23.06.

2020

Nume și prenume: Geambașu Mariana Denisa

Facultate/Specializare: Facultatea de litere, Master, An I, Sem. II, Literatura română

Examen online la disciplina Psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților

Modul psihopedagogic, nivel 2,

An universitar 2019-2020, semestrul II,

Facultatea de Litere

Subiecte

1. Se dă textul:

„Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat
mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez
sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit
anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea?
Dacă ele n-au fost decât o părere? [...] pentru că eu vreau să mă cunosc, pentru a înţelege
cale pe care trebuie să păşesc. Am pierdut, odată, o după –amiază întreagă. Am aflat un
singur lucru, pe care-l bănuiam, însă, demult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea
celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută”. (M. Eliade, Romanul
adolescentului miop)

Explicați și prezentați în maxim 2 pagini problema psihopedagogică la care face

referire citatul (3 p.).

2. Precizați 3 modalități la care puteți apela, ca profesor, pentru a influența

dezvoltarea dimensiunii personalității indicate de text. Descrieți una dintre ele (2 p.).
 1. Autocunoașterea și dezvoltarea personală

Autocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt
eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de
sine).

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori,
datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în
conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în
întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de
atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei
care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă
comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine.
Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în
raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente
de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală
frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente
greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei
devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură
educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu
numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane)
principale care ne conduc spre autocunoaștere:

 Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-
și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
 Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei
înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
 Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major
imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu
imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

 comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei
similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu
cei mai dezavantajați;
 introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile,
cu emoțiile noastre;
 autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite;
aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin
analiza propriei conduite;
 atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși
pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se

autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe.
Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa
comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei
din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne
dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu
trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai
ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai
obiectiv la următoarele întrebări:

1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm

cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor,
dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la

realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine.
Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a
încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului
potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea
personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe
autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si
blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor
intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală
înseamnă progres în toate aspectele vieții.
2. Profesorul ocupă un loc important în activitatea educaţională deoarece contribuie la formarea
personalităţii elevilor, la conduita lor în societate, la formarea lor ca indivizi şi cetăţeni .

Creativitatea profesorului poate actiona la diferite niveluri: la nivelul conceptiei de organizare

a predarii unei discipline (a specialitatii sale) la nivelul sistemului de predare prin originale si
eficiente forme de organizarea activitatii si prin lectii creatoare, la nivelul utilizarii unei
metodologii diversificate, atractive, interesante; la nivelul relatiilor profesor - elev, spre
mobilizarea acestuia pentru autoformare, autoinstruire si autoeducare sub indrumarea competenta
a profesorului.

Activitatea educativa a profesorului, presupune in mod necesar finalizarea ei, adica sprijinirea
fiecarui elev in actiunea de calificare si integrare in munca. Profesorul trebuie sa desfasoare si o
munca de consilier si orientator ajutand fiecare elev sa-si aleaga corect tipul de studiu si apoi
profesiunea care corespunde cel mai bine profilului personalitatii sale.

Evaluarea rezultatelor inseamna a dispune de un sistem de probe, a le putea interpreta, a

raporta rezultatele unor criterii de referinta stabile si obiective si a trage concluzii valabile, care
sa duca la imbunatatirea ulterioara a activitatii. Evaluarea presupune urmarirea sistematica a
eficientei fiecarei actiuni, raportarea ei la obiectivul proiectat si inregistrarea progresului pe care
elevii il realizeaza intr-un anumit sector, de la o etapa la alta. Profesorul urmareste in
comportamentul elevilor tot ceea ce poate servi la stimularea lor, la dezvoltarea dorintei de
autoperfectionare si de crestere a capacitatii lor de autoevaluare. El va descifra deficientele
constatate, cauzele acestora, insuficienta propriei activitati si modalitatile de cercetare a tuturor
acestora.

Evaluarea presupune tact, apropiere si intelegere, dar si intransigenta, exigenta ridicata, pentru

asigurarea calitatilor necesare, atat in munca didactica, cat si in cea educativa.

Evaluarea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor legate de specialitatea pe care o preda, ca si

a abilitatilor, intereselor, atitudinilor si trasaturilor caracteriale ale elevilor, are o importanta
educativa deosebita, deoarece poate deveni sursa unei motivatii sustinute.

Elevii apreciaza si ii clasifica pe profesori si dupa sistemul de evaluare al acestora. Actul de

evaluare trebuie sa primeasca o nota mai tehnica si mai obiectiva pentru a spori valoarea
stiintifica a intregii activitati pedagogice.

Orice profesor desfasoara o activitate in afara scolii. In relatiile cu membrii familiilor elevilor,
profesorul poate indeplini, atat functia de indrumator al acestora, in vederea orientarii eficiente a
elevilor, cat si de coordonator al influentei familiei si a altor factori din mediul lor de viata, in
directia formarii multilaterale a personalitatii tanarului, ca viitor cetatean.
Profesorul ii poate influenta pozitiv atat pe tineri, cat si pe adulti, prin organizarea si indrumarea
diferitelor forme de activitate: conferinte, dezbateri, serii de intrebari si raspunsuri, auditii si
vizionari in colectiv urmate de comentarii, organizate la casele corpului didactic, cluburi,
biblioteci, muzee, case de lectura si de creatie.

Stimularea intereselor si a talentelor ca si incurajare de orice gen a creatiilor, trebuie sa

caracterizeze intreaga activitate a profesorului, dovedindu-si astfel angajarea si responsabilitatea
fata de colectivitate.

Implicarea profesorului in diferite activitati cultural-educative constituie o dovada a intelegerii

superioare a rolului sau social, actionand ca un agent al transformarilor sociale.