Avangarda literară românească

Personalități literare ale avangardei

Manifestată în primele decenii ale secolului al XX-lea, avangarda constituie o mişcare artistic-
literară complexă, ce echivalează cu o schimbare profundă în modul de a concepe şi de a structura
obiectul literaturii. Termenul asociat frecvent acestei direcţii literare este acela de ruptură, căci
avangarda manifestă un spirit negator violent faţă de formele de artă consacrate. Tradiţia este
răsturnată şi reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat.
Climat, colaborări, reviste
La începutul secolului al XX-lea, cultura românească, deşi aparent întârziată, era în linii mari
sincronizată cu Europa. Contextul cultural românesc de început de secol este apt să recepteze
reprezentările avangardiste din alte părţi.
În 1912, S. Samyro (Samuel Rosenstock), inventatorul dadaismului, cunoscut sub numele de
Tristan Tzara, Ion Vinea şi Marcel Iancu (arhitect şi pictor) scot revista Simbolul, în care militează
prin recenzii şi desene pentru arta modernă.
La 14 iulie 1916 are loc primul spectacol Dada, la Zürich, în cadrul cabaretului Voltaire. După
declaraţie lui Tristan Tzara, dadaismul se încheie în 1922, din cenuşa acestuia ridicându-se
suprarealismul.
Mişcarea avangardistă coincide cu apariţia numeroaselor reviste de avangardă: Contimporanul
(cea dintâi revistă, având program constructivist, sub conducerea lui Ion Vinea), 75 H.P (redactor-
şef – Ilarie Voronca; ilustraţii de Victor Brauner; propune un nou concept, acela de pictopoezie),
Alge, Integral, Urmuz, unu, Liceu, Pinguinul, Viaţa imediată, Meridian.
Printre colaboratorii acestor reviste se numără: Felix Aderca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca,
Tudor Arghezi, Ion Pillat, Ion Barbu, Ion Minulescu, Ion Vinea, Camil Petrescu, Paul Păun, Ion
Călugăru, Saşa Pană, Victor Brauner, D. Trost, Geo Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu ș.a.
Principii ale avangardei româneşti:
1. opoziţia în raport cu trecutul cultural (simbolizat de Muzeu, Bibliotecă);
2. refuzul convenţiilor de orice fel, al autorităţii şi al codurile de maniere sociale şi estetice;
3. respingerea conceptelor de literatură şi artă;
4. repudierea ierarhiilor constituite;
5. mefienţă faţă de recunoaşterea oficială a propriei valori; cultvarea ostentativă a marginalităţii, a
insuccesului;
6. aspiraţia novatoare de sincronizare cu ritmul vremii şi pulsul epocii;
7. promovarea gratuităţii unei imaginaţi eliberatoare, a bucuriei jocului;
8. considerarea tradiţiei drept echivalent al stagnării (ca atare, devine ţinta celor mai vehemente
atacuri);
9. manifestele avangardei româneşti mişună de sloganuri ale rupturii de trecut, contrabalansate de
exigenţele radicale ale înnoirii; conţin ideea că lumea trebuie reinventată, că rostul artistului e să
caute linia, cuvântul, culoarea pe care n-o găseşti în dicţionare.
Trăsături tipologice ale avangardei literare româneşti:
a. spiritul negator
b. criza literaturii – cauză a dezvoltării spiritului negator; vizează toate aspectele sub care se
manifersă literatura:
 formele instituţionalizate
 conţinuturile exprimate
 motivele şi temele literare valorizate în perioadele anterioare
 împărţirea pe genuri şi specii literare
c. spiritul ludic
d. destructurarea textului poetic – atinge toate nivelurile constitutive ale textului:
 prozodic (se recurge la versul alb, la abolirea structurii strofice)
 sintactic (este modificat statutul deţinut de elementele de relaţie)
 stilistico-retoric (sunt abolite diferenţele dintre planul figurat şi cel non-figurat; discursul
este centrat nu pe figuri de stil, ci pe imaginea ce transgresează registrele retorice)
e. primatul existenţei – exaltă neîncrederea în literatură, instituind opoziţia între cele două;refuză
statutul creatorului de literatură.
 Precursorul avangardei româneşti este considerat Urmuz. Prin acest scriitor, pentru
prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine achiziţie românească.
Urmuz realizează reforma radicală a limbajului într-un timp în care sămănătorismul era în
floare. Acesta identifică situaţia precară a literaturii şi consideră că ea trebuie recuperată în alţi
termeni. În opera sa celebră, Pagini bizare, Urmuz îşi construieşte un univers în totalitate fictiv,
parodiind lucid temele, motivele, personajele şi imaginile convenţionale ale procesului de
literaturizare. Practica lui Urmuz mizează pe absurdul limbajului, dezagregând sintagmenele
convenţionale printr-o lucrare arbitrară, dirijată voluntar, asupra sintaxei. Metoda absurdului pe
care o adoptă constă în crearea de situaţii anormale şi ilogice, prin asamblarea de materiale
lingvistice care nu au nicio motivare raţională de a fi asociate (termeni, atribute, calificări ce
aparţin unor câmpuri lexico-semantice atât de diverse).
Tristan Tzara, în perioada pre-dadaistă, scrie poezii cu tematică simbolistă. El pledează
pentru deconvenţionalizarea artificiilor şi a clişeelor din epoca sămănătoristă, pentru detaşarea
ironică de lirismul de tip elegiac şi solemn, prin subiectivitatea şocantă şi culoarea parodică.
Deşi promotor al unei grupări internaţionale, Tr. Tzara este unul dintre acei poeţi care ţin la
individualitatea sa, dincolo de orice grupare.
Întrebat asupra semnificaţiei termenului dada, Tr. Tzara a afirmat că acesta „nu
înseamnă nimic”. Descoperirea dusă la extrem de experienţa dadaistă este aceea că
semnificantul este în esenţă vid (semnificant=forma sonoră şi vizuală a unui semn lingvistic, a
unui cuvânt). Cum cuvântul nu are o etimologie unică şi deci nici semnificat unic
(semnificat=ceea ce semnifică un semn lingvistic, sensul, semnificaţia unui cuvânt), rezultă că
prin el nu se poate evoca nimic care să se refere către real. Fiind în esenţa un semn vid, el poate
fi utilizat oricum, în chip ludic, asociat la întâmplare şi abia din hazardul asociaţiilor şi
combinaţiilor, el poate ieşi îmbogăţit pe neaşteptate.
Tristan Tzara face prin dadaism descoperirea epocală că sensul este de natură realtivă, produs
artificial al spiritului uman, neaservit utilităţii imediate şi tocmai de aici rezultă maxima
libertate a subiectului creator, ca şi a materialului lingvistic. Se impun astfel imperativele unei
estetici noi, şi anume: spontaneitatea dadaistă, dezgustul dadaist, întâlnirea contrariilor,
dezordinea, distrugerea, carambolul etc. Toate acestea marchează o radicală rupere a
convenţiilor.
Deşi spiritul românesc a impulsionat avngardismul internaţional aproape în toate domeniile
artei – C- tin Brâncuşi în sculptură, Tr. Tzara în poezie, V. Brauner în pictură, E. Ionescu în teatru
–, avangarda literară românească nu e un curent omogen, care să se manifeste într-o singură
direcţie, ci un amalgam de curente (expresionism, dadaism, cubism, futurism, constructivism,
suprarealism), sintetizate foarte bine în formula integralismului.
Se poate afirma că la noi avangarda a fost asimilată tendinţelor moderniste, iar rolul său, în loc să
fie unul contestatar, inhibitor, a fost mai ales unul integralist, în spiritul unui sistem cultural
sintetizator. Forţele noului nu se manifestă în mod distructiv şi nihilist, ci colaborează cu
tradiţia într-un sistem comunicant de perpetuu echilibru.
Poeţii importanţi dintre cele două Războaie Mondiale – Ion Barbu, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, George Bacovia – introduc în scrierile lor forme poetice moderne, astfel încât
avangardiştii români, în loc să polemizeze cu aceştia, îi consideră posibile modele.
Dacă pe alte meridiane avangarda s-a manifestat mai ales la nivel teoretizant, producând
mai puţine piese de referinţă, la poeţii români efortul cel mai vădit s-a îndreptat spre producerea
textului poetic.
Avangarda literară românească se manifestă între 1907/1908, de când datează circulaţia orală a
textelor lui Urmuz, până în 1947, odată cu lichidarea grupului suprarealist de la Bucureşti.