Comunicarea educator-educabil în scopuri didactice și nedidactice

Conceptul de comunicare înseamnă astăzi a face cunoscut, a înştiinţa, a spune, sau a se

pune în contact cu ceva. Comunicarea controlează toate raporturile dintre oameni, stând la baza
organizării sociale. Un tip mai complex de comunicare este cea educaţională, care se referă la
relaţia educator-educat. Specificul acestei relaţii este exprimată prin actul comunicării prezent în
toate activităţile didactice.
Există mai multe moduri de a comunica:
Modelul liniar: emiţătorul codifică ideile într-un mesaj, apoi le trimite printr-un canal la
receptorul care decodifică mesajul.
Modelul interactiv: al cărui element specific este feedback-ul. El prezintă comunicarea
asemeni unei activităţi statice, în care o persoană poate fi atât emiţător, cât şi receptor.
Modelul tranzacţional: caracterizat prin faptul că atât comunicatorii cât şi mesajele se
schimbă în mod constant.
Comunicarea interpersonală presupune câteva condiţii care trebuiesc îndeplinite pentru o
eficientizare cât mai bună: atitudine pozitivă, sinceritate, empatie, sprijin, egalitatea, încrederea,
acceptarea celuilalt, controlul imaginii de sine, expresivitatea, persuasiunea etc.
Comunicarea didactică devine element esenţial al realizării unei instruiri active, fiind
astfel mai bine realizate obiectivele formative, creşterea şanselor de succes şi progres şcolar
pentru toţi elevii, rezolvarea obiectivelor afectiv atitudinale, prin procesul învăţării.
Aceasta se desfăşoară într-un mediu adecvat în care se produce o acţiune de educare ce implică
comportamentul global al unor personalităţi în curs de formare.
Comunicarea didactică devine autentică în momentul în care fiecare personalitate
implicată se angajează în întregime, îşi manifestă cu sinceritate emoţiile, ideile, experienţele etc.
Numai astfel se poate modifica personalitatea producându-se schimbări profunde în gândire şi
atitudini. Complexitatea ei psiho-socio-cognitivă, evidenţiază toate procedurile de punere în
scenă discursivă a obiectului învăţării. Ea este centrată în mare parte pe elev, răspunzând
nevoilor de cunoaştere ale acestora. Elevul fiind principalul reper faţă de care profesorul îşi
formulează discursul.

1
 O caracteristică a comunicării didactice este şi asimetria ei, faptul că se produce în
comportamente globale, poate fi considerată o relaţie evaluativ-selectivă atât la emiţător, cât şi la
receptor. Specificul ei constă în faptul că ea se află la confluenţa dintre elaborarea ştiinţifică şi
una artistică, pe lângă aceasta  ea presupune din partea profesorului o atentă cunoaştere a
psihologiei elevului. Buna cunoaştere a psihologiei elevului este obligatorie în comunicarea
didactică deoarece îi permite profesorului o instruire diferenţiată în funcţie de capacitatea de
înţelegere a elevului.
            Profesorul nu trebuie să fie un manipulator de teorii, formule, numiri şi nume seci ci un
formator de caractere, care trebuie să dobândească măiestria de a trezi interesul, de a pregăti
terenul pe care se vor cultiva puterile native. Câteva dintre calităţile profesorului ar fi: solide
cunoştinţe de specialitate, capacitatea de a se expune clar, sistematic, capacitatea de a demonstra
şi sistematiza, obiectivitate în relaţie cu elevii, exigenţă, respect faţă de personalitatea elevilor,
încredere în ei, sinceritate, acceptarea dialogului, etc.
Discursul didactic poate lua forme diferite: argumentarea, explicaţia, descrierea, etc.
Argumentarea didactică nu are succes dacă nu există un acord între cel care argumentează şi
auditoriu. Discursul argumentativ urmăreşte obţinerea rezultatelor prin intervenţii discursive.
Explicaţia didactică poate fi interpretată ca o secvenţă discursivă construită pentru elev în
vederea înţelegerii unei situaţii, concept, relaţii.  Ea produce anumite anumite modificări
cognitive asupra elevului prin înţelegerea şi asumarea cunoştinţelor. Magistrocentrismul  este
acea relaţie de comunicare dintre profesor şi elev în care accentul cade pe activitatea
profesorului. Rolul conducător al profesorului în activitatea educaţională rămâne un fapt real.
A doua tendinţă este apare atunci când cel educat participă la dialog pentru a progresa în
procesul de învăţământ, iar a treia tendinţă  consideră dialogul o interrelaţie . Astfel că în
comunicarea didactică se poate vorbi pe lângă un schimb de mesaje cognitive şi o tensiune
emoţională. Profesorul are datoria să cunoască coordonatele unei activităţi colective reuşite,
condiţiile antrenării membrilor unui colectiv în realizarea unui scop comun, ce fel de perspective
l-ar putea atrage pe elev şi ce stimulente i-ar putea întreţine elanul în muncă un timp îndelungat.
Rolul său este acela de a combina ştiinţa cu arta, tehnica de lucru cu talentul, experienţa cu
iniţiativa, tactul cu măiestria, calmul cu entuziasmul, căutările cu siguranţa.
Stilurile comunicării didactice exprimă unicitatea personalităţii de a desfăşura diferite
activităţi. Fiecare profesor are un stil de comunicare propriu asociat unui repertoriu de

2
comportamente.  Stilul este un sistem ce mediază, în care se combină şi se organizează variat
elementele cognitive, afective, modalităţi de explorare informaţională.  Stilul este condiţionat de
atingerea unui nivel de maturitate, de acumulare a unei solide experienţe, şi apare ca rezultat al
unui proces îndelungat.
Stilul autoritar este specific celui care manifestă dorinţa de a stabili toate directivele.
Profesorul autoritar generează tensiune în atmosfera clasei, tratează elevii ca pe nişte simpli
executanţi ai directivelor sale, iar rezultatul obţinut va fi agresivitatea. Chiar dacă creşte
randamentul clasei, care învaţă acum de teamă şi de nevoie, din punct de vedere afectiv învăţarea
se face fără nicio plăcere.
Profesorul democratic stimulează iniţiativa elevilor, creând premisele unei permeabilităţi a
sugestiilor de la elev la profesor.
Stilul neintervenţionist este acela în care liderul furnizează materialele, dă informaţii
atunci când sunt necesare, nu manifestă interes faţă de modul în care se desfăşoară activitatea.
Profesorul nu este atât de autoritar, adoptă o atitudine democratică sau neintervenţionistă.
Colericul va adopta stilul autoritar, pe când profesorului cu temperament sangvinic i se potriveşte
stilul democratic. Există situaţii când profesorul trebuie să fie mai autoritar, fără a fi lipsit de
afecţiune.
Învăţătorul trebuie să îşi schimbe poziţia în clasă în funcţie de obiectul predat, de
subiectul lecţiei dar şi de auditoriu, demonstrând astfel că faţă de informaţia transmisă se ia şi o
altă atitudine. Rolul său este de a îmbina metodele expozitive tradiţionale, cu cele moderne,
participativ active, încurajând  afirmarea învăţării prin dialog.
Clasa de elevi nu este o sumă de indivizi, ci fiecare elev îşi păstrează individualitatea,
decodificând în mod personal mesajele. Profesorul are datoria de a proiecta şi dirija circuitul
conţinuturilor şcolare precum şi sarcina de a favoriza circuitul conţinuturilor afectiv-emoţionale
şi atitudinale.
Câteva formule de contact în cadrul comunicării:
Formule stereotipe:
-         Avem absenţi?
-         Care este elevul de serviciu?
-         Ce teme aţi avut de pregătit astăzi?
Formule de verificare:

3
 -         Ochii la mine!
-         M-aude toată lumea?
-         Linişte!
Formule de provocare a atenţiei:
-         Foarte interesant este că...
-         V-a trecut prin minte că...
-         Aţi auzit vreodată despre...
Formule de menţinere a atenţiei:
- Atenţie!
- Nu sunteţi atenţi!
Formule de captare a interesului:
-         Aţi observat că?
-         Ştiţi deja că..
Printre principalele obstacole întâlnite în cadrul comunicării didactice remarcăm:
            Obstacolele la nivelul profesorului:
- elemente obiective determinate de contextul şi scopul urmărit, capacitatea acestuia de a alege
elementele semnificative şi termenii adecvaţi exprimării, mijloacele disponibile, limbaj accesibil;
- elemente specifice personalităţii cadrului didactic: deprinderi, experienţe, prejudecăţi,
stereotipuri;
- elemente psihosociologice: atmosfera generală, stare afectivă.
            Obstacolele la nivelul elevilor:
-elemente obiective: inteligenţa şi competenţa intelectuală, starea de oboseală, randamentul
şcolar;
- elemente specifice personalităţii: se au în vedere elevii mari, pentru care orice mesaj poate
suferi modificări şi interpretări conform propriilor cunoştinţe, interese;
- elemente psihosociologice: atmosfera generală, starea conflictuală.

4
Bibliografie:

- Liliana Ezechil ,,Comunicarea educaţională în context şcolar”, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 2002
- Ştefana Săucan ,,Comunicarea didactică”, Editura Atos, Bucureşti
- Laurenţiu Şoitu „Pedagogia comunicării”,   colecţia Universitaria, 2002
- http://www.asociatia-profesorilor.ro/relatia-de-comunicare-educator-educat.html