ETAPA DE VÂRSTĂ 0-3 ANI

a) Dezvoltarea fizică
Copii la naştere au greutatea medie normală de aproximativ 3.500 grame la băieţi şi
respectiv 3.300 grame la fete. Talia este de 50 cm la băieţi şi respectiv 49 cm la fete. Activitate
bioelectrică a nou-născutului este redusă, existând tendinţa rapidă de epuizare încât 4/5 ore din
24 copilul doarme.
„Regimul de viaţă cuprinde un număr mare de mese, din trei în trei ore, cu excepţia
intervalului neîntrerupt de şase ore de somn pe timpul nopţii, perioadele de veghe sunt scurte
doar pentru satisfacerea trebuinţelor fundamentale” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor,
p.75).
În primul an de viaţă creşterea staturo-ponderal este un indicator al dezvoltării normale,
tot în această perioadă înregistrându-se „ritmuri accelerate de creştere fizică” ” (Tinca Creţu,
2009, Psihologia vârstelor, p.80). Astfel la vârsta de un an, înălţimea poate ajunge la 75 cm, cu o
mică diferenţă de 1-2 cm între fete şi băieţi, iar greutatea poate ajunge la 9.500 grame.
După prima lună reflexele condiţionate, care la naştere erau instabile dobândesc
stabilitate. De la trei luni când se dezvoltă motricitatea feţei, până la un an, organismul se
dezvoltă de la centru spre periferie, astfel copilul dobândeşte stabilitatea capului, trunchiului,
braţelor, mâinilor, acest proces se încheie cu degetele şi gambele.
Tot în jurul acestei vârste, de un an, are loc dezvoltarea capacităţii de manipulare a
obiectelor: apucă obiectul, trage, aruncă, ajungând să fie capabil să imite ceea ce vede. Mai întâi
copilul dobândeşte controlul posturii: menţinerea capului, poziţia aşezat, poziţia în picioare, iar
apoi planul deplasării.
Începând de la 6 luni când copilul reuşeşte să aibă o poziţie şezândă şi până la 10-12
luni când reuşeşte să meargă fără sprijin, este o perioadă în care copilul înregistrează o
dezvoltare fizică accelerată. La vârsta de 2 ani, mişcările se realizează cu mai multă eficienţă, iar
la 3 ani acestea ating parametri de performanţă.
Regimul alimentar trebuie să fie bogat în produse lactate, proteine uşoare, fructe şi
legume între vârsta de 1 şi 3 ani. Perioada de somn în timpul nopţi trebuie să fie de 10-12 ore şi
între 1-2 ore în timpul zilei.

b) Dezvoltarea psihică

1
 În opinia lui P. Osterrieth (1975), viaţă psihică a nou-născutului se poate caracteriza
astfel: „nu există nici spaţiu, nici timp, nici cauză, nici vreo relaţie oarecare: nu există decât un
fel de „acum” nediferenţiat şi integral suportat, faţă de care copilul nu are nici o obiecţie” (Tinca
Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.75).
Tot în opinia lui P. Osterrieth (1976), viaţa psihică a nou-născutului este „foarte simplă,
formată din senzaţii şi diferite stări de afect, care se succedă într-un fel de flux neîntrerupt, fără a
se putea încă opera distincţii şi organizări” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.75).
Dezvoltarea psihică este dependentă de relaţiile cu ambianţa sociala începând de la
vârsta de un an, fiind perioada în care apar şi se manifestă capacităţile senzoriale şi perceptive,
astfel se creează o bază puternică de ataşament faţă de familie, şi mai ales faţă de mamă,
persoana în compania căruia acesta petrece cel mai mult timp.
În această perioadă manifestările afective se amplifică şi se diversifică, la fel ca şi
relaţiile de comunicare. Supărarea, tristeţea, anxietatea, furia sunt stări psihologice, zâmbetul
poate fi pus deja sub semnul emoţiei. J. Bowlbz (1951), aprofundând studiul relaţiilor dintre
mamă şi sugar, a ajuns la concluzia că există o serie de „efecte negative ale carenţei afective
materne asupra structurii psihicului infantil”, astfel în cazul copiilor instituţionalizaţi, lipsa
maternă, în această etapă a vieţi, are urmări atât în plan fizic, cât şi în plan intelectual, afectiv şi
social.
În primul an de viaţă, lipsa mamei se răsfrânge negativ asupra formării personalităţii
copilului, cel care a trăit în astfel de situaţii manifestă probleme în stabilirea relaţiilor de
încredere cu cei din jur, este înclinat spre nevroză şi delincvenţă. Evoluţia afectivă a sugarului
este marcată de relaţiile şi climatul afectiv în această etapă a vieţi. Absenţa părinţilor, în special a
mamei, reprezintă un minus în dezvoltarea optimă a copilului.
Comunicarea verbală apare şi se dezvoltă în această perioadă, de aceea sunt necesare
relaţii strânse între copli şi cel puţin o persoană apropiată, pentru o bună dezvoltare. P. Osterrieth
(1976) afirmă „că absenţa relaţiilor afective cu mama explică întârzierile în dezvoltarea verbală a
copiilor instituţionalizaţi” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.112).
După vârsta de un an, copilul este capabil să descopere noi mijloace de a-şi arăta stările
interioare. În această perioadă a dezvoltării copilului, trăirile afective ale acestuia încep să fie
influenţate de amintiri, emoţiile copilului sunt mai bogate şi datorită faptului că se îmbogăţesc
mijloacele de exprimare a acestora.

2
 La această vârstă, pe primul plan se află nevoia permanentă de dragoste din partea celor
din jur deoarece copilul manifestă un grad mare de ataşament, iar acest lucru influenţează într-o
oarecare măsură toate celelalte planuri ale psihicului infantil. Momentele de apariţiei unor stări
afective depinde de modul cum se comportă persoanele din jurul lui. Evenimentele plăcute
determină stări pozitive iar evenimentele negative determină stări afective neplăcute.

c) Dezvoltarea socială
Cercul social pentru nou-născut este foarte restrâns şi nu se poate discuta de relaţii
sociale propriu-zise. Până la două luni, sociabilitatea este nediscriminată, singura persoană cu
care se creează o legătură afectivă mai puternică este mama.
Între 2-7 luni apare o preferinţă pentru persoanele familiale, specifice şi abia spre vârsta
de un an se dezvoltă ataşamentul strident, copilul devine capabil să facă diferenţa între un
comportament familial şi unul străin. Cercul social al copilului, în perioade 1-3 ani este restrâns,
ceea ce înseamnă că nu se pot dezvolta relaţii sociale.
Principala relaţie emoţională, este cea care se dezvoltă între copil şi persoana care îl
îngrijeşte, relaţie care este caracterizată de obicei prin intermediul afectivităţi reciproce. În prima
copilărie se consideră o trebuinţă primordială relaţia de ataşament, lipsa acesteia are ca şi efect
fenomenul de hospitalism.
Pentru copil simpla prezenţă a persoanelor în jurul său ajută la realizarea psihicului. Din
punct de vedere social, acest lucru este vizibil prin observarea reacţiei acestuia sub formă de
zâmbet, aceasta este o reacţie specifică încă după prima lună de viaţă.

d) Dezvoltarea conceptului de Sine

Până la vârsta de un an, viaţa psihică a copilului este simplă, aceasta este formată doar
din diferite senzaţii şi stări afective care se succed neîntrerupt, însă fără a fi posibile operaţiile de
organizare. În această perioadă copilul nu este capabil să diferenţieze, să acorde o atenţie
deosebită sau să organizeze stimulările care provin din propriul organism sau din ambianţă.
Tinca Creţu afirmă în „Psihologia vârstelor” (2009) că la această vârstă „nu există încă
un Eu format ca un cadru de referinţă al tuturor acestor impresii”.

3
 Începând cu vârsta de un an dezvoltarea psihică este dependentă de relaţiile cu ambianţa
socială, reprezentată de familie, intervin reprezentările şi activităţile mentale, limbajul este mai
dezvoltat şi cel mai important lucru din această perioadă îl reprezintă apariţia conştiinţei de Sine.
Copilul nu mai acţionează nediferenţiat, el percepe utilitatea acţiunilor şi ţine seama de
cadrul în care se află. La sfârşitul primului an de viaţă, copilul poate realiza o separare între
acţiunea proprie de obiect, dar şi între acţiune şi propria persoană. Tot în această perioadă apare
şi faza în care reuşeşte „să înlocuiască numele propriu cu pronumele eu” (Tinca Creţu, 2009,
Psihologia vârstelor, p.128, apud Şchiopu, Verza, 1995, p.104).
Tina Creţu, (apud P. Osterrieth, 1976, p.73), subliniază faptul că „ în cadrul dezvoltării
afective se vor găsi prelungirile maturizării motorii, instaurarea reprezentării, a simbolismului ca
şi tema prizei de conştiinţă a Eu-lui şi a afirmării lui” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor,
p.120-121). La vârsta de 2-3 ani este momentul de vârf al aprobării şi întăririi Eu-lui, copilul
reuşeşte să-şi cunoască propriile limite prin dobândirea capacităţii de a se adapta normelor şi
modelelor sociale.
Un început pentru evoluţia personalităţii îl reprezintă apariţia conştiinţei de Sine afirmă
H. Wallon (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.130, apud H. wallon, 1976, p.98).
Sub influenţa modelelor şi a valorilor familiale se dezvoltă Eu-l familial, acesta se
caracterizează prin asimilarea de valori şi norme familiale care oferă copilului un prim tip de
identitate.
În cazul copiilor din instituţiile de protecţie frustrările, relaţiile defectuoase, carenţele
afective şi cele educative au o influenţă negativă în formarea personalităţii. Lipsa unei familii are
ca rezultat lipsa Eu-lui familial deoarece copilul nu are un exemplu de model parental. Această
situaţie va duce la „conturarea unor personalităţi deformate, frustrate, complexate, de obicei
lipsite de norme morale, cu conduite dominate de manifestări necenzurate de factură antisocială,
violenţă, dependenţă sau regresiune” (Enăchescu Constantin, 2008, Tratat de psihologie morală,
p.103).