FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, PSIHOLOGIE,

EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Masterat psihologie clinică și psihoterapie An II

Atașamentul în psihoterapie

Coordonator ştiinţific: Autor:

Conf. Univ. Dr. Angela Bogluț Mihăilă Rahela Patricia
Conform teoriei ataşamentului, interacţiunile din copilăria mică dintre copil şi
persoana de referinţă sunt internalizate şi codate ca modele de lucru interne.
Acestea au ca principală funcţie cea de predicţie a interacţiunilor în relaţii
apropiate, a încrederii în responsivitatea şi disponibilitatea partenerilor de
relaţie. Figura centrală de ataşament este iniţial îngrijitorul primar, însă pe
parcursul dezvoltării, grupul de vârstă şi ulterior partenerul romantic devin figuri
centrale de ataşament, spre care persoana direcţionează comportamentele de
ataşament în acele situaţii în care se activează.

Teoria atașamentului în psihoterapie explorează modul în care legăturile

emoționale pecare le formăm în copilărie, în special cele cu figurile de
atașament primare (de obicei părințiisau îngrijitorii principali), pot influența
relațiile și funcționarea noastră emoțională în viațaadultă. Această teorie
subliniază că stilul nostru de atașament poate fi reflectat în relațiilenoastre
ulterioare și poate influența modul în care ne raportăm la ceilalți în diferite
contexte,inclusiv în terapie.

John Bowlby insistă pe ideea conform căreia bebelușul va dezvolta o relație de

atașament cu acea persoană din cercul de îngrijitori care este cea mai responsivă
la nevoile sale, mai exact cele fizice, emoționale și sociale și nu față de cea care
îi oferă strict nevoile din bază conform Piramidei lui Maslow.

Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, se bazează pe câteva concepte

fundamentale:

1. Nevoia de atașament: Bowlby a susținut că atașamentul este o nevoie

biologică fundamentală. El considera că ființele umane, încă din copilărie, au o
nevoie ineren de a dezvolta legături emoționale puternice și sigure cu figurele de
atașament primare (de obicei, părinții sau îngrijitorii). Această legătură
emoțională oferă suportul necesar pentru supraviețuire și dezvoltare.

2. Stadiile dezvoltării: Bowlby a propus că atașamentul se dezvoltă în etape, iar

acest modele de atașament formate în copilărie au un impact semnificativ asupra
relațiilor și funcționării emoționale ulterioare. El a descris mai multe etape ale
dezvoltării atașamentului, inclusiv atașamentul de explorare, atașamentul de
apropiere atașamentul sigur.

3. Figuri de atașament și securitate emoțională: Teoria lui Bowlby subliniază

importanța figurilor de atașament primare în viața copilului. El a evidențiat că
relația cu aceste figuri influențează sentimentele de securitate și siguranță
emoțională al copilului în contextul relațiilor și în explorarea lumii.

4. Modelul intern de lucru: Bowlby a introdus conceptul de "model intern

de lucru", o reprezentare internă a relațiilor și a lumii exterioare care se
dezvoltă în copilărie ș care influențează modul în care individul percepe și
interacționează ulterior cu ceilalți.

5. Reacțiile la separare și pierdere: Bowlby a investigat reacțiile emoționale al

copiilor la separare și pierdere, evidențiind impactul acesteia asupra
atașamentului și dezvoltării emoționale.Aceste concepte de bază formează
fundația teoriei atașamentului, subliniind importanț relațiilor emoționale timpurii
și a legăturii dintre acestea și dezvoltarea emoțională și socială a individului pe
tot parcursul vieții.

Sinele uman este complex și poate fi înțeles din mai multe perspective și
dimensiuni. Iată câteva dintre acestea:

1. Sinele social: Acest aspect se referă la identitatea noastră în raport cu

societatea și cultură în care trăim. Include rolurile sociale, normele și valorile pe
care le adoptă din mediul nostru social.

2. Sinele personal: Este esența noastră individuală, care include trăsăturile

unice,preferințele, abilitățile și experiențele personale care ne definesc. Este
cumva"nucleul" nostru personal și unic.

3. Sinele emoțional: Acesta se referă la spectrul și profunzimea emoțiilor și

sentimentelor noastre. Capacitatea de a înțelege și regla emoțiile este parte
integrantă a sinelui emoțional.

4. Sinele cognitiv: Acest aspect include gândurile noastre, convingerile,

percepțiile și procesele mentale. Modul în care interpretăm și înțelegem lumea și
noi înșine fac parte din sinele nostru cognitiv.

5. Sinele fizic: Această dimensiune se referă la corpul nostru și la

conștientizarea acestuia. Este legată de sănătatea fizică și de cum percepem și ne
raportăm la corpul nostru.

6. Sinele spiritual: Pentru unii, acesta este un aspect important, care implică
convingeri,valorile și conexiunea cu ceva mai mare sau cu un sens profund al
existenței.

Aceste dimensiuni multiple ale sinelui se intersectează și interacționează în

moduri complexe. Identitatea și percepția noastră despre sine sunt influențate de
aceste dimensiuni,care pot evolua și se pot dezvolta de-a lungul timpului, în
funcție de experiențele noastre,relațiile și mediul înconjurător.
Stiluri de atașament

1.Atașament sigur

Înainte de a clasifica și nota paleta comportamentală a etapelor de vârstă a

atașamentului sigur și pentru a putea înțelege imaginativ și apoi real
manifestarea unei relații sănătoase aș dori să introduc un scurt paragraf care m-a
făcut să meditez vizionând o soluție reală pozitivă în atașamentele nocive
înnăscute sau învățate în mediul familiar. Și anume citind cartea Atașament în
psihoterapie de David J. Wallin la capitolul despre tipurile de atașament, unde
ne relatează pe scurt despre părinții care au un atașament securizant dobândit:
“un lucru încurajator pentru psihoterapie este ce acești adulți cu,,siguranțe
dobândiți" au avut adesea relații emoționale semnificative cu prieteni apropiați,
parteneri de viață și sau terapeuți (Siegel, 1999)“, ne oferă speranța unui adult cu
atașament sănătos chiar dacă ,părinții nu au fost cei care au construit și au pus
bazele unei interrelaționări echilibrate ci persoanele adiționale familiei primare.

Bebelusii ai căror părinți pleacă pentru o perioadă de lângă ei vor fi supărați,

triști și vor plânge, dar se vor bucura când aceștia revin și le captează atenția,
oferindu-le dragostea lor. Acest stil de atasament este considerat sănătos
deoarece permite relaționarea naturală și confort sporit, fără efort suplimentar, în
ceea ce privește construirea de relații și independențî afișată.

Copiii cu un tip de atașament sigur sunt vizibil iritați atunci când pleacă părinții
lor și sunt fericiți când aceștia se întorc. Când sunt speriați, vor căuta atenție la
părinți, însă pot fi alinați și de alte persoane adulte. Totuși, aceștia își preferă
părinții. Părinții copiilor cu un stil de atașament sigur se vor juca mai mult timp
cu aceștia, reacționează mai rapid la nevoile lor și sunt mai receptivi la acestea.

Studiile arată că, în cazul copiilor cu un tip de atașament sigur, se poate observa
mai multă empatie, mai puțină agresivitate, sunt mai puțin gălăgioși și sunt mai
maturi decât ceilalți copii cu stiluri de atașament ambivalent sau evitant. Copiii
cu acest tip de atașament își văd părintele ca pe un cadru sigur de unde au curaj
să exploreze lumea în mod independent.

Adulții cu un tip de atașament sigur au relații de încredere și de durată, se simt

conectați cu partenerul lor, îi oferă libertate, au o stimă de sine crescută și își
împărtășesc cu ușurință sentimentele. De asemenea, aceștia oferă sprijin atunci
când partenerul lor are nevoie și cer ajutor când ei înșiși au nevoie. Au relații
sincere și deschise cu ceilalți, se simt iubiți și independenți.

Atasamentul sigur vine din faptul ca parintii le ofera bebelusilor suport constant
pentru indeplinirea nevoilor fizice si emotionale, asadar este mai usor pentru
viitorii adulti sa lege relatii sanatoase, de lunga durata cu ceilalti, in ciuda
obstacolelor si a problemelor inerente care apar in viata.
Cercetătorii au descoperit că un număr de factori contribuie la dezvoltarea sau la
lipsa atașamentului sigur, în special răspunsul unei mame la nevoile copilului
său în timpul primului an de viață al acestuia. Alte studii arată că femeile cu un
stil de atașament sigur au sentimente pozitive cu privire la relațiile lor romantice
decât femeile cu un stil de atașament nesigur

2.Atașament nesigur-anxios

Copiii cu un stil de atașament anxios simt o nevoie crescută de a se simți doriți,

caută un sentiment de siguranță și se agață de părinți.

Bebelusii sunt foarte suparati cand parintii pleaca si pot fi greu de multumit cand
acestia revin, in ciuda mangaielilor si a dragostei oferite. Copiii incadrati in
acest stil de atasament pot fi considerati nesiguri si anxiosi, deoarece au nevoie
sa se simta pretuiti si doriti, sunt gelosi si traiesc toata viata cu frica de a nu fi
parasiti. Dependenta fata de altii este cea care face ca acest tip de atasament sa
fie considerat nesanatos.

Relatia bebelusi-parinti este de la inceput una ambigua, copiii nu stiu daca se pot
baza pe ingrijitorul lor pentru satisfacerea nevoilor fizice si psihice, tocmai
pentru ca adultul nu este consecvent. Acest lucru determina nevoi si presiuni
crescute din partea adultilor cu aceasta problema de atasament care sunt, de
regula, solicitanti si chiar isi pot indeparta prin acest comportament partenerii.

Adulții cu un stil de atașament anxios petrec mult timp gândindu-se la relațiile

lor, au tendința de a fi geloși sau de a-și idolatrize partenerii și au nevoie de
asigurare frecventă din partea ceorlalți că le pasă de ei. Într-o relație, un adult cu
un astfel de stil de atașament se va îndoi de partener și va sta cu teama de a fi
părăsit, interpretând acțiunile celorlați.

Acesta va căuta ca partenerul său să îi salveze sau să-I completeze, resimțind o

„foame emoțională”. Atunci când se simte nesigur de sentimentele partenerului
și de relație, adultul cu un stil de atșament anxios devine agitat, exigent sau
posesive, acționând într-un mod exagerat și poate interpreta acțiunile
partenerului ca pe o afirmare a fricilor sale.

3. Atașament nesigur-ambivalent

Observația că acești părinți au tendința să descurajeze autonomia copilului lor

poate fi explicatd prin frica de abandon și neajutorare care pare să stea la baza
anxietății 1or. Aparținând categoriei ,,preocupați".
Reactiile bebelusilor la plecarea sau revenirea perintilor sunt anormale, fie nu au
manifestari evidente, fie acestea sunt denaturate. In cadrul acestui stil de
atasament nesanatos si chiar deviant teama de intimitate si evitarea construirii
unor relatii sunt coordonatele principale, tiparele ce apar in atasament
dezorganizat tind sa fie greu de inteles pentru potentialii parteneri.

O relatie complicata in copilarie, bazata de frica sau trauma va face ca viitorii

adulti sa manifeste relatii anormale cu cei din jur, uneori pot exista tulburari de
personalitate sau tulburari de sanatate mintala. Relatiile nesanatoase in acest caz
sunt fie de respingere a celor care se apropie prea mult, fie de nevoie ascunsa
pentru apropierea, dar fara a face pasi in aceasta directie

Copiii cu acest stil de atașament sunt suspicioși în fața străinilor, se întristează

când sunt separați de părinte, dar nici nu se liniștesc atunci când acesta se
întoarce.

În unele cazuri, copilul poate respinge în mod pasiv părintele, refuzând confortul
sau afișând în mod deschis agresiune față de părinte. În timpul anumitor teste, s-
a descoperit faptul că acest stil de atașament este asociat cu disponibilitatea
scăzută a mamei față de nevoile copilului.

Copiii cu un stil de atașament ambivalent dezvoltă anxietate, caută atenție, dar

niciodată nu simt că o primesc și au nevoi emoționale mari.

Adulții cu un stil de atașament ambivalent sunt reticenți în a se apropia de

ceilalți și își fac griji că partenerul nu le răspunde în același mod, ceea ce duce la
despărțiri frecvente, pentru că relația devine rece, iar partenerii se îndepărtează.
Adesea, acești adulți au relații intense cu persoane nepotrivite, se simt
dezamăgiți și niciodată nu sunt mulțumiți cu ce au.

4. Atașament nesigur-evitant

Bebelusii nu reactioneaza sau au unele raspunsuri usor perceptibile cand parintii

pleaca sau cand se reintorc. In acest caz vorbim de respingerea intimitatii si a
independentei. Paradoxal, independenta pe care incearca sa o aiba aceste
persoane este indreptata mai mult spre evitarea dependentei de ceilalti, nu pentru
satisfacerea propriile nevoi. De aceea si acest tip de atasament este considerat
nesanatos.

Lipsa conexiunii dintre parinti-bebelusi, dar si detasarea din relatia celor doua
parti, inseamna ca viitorii adulti pot avea o atitudine singuratica, nu simt nevoia
sa ii inteleaga pe ceilalti si nici propriile nevoi si sentimente. Acesti adulti nu
cauta confortul si sprijinul emotional al celor din jur, nu sunt empatici si nici nu
isi consoleaza partenerii cand acestia au nevoie. Asadar, au nevoie de ajutor,
sustinere si incurajare din partea celorlalti, dar numai dupa ce constientizeaza ca
efortul trebuie sa vina si din partea lor.

Copiii cu un tip de atașament evitant tind să-și evite părinții, mai ales după o
perioadă mai mare de absență. Nu resping, neapărat, atenția unui părinte, însă nu
caută să fie în contact cu aceștia și nu manifestă o preferință anume între părinte
și o persoană străină.

Adulții cu stil de atașament evitant au probleme în relațiile intime, investesc

puține sentimente în relațiile sociale și romantice și sunt incapabili să își
împărtășească gândurile sau sentimentele cu ceilalți. Tind să aibă dificultăți în
relații și suferă atunci când trec printr-o despărțire.

Aceștia tind să evite intimitatea și sunt predispuși să se implice în relații sexuale

pasagere. Nu reșesc să își sprijine partenerul în perioadele stresante.

În ceea ce privește atașamentul, psihoterapia își propune în primul rând să ofere

un mediu și o relație sigură, stabilă, corectă și disponibilă, să conțină
experiențele emoționale ale unei persoane pentru a întrerupe vechile tipare de
comportament. Prin procesul psihoterapeutic este necesar să fie vizibile
modalitățile în care oamenii se angajează în diferite tipuri de relații, să analizeze
originile acestora asupra felului în care le sunt distorsionate percepțiile asupra
lumii ca apoi să găsească alternative mai bune.

Schimbarea vine din relație și din capacitatea de a explora lumea interioară a

celui implicat în proces. Aceasta presupune în primul rând reglarea emoțiilor la
nivel individual și interpersonal. Apoi crearea unui loc de siguranță în care
emoțiile să poată fi manifestate și explorate ca mai apoi să poată lega realitatea
internă de continuul proces al vieții. Ca urmare a acestor primi pași sunt necesar
de identificat strategii potrivite pentru a obține echilibrul emoțional chiar și
atunci când apar situații vulnerabile. Totodată rămâne valabilă conștientizarea
influențelor trecutului în prezent pentru obținerea înțelegerii și a motivației de a
rămâne în noile modele create de gestionare a afectelor. Noile posibilități de a fi
ale unei persoane vor întrerupe felul în care aspectele trecute urmează să se
repete.

Cum se formează relația de atașament

Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață,

ca răspuns la calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul. Acest lucru se
referă atât la îngrijirea de bază (hrănit, schimbat scutec, somn), dar mai ales la
abilitatea mamei (sau a altui îngrijitor primar) de a răspunde la nevoile
emoționale ale copilului.
Un atașament securizant se stabilește atunci când mama este responsivă în
majoritatea situațiilor în care este solicitată de către copil. Calitatea răspunsului
este și ea importantă. Un răspuns emoțional de calitate include:

 Recunoaștere a stării emoționale și reacție rapidă la solicitarea copilului

 Oferă congruență în emoții (recunoaște și oglindește sentimentul negativ
al celui mic)
 Oferă confort, nu mai mult distres (propriile sentimente negative)

Situațiile care cresc șansele ca mama să nu fie responsivă la nevoile celui mic
includ:

 Mediu familial conflictual, stres continuu financiar, social, familial

 Dificultăți emoționale ale mamei (anxietate, depresie, inclusiv post-
partum)
 Alte tulburări de sănătate mintală (tulburări obsesiv-compulsive,
schizofrenie)
 Boală cronică a mamei

Totodată, copiii nu se nasc cu același tip de reactivitate la stres și manifestă un

temperament diferit încă de la naștere. Bebelușii cu temperament “ușor” au un
tipar de activitate și răspunsuri emoționale ușor de prevăzut și de întâmpinat,
astfel încât au șanse mai mari să stabilească un atașament securizant. Cei cu
temperament mai dificil sau care “se încălzesc mai greu” au șanse mai mari de a
dezvolta un subtip nesigur, deoarece îngrijitorilor le poate fi mai dificil să
răspundă nevoilor lor emoționale.

Implicații ale relației de atașament

Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în
viață. Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca,
adult fiind, o persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri
importante (prieteni, familie, relații de iubire, proprii copii). Totuși, se pare că
atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care nu poate fi schimbat și unele
persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane diferite. Totodată,
experiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot
altera tipare vechi. Mai multe despre implicațiile pe termen lung ale
atașamentului

Un psihoterapeut vă poate ajuta să evaluați experiențele din copilării,identificați

patternurile relaționale, să dezvoltați noi moduri de relaționare cu ceilalți și să vă
creați relații mai sănătoase.

În psihoterapie, teoria atașamentului este adesea integrată pentru a înțelege mai

in modul în care clienții experimentează și își gestionează emoțiile, relațiile și
dificultățil psihologice. Terapeuții care lucrează cu această teorie pot aborda în
mod specific modul în care modelele de atașament din trecut pot influența
dinamica relațională prezentă a un persoane și pot explora modalități de a
construi un atașament securizant și sănătos în cadru terapeutic.

Această perspectivă permite terapeuților să ofere un spațiu sigur și empatic în

care clienții pot explora și înțelege mai bine modul în care experiențele lor
anterioare de atașame pot influența comportamentele și emoțiile lor actuale. Prin
această înțelegere, terapeuții pot lucra împreună cu clienții pentru a construi
modele de atașament mai sănătoase și pentru îmbunătăți relațiile și bunăstarea
emoțională a acestora.

Atașamentul și schimbarea sunt interconectate în moduri profunde în viața

noastră emoțional și relațională. Atașamentul, format în copilărie și influențat de
relațiile noastre timpurii, nu este static. Este susceptibil la schimbare și evoluție
de-a lungul vieții.

”Atașamentele intime față de alte ființe umane sunt pivotul în jurul căruia se
învârte viața unei persoane, nu numai atunci când este sugar sau copil mic, ci și
de-a lungul adolescenței și apoi în anii de maturitate, până la bătrânețe”, John
Bowlby (1980).
Bobliografie :
-https://ac-psihologie.ro/blog/4-tipuri-de-atasament/
- „Atasamentul in psihoterapie”, David J. Wallin, Editura Trei, 2014