Geambașu Mariana Denisa

Universitatea din Craiova

Master, an I, semestrul II

DE CE VORBIM DESPRE VALORILE

PERENE ALE GENERAȚIEI ’27?

MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade şi-a conceput opera ca pe un edificiu monumental, cu

multiple deschideri, cea principală fiind istoria şi filosofia religiilor. El
rămâne în această dimensiune unul dintre gânditorii fundamentali ai
spaţiului românesc. Preocupările sale, dincolo de aceste fundamentări,
iradiază şi către filosofia istoriei. Din această perspectivă, ne propunem să
analizăm conceptele de românism şi misionarism.
Gânditorul român poate fi integrat în „tânăra generaţie românească
sau
generaţia '27”, care îşi asumă o multitudine de misiuni în istoria
românească modernă. În „Itinerariul spiritual”, prin primul articol, „Linii de
orientare”, defineşte conceptul de generaţie sau de conştiinţa generaţiei:
„noi vom izbuti să ajungem la rezultate concrete şi fecunde. Ce pot şti
ceilalţi despre sufletele noastre, despre durerile şi nădejdea noastră? (...)
Datoria noastră, a celor mai tineri, e de a ne trudi să pătrundem cât mai
adânc în suflete. Astfel vom afla sămânţa rodnică a noastră. (...) Pentru cine

1
înţelege, noi suntem generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare
din câte s-au rânduit

2
 1
până acum în ţară. Trebuie să ţinem seama numai de elită.” El
continuă apoi în articolul „Experienţele”: „generaţia ce se ridică, va fi cea
mai bogată în experienţe. Pentru că e cea mai neliniştită şi mai puţin
dispusă la renunţarea totală, în favoarea unui crez împrumutat şi
2
neînţeles.” Cu
prilejul unei anchete a ziarului „Vremea” (1932) asupra fenomenului
de
„tânără generaţie”, Mircea Eliade consideră că ea este o „generaţie de
luptă”
ce evidenţiază o „atitudine iconoclastă”, caracteristic fiind „universalismul
3
preocupărilor” .
Tânăra generaţie românească „generaţia '27” a avut ca mentori două
mari personalităţi: Vasile Pîrvan şi Nae Ionescu, cei care au militat pentru
introducerea universalismului în istorie şi a spiritului naţional în filosofia
românească, dar şi a rolului marilor culturi asupra culturii româneşti.
Referinţele asupra lui Nae Ionescu le face Mircea Eliade în „Roza
vânturilor” (1937). Nae Ionescu este „personajul socratic” care îşi relevă
ideile prin discursivitatea orală. „În istoria culturii româneşti moderne, o
singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra
contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă,
Eminescu a creat un curent de simţire eminesciană prin opera sa scrisă –
Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la
4
suflet.”
Din perspectiva lui Mircea Eliade, personalitatea lui Nae Ionescu
relevă un aspect: „pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: să fii
5
tu însu-ţi (sic!)” . Mircea Eliade este fascinat de originalitatea scrierilor lui
Nae Ionescu: „cursurile profesorului Nae Ionescu sunt totuşi litografiate în
16 mari volume şi nimeni nu este împiedicat să caute «influenţe» şi
6
«lipsă de originalitate» în această rodnică activitate universitară.”
O primă misiune a generaţiei '27 este de a fundamenta unitatea
spirituală a tuturor românilor. A doua misiune este de a asigura exprimarea
în forme universale a spiritului românesc prin evidenţierea formelor
autentice de viaţă specifice sufletului românesc (în politică, religie şi
cultură).
Superioritatea rezultatelor în domeniul culturii în raport cu domeniul
politic este evidenţiată: „România, dacă e să străbată în istorie, prin
cultura ei, autentică, centaurică, va străbate – nu prin victoriile
7
politice.” În
„Itinerariu spiritual”, la cap. VI, „Cultura”, gânditorul român
evidenţiază
1
Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 20.
2
Ibidem, p. 35.
3
Mircea Eliade, „Tendinţele tinerei generaţii”, în Vremea, an V, nr. 268, Crăciun, 1932, p.
4.
4
Mircea Eliade … şi un cuvânt al editorului, în Nae Ionescu, Roza Vânturilor, 1926-
1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională (1937), pp.
421-444.
5
Ibidem, p. 432.
6
Ibidem, p. 433.
7
Mircea Eliade, „Cultura”, în Cuvântul, an X, nr. 3105, 16 decembrie 1933, p. 1.

3
faptul semnificativ: „Cultura, aşadar, nu e decât valorificarea experienţelor
sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori (economice,
politice). Precizarea aceasta e justă atât pentru indivizi, cât şi pentru
8
popoare.” El afirmă în ceea ce priveşte cultura „am pornit de la
9
constatarea unui spirit al generaţiei actuale deosebit de al celorlalte” sau
evidenţiază faptul că „un singur om de cultură este o verificare a virilităţii
10
neamului. Pentru zece milioane de semidocţi acest lucru încă nu este.”
Gânditorul consideră că generaţia '27 are o misiune universală de a
pregăti omul cel nou, de a-l integra în circuitul ierarhizării valorilor
universale, deoarece el consideră că este o generaţie de excepţie,
ridicată la înălţimea misiunii istorice.
Generaţia '27 îi urmează „generaţiei de foc” a unirii, a gândirii,
a sacrificiului, generaţia ideilor europene, însufleţită de faptele istorice la
care participă, cu idei de echilibru între autohtonism şi universalitate.
Critica clasei politice româneşti devine o dominantă a generaţiei '27.
Este evidenţiată imoralitatea clasei politice, dar şi pierderea fundamentelor
identitare. „Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai
faptului că e cîrmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenţionaţi
11
cîteodată: dar niciodată ca oameni întregi.” Şi el continuă:
„Majoritatea potenţaţilor
administrativi, în 1918-1921 au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Atunci erau
timpuri optime pentru fraudă, pentru corupţie, pentru cinism. Nu pot
avea nici o încredere într-un om politic care a lucrat în această tristă epocă.
Sunt sigur că sistemul de corupţie şi de descompunere civilă era atât de
inevitabil încât oricine a condus atunci ţara nu mai poate crede sincer în
intransigenţă,
12
în onestitate, în dezinteresare.”
Mircea Eliade constată: „niciodată în istoria României
contemporane n-am atins o treaptă mai josnică, un nivel moral mai
degradant. Niciodată nu s-au atins asemeni culmi de inconştienţă şi de
laşitate. Cincisprezece ani de completă democraţie, de desfrîu şi stare de
asediu – au fost de ajuns ca să prefacă pe «cetăţeanul» român într-un om
lipsit de curaj civic, fără iniţiativă, fără elan revoluţionar, sceptic şi
resemnat. Autorii morali şi materiali ai acestui atentat împotriva demnităţii
româneşti s-au recrutat, în marea lor majoritate, dintre afaceriştii, spionii
şi demagogii odioasei epoci
13
1918-1921.”
Despre clasa politică se realizează un tablou tulburător: „încep să cred
că sîntem conduşi – şi în politică, şi în cultură – de inconştienţi, tîlhari
sau

8
Mircea Eliade, Profetism românesc, ed. cit., p. 39-40.
9
Ibidem, p. 39.
10
Mircea Eliade, „Paradoxurile primatului politic. O partidă de şah în tranşee”, în
Vremea, an VIII, nr. 417, 8 decembrie, p. 9.
11
Mircea Eliade, Profetism românesc, p. 36.
12
Ibidem, p. 131.
13
Ibidem, p. 132.

4
 14
demenţi.” Iată o radiografie concludentă: „tragedia şi paradoxul unui
moment istoric în care predomină «politicul» - este că oricine poate ajunge
puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a persoanelor, ci ierarhia
lozincilor. Aderi unei lozinci şi simţi imediat înapoia ta forţa maselor, al
căror «crez» îl formulează acea lozincă. Devii puternic de azi pe mîine; prin
simpla ta aderare, prin simpla ta mărturisire de credinţă. Într-un asemenea
moment istoric, ierarhiile sunt întîmplătoare. Iar într-o ţară cu o detestabilă
tradiţie politică, aşa cum e România modernă, ierarhiile aproape că nu mai
contează. Ceea ce contează este demagogia, instinctul balcanic de a te
da
15
după cum bate vîntul.”
Profilul omului politic este relevat şi de către Emil Cioran,
reprezentant de marcă al generaţiei ’27: „între religie şi politică nu este mai
16
multă legătură decât între un sfânt şi un primar” . Sau el continuă: „dacă
omul politic este mînat de forţe instinctive şi răspunde unei voci a sângelui,
atunci el nu poate fi decât prizonierul voluntar al acestei lumi (…).
Imperiul
sângelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multă aderenţă la
17
lumea asta, cu atît este mai politic.”
La fel ca şi Mircea Eliade, Cioran evidenţiază latura etică în sfera
politicului, marcând domeniul corupţiei: „cum pot fi oamenii politici
în
generalitatea cazurilor atît de corupţi, cu un interes atît de redus
18
pentru treburile cetăţeneşti şi cu atît de mare slăbiciune pentru ei înşişi.”
În opinia lui, „sunt anumiţi oameni care au îi ei numai un impuls public,
care se dezvoltă şi activează independent de vreo altă finalitate decât el
însuşi (…).
Socotelile publice interesează numai ca un cadru al gustului public (…).
Toată ploaia de oameni politici pe care i-a lansat democraţia aparţine
acestui gen de egoişti minori, care aspiră la celebritate, pentru ca apoi
19
anonimatul să-i înghită şi mai amarnic.”
În esenţă, el afirmă în 1933: „sunt un om atît de orgolios şi cu simţul
eternităţii atît de dezvoltat încît mi-ar fi absolut imposibil să fac politică.
Nu este numai democraţia proastă, ci toate sistemele politice şi sociale sunt
20
egal de proaste.”

Românism şi mesianism

Întreaga generaţie „nouă” (Generaţia ’27, numită astfel după anul

apariţiei lucrării Itinerariu spiritual a lui Mircea Eliade, considerat
mentorul
14
Ibidem, p. 94.
15
Ibidem, p. 134.
16
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 137.
17
Ibidem, p. 138.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Emil Cioran, a 12-a scrisoare către Bucur Tincu, 2 iulie 1933, în 12 scrisori de pe
culmile disperării, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, p. 62.

5
fenomenului celor ce vor susţine românismul) se mobilizează pentru
analiza evoluţiei poporului român, perspectivele lui, plecând de la
identitatea naţională, particulară. El afirmă: „voim să biruiască valorile
ce nu sunt izvorîte nici din economie politică, nici din tehnică, nici din
parlamentarism. Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile
21
creştinismului.”
La Emil Cioran, dimensiunea naţionalismului este bine precizată: „nu
este naţionalist acela pe care nu-l chinuie pînă la halucinaţie faptul că
noi,
românii, n-am făcut pînă acum istorie, ci am aşteptat să ne facă istoria, să
ne
dinamizeze un torent transcendent fiinţei noastre; nu este naţionalist acel ce
nu e frămîntat de limitarea fatală care închide România în cercul şi
fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n-au curajul să se învîrtă în
jurul propriei lor axe: nu e naţionalist acel care nu suferă infinit că
România n-are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic,
megalomania inerentă şi voinţa nesfîrşită de putere, caracteristice marilor
naţiuni, precum nu e naţionalist acel ce nu doreşte fanatic saltul
transfigurator. România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de
exigenţele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că
România
22
trebuie iubită.”
Problema „românismului” devine o temă constantă pentru precursorii
generaţiei ’27: Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu,
Garabet
Ibrăileanu, Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu
etc.
Alexandru Boboc afirma că Motru „are meritul de a fi pus problema
spiritului naţional în termeni metafizici. El a luat atitudine faţă de
problemele epocii în programe de cercetare şi organizare legate de
identitatea spiritualităţii româneşti şi modernizarea în cadrul culturii
23
europene.” Rădulescu-Motru abordează cu ironie şi scepticism zona
politicianismului: „suprema ţintă a politicianismului şi printr-însul a
24
românului, de acum înainte, este să placă Europei” .
Dumitru Drăghicescu este preocupat de studiile despre românism. El
porneşte de la ideea că „sufletul şi caracterul unui popor sunt, la un
moment dat al dezvoltării lui, rezultatul a trei serii de cauze bine definite.
Acestea sunt, mai întâi, elementele etnice primordiale, aluatul de rase din
care el s-a constituit; în al doilea rând, împrejurările istorice şi sociale, în
care aceste elemente etnice au trebuit să se contopească, spre a da naştere
neamului românesc. Acest neam influenţează aluatul etnic cel mai
ciudat prin

21
Mircea Eliade, „Itinerariu spiritual. 1. Linii de orientare”, în Cuvântul, an III, nr. 8576,
sept. 1927.
22
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 31.
23
Al. Boboc, Filosofie românească. Studii istorico-filosofice în perspectivă comparată,
Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2007, p. 98-144.

6
24
Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1984, p. 18.
felurimea lui nedefinită şi prin varietatea bizară a proporţiilor în care s-
25
a făcut acest amestec.”
Legat de neîmplinire, în forme diverse de manifestare, Drăghicescu
afirmă că esenţial este caracterul defensiv al mentalităţii noastre, faptul
că
ducem prudenţa „dincolo de margini”. Istoria naţiunii române nu este
încă pe deplin făurită. „Viaţa noastră istorică fu un şir de schimbări la
faţă: în
cursul vremei ea fu ca o apă care ia culorile şi înfăţişarea peisajelor prin
care trece în cursul ei. Trecutul nostru fu impersonal, anonim, fu o
26
serie de moduri de a fi aproape străine, cu totul deosebite între ele.”
De aici tendinţa spre anarhism. Mentalitatea românească nu se
orientează consecvent spre o perspectivă pozitivă. Românii cred în mare
măsură în soartă, în destin, în pre-destinare, în voinţa lui Dumnezeu, în
noroc şi destin:
„nu se poate afla o idee sau o nălucă a minţii, care să persecute şi să
urmărească mintea poporului român mai mult decât năluca sau ideea
27
norocului şi a destinului” .
Drăghicescu afirmă că am început multe în domeniul
creaţiei naţionale (chiar în cel politic), dar am isprăvit prea puţine. Trăindu-
ne mai ales clipa, ne este foarte greu să ne gândim şi la viitor. Neprevederea
28
românului „este un fel de prevedere întoarsă de-a-ndoaselea” .
Pe aceeaşi linie ideatică, Mircea Eliade publica în 1927 „Itinerariul
spiritual”, o lucrare cu mare valoare programatică. Emil Cioran
îmbrăţişează în totalitate ideile textului-manifest semnat de Mircea Eliade.
Tema mesianismului este dezvoltată de Emil Cioran în „Schimbarea la
faţă a României”. Considerând că există un rol deosebit al unui popor în
destinele omenirii, devenind exponentul unei culturi mari, autorul trimite la
ideea de mesianic, la sensul profund al misiunii, admiţând că „fiecare neam
ce-şi deschide calea în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă
29
de salvare, pe care o crede universală şi definitivă” . Eventualele
posibilităţi de mesianism la români sunt destul de rare, deoarece „nu ne-am
30
proiectat niciodată un destin monumental” . De aceea, „profetismul
naţional românesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost
un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a
31
fost un profet naţional à rebours.” El lansează o întrebare, dar şi un
răspuns:
„Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol
încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-
am

25
D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, p. 101.
26
D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Ed. Leon Alcalay, Bucureşti, 1907, p.
334.
27
Ibidem, p. 367.
28
Ibidem.
29
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 9.
30
Ibidem, p. 17.
31
Ibidem.

8
 32
făcut nimic” . Stagnarea i-a menţinut pe români într-o stare
vegetativă:
„românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le-a
determinat
ritmul vieţii lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa
33
şi românul: totul s-a făcut peste el: biologia, ca şi istoria” .
Existenţa în plan ontologico-istoric a unei naţiuni este necesară:
„o naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee
istorică.
Mesianismul nu înseamnă decât lupta şi suferinţa pentru realizarea
unei astfel de idei. Voinţa de a face istorie trebuie să derive din
rădăcinile
biologice ale unui popor, să circule în sînge irezistibilă pentru ca să poată
34
alimenta o sumă de valori, pentru care luptă.”
În aceleaşi cadre ideatice, în 1935 Mircea Eliade publica în ziarul
„Vremea” un eseu semnificativ: „România în eternitate”. „Naţionalismul
nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales
setea de eternitate a României (...) Cred că orice fel de naţionalism trăieşte,
mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea
neamului. Şi mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul
şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare
35
o înţelege după firea şi iubirea lui.”
Sensul creaţiei pentru neam este modul de a susţine
eternitatea neamului: „cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sunt eroii, nici
şefii politici,
care nu fac decît să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei
mai
glorioşi «naţionalişti» sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.
Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar
există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi
un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea
36
Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia.”
Mesianismul rămâne esenţial pentru poporul român: „o
mişcare mesianică nu poate începe şi nu se poate justifica decât printr-o
puternică
efervescenţă spirituală (...) Mesianismul unui popor înseamnă lupta
cu
destinul, sfărîmarea geografiei, depăşorea istoriei, înseamnă o apocaliptică
37
încordare a colectivităţii.” Elementul fundamental al mesianismului este
creaţia: „trebuie să creăm atît de mult şi pe atît de multe planuri -
încît fiecare român să aibă conştiinţa că aparţine unui popor ales. Avem
destule
dovezi că poporul românesc poate fi un asemenea popor ales, un popor
38
creator.”

32
Ibidem, p. 30.
33
Ibidem, p. 73.
34
Ibidem, p. 38.
35
Mircea Eliade, Profetism românesc, ed. cit., p. 127.
36
Ibidem, p. 128.
9
37
Ibidem, p. 136.
38
Ibidem, p. 137.
 În eseul „Mîntuire, istorie, politică”, publicat în 1936, transmitea
acest mesaj exemplar: „România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei,
39
adică a unui destin spiritual” .
Savantul şi gânditorul Mircea Eliade, personalitate singulară la nivel
naţional şi mondial, rezonează profund cu spiritul generaţiei sale şi
cu spiritul european, evidenţiindu-se ca un profund spirit mesianic ce a
deschis programatic o meditaţie de esenţă asupra destinului spiritualităţii
româneşti în contextul culturii universale.

BIBLIOGRAFIE

Boboc, Alexandru, Filosofie românească. Studii istorico-filosofice în perspectivă

comparată, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2007.
Cioran, Emil, a 12-a scrisoare către Bucur Tincu, 2 iulie 1933, în 12 scrisori de pe
culmile disperării, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995.
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990.
Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, Ed. Albatros, Bucureşti,
1995.
Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, Ed. Leon Alcalay,
Bucureşti, 1907.
Eliade, Mircea, „Cultura”, în Cuvântul, an X, nr. 3105, 16 decembrie 1933.
Eliade, Mircea, „Itinerariu spiritual. 1. Linii de orientare”, în Cuvântul, an III, nr.
8576, sept. 1927.
Eliade, Mircea, „Paradoxurile primatului politic. O partidă de şah în tranşee”, în
Vremea, an VIII, nr. 417, 8 decembrie.
Eliade, Mircea, „Tendinţele tinerei generaţii”, în Vremea, an V, nr. 268, Crăciun,
1932.
Eliade, Mircea, Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990.
Ionescu, Nae, Roza Vânturilor, 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade,
Bucureşti, Ed. Cultura Naţională (1937).
Rădulescu-Motru, Constantin, Cultura română şi politicianismul, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1984.

39
Ibidem, p. 155.

11