalizează corect o sarcină;

 este ascultat;

 i se vorbește cu respect;

 i se acordă atenție şi este îmbrățișat;

 are performanțe bune în activitățile extrașcolare (sport, desen, pictură, teatru) sau

şcolare;

 are prieteni de încredere.

Elevii cu o stimă de sine scăzută …

 sunt nemulțumiți de felul lor de a fi („Nu sunt bun de nimic”, „Nu sunt în stare să

fac asta”, „Nu am nicio calitate”);

 evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi („Nu voi fi în stare să iau notă de

trecere”);

 se simt neiubiți şi nevaloroși („Sunt antipatic”. „Nu mă place nimeni”);

 îi blamează pe ceilalți pentru nerealizările lor (Profesorul a fost nedrept cu mine”);

 pretind că sunt indiferenți emoţional („Nu mă interesează că am luat nota 4 la ….”);

 nu pot tolera un nivel mediu de frustrare („Nu ştiu cum să rezolv problema”, „Nu pot

să învăț”);

 sunt uşor influențabili („Prietenii mei cred că este bine să fumezi”);

 nu îşi asumă responsabilităţi, este prea „cuminte”;

 pare rebel, nepăsător.

Experienţele din copilărie care formează o imagine de sine scăzută:

 este des criticat („Dacă cineva mă critică, înseamnă că sunt prost şi ridicol”);

 i se vorbeşte pe un ton ridicat (se ţipă);

 este ignorat, ridiculizat („Nu trebuie să faci greşeli”);

 ceilalți (părinţi, profesori) așteaptă să fie întotdeauna „perfect” („Trebuie să fiu

9
competent, să am note mari pentru ca părinţii mei să mă iubească”);

 are eşecuri în activităţile extraşcolare sau şcolare („Dacă prietenii sau colegii mei nu

mă plac, nu am nici o valoare”);

 comparaţii frecvente între fraţi;

 standarde exagerate ale părinţilor privind performanţele sale şcolare.

Riscurile unei stime de sine scăzute sunt multiple:

 probleme emoţionale – depresie, anxietate, iritabilitate;

 probleme de comportament – agresivitate;

 scăderea performanţelor şcolare – eşec şcolar, abandon şcolar/ părăsire timpurie a

școlii;

 creşterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri;

 implicarea în relaţii sexuale de risc;

 imagine corporală negativă, tulburări alimentare – anorexie, bulimie, suicid.

Elevii trebuie să aibă o bună stimă de sine din mai multe motive, deoarece afectează

aproape fiecare aspect al vieții lor. O bună stimă de sine nu numai că îmbunătățește

performanța academică, ci și întărește abilitățile sociale și capacitatea de a cultiva relații de

susținere și de lungă durată.

Modalităţi de adoptare a atitudinilor pozitive față de sine:

 crearea unor situaţii în care elevul să-şi exprime în grup calităţile sau punctele tari;

 crearea de situaţii în care elevul să aibă oportunitatea de a oferi ajutor celorlalte

persoane - acţiuni comune în familie, activităţi de voluntariat, ajutor pentru copii cu nevoi

speciale, ajutor oferit bunicilor/ bătrânilor;

 identificarea domeniilor de competenţă ale elevului şi crearea situaţiilor în care

acestea să fie utilizate cu succes;

 identificarea surselor de suport social, emoţional, instrumental, informaţional;

 dezvoltarea abilităţilor de comunicare, negociere, rezolvare de probleme, abilităţile de

a face faţă situaţiilor de criză.

Cum pot îmbunătăți profesorii stima de sine a elevilor?

 Să nu evalueze elevii cu comentariile lor (Evitați să atribuiți valoare elevilor cu

comentariile dvs. Afirmații precum „Sunt mândru de tine” și „Ești foarte bun la

matematică”. Nu numai că sunt inutile, dar pot, de asemenea, să îi conducă pe copii să

dezvolte concepte de sine bazate doar pe laude. În schimb, elogiază realizările și atrage

atenția asupra eforturilor și strategiilor specifice aplicate sarcinilor. În acest fel, elevii percep

comentariile ca fiind utile și motivante.)

10

 Să se concentreze asupra pozitivului,

 Să ofere doar critici constructive,

 Să încurajeze elevii să găsească lucruri care le plac la ei înșiși,

 Să stabilească așteptări realiste în ceea ce îi privește,

 Să îi învețe pe elevi să învețe din greșelile lor.

Adoptarea atitudinilor se referă la poziția internă adoptată față de o situație în care

ne aflăm, cum reacționăm în relație cu ea sau față de o persoană. De aici rezultă modul în care

răspundem sau acționăm.

„Totul ne poate fi luat, mai puțin un lucru - ultima dintre libertățile umane - a alege

atitudinea pe care o adoptam in diferite circumstanțe”, (V. Frankl).

Atitudinile pot fi înțelese în categorii care se referă la sine sau la ceilalți. Ce ajută

cel mai mult sunt atitudinile pozitive, poziții optimist-realiste, atât față de propria persoană,

cât și față de ceilalți (răbdarea, perseverența, credința, iertarea).

Atitudinea față de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine. Dacă ai o imagine de

sine bună atunci şi atitudinea ta față de tine va fi pozitivă.

Prezența unei anumite atitudini are patru funcții de bază, așa cum a propus Katz în

1960.

 În primul rând, acestea au o funcție utilitară sau instrumentală, în sensul că permit

întreprinderea și abordarea îndeplinirii obiectivelor celor care le au.

 O altă funcție a acestora este cea a cunoașterii, deoarece permite ambele procese, prin

perceperea selectivă a informațiilor disponibile în mediu.

 A treia dintre funcțiile de bază ale atitudinilor este exprimarea valorilor, permițând

arătarea credințelor din spatele performanței în sine.

 În cele din urmă și legată de cele anterioare, iese în evidență funcția de apărare a

sinelui, legată de păstrarea stimei de sine și a conceptului de sine, permițând autoafirmarea și

auto-justificarea propriilor acte.

Tipuri de atitudini

Pot fi întâlnite în comportamentul uman o mare varietate de tipuri de atitudini,

clasificate în funcție de diverse criterii și fără a se exclude reciproc. Printre acestea putem

observa următoarele:

1. După valența lor afectivă

Una dintre modalitățile posibile de a clasifica emoțiile este prin valența lor afectivă,

în sensul în care ne permit să evaluăm mediul și situația. Putem găsi următoarele trei tipuri de

atitudini.

11

1.1. Atitudine pozitivă

Unul dintre cele mai favorabile tipuri de atitudine este atitudinea pozitivă, prin care

situația sau expunerea la un stimul este vizualizată într-un mod care favorizează interpretarea

pozitivă și optimistă indiferent dacă se confruntă cu dificultăți, aducând elevul mai aproape de

stimulare sau acțiune acum urmărirea realizării obiectivelor într-un mod sănătos, încrezător și,

în general, disciplinat.

1.2. Atitudine negativă

Tipul de atitudine care generează o viziune negativă și pesimistă asupra realității, în

general maximizând experiența aversivă și acordând puțină valoare sau nevăzând direct
aspectele pozitive ale situației. De obicei generează o evitare a acțiunii sau comportament de

plângere dincolo de rațiune, ceea ce face dificilă atingerea obiectivelor.

1.3. Atitudine neutră

Putem considera o atitudine neutră aceea în care judecata și gândirea nu sunt

colorate nici de emoționalitate pozitivă, nici negativă. Este despre unul dintre tipurile de

atitudine mai puțin frecvente și este de obicei tipic pentru persoanele care pretind că sunt

imparțiale în judecățile lor.

2. Clasificare în funcție de orientarea lor către activitate

Un alt tip de clasificare, care nu este în contradicție cu precedentul, se referă la

modul în care dispozițiile individuale generează o abordare sau orientare specifică către

ideea de a desfășura un comportament sau activitate. În acest sens și putem evidenția

următoarele.

2.1. Atitudine proactivă

Un tip de atitudine în care acțiunea este prioritizată și căutarea autonomă și activă

pentru o îmbunătățire a performanței sau performanței activității sau o căutare autonomă

pentru soluționarea problemelor care pot apărea. Este un tip de mentalitate care promovează

creativitatea și generarea de valoare adăugată.

2.2. Atitudine reactivă

Acest tip de atitudine este, de asemenea, legat de performanța și implementarea

comportamentelor, dar cu o mentalitate mai pasivă și dependentă de ceea ce este stabilit. O

persoană reactivă va depinde în mare măsură de instrucțiuni și resurse și va avea mai multe

dificultăți pentru a face față unor probleme neprevăzute, nefiind autonomă. Predispune la

conformitate și inacțiune dacă nu este nimic care să o oblige.

3. Clasificare în funcție de motivația de a acționa

12

Un alt tip de atitudini care pot fi luate în considerare nu apar atât din modul în care
ne orientăm către activitate, cât din ceea ce ne motivează să o facem. În acest sens putem găsi

următoarele tipuri de atitudini.

3.1. Atitudine interesată

Acest tip de atitudine implică că ceea ce caută elevul în acțiunea sa este realizarea

propriilor obiective individuale, neavând în vedere sau valorizând foarte puțin nevoile altora.

3.2. Atitudine altruistă/ altruistă

Persoana cu acest tip de atitudine își desfășoară acțiunile cu scopul de a genera un

beneficiu pentru alții.

4. În funcție de relația cu ceilalți

Pe lângă obiectivele în sine, atitudinile pot fi clasificate și în funcție de modul în care

interacționează cu ceilalți.

4.1. Atitudine colaborativă/ incluzivă

Un tip de atitudine foarte util, promovează interacțiunea cu ceilalți, astfel încât

fiecare să își poată atinge obiectivele și să-și atingă obiectivele comune și individuale.

4.2. Atitudine pasivă

Este un tip de atitudine derivat dintr-o viziune negativă asupra realității, în care este

prezentată absența inițiativei și a activității, nu caută abordarea acțiunii, ci evitarea acesteia.

4.3. Atitudine agresivă

Un mod de a acționa și de a lua situațiile în așa fel încât să-și apere propriile

drepturi independent de cele ale altora, ignorându-le sau subevaluându-le dacă sunt contrare

celor ale subiectului.

4.4. Atitudine asertivă

Un tip de atitudine în care persoana își apără propriile opinii și drepturi în mod

consecvent, dar respectându-le pe ale altora și fiind flexibil în așa fel încât celălalt să fie

respectat și să se acorde spațiu pentru negociere.

4.5. Atitudine permisivă

Acest tip de atitudine este în mare parte legat de tendința de a fi extrem de flexibil,
permițând și evaluând abaterile de la normă.

5. După tipul de elemente utilizate pentru evaluarea stimulilor

Un alt tip de atitudini este legat de modul nostru de procesare a realității sau de tipul

de aspecte care sunt utilizate pentru a evalua fiecare situație.

5.1. Atitudine emoțională

13

Atitudinea emoțională sau emoțională este cea a acelor oameni care tind să se bazeze

emoțional și prețuiesc afecțiunile proprii și ale altora. Ei tind să fie mai generoși și afectivi

atât în interacțiunile lor, cât și atunci când evaluează situațiile (uneori chiar contrare

raționalității).

5.2. Atitudine rațională

Este folosită de persoanele care se bazează pe utilizarea logicii și a rațiunii atunci

când evaluează realitatea, ignorând adesea aspectele iraționale sau emoționale.

Dacă ne formăm o atitudine deschisă, binevoitoare şi reuşim să observăm şi să

evidenţiem aspectele pozitive ale vieţii, vom reuşi să punem bazele relaţiilor pozitive cu

ceilalți. Cine îşi doreşte să stea în preajma unei persoane cu o atitudine posomorâtă şi

pesimistă?

Cum se poate ajunge la atitudine pozitivă?

 Cultivarea unui dialog interior pozitiv;

 Schimbarea gândurilor negative;

 Identificarea aspectelor pozitive ale vieţii;

 Sentiment de recunoștință pentru lucrurile bune din viaţa noastră;

 Fă ceva care contează;

 Odihnă mai multă;

 Exerciţii fizice în mod regulat;

 Mai multă politețe;

 Disciplină;

 Dezvoltarea simţului umorului;

 Te simți bine, acționezi bine;

1.3. Autoanaliza calităților/ caracteristicilor personale ale elevilor

Este important pentru elevi să se descopere, să ştie ce le face plăcere şi ce nu. De

asemenea, este important pentru ei să descopere care sunt acele calități individuale, care îi

diferențiază de ceilalți (acelea care îi fac să fie mândri de sine sau acelea pe care le apreciază

prietenii lor la ei).

În acest sens, este util de aflat calitățile fiecărui elev din perspectiva unor contexte,

precum:

 Tipurile de interese

14

 Abilitățile cele mai dezvoltate

 Stilurile preferate de învățare

 Tipurile preferate de inteligențe

 Nivelul stimei de sine

 Valorile împărtășite

Pentru acest demers, în calitate de profesor, sunt necesare răspunsurile la interogații,

precum:

 cum pot să dobândesc cunoștințe despre capacitățile fiecărui elev?

 care sunt cunoștințele de care am nevoie?

 ce fel de decizii cu privire la procesul instructiv pot să iau dacă dispun de aceste

cunoștințe?
Acest demers este realizat în baza unor principii aplicative ale educației:

 Fiecare elev este unic şi are o individualitate proprie;

 Fiecare elev doreşte să se simtă respectat;

 Nu pretinde atitudini şi comportamente similare din partea elevilor;

 Respectă diferenţele individuale; încurajează diversitatea;

 Nu generaliza comportamentele prin etichete personale;

 Evaluează doar comportamentul specific;

 Subliniază rolul stimei de sine ca premisă în dezvoltarea personală;

Pentru facilitarea autocunoașterii/autoanalizei calităților personale ale elevilor pot fi

recomandate mai multe metode autocunoaștere:

Externe

 Ajutaţi elevul să se descopere pe sine,

 Încurajaţi autoreflexia,

 Ajutaţi elevii să îşi identifice structurile Eului,

 Discutaţi cu elevii modul în care structurile Eului le influențează convingerile,

emoţiile şi comportamentele,

 Valorizați aspectele pozitive ale elevilor.

Interne

 Observarea propriilor gânduri, emoţii, comportamente,

 Informaţii verbale şi nonverbale primite de la alte persoane,

 Analiza retrospectivă a traseului de viaţă,

 Estimarea resurselor individuale şi sociale,

15

 Identificarea intereselor,

 Analiza aspiraţiilor şi scopurilor,

 Identificarea priorităţilor/ valorilor personale.

O metodă funcțională de autocunoaștere a elevilor ar putea fi Fereastra Johari:

Informaţii pe care le ştiu

despre mine

Informaţii pe care nu le

am despre mine

Informaţii accesibile

altora

Deschis către mine Închis către mine

Informaţii inaccesibile

altora

Închis către alţii Blocat

Autoeficacitatea percepută se referă la convingerile oamenilor despre propriile

abilităţi necesare pentru atingerea obiectivelor şi îndeplinirea sarcinilor propuse.

 cei care au un nivel ridicat de autoeficacitate, vizualizează scenarii cu rezultate

pozitive (succese),

 cei care nu au încredere în eficacitatea lor, creează de obicei scenarii reprezentând

eşecuri.

 elevii care se percep ca având un nivel ridicat de autoeficacitate, atribuie eşecurile

unor eforturi reduse.

 cei cu autoeficacitate redusă susţin că eşecurile lor se datorează lipsei unor abilităţi.

 multe persoane cu nivel redus de autoeficacitate refuză nenumărate posibilităţi

atractive, cu şanse mari de reuşită.

Elevii cu un sentiment puternic de auto-eficacitate:

 abordează sarcinile dificile ca fiind mai degrabă provocări decât ameninţări care ar

trebui evitate,

 se implică mai mult în activităţi,

 îşi stabilesc obiective mai complexe şi mai provocatoare, perseverând până la

finalizarea acestora,

 în cazul unui eşec, ei sporesc efortul depus,

 de obicei atribuie nereuşitele unui efort insuficient, cunoştinţelor deficitare sau lipsei

unor abilităţi,

 abordează situaţiile ameninţătoare cu sentimentul că le pot (le vor putea) controla.

16