Formarea personalităţii (preşcolarului) copilului

Perioada preşcolară este perioada punerii bazelor personalităţii

copilului. Se extind şi se complică relaţiile sociale şi interpersonale
ale copilului prin intrarea lui la grădiniţă. Influenţele educative devin
mai variate şi mai complexe. Activitatea predominantă este jocul.
Noile relaţii şi noua formă de activitate concură la dezvoltarea
intensă a proceselor intelectuale, afective şi voliţionale ale copilului.
Se dezvoltă curiozitatea, interesele de cunoaştere, procesele
imaginative.
Părinţii trebuie să vegheze copii lor pentru a căpăta un ansamblu de
trăsături morale şi intelectuale necesare unei formări ale
personalităţii superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre
obţinerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări
superioare individuale şi sociale. De aceea, părinţii trebuie să lupte
pentru ca orizontul moral şi intelectual al copilului să fie în continuă
lărgire. Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz, care are
un loc fix, din care nu mai poate fi schimbat. El trebuie să fie activ şi
adaptabil, iar părinţii au datoria permanentă de al face să
progreseze, să se perfecţioneze şi să-şi mărească valoarea umană.
Formarea personalităţii la copil este dependentă de inteligenţa lui,
de gusturile şi elanurile lui, de instructajul primit anterior.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi
ani. Este vârsta la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la
ceea ce se petrece în jurul lui. După vârsta de trei ani, atenţia şi
percepţia sunt mai active decât în trecut. Copilul încearcă să facă
mici treburi. Vorbirea devine mai completă. Copilul face uşor
proporţii. Părinţii trebuie să-l încurajeze şi să-l îndemne să se
supună unor obligaţiuni individuale:
1 Să nu-şi murdărească hainele, să mănânce singur şi pe cât se
poate mai ordonat, să aşeze după utilizare, jucăriile la locul lor.
Trebuie plimbat în jurul casei şi făcut să observe curtea şi animalele
vecinilor.
2 Trebuie să se familiarizeze cu oamenii care vin în casă
3 La trei ani, jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri,
copilul se instruieşte asupra modului de viaţă al adulţilor şi vine în
contact cu relaţiile existente în lume.
4 La patru ani copilul frecventează grădiniţa de copiii. Părinţii
trebuie să o ajute pe educatoare în educarea şi în dirijarea formării
personalităţii, a trăsăturile morale şi intelectuale. Comunică, astfel
dacă îi este sete sau foame, dacă îi este frig sau prea cald, dacă îi
este somn etc. Unele din reflexe sunt necondiţionate, altele sunt
condiţionate. Când se întoarce din plimbare recunoaşte casele din
vecinătate. La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu
oamenii, de a vorbi mereu, mărindu-şi astfel sfera educaţională şi
cea intelectuală. Trebuie să se cont de emoţiile lui. La aceşti copii
emoţiile sunt instabile. Ei trec repede de la plâns cu lacrimi la râs.
Voioşia este un bun mijloc de a face un copil să progreseze. El
trebuie să fie mulţumit când este lăudat, supărat când este mustrat.
Treptat cu răbdare trebuie să fie iniţiat în ceea ce este permis să
facă şi ce este oprit. Treptat sentimentele trebuie să devină
multilaterale.
Copilul preşcolar este incapabil să-şi regleze comportamentul său
social în afară aplicării \"automate\" a consumatorilor indicaţi de
către adulţi. Regula pe care şi-o însuşeşte copilul rămâne în
perioada de început exterioară cunoştinţei lui, fiind reprezentată ca
ceva peste care nu se poate trece din moment ce există ca atare.
Ceea ce spune adultul este just prin simplu fapt că este spus de
adult. Acest mod caracteristic de a-şi reprezenta regulile a fost
denumit \"realism moral\" pe care J. Piaget îl defineşte prin \"
tendinţa copilului de a considera trebuinţele şi valorile cărora li se
raportează ca existând în sine, independent de conştinţă, şi ca
impunându-se obligatoriu oricare ar fi circumstanţele în care este
angajat individul\".
Încă de la vârsta de trei ani prin felul în care acţionează copilul
poate da iluzia observatorului că şi-a interiorizat o serie de
reprezentări şi reguli morale. În realitate, aceste reguli care
determină comportamentul său, atunci când este vorba de modul în
care el le reprezintă, îi apar ca nişte simple cerinţe de
comportament, impuse de adulţi. Din această practică a regulii, pe
măsura lărgirii ei vor rezulta treptat reprezentări morale adecvate.
Procesul de formare al reprezentărilor morale este oarecum similar
procesului de geneză a acţiunilor mintale în general. El ne apare ca
un proces, de depăşire a experienţei empirice concrete, care se
realizează, în esenţă, prin interiorizarea acţiunilor concrete, afective
sub formă de imagini mintale. Astfel formarea reprezentărilor
morale apare ca rezultat al unui proces de ridicare treptată a
copilului de la posibilitatea de a acţiona doar în plan concret, la
posibilitatea de a reconstitui o suită de acţiuni pe plan mintal.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul
familial, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub
acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă
variată de relaţii interindividuale copiindu-le prin joc în propria
conduită. Cu tripla funcţie (reglatoare, socializatoare şi
individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea
personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Din punct de
vedere practic, responsabilitatea socială a părinţilor se realizează în
raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru educarea copilului în
spiritul idealului de viaţă aceştia ştiu să folosească autoritatea lor
părintească. Autoritatea părinţilor nu trebuie să însemne ton
autoritar, nici ordine sau dispoziţii date copiilor şi nici sancţiuni, ci o
stare de ierarhizare a modalităţilor de procedură care încep
cu \"ascultare\" cerută de părinţi şi sfârşeşte cu \"înţelegerea\"
dorită de copii.
Educaţia, unul din factorii dezvoltării personalităţii îi permite
copilului să-şi definească propria personalitate fără a neglija
însuşirile fizice, individuale, afective, social-morale şi volitiv
caracteriale. Pornind de la această premiză, copilul trebuie privit ca
un individ unic înzestrat ca un bagaj de calităţi şi defecte şi nu
trebuie comparată cu nici un alt copil chiar dacă ni se părea că
seamănă foarte mult.

Cunoaşterea potenţialului biopsihic al preşcolarului

Schimbarea mediului familial cu cel de instituţie, îl supune pe copil

la noi eforturi adaptive. Acestea trebuie dozate în raport cu
capacitatea copilului de a realiza, dar în acelaşi timp, continuat cu
exerciţiul capacităţi de a realiza noi eforturi. În acest sens,
adaptarea este necesară chiar din primele zile ca o condiţie a
preveniri unei eventuale devieri comportamentale implicate în
procesul adaptării/integrării în noul mediu. Preşcolarul este deja un
produs al educaţiei anterioare, mai mult sau mai puţin
corespunzătoare. Anumite mecanisme şi scheme operaţionale de
asimilare - acomodare au fost eliberate, dar insuficient consolidate
şi astfel, mult invocatul \'\'prag\'\' specific începutului unui ciclu de
instruire, unii îl depăşesc fără mari eforturi, alţii îl vor resimţi ca pe
un obstacol insuportabil. (Cretu, Elvira, pag. 57-58, 1999)
Metodologia cunoaşterii copilului este elaborată din perspectiva
concepţiei, în lumina căreia, sistemul biopsihic uman ia naştere şi se
dezvoltă având la baza cele două principii: interacţionist - sistematic
şi funcţional-dinamic.
Potrivit acestei teze, copilul este definit ca :
a) unitatea indestructibilă dintre psihic (planul obiectiv-extern),
respectiv unitatea dintre conştiinţă şi activitate;
b) toate structurile componente ale sistemului psihic, la toate
nivelurile ierarhice se află într- o perfectă interdependenţă,
conexiune;
c) Psihicul este factorul care reglează şi mediază interacţiunea dintre
om şi mediu, astfel, are o valoare instrumentală-adaptivă.
d) Toate structurile psihocomportamentale sunt rezultatul
intercondiţionării factorilor ereditari cu cei din mediul extern,
preponderent cei de esenţă socioculturală / educaţională;
e) Structura personalităţii este sinteza trăsăturilor individuale cu cele
tipic-generale (omul se naşte ca om şi se formează ca om);
f) sistemul biopsihic uman - ca orice sistem biologic - se
organizează, se structurează, în plan individual, în doua etape
evolutive, inegale:
-embriogeneza, care se extinde pe o durata aproximativ de 276 -
280 de zile;
-omogena postnatala până la sfârşitul vieţii, care evoluează pe
cicluri mai scurte ca durată în prima parte a vieţii, până în jurul
vârstei de 18-20 ani când se consideră că individul uman a atins
plafonul optim de maturizare.
Elaborarea profilului biopsihic al copilului actual şi prospectarea
devenirii sale, se sprijină pe datele obţinute prin cercetarea şi
investigarea longitudinală necesar conjugată cu cea de transfer.
Condiţiile adaptării consolidate pe un palier devin priză pentru
următoarele(Creţu Elvira, pag 61, 1999).

Asigurarea dezvoltării psihice normale a copilului în familie

Vârsta preşcolară începe de obicei cu o fază critică exprimată prin
negativisme repetate izvorâte din dificultăţile trecerii de la perioada
difuză a primelor impresii cu caracter fantastic, către faza
conştientizării realităţii, a descoperirii persoanei proprii sub aspectul
eului personal, a diferenţelor de sex etc. Este vorba despre
dialectică intensă a dezvoltării proceselor psihice care este pusă în
evidenţă de contradicţia dintre noile posibilităţi psihice şi fizice ale
copilului şi formele vechi ale activităţii şi interacţiunii lui cu cei din
jur, pe de altă parte. Contradiicţile pot să nu capete în mod
obligatoriu forma unor conduite deviate, mai ales dacă se folosesc
metode corespunzătoare de dirijare a activităţii copilului. Dacă
trecerea respectivă nu este ajutată la timp, ea duce la fenomene de
dezadaptare şi dezintegrare din cadrul relaţiilor sociale tot mai largi
în care copilul pătrunde la această vârstă.
Între metodele educative, în perioada preşcolarităţii, un loc
important îl ocupă dialogul. Dificultatea rostirii noilor cuvinte în
procesul de îmbogăţire rapidă a vocabularului, neînsuşirea suficientă
a sensului cuvintelor şi nici conflictele în care copilul se află pus din
această cauză cu persoanele din jur, ceea ce, are ca efect
producerea unor stări de irascibilitate, de plâns, de impulsivitate, de
încăpăţânare, crize de furii sau timiditate, fugă, deviere de conduită.
Problemele educative sunt mai complicate şi mai greu de soluţionat
în cadru vieţii de familie cu un singur copil. Grija părinţilor în
asemenea împrejurări este de a urmări comutarea dificultăţilor prin
canalizarea iniţiativei copiilor pe planul interesului pentru joc,
pregătindu-i în vederea unor ocupaţii propriu-zise, prin
transformarea formei de activitate muncă-joc, atât de necesară
perioadei şcolare de mai târziu. Educatorii trebuie să ştie că unele
manifestări patologice ale copilului au un caracter biologic şi sunt
tranzitorii. Astfel în locul criticii aspre, a pedepsei sau abandonării, îi
vor trata cu răbdare şi cu calm, ajutându-i să traverseze cât mai
degajat momentele dificile ale vârstei lor. Profilaxia psihică la
această etapă de vârstă se află în strânsă legătură cu canalizarea
eforturilor de creştere a capacităţii de orientare cu privire la propria
persoană, de delimitare a intereselor personale, faţă de interesele
altora şi de sporire a bagajului de cunoştinţe generale. Observarea,
imaginarea şi reflexia sunt un scop, dar şi o tehnică de a îndemna
părinţii.
Deoarece vârsta preşcolară se caracterizează printr-un spirit de
imitare foarte dezvoltat, se impune oprirea exigenţei părinţilor faţă
de propriile lor atitudini spre a exercita prin aceasta totdeauna o
influenţă pozitivă. Trebuie evitate vorbirea licenţioasă,
incorectitudinile în comportare, gesturile compromiţătoare şi tot ce
ar putea duce la scăderea autorităţii şi prestigiului personal. De
asemenea, vor fi cultivate în familie bunele raporturi dintre părinţi,
evitându-se discuţiile sau certurile în prezenţa copilului.
Procedeele particulare de educaţie, se vor corela în funcţie de
cunoaşterea trăsăturilor individuale şi de vârstă ale copiilor fără a se
ajunge la formele stereotipe, la reticenţele pedagogice. Până la
vârsta şcolară, fondul vârstei psihice a copilului este format din sfera
emoţională. Stările sale emotive se caracterizează prin iradiere
rapidă, lipsă de adâncime şi mari posibilităţi de influenţare a
metabolismului. Dar încă de pe la mijlocul vârstei preşcolare,
emoţiile devin tot mai diferenţiate, mai stabile, contribuind la
dezvoltarea imaginii creatoare a copilului şi la apariţia simţului
pentru ordine şi frumos. Ele se subordoneză treptat gândirii, care se
întăreşte către pragul vârstei şcolare, cedând o bună parte din
autonomia ce o avea asupra vieţii psihice a copilului. Încă din
perioada vârstei preşcolare întâlnim la copil manifestări şi trăiri ale
emoţiei, iubirii, geloziei, invidiei, supunere, compătimire, antipatie,
manifestări cu caracter social, manifestate prin tendinţa de a
comanda, de a lega o prietenie precum şi în începuturi de jocuri
colective emoţii care stau la baza trăsăturilor morale ale
personalităţii copilului de mai târziu.
V.A.Gorbaceva subliniază interesul viu al preşcolarului faţă de
aprecierea morală a faptelor săvârşite de persoanele din jurul său,
însuşindu-şi normele morale de comportare într-un mod superior
simplei imitaţii.
Gh. Buhler arătase, încă de la începutul acestui secol că în
preşcolaritate apar sentimente morale destul de complexe, printre
care sentimentul ordinii şi al datoriei, care stă la baza dezvoltării
activităţii voluntare a copilului, contribuind astfel la formarea
structurii morale a personalităţii sale.
Tulburările ivite în sfera emoţională a copilului generează adesea
modificări caracteriale manifestate prin temeri, stări care nu pot fi
socotite ca forme ale impulsurilor motrice obişnuite. Aceste conduite
apar uneori drept consecinţe a neîncrederii sau a interdicţiilor
educative ale părinţilor, care îşi întăresc ordinele lor cu elemente
autoritare duse la exces, pentru a-şi asigura efectul dorit, fără a
aprecia însă efectele nocive mai adânci produse asupra copilului
printr-o astfel de modalitate.
Tot aşa, mamele care în locul sângelui rece arată îngrijorare
excesivă pentru micile neplăceri ivite în viaţa copilului îl
hipersensibilizează prin emoţiile neplăcute pe care le manifestă.
Multe din manifestările cu caracter uşor obsesional, şi aşa întâlnite
nu prea des la copil, dispar o dată cu înlăturarea situaţiilor
anxiogene, neimplicând totdeauna măsuri particulare pentru
adaptarea copilului la realitate, mai ales atunci când el nu este un
hipermotiv. Mai durabile se dovedesc manifestările de conduită
născute din reacţii emoţionale datorită detestării sistematice sau
inferiorităţii organice, precum şi cele datorate răsfăţului sau
hiperprotecţionismului.
În primul caz, resimţindu-se pe plan ideo-afectiv de neîncredere şi
lipsa de bunăvoinţă arătată de părinţi sau de către cei din jur copilul
va manifesta nesiguranţă în atitudine, sfială sau timiditate chiar şi în
împrejurări nejustificate. El va putea să ajungă cu timpul la
adoptarea unor atitudini pline de duşmănie sau la reacţii antisociale
grave.
În cazul al doilea răsfăţul îl plasează pe copil în starea de minorat,
iar în contact cu alţii încearcă decepţii dureroase, când aceştia nu
sunt dispuşi să-i recunoască rolul său \"unic \" jucat în familie. Ca
urmare familia trebuie să prilejuiască afirmarea de sine a copilului
încă din preşcolaritate . Familia ca factor esenţial de educare
socială, are obligaţia de a favoriza spiritul de interacţiune,
diversitatea de stil în relaţiile cu alţii spre a suscita viaţa de grup,
dezvoltând prietenia şi achiziţia principalelor virtuţi sociale.
În privinţa metodelor de adaptare se pare că tehnica prezentării
unor modele parentale constante rămâne infailibilă. Modelele se
caracterizează prin capacitatea de a preveni şi de a evita dificultăţile
inerente de natură materială sau rezultând, la fel de inerente, din
relaţiile socio - afective sau din conflicte intrafamiliale şi de a pune
la locul acestora autocontrolul, sinceritatea, precum şi unitatea
dintre normele familiale şi valorile sociale ca modalităţi educative
sigure, aplicabile de la cea mai fragedă vârstă. \"Suntem perfect
convinşi că orice formă de prevenire are o lungă etapă al cărei
început propriu este în familie nu ca o absurdă pretenţie de
impunere indirectă, risipită în modificările sociologice care
caracterizează vremurile noastre, ci prin găsirea unui nou sens şi a
unei noi conştiinţe pedagogice \"(Bertolini 1955: 228).
În general, în primii 6 ani de viaţă ai copilului familia pune bazele
trăsăturilor sale de caracter şi unele manifestări negative întâlnite
mai târziu în conduita copilului, îşi au originea în această perioadă,
când ar fi putut să fie prevenite.
După ce copilul împlineşte vârsta de şase ani, rolul familiei în
domeniu profilaxiei psihice se diminuează. Totuşi, acum, în primul
plan se situează şcoala care are obligaţia de a se ocupa, în
colaborare cu familia, de formarea şi dezvoltarea trăsăturilor morale
ale copilului.(Străchinaru ).

Devierile de conduită la preşcolari

În perioada preşcolară se pot constata unele manifestări caracteriale

precum frica, indisciplina, furtul de alimente, etc. Aceste manifestări
prezintă o semnificaţie caracterială nu numai când apar ca simple
reacţii, ci atunci când au o structură psihogenă.
Anorexia are o semnificaţie multiplă. Poate fi de tip isterioid,
prepsihotică, endocrină sau mintală. Este considerată deviere de
conduită caracterială când se înfăţişează ca un capriciu alimentar,
când alimentarea constituie un teren de confruntare între educator
şi copil. Anorexia, apare când este caracterială ca o modalitate de
protestare a copilului faţă de neînţelegerile conjugale, care au loc în
unele familii în timpul mesei. De regulă, anorexia determină, la
părinţii dezolaţi de atitudinea copilului, folosirea unei game
neobişnuite de pedepse, promisiuni, interpretări şi
lamentări(Doyer :61). Formele caracteriale mai deosebite de
anorexii se întâlnesc şi la fetiţele preadolescente, şi chiar
adolescente