TESTAMENT

Modernismul constituie o orientare artistică opusă tradiţionalismului şi care

include, prin extensie, o seamă de curente literare novatoare: simbolismul,
expresionismul, dadaismul etc.
Orientarea spre actual şi citadin, adâncirea lirismului o anume ambiguitate a
limbajului, înnoirea metaforică, imaginile şocante, versul liber, constituie elemente ale
modernismului.
Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi creează o
operă originală, care a influenţat literatura vremii, plecând de la aspectele poetice
tradiţionale. 
Textul poeziei „Testament” de Tudor Arghezi relevă o mare bogăţie de elemente
moderniste, de idei, metafore îndrăzneţe şi o viziune originală asupra succesiunii
generaţiilor.
În opera poetică argheziană poezia este expresia unei conştiinţe frământate, aflate
în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile.
Poezia „Testament” este alcătuită din şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
În primul rând, acest text se încadrează în direcţia modernistă deoarece tema eului
poetic este tratată în spirit modernist: în ipostaza de artizan, poetul zămisleşte o altă lume
decât cea tradiţională, o lume a tuturor cuvintelor, deopotrivă frumoase şi urâte. Limbajul
şocant aduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi arhaisme,
neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumularea de cuvinte nepoetice, care
dobândesc valenţe estetice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar poezia este pentru
Arghezi, „esenţă de cuvinte” extrasă din limbajul comun, după cum afirmă şi Dumitru
Micu în lucrarea sa intitulată „Scurtă istorie a literaturii române”.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia
îi este lăsată unica moştenire „cartea”.
În al doilea rând, o particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile
poetice nu se succedă, ci se reiau în diferite structuri ale textului, astfel că ideea legăturii
dintre poet şi străbunii săi apare în prima strofa şi a treia strofă, dar şi în versul final.
Ideea că poetul este un artizan al cuvântului apare în sintagma „cuvinte potrivite” din
strofa a treia, dar şi în sintagma „slova făurită” din secvenţa finală.
Alcătuită din „cuvinte potrivite”, cartea transforma urâtul în frumos, purificând
lumea. Această sintagmă îl defineşte pe autor ca pe un artizan care „potriveşte” cuvintele
în vers printr-o activitate migăloasă si grea, desfăşurată în „mii de săptănâni”.
Decantate din graiul simplu si rudimentar al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt „prefăcute”
„în versuri şi-n icoane”, devenind artă. 
În al treilea rând, noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie de
asemenea un element modernism. În strofa I, opera este văzută ca o „treaptă” în „marea
trecere” universală, un moment al progresului început în adâncurile timpului originar.
În strofa a II-a, „cartea” devine „hrisovul nostru cel dintâi”, act al înnobilării. Ideea
legături poetului cu strămoşii este exprimată în metafora osemintelor „vărsate” în sufletul
acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
 În strofa a III-a, metafora „sudoarea muncii sutelor de ani” cumulează şirul de
opintiri existenţiale ale străbunilor ţărani.
În strofa a IV-a, poetul face ca versurile lui să exprime imagini sensibile dar şi să
stigmatizeze răul din jur, arta având funcţie cathartică şi în acelaşi timp moralizatoare.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera
literară capătă valoare justiţiară.
În strofa a V-a, apare ideea transfigurării socialului prin estetic, prin faptul că
durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizate prin „vioară”.
O altă particularitate a modernităţii argheziene este aceea ca poezia poate
transfigura artistic aspecte ale realităţii altădată respinse. În viziunea lui Dumitru Micu,
Arghezi „a îmbogaţit şi înnoit vocabularul poetic românesc [...] prin impunera nu numai
de termeni până la el tabu, ci şi de alte vorbe fără acces, până atunci în literatură [...]”.
Tudor Arghezi impune estetica urâtului în literatura română. El cultivă grotescul,
trivialul, atrocele,monstruosul, alături de graţios, tonalităţile sumbre, tragice şi
optimismul încrederea în capacităţile umane. Poetul român preia conceptul de estetică a
urătului de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Arghezi consideră că orice aspect al
realităţii poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi”.
Ultima strofa evidenţiază că muza, „Domniţa”, „pierde” în favoarea meşteşugului,
a trudei poetice „slova făurită”: „Slova de foc si slova făurită / Împerechiate-n carte se
mărită / Ca firul cald îmbrăţişat în cleşte”.
Nivelul lexico-semantic al poeziei „Testament” se remarcă prin valorificarea
diferitelor structuri lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalism
(grămădii), cuvinte şi expresi populare (gropi,râpi pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe),
termeni religioşi (cu credinţă în icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur).
Seriile antonimice: „când să-mbie, când să-njure” sugerează diversele tonalităţi
ale creaţiei poetice argheziene, iar versul „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” exprimă
ideea transfigurării artistice a unor aspecte ale realităţi degradante sau efectul expresiv al
cuvintelor triviale, ambiguitatea expresiei poetice argheziene fiind un alt argument în
favoarea modernităţii poeziei.
În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi se încadrează în direcţia
modernistă şi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine un născocitor, iar
poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât
produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea
modernităţii poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această
creaţie literară estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii
aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului.
Valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare, strofele inegale
ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile, tema poeziei şi noutatea viziunii
asupra artei şi a rolului poetului sunt tot atâtea argumente în favoarea modernităţi
poeziei.