Lucrare susținută la finalul formării în Gestalt Terapie

Le mulțumesc formatorilor din cadrul Societății de Gestalt Terapie din

România – Carmen, Vio, Nico, Celestina, Miruna – pentru susținerea și
încrederea din acești ani, prietenelor din grupul de formare, pentru lacrimi
și zâmbete – Alina, Anca, Monica, Eve, Livia, Andreea, Ramona, Ruxi,
Sabrina. Si desigur, psihoterapeutelor – Silvia, Cristina și Tatiana – care m-
au însoțit pe tot acest parcurs ]n terapia personală și cărora le sunt pe
deplin recunoscătoare. Fără voi nu aș fi omul de azi.

Am simțit dintotdeauna o profundă curiozitate în legătură cu relațiile de

cuplu și terapia de cuplu. O mare parte din viața mea adultă, cât și o parte
din adolescență, atenția mea a fost semnificativ îndreptată spre relațiile de
cuplu în care mă aflam, dar în același timp, curiozitatea mea trecea dincolo
de propria mea experiență și era orientată către relațiile de cuplu ale
oamenilor din jurul meu, cu care puteam și pot să vorbesc ore în șir despre
experiențele lor relaționale.

“Supraviețuitoare” a unor relații de cuplu încheiate, “supraviețuitoare” fără o

relație de cuplu și trăind pe deplin o actuală relație de cuplu, pentru mine
relațiile au fost pietre de hotar din punct de vedere emoțional.

În etapa de cercetare a nenumăratelor scrieri cu privire la relații și terapie

de cuplu, am descoperit articole și cărți referitoare la abordarea Gestalt
Terapiei asupra acestei teme atât de bogate și vaste și am simțit nevoia
unei aprofundări a aplicării principiilor teoriei paradoxale a schimbării, a
explorării fenomenologice, a relației dialogice Eu-Tu, cât și a domeniului
sexualității.

Ideologia modernă a iubirii este convingătoare. Nicicând înainte, cuplul nu a

fost o astfel de unitate centrală în organizarea noastră socială. Nicicând nu
am așteptat mai mult de la relațiile noastre intime și nicicând nu ne-am
fărâmat mai puternic sub greutatea atâtor așteptări.

Terapia de cuplu este, probabil, unul dintre cele mai dificile tipuri de terapie
în care te poți afla, pe de o parte și pe care îl poți practica, în calitate de
psihoterapeut, pe de altă parte. Mă uit la relațiile din jurul meu și văd
disperare, modele bine întipărite de relaționare, singurătate în prezența altei
persoane, dispreț, violență, lipsă de orice atingere fizică; atâtea cupluri
întâmpină dificultăți și multe dintre ele ajung în terapie când este prea
târziu.

În paginile ce urmează am întreprins două călătorii simultan. Una de

descoperire și înțelegere pe tărâmul conceptelor și abordării Gestalt, iar alta
de introspecție și cercetare interioară, pe tărâmul experiențelor proprii care
m-au condus către alegerea acestei teme, alegere ce a avut loc ca un pas
firesc, la finalul formării în Gestalt Terapie.

2. Două specii diferite

În articolul său, “Female brain versus Male Brain“, Serge Ginger vorbește
despre cum femeile și bărbații aparțin de două “specii” diferite. “În vremurile
noastre, tocmai am finalizat descifrarea genomului uman și astfel este
dovedit că oamenii și maimuțele au aceeași moștenire genetică: o rată de
98,4% de trăsături în comun- ceea ce înseamnă că există doar 1,6%
diferențe între bărbați și maimuțe (maimuțe masculine), în timp ce există o
diferență de 5% între bărbați și femei. Așadar, un bărbat este mai apropiat
fiziologic de o maimuță decât de o femeie. Și, de asemenea, femeia este
mai aproape fiziologic de o maimuță.”

Desigur, astfel de calcule provocatoare și cantitative neglijează aspectul

calitativ: spre exemplu, genele care contribuie la dezvoltarea limbajului,
artei, filozofiei etc., dar aceste date cantitative subliniază diferența mare
dintre genuri – în toate speciile de animale, inclusiv speciile umane.

Serge Ginger consemnează în articolul său diferențele pe care le consideră

cele mai importante între femei și bărbați și de care este important să se
țină cont și în terapie. În continuare, le voi prezenta pe scurt, ca punct de
plecare pentru o mai bună înțelegere a “funcționării“ femeilor și bărbaților
deopotrivă, dintr-o perspectivă neuroștiințifică:

Creierul drept este masculin

Toți cercetătorii din toate țările au ajuns la un acord acum și consideră că:

 emisfera stângă este mai dezvoltată în rândul femeilor;

 emisfera dreaptă (așa-numitul “creier emoțional”) este mai
dezvoltată în rândul bărbaților – contrar a ceea ce este adesea
gândit de publicul larg (și uneori chiar de psihoterapeuți).
 Este sub influența hormonilor sexuali și a neurotransmițătorilor
(testosteron etc.).
Prin urmare, femeia este mai implicată în partajarea și comunicarea
verbală, în timp ce bărbatul este mai pregătit pentru acțiune și competiție.

Deja, în grădiniță, timp de 50 de minute dintr-o oră de clasă, fetele mici

vorbesc timp de 15 minute și băieții, doar 4 minute (de patru ori mai puțin).
Băieții sunt răutăcioși timp de 5 minute; se luptă de 10 ori mai des decât
fetele (acestea, în medie, doar 30 de secunde). Când au 9 ani, fetele sunt
cu 18 luni înainte. Când sunt adulte, femeile vorbesc în medie 20 de minute
la fiecare apel telefonic, în timp ce bărbații vorbesc doar 6 minute, pentru a
da o informație urgentă. Femeia trebuie să-și împărtășească ideile,
sentimentele, emoțiile, în timp ce barbatul își reține și controlează emoțiile
și încearcă să găsească o soluție. El își întrerupe soția pentru a propune o
soluție și în acest caz, de multe ori, soția nu se simte ascultată. De fapt,
bărbații sunt mai emoționali decât femeile, dar nu își exprimă emoțiile și
acest punct nu trebuie neglijat în viața conjugală, precum și în timpul
psihoterapiei.

Orientare

 Femeia este preocupată de Timp (emisfera stângă);

 Bărbatul este preocupat de Spațiu (emisfera dreaptă): avantajul
bărbaților în testele de rotație spațială tridimensională este
semnificativ, încă din copilărie (Kimura, 2000).
 Femeia își găsește drumul cu ajutorul marcajelor concrete:
avantajul femeilor în memorarea sau numirea obiectelor în mod
concret este semnificativ.
 Bărbatul își găsește drumul printr-o direcție abstractă: este capabil
să improvizeze o scurtătură pentru a ajunge la mașină sau la hotel.
Organe de simț

La nivel global, femeia este mai sensibilă:

 Auzul ei este mai dezvoltat: de aici este importanța cuvintelor de

alint, a vocii, a muzicii;
 Simțul atingerii este mult mai dezvoltat: are de 10 ori mai mulți
receptori ai pielii, sensibili la contact; oxitocina și prolactina
(hormonii de atașament și îmbrățisare) măresc nevoia de a atinge
și de a fi atinse;
 Simțul olfactiv este mult mai accentuat: de 100 de ori mai mult în
anumite perioade ale ciclului menstrual
 Organul nazal Vomero, adevăratul “al șaselea simț” (organ chimic
și relațional) pare să fie mai dezvoltat și percepe mai bine
feromonii – care exprimă diferite tipuri de emoții: dorința sexuală,
furia, teama, tristețea. Poate că este ceea ce se numește “intuiție”.
 În ceea ce privește vederea, aceasta este mai dezvoltată la bărbați
și erotizată: de aici rezultă interesul și entuziasmul lor pentru haine,
make-up, bijuterii, goliciune, reviste pornografice. Cu toate
 acestea, femeile au o memorie vizuală mai bună (pentru
recunoașterea fețelor).
De ce asemenea diferențe?

Teoria evoluției

Cercetătorii explică aceste diferențe biologice și fundamentale importante

între bărbați și femei prin selecția naturală pe parcursul a mai mult de un
milion de ani de evoluție a speciei umane. O astfel de evoluție adaptativă
se presupune că ne-a modelat creierul și organele de simț prin acțiunea
combinată a hormonilor și a neurotransmițătorilor:

Bărbații s-au adaptat pentru vânătoare pe spații vaste și distanțe mari (și,
de asemenea, pentru lupte și războaie între triburi). De obicei, ei trebuiau
să urmărească în tăcere “jocurile” (animalele), uneori câteva zile și apoi, să-
și găsească înapoi caverna (de aici, sensul orientării).

În aceeași perioadă, creierul femeilor este adaptat reproducerii și educației

copiilor – ceea ce implică împărtășirea verbală în spațiul limitat al peșterii.

Așadar, la nivel biologic, bărbații sunt programați pentru competiție, în timp

ce femeile sunt programate pentru cooperare.

Aceste predispoziții par a fi legate de biologie (hormoni și

neurotransmițători). Ele sunt constituite în primele săptămâni de viață
intrauterină și par a fi foarte puțin influențate de educație și cultură.

Natura și hrănirea

Astăzi, neurologii și geneticienii par să considere că personalitatea noastră

este determinată în felul următor:

 Aproximativ 1/3, de ereditate: cromozomi din nucleul celulelor

noastre și ereditate de ADN mitocondrial, provenind de la mamă;
 Aproximativ 1/3, de viața intrauterină: în primele săptămâni după
concepție; embrionul (fetusul) este feminin (Durdeen-Smith &
Desimone, 1983; Badinter, 1992; Magre & al., 2001) și
masculinitatea este o cucerire hormonală și educativă lentă și
grea. Cu alte cuvinte, fata nu este un băiat care și-a pierdut penisul
(ipoteza lui Freud), ci băiatul este o fată care a câștigat un penis.
Așa-numita invidie sau nevoia de penis psihanalitică este o ipoteză
care nu a fost niciodată verificată. În rândul persoanelor
transsexuale se găsesc de cinci ori mai mulți bărbați care doresc
 să devină femei, decât femei care doresc să devină bărbați. În
timpul războiului s-au născut de două ori mai mulți homosexuali
bărbați, probabil din cauza stresului mamei, perturbând echilibrul
hormonal (Durdeen-Smith & Desimone, 1983; Le Vay, 1993).
Aceste două părți ereditare și congenitale par a fi importante: de
exemplu, dacă un bărbat, frate geamăn, este homosexual, fratele
lui geamăn identic este, de asemenea, homosexual în 50-65% din
cazuri; dacă este doar un frate geamăn (non-identic), fratele său
este homosexual în 25-30% dintre cazuri, ceea ce înseamnă de
două ori mai puțin – dar de 5 ori mai mult decât în populația
generală. Homosexualitatea ar putea fi prezisă la vârsta de 1 sau 2
ani, în multe cazuri (Le Vay, 1993).
 Aproximativ 1/3, dobândită după naștere: cultură, educație,
instruire, circumstanțe ocazionale sau psihoterapie.
Într-o abordare mai generală, corelația globală între personalități este
estimată la:

 50% între gemeni identici (ereditate)

 25% între gemenii fraterni (impregnarea hormonală în timpul vieții
intrauterine)
 10% între frați și surori (educație)
 0% între străini.
Aceste  treimi (ereditate, dobândire in utero, dobândire în timpul vieții) au
fost găsite – în proporții diferite – în multe domenii de abilități: inteligență,
muzică, sport și chiar optimism.

Hormonii

Când punem o minge pe pământ, băieții îi dau o lovitură; fetele iau mingea
și o înconjoară la piept, în dreptul inimii. Se pare că acestea sunt
independente de educația și cultura lor și sunt direct legate de hormonii lor.

Testosteronul este hormonul dorinței, sexualității și agresiunii. Ar putea fi

numit “hormonul de cucerire” (militar sau sexual). El contribuie în
dezvoltarea:

 Forței musculare (40% pentru bărbați, 23% pentru femei);

 Vitezei (reacțiilor) și nerăbdării (92% dintre șoferii care se luptă la
semafor sunt bărbați);
  Agresiunii, concurenței, dominației (masculul dominant menține
calitatea speciei);
 Rezistenței, tenacității;
 Vindecării rănilor;
 Bărbii și cheliei;
 Vederii (îndepărtată, ca “teleobiectiv”);
 Părții drepte a corpului și amprentelor digitale (Kimura, 1999);
 Aruncării cu precizie;
 Orientării;
 Atracției față de o femeie tânără (capabilă să nască).
Influența estrogenului se observă asupra:

 Dexterității, mișcării separate ale degetelor (Kimura, 1999);

 Părții stângi a corpului (și amprentele digitale);
 În medie, influențează 15% grăsime pentru un bărbat și 25%
grăsime pentru o femeie (pentru a proteja și a hrăni copilul);
 Auzului: femeile percep o gamă mai largă de sunete, cântă de 6 ori
mai des, au o recunoaștere mai clară a sunetelor și a muzicii
(pentru a-și recunoaște copilul);
 Mirosului: olfactivitatea lor este de 100 de ori mai puternică (în
anumite perioade);
 Numirii culorilor: conurile, care recunosc culorile, sunt situate pe
cromozomul X;
 Memoriei verbale și vizuale a localizării lucrurilor;
 Atragerii unui bărbat dominant, puternic, capabil să o protejeze, cu
experiență, recunoscut din punct de vedere social – ceea ce
înseamnă, în general, mai în vârstă.
Aplicații în psihoterapie

Cercetarea în neuroștiință confirmă multe cunoștințe tradiționale. Ajută

lucrul de zi cu zi în psihoterapie și consiliere (cu persoane sau cupluri):

Câteva exemple concrete ale impactului zilnic al neuroștiințelor:

Îl ajută pe psihoterapeut să:

  Asculte o femeie cu răbdare, până când ea termină ce are de
spus, fără a încerca să “rezolve” problema ei (care ar fi o reacție
masculină, orientată spre acțiune: în loc să fie “mama” ei, el devine
“tatăl ei”);
 Îl încurajeze pe bărbat să vorbească mai mult și să-și exprime și
împărtășească emoțiile;
 Sublinieze importanța văzului pentru bărbați și a auzului pentru
femei, în special în preludiul erotic (muzică și vorbe calde, de alint);
 Stimuleze bolnavii: instalarea pacienților lângă o fereastră
(deschisă către lumea exterioară) ajută la vindecare; să stimuleze
îmbătrânirea: pensionarea pasivă accelerează îmbătrânirea;
 Exploreze, în timpul psihoterapiei, legaturile intime dintre
sexualitate și agresivitate (ambele, controlate de hipotalamus și de
testosteron);
 Fie foarte prudenți în ceea ce privește “amintirile” abuzului sexual
precoce: memoria unei scene, reală sau văzută doar în imaginație,
este tratată în aceleași regiuni ale creierului și creează aceleași
reacții neurochimice (40% din “amintiri” sunt false amintiri,
reconstruite din temerile sau dorințele conștiente sau inconștiente);
 Mobilizeze lobii frontali, centrul de responsabilitate și autonomie
(să poată spune “nu”); prin urmare, bogăția terapiei paradoxale și
provocatoare;
Unele observații generale:

 A face dragoste accelerează vindecarea rănilor (cu ajutorul

testosteronului);
 Terapiile orientate pe lucrul corporal ajută la mobilizarea căilor
neurologice: mișcare> emisfera dreaptă> sistemul limbic>
emoțiile> codarea profundă a experienței.
 O anumită cantitate de emoție ajută la memorare; verbalizarea
ulterior ajută la rechemarea în viitor;
 Memorizarea pe termen lung apare mai ales în timpul visului
(somn REM); prin urmare, în caz de traumă mentală (accident,
moartea unei persoane apropiate, viol, atac terorist, cutremur etc.),
utilitatea unui debriefing înainte de primul vis (“Gestalt de urgență”,
Ginger, 1987).
 Femeile comit de zece ori mai multe încercări de suicid (își
exprimă emoțiile), în vreme ce bărbații reușesc să se sinucidă
  Femeile vorbesc fără să gândească, în timp ce bărbații acționează
fără să se gândească
 Femeile care nu sunt fericite în relațiile lor au probleme în munca
lor, iar bărbații care nu sunt fericiți în munca lor, au probleme în
relațiile lor;
 Femeile au nevoie de intimitate pentru a aprecia sexualitatea, pe
când bărbații au nevoie de sexualitate pentru a aprecia intimitatea.
În cele din urmă, din perspectiva mea, este fundamental să urmăm
cercetarile în genetică și neuroștiință și să actualizăm în permanență
(săptămânal) cunoștințele noastre.

3. Dezideratul relației Eu-Tu

Filosofia lui Martin Buber a dialogului a constituit un punct de plecare

radical de la viziunea psihanalitică. Buber a accentuat potențialul relațional
al persoanelor în descrierea relației Eu-Tu (I- Thou). El a creat un contrast
între acest tip de relație și cel utilitarian Eu- Obiect (I-It) în care Ego-ul și
interesul propriu domină.

În viziunea lui Buber, modul Eu-Obiect presupune să îl vezi pe celălalt prin

lentilele propriilor nevoi și denaturări. Aceasta poate lua forma unor
înțelegeri de afaceri sau a unor relații funcționale. Mai insidios, Eu-Obiect
poate lua și forma unor relații abuzive sau exploatatoare, în care celălalt
partener este tratat în funcție de dorințe și proiecții, indiferent de ce
prejudiciu i se aduce. Buber a înțeles că există un timp și un spațiu pentru
modul de a relaționa Eu-Obiect sau pentru „Ego”. Din perspectiva mea,
cred ca ar putea fi ineficient dacă fiecare tranzacție umană s-ar desfășura
ținând cont de criteriile relației Eu-Tu. Cu toate acestea, Martin Buber
evidențiază și consecințele periculoase ale neglijării relației Eu-Tu. Relația
Eu-Obiect este un mod de relație utilitar și focusat pe sine, iar rezultatul
este că o persoană poate să nege sau să ignore umanitatea altei persoane,
consecințe cu care sunt de acord și pe care le consider potențial
periculoase.

În relația Eu-Tu, individul este conștient de alteritatea completă, ireductibilă

a partenerului în dialog. În timp ce, Eu-Obiect este caracterizată de relații
statice. Eu-Tu sugerează un mod dinamic, o calitate mutuală. Buber
consideră spațiul dialogic care se deschide când persoanele se adresează
una alteia în termeni de Eu-Tu, astfel: „Sensul se găsește nu într-unul dintre
cei doi parteneri, nici în ei doi împreună, doar în dialogul dintre ei, în acest
„spațiu aflat între” pe care ei îl trăiesc împreună.” Buber definește acest
„spațiu aflat între” ca fiind sfera intersubiectivă sau interumană, spațiul unde
cei doi indivizi se întâlnesc. El diferențiază interumanul de interpsihologic,
care se referă mai mult la experiențele Sinelui individual. De asemenea, el
diferențiază interumanul de social, ultimul fiind mai vast și include afilieri
ocazionale între oameni.

Buber a scris extensiv despre relația Eu-Tu și cum se manifestă în diferite

tipuri de relații: între iubiți, între profesor și student, între terapeut și pacient.
El ia în calcul consecințele acestor relații atunci când apar momente de „ne-
întâlnire”, eșecuri de empatie sau conexiune.

Componentele relaționale în terapia de familie

Încă de la începuturile ei, terapia de familie a propus o viziune relațională a

persoanelor; aceasta a fost într-adevăr provocarea sa revoluționară. Dar
mai ales în cadrul școlilor strategice, mulți dintre terapeuții de familie erau
departe de a fi dialogici sau colaborativi în abordarea lor asupra familiilor.
Terapia de familie timpurie era de multe ori mai degrabă manipulativă decât
colaborativă, mai degrabă strategică decât respectuoasă și destul de
ierarhică.

În contrast, mai mulți terapeuți de familie – mai ales cei cu o viziune

multigenerațională – s-au concentrat pe resursele din familie și au căutat
puncte forte în cadrul familiilor care pot fi evidențiate și dezvoltate. Această
abordare promovează un mod mult mai respectuos și mai relațional în
lucrul cu familiile.

Abordarea terapiei de familie multigenerațională care l-a interesat cel mai

mult pe Buber este o terapie contextuală a lui Ivan-Boszormenyi-Nagy și a
colegilor săi. Autonomia este redefinită: „Scopul individului de autonomie
este în mod inextricabil legat de capacitatea sa de a fi responsabil relațional
(relational accountability).” Abordarea contextuală caută resurse de
încredere în familii și se concentrează pe legături de grijă și preocupare
între generații. Conform acestei viziuni, ciclurile multigeneraționale de
victimizare se pot sfârși doar când indivizii acceptă sau își iartă părinții și
astfel vor deveni liberi să își aleagă propriile vieți. Boszormenyi-Nagy
sugerează că acest tip de lucru necesită acțiune, nu doar insight. El spune
că „este nevoie de „acțiune rejunctivă” pentru „repararea
intergenerațională”. Această perspectivă este direct influențată de Buber,
care are drept scop al terapiei să ajute indivizii să lucreze înspre
„reconciliere” sau „reparare” cu alții.

Accentuarea facilitării dialogului în familii și o relație colaborativă, co-

creatoare între familie și terapeut, este desprinsă din viziunile lui Buber.
Buber însuși a fost primul care a folosit termenul relațional de „dialog” . De
asemenea, el a pus accentul pe curiozitate ca poziționare a terapeutului.
Buber era de părere că terapeutul ar trebui să își mențină o poziție de
„ascultare obedientă”.

Maurice Friedman, un terapeut care a tradus și a editat multe din scrierile

lui Buber a adăugat faptul că, în viziunea lui Buber, terapeutul trebuie să fie
pregătit pentru a fi luat prin surprindere.

O abordare dialogică a terapiei de cuplu

Deoarece cuplurile încep de multe ori terapia polarizați sau deconectați

unul de celălalt și pentru că resursele lor relaționale sunt epuizate, cea mai
importantă provocare a terapiei este să faciliteze dialogul atât în terapie, cât
și între parteneri, permițându-le celor doi să se vadă în deplinătatea lor în
relație. Buber susținea faptul că pentru a avea o relație de dialog reală,
autentică, ambii parteneri trebuie să îl recunoască pe „Tu” din celălalt:
„Doar persoanele care sunt cu adevărat capabile să îi spună „Tu” celuilalt,
pot într-adevăr să spună „Noi”.

Trecând de la competiție la colaborare

Modelul competitiv, care este endemic în societatea noastră, invadează și

viața cuplurilor. Partenerii sunt deseori prinși într-un joc cu sumă zero, în
care unul câștigă, iar celălalt pierde. Pot fi prinși în rivalitate „frățească” unul
față de celălalt, fiecare încercând să câștige aprobarea terapeutului. Unii
terapeuți de cupluri se simt prinși între agendele de competiție și cerințele
fiecăruia dintre parteneri. Probabil prima provocare a terapiei, după ce cei
doi au ajuns în terapie, este să ajute cuplul să își schimbe poziționarea de
la modul competitiv și „puterea asupra” la un mod mai colaborativ și „putere
împreună cu”, în care ori câștigă ambii parteneri, ori ambii pierd. Terapeutul
invită cuplul să se gândească la ei ca la o echipă și le sugerează să își
asume responsabilitatea pentru „noi” din relație. Cuplul este încurajat să se
gândească la implicațiile asupra relației a unor comportamente sau limbaje
pe care le folosesc unul față de altul. Acest lucru introduce un nou nivel de
grijă, în momentul în care partenerii consideră ce impact va avea discursul
sau acțiunea lor asupra relației, nu doar cum va fi afectat celălalt sau
propria lor agendă. Provocarea este ca respectivul cuplu să vadă și să îi
pese de „spațiul aflat între”  al vieții lor împreună.

Terapeutul propune cuplului să se gândească la ce fel de relație își doresc

și cum pot să o obțină. Partenerii sunt încurajați să devină autorii propriei
relații, să aibă grijă de acel „spatiu aflat între” al vieții lor împreună. Astfel,
cei doi ajung să simtă că ei înșiși pot să decidă direcția în care merge
relația lor și să schimbe poziționarea lor, de la a se simți două victime cu
viziuni lineare, la o echipă mai puternică cu o viziune circulară a interacțiunii
lor.
Pentru mine considerarea relației, a lui “Noi”, ca entitate diferită de mine
sau de partenerul meu are un puternic efect de renunțare la strategii
defensive, pentru că în conflicte, mă gândesc deseori la consecințele care
se vor răsfrânge asupra relației mele, având mai multă grijă de ea. Înainte
poziționarea era una în care încercam să îmi susțin argumentele cu orice
preț și inevitabil unul dintre noi avea să piardă. Și poate cel care câștiga,
câștiga doar în aparență, pentru că astfel de conflicte cu sumă 0, așa cum
le-am trăit de multe ori, aduceau pierderi de ambele părți pentru că relația
avea de pierdut, ea fiind erodată cu fiecare război purtat pentru o nouă
cucerire din teritoriul celuilalt.

Trecerea de la Magie la Mister

După ce cuplul trece la o modalitate colaborativă, ei reflectă împreună cu

terapeutul la istoria relației lor. În etapele inițiale ale vieții de cuplu, dacă au
fost suficient de norocoși, cei doi au cunoscut o iubire pasională, având un
sentiment de magie în relație. În această etapă inițială, atât ambii parteneri
s-au simțit mai extinși decât viața însăși. Există un sentiment puternic de
posibilitate și generativitate. Vorba comună de înțelepciune la adresa
acestei etape magice este „Iubirea este oarbă”. Ambii parteneri sunt de cele
mai multe ori ”orbi” la defectele celuilalt, pe care îl văd într-un mod idealizat.
Idealizarea în sine este o distorsiune a întregului celuilalt. Buber a înțeles
limitările acestei etape a relației: „Câtă vreme iubirea este oarbă, câtă
vreme nu vede întregul, nu poate fi denumită cu adevărat o relație”.

În mod inevitabil, transa magică a începutului de relație se transformă în

realitate. De multe ori, această tranziție apare brusc, fiecare partener
devenind în mod dureros conștient de limitele celuilalt. Până în momentul în
care partenerii vin în terapie, ei sunt deseori afectați de rănile și
dezamăgirile care le captează întreaga atenție. Ei se mai pot vedea încă
prin lentile care distorsionează, dar în locul ochelarilor cu lentile roz ai
etapei de început, acum se văd unul pe celălalt prin lentilele propriilor dureri
și furii. Ei se pot asculta, dar nu ca să audă, ci să observe insensibilitatea și
egoismul partenerului.

Provocarea este să ajutăm cuplul să treacă de la starea de dezamăgire cu

celălalt, nu înapoi la cea de magie, ci către una de mister. Terapeutul poate
să îi încurajeze să devină conștienți de misterul celuilalt, să ajungă să îl
cunoască pe celălalt în întregul lui. Spre deosebire de viziunea
distorsionată atât a magiei, cât și a resentimentului, viziunea misterului
permite să aibă loc o relație de tip Eu-Tu. Să ajutăm cuplul să se îndrepte
către această nouă perspectivă reprezintă o mare parte din lucrul
terapeutic.
„Când partenerii nu relaționează unul cu altul ca două persoane întregi, ei
pot să interacționeze pe baza unei identificări proiective. Fiecare ”poartă” o
parte din celălalt. Apoi, cuplul face ceea ce se numește „un dans al părților”.
Partenerii tind să se certe din pricina părților pe care le poartă unul pentru
celălalt. Binecunoscutul dans al cuplurilor – cum ar fi distanțarea /
urmărirea, supra-funcționare / sub-funcționare și rațional / emoțional –
poate fi văzut prin lentilele identificării proiective. O parte din lucrul cu
cuplurile constă în a ajuta fiecare partener să se împace cu părțile
desprinse din ei, pentru ca în cele din urmă, să le integreze. În acest
moment, identificarea proiectivă se diminuează și ambii parteneri se pot
vedea unul pe celălalt mai realist. Doar atunci este relația Eu-Tu posibilă:
„Simplele cuvinte Eu-Tu pot fi rostite doar cu deplinătatea ființei”. Din
punctul meu de vedere, înțelegerea lui Buber aici este una profundă. Eu îl
pot vedea pe celălalt în întregul lui atunci când îmi îmbrățișez propriul
întreg, când reintegrez părțile desprinse din mine. Atunci nu mai am nevoie
ca tu să cari aceste părți și nici nu mai am nevoie să practici acest dans al
identificării proiective.

Consider că filosofia lui Martin Buber ne ajută să înțelegem dorința

puternică ce este confirmată în relațiile intime. Această înțelegere este
extrem de utilă în lucrul cu cuplurile. Magia începuturilor de relație constă
exact în sensul în care partenerul este văzut și validat în profunzimea ființei
lui (chiar dacă viziunea acestei magii este bazată pe iluzie și distorsiune).
Dorința de a fi validat, apreciat și dezamăgirea, disperarea și furia care sunt
trăite în fața invalidării sau lipsei de validare de multe ori alimentează
conflictele și resentimentele în cuplu. Anxietatea rezultată din validare
poate bloca abilitatea cuplului de a relaționa dialogic, în mister.

Buber explică faptul că uneori încercăm să obținem aceste confirmări prin a

părea ceea ce nu suntem, fiind neautentici. Buber numește asta „a părea”
și o pune în contrast cu „a fi”. „A părea” este aproape de sensul dat de
Winnicott (1965) Sinelui Fals, care ia naștere din dorința de confirmare. „A
fi” este similar cu sensul lui Winnicott despre Sinele Adevărat.

Maurice Friedman (1985) explică faptul că: tendința de a părea este

originară din nevoia omului de confirmare și din dorința lui de a fi confirmat
pentru ceva fals, decât a nu fi confirmat deloc.

Pentru a relaționa pe tărâmul misterului sau al dialogului autentic, este

necesară atât autenticitatea persoanei în relație, cât și autenticitatea
celuilalt.

Mi-am dat seama în timpul terapiei personale cât de ușor formasem o

imagine a celuilalt în mintea mea și indiferent de context, reflexul era să
trec totul prin lentilele pe care mă obișnuisem să le port. Și indiferent de
schimbările pe care celălalt le făcea, eu nu schimbam lentilele și continuam
să privesc prin ele. Iar această rigiditate în a actualiza ceea ce celălalt
aducea nou în relație mă oprea din a vedea cu adevărat realitatea și mă
împiedica din a-l aprecia pe celălalt pentru eforturile sale.

Când am conștientizat acest mecanism și am avut deschiderea de a fi

surprinsă de laturile noi ale partenerului, am avut resursele necesare să
renunț la resentimentele adunate peste timp și să îl validez pe celălalt în
deplinătatea și complexitatea ființei sale.

Trecerea de la Vină la Empatie

Lucrul de a trece de la magie la mister în terapia de cuplu începe deseori

când cuplul este prins în nemulțumire, dezamăgire, resentimente și vină.
Partenerii încep deseori terapia prin a se învinui reciproc. Fiecare îl vede pe
celălalt vinovat de „mizeria” din relație. Fiecare se poate vedea drept
victima celuilalt. Cu această viziune, este dificil ca cei doi parteneri să nu se
raporteze unul la celălalt din perspectiva relației Eu-Obiect. Pentru a ajuta
cuplul să treacă la o poziționare de empatie reciprocă, cred ca este
important mai întâi ca cei doi să înțeleagă dinamica vinei în relația lor.

De cele mai multe ori, partenerii acuzatori sunt, de fapt, anxioși pentru că ei
sunt, de fapt, de vină. Anxietatea cauzată de auto-învinovățire sau de un
sentiment de rușine și inadecvare poate să alimenteze atacurile împotriva
celuilalt.

Trecerea de la o viziune ierarhică la o viziune generațională a familiei

de origine

Conform lui Buber, un al doilea nivel al lucrului apare la acest moment al

terapiei – nivelul multigenerațional. Pentru ca un cuplu să poate trece
dincolo de învinuire este poate important să se lucreze cu fiecare partener
al cuplului pentru a rezolva anumite suferințe legate de familia de origine. O
astfel de abordare îi ajută pe cei doi să treacă de la o viziune ierarhică a
părinților, la una generațională. Părintele a fost la rândul lui, copil, iar
clientul poate fi el însuși părinte, făcând greșeli și sperând să poată fi iertat
de copiii săi. În timpul acestui lucru, clientului îi poate fi foarte dificil să
treacă de postura de copil plin de resentimente și furie față de părinții săi. Ei
se află sub „vraja copilăriei” , văzându-și încă părinții jignitori și
atotputernici, iar pe ei înșiși ca pe niște copii neputincioși. „În a ajuta clienții
să treacă la această viziune generațională, terapeutul poate lucra cu ei
pentru a-i ajuta să se simtă mai puternici (prin coaching, prin setarea
granițelor personale etc.). Asta ajută clienții să se trezească din această
vrajă a copilăriei. Ajungând să își cunoască părinții prin propriile lor povești
de viață, de multe ori îi vor aprecia pentru curajul lor, pentru tăria cu care au
facut unele lucruri în fața adversităților.

Acceptarea limitărilor parinților este o parte importantă a acestui lucru

terapeutic. Acest proces implică uneori procese de doliu și de împăcare cu
faptul că părinții lor nu vor putea fi niciodată ce își doresc ei sau ce ar avea
nevoie. Cei care mențin încă furia față de părinți, de fapt, speră că parinții
lor vor deveni într-o bună zi ceea ce ei își doresc sau că măcar își vor cere
iertare pentru greșelile lor. Acceptând faptul că acest lucru este posibil să
nu se întâmple și lucrul prin tristețea adusă de această conștientizare, ajută
o schimbare puternică în orientare, una care nu mai este condusă de
resentimente și furie, ci este bazată pe ceea ce este situația din prezent.
Această schimbare creează un sentiment de împăcare și centrare. În fapt,
când o persoană nu mai încearcă să modeleze părintele în ce își dorește
el/ea să fie, părintele devine mai respectuos și mai plăcut. „Modelarea
părinților” face parte din modelul „putere asupra”, pe când acceptarea și
iertarea fac parte din modelul relațional.”

Așa cum înțeleg eu acest proces, o persoană blocată în învinuirea părinților

săi – incapabilă să îi accepte sau să exprime o loialitate constructivă asupra
lor – este posibil să fie afectat de o „loialitate invizibilă”, de o legătură
distructivă, negativă față de părinți. Învinuirea părinților unei persoane,
înseamnă operarea din modul „Eu-Obiect”. Acest tip de relație afectează
Eu-ul, care devine un zicător al cum trebuie să fie Obiectul. Dacă nu ne
putem vedea părinții asemeni unui „Tu”, dacă îi vedem doar prin prisma
distorsiunilor și resentimentelor noastre, este posibil să nu putem să îi
vedem nici pe alții ca pe „Tu”. Povara furiei și resentimentelor pot fi un
impediment în a-i vedea pe alții așa cum sunt.

Privind retrospectiv în timpul ședințelor de terapie, atât în cea de cuplu, cât

și în cea individuală, am înțeles că reproduceam modelul relațional pe care
l-am văzut la părinții mei și care mi-a influențat puternic comportamentul în
relații. Faptul că atât eu, cât și partenerul meu am conștientizat aceste
modele pe care le-am împărtășit, apoi, unul cu celălalt a reprezentat un pas
valoros și important în deblocarea unor scheme cognitive si
comportamentale automatizate pe care le puneam deseori în scenă în
relația noastră.

Trecerea la empatie și la împuternicirea reciprocă

Un factor care împiedică empatia în multe cupluri este teama că dacă unul
devine empatic cu celălalt, acesta își pierde propriile interese și propria
voce. Aceasta este în mod special periculos pentru femei, care sunt de
multe ori educate să își direcționeze empatia către alții, uitând de sine. Este
de multe ori o dilemă și pentru bărbați, dar din motivul opus. Mulți bărbați
nu sunt educați să aibă empatie ca băieți și învață să se deconecteze de la
vocea mamei lor (Bergman, 1991; Osherson, 1992).

Terapeutul relațional lucrează în mod explicit cu empatia în cuplu. În lucrul

cu o problemă controversată sau în deconstruirea unui conflict sau impas,
fiecare partener este încurajat să îl asculte pe celălalt, cu știința că și el va
fi ascultat. Terapeutul face cunoscut faptul că el/ ea este în mod egal
preocupat de bunăstarea și nevoile partenerilor și acționează de pe o
poziție de „parțialitate multidirecționată”(Boszormenyi-Nagy & Krasner,
1986).

Abilitatea de a-l asculta pe celălalt fără a ne deconecta Sinele, facilitează

empatia. Când știm că nu ne vom pierde pe noi înșine, granițele noastre,
vocile noastre, devenim mai generoși în a-l asculta cu empatie pe celălalt.

A ne imagina și a ne transpune în experiența celuilalt nu presupune să ne

pierdem pe noi înșine. Partenerii vor fi mai deschiși să asculte cu empatie,
dacă au certitudinea că experiența lor va fi înțeleasă și validată. Terapeutul
relațional încurajează cuplul să apeleze la empatie reciprocă, prin diferite
metode: prin a deveni celălalt, prin a trăi sentimentele celuilalt, prin a-și
imagina spațiul aflat între.

Această abordare susține existența mai multor realități, nu a unui singur

adevăr. Un aspect important al puterii este capacitatea de a descrie
experiența și lumea persoanei. Astfel, este de înțeles de ce partenerii se
ceartă deseori despre a cui versiune a realității este cea adevarată.
Normalizând acest efort al cuplului și validând dorința fiecărui partener de a
fi împuternicit să își numească realitate experiența, este de multe ori
liniștitor. Este în continuare de ajutor pentru bunăstarea relației dacă cei doi
pot găsi o cale să primească adevăruri multiple și să ajungă să înțeleagă
cum își reprezintă celălalt realitatea. Onorarea diferențelor și a conflictelor
poate fi făcută într-un mod dialogic. Într-adevăr, găsirea unei modalități ca
partenerii să rămână conectați în conflicte este o parte esențială a
procesului terapeutic.

Desigur, diferențele de putere din relație –bazate, spre exemplu, pe gen-

influențează a cui realitate este privilegiată. Este crucial ca ambii parteneri
să fie auziți. Consider că în momentul în care terapeutul simte că un
partener încearcă să se impună în fața celuilalt, este indicat ca el să
adreseze ceea ce observă, dacă cuplul nu o menționează ca fiind o
problemă. Martin Buber era sensibil la pericolul ca o persoană să o domine
sau să se impună asupra alteia. Este crucial ca diferențele de putere și
abuzul de putere să fie adresate. „O relație de tipul  „putere asupra”
promovează o interacțiune „Eu- Obiect” care interferează cu intimitatea. În
a ajuta cuplul să treacă de la o relație  de tip „putere asupra” la una de
„împuternicire reciprocă”, terapeutul trebuie să adreseze realele diferențe
de putere care afectează viața cuplului.”

În a ajuta cuplul să cultive empatie, părerea mea este că această abordare

facilitează reciprocitatea grijii și preocupării și chiar o protecție reciprocă.
Mulți parteneri, sub învelișul de ceartă și epuizare, țin mult unul la celălalt și
sunt protectori cu celălalt. Unii psihoterapeuți evidențiază grija pe care chiar
și un copil o simte față de părintele său. Acest impuls este unul puternic,
atât intergenerațional, cât și în cuplu și poartă numele de „pornire
protectivă”. Uneori, această formă de protecție poate fi neproductivă sau
distructivă, dar energia și motivația protecției și grijii sunt o cale de
generozitate manifestată în relație.

A fi martor în terapia de cuplu

Sinele este construit în relație. Vindecarea apare, de asemenea, într-un

context relațional. În timp ce partenerii încearcă să se redefinească și
regăsească pe sine și relația lor, un factor important este ca ei să fie martori
la procesul celuilalt, ca terapeutul să fie martor la evoluția cuplului și ca alții
să fie martori la schimbările care au loc între cei doi.

În Journal of Martial and Therapy Family, 1998, terapeuta Mona DeKoven

Fishbane, a identificat 5 moduri în care are loc acțiunea de a fi martor în
cadrul terapiei de cuplu:

Partenerii sunt martori unul altuia

Unul dintre beneficiile lucrului cu cuplurile este oportunitatea ca fiecare să

poată observa procesul celuilalt. Consider că acest lucru servește creșterii
empatiei unuia pentru celălalt, mai ales când, deconstruind un conflict, cei
doi își dau seama că partenerul lor încă se luptă cu un bagaj dobândit în
familia de origine. Când partenerii își explorează vulnerabilitățile și istoria,
asta tinde să evoce grijă și sprijin al unuia pentru celălalt. Terapeutul îi
încurajează să se asculte unul pe celălalt cu curiozitate și deschidere la noi
informații și să pună întrebări, în loc să „știe” deja lucruri despre motivațiile
și credințele partenerului. Dialogul permite neașteptatului să apară în
relație. Deschiderea de a fi surprins protejează cuplul de la a se vedea unul
pe altul în moduri obosite, vechi și previzibile, care mai degrabă închid
dialogul, decât să îi dea curs.

Martor la propriul sine

Psihoterapeuta Fishbane descrie în articolul său știintific cum mulți clienți

sunt foarte critici cu propriile sentimente și reacții. Iar rolul psihoterapeutului
este să încurajeze empatia de sine sau a fi martor la propriul sine și
provoacă spiritul puternic auto-critic. Când o persoană se auto-
învinovățește mai puțin, ea îi învinovățește și pe alții într-o măsură mai
mică. Terapeutul îi ajută pe parteneri să identifice când se simt răniți și
când critica de sine se amplifică. Ei învață să se surprindă în momentele de
auto-judecată. În același timp, auto-controlul și responsabilitatea sunt
încurajate. Partenerii sunt martori ai propriului comportament și al efectelor
acestuia asupra partenerului de cuplu. Auto-evaluarea, când nu este
constrânsă de venin și ură de sine, este un instrument interpersonal
necesar. În acest context, consider că distincția lui Buber în legătura cu
vina nevrotică și cea existențială este foarte utilă. Terapeutul ar putea
încuraja în astfel de situații clienții să fie martorii propriului sentiment de
vină și să stabilească dacă acesta este oportun în situația respectivă.

Terapeutul este martorul

Terapeutul menține o curiozitate non-judicativă, interes și compasiune

pentru efortul clienților, pentru durerea lor și pentru poziționările lor
supraviețuitoare: poziționările pe care clienții le-au adoptat când erau copii
pentru a supraviețui cât mai bine în familiile lor de origine. Această instanță
de martor empatic a terapeutului îi încurajează pe parteneri să se privească
reciproc cu mai multă empatie. Ei devin mai interesați de experiența lor și
de cea a partenerului. Chiar și în situația în care terapeutul provoacă un
comportament distructiv sau auto-distructiv al partenerilor de cuplu, acesta
poartă un profund respect față de ei. Terapeutul presupune că până și unul
dintre cele mai problematice comportamente ale lor, provine dintr-o
suferință, o nevoie sau o dorință puternică, care trebuie înțeleasă și
respectată. Terapeutul în rolul de martor reprezintă un mod pentru
parteneri, de a fi martori unul pentru celălalt și pentru a se accepta unul pe
celălalt.

Terapia Gestalt are, în mod tradițional, tendința de a pune un accent

puternic pe contactul dintre client și terapeut. Faptul de a vedea cuplul ca
pe un sistem și de a ne focaliza atenția pe contactul lor cu ei înșiși reclamă
o abilitate diferită. O persoană poate fi dominantă, iar cealaltă să plângă
zelos. Orice contact înseamnă o interacțiune, ambele părți sunt implicate cu
totul. Din cum înțeleg această poziționare a terapeutului, faptul de a explora
modul în care comportamentele partenerilor se potrivesc unul cu celălalt
prezintă potențialul de a încheia războiul cu învinovățirile și declarațiile de a
cui parte este fiecare și, având în vedere că atenția este concentrată pe
procesul reciproc, nu pe conținut, este mai puțin posibil ca terapeutul să se
împotmolească în problemele subiective, fără speranță, cu privire la cine
are dreptate și cine greșește. Rezonez foarte mult cu perspectiva
prezentată de Boszormenyi-Nagy, în „Contextual Family Therapy”, conform
căreia, în mod paradoxal, atunci când orientarea atenției se poate schimba
de la conținut la proces apare o perspectivă suficient de diferită astfel încât
individul să poată vedea conținutul într-un mod nou și chiar să fie dispus să
trăiască un sentiment de remușcare. Conținutul, însă, este foarte seductiv.
El îl poate conduce pe terapeut către răspunsuri care pot fi bazate pe
contratransfer, oricât de frumos ar fi ele gătite în haine de înțelepciune. De
asemenea, soluțiile bazate pe conținut eșuează în a oferi cuplului suport
referitor la conflicte viitoare deoarece partenerii nu învață cum anume fac
de reușesc să se împotmolească, ci învață doar ca terapeutul îi poate
despotmoli.

A fi martor individual la instanța de martor a terapeutului față de client

Clienții au cele mai bune comportamente în cabinetul de terapie, când stiu

că terapeutul este martor. Mai mult decât atât, mulți dintre ei afirmă că „îl
iau acasă pe terapeut”. Ei se întreabă ce reacție ar avea terapeutul cu
privire la o interacțiune anume. Această considerație facilitează observarea
ego-ului cuplului și promovează responsabilitatea în relație. Gândindu-se că
terapeutul este martorul lor în cabinet sau acasă, este mai puțin probabil ca
ei să reacționeze pe pilot automat. Acest proces încurajează partenerii să
devină mai responsabili de sine, responsabili față de celălalt și față de
relație. În cele din urmă, desigur, sarcina terapeutului este să se retragă din
relația de cuplu, deși printr-un proces de internalizare, clienții îl păstrează
pe terapeut drept martor multă vreme după ce terapia de cuplu se încheie.

În ce privește propria experiență, vocea terapeutului a rămas multă vreme

cu mine. Lucrurile nou conștientizate în terapia personală și experimentele
sau discuțiile pe baza lor, au contribuit la observarea unor comportamente
în multe alte contexte, cu o mai mare ușurință. Observându-le mai ușor, am
putut să încep procesul de schimbare a unora care consider că mi-au
dăunat de-a lungul timpului (rușinea în relație cu alții, atenție foarte mare la
părerea altora despre mine, în detrimentul nevoilor mele, neexprimarea
nevoilor etc. ). Aș putea spune că vocea terapeutului m-a însoțit și încă mă
însoțește, ca un tovarăș de drum, care mă orientează către a-mi asculta
dorințele și nevoile și a le comunica asertiv și celorlalți.

Alții sunt martori ai cuplului

Fiind creaturi relaționale, clienții se sfătuiesc deseori cu prietenii sau familia,

„corul de consultanți”. Deși unele cupluri preferă să mențină strict privată
munca lor din relație, alții împărtașesc acestor „consultanți” schimbările din
procesul lor. Când consultanții sprijină aceste schimbări, aceste confirmări
relaționale constituie o ancoră pentru viitoare schimbări sau pentru
menținerea schimbărilor deja survenite. A-i invita pe alții (persoane
semnificative) să fie martori este similar cu a avea audiență pentru
autentificarea schimbării. Dacă unul dintre „consultanții” cuplului nu este de
acord cu acele schimbări și cere unuia dintre parteneri să revină la cum era
înainte, terapeutul îi ajută pe parteneri să facă față acestor tensiuni și să își
evalueze propriile țeluri în lumina acestor diferențe de opinie. În orice caz,
în lucrul cu alții ca martori, terapeutul recunoaște contextul relațional mai
larg al cuplului și îi ajută să integreze schimbările lor în acel context.

Poziționarea terapeutului

Dat fiind potențialul abuzului de putere din relația terapeutică și

vulnerabilitatea clienților care vin să ceară ajutor, mi se pare de o
importanță majoră ca terapeuții să aibă grijă sporită în ce privește poziția pe
care o adoptă în timpul lucrului terapeutic. Martin Buber era conștient de
pericolul ca un terapeut sau un educator să vrea să schimbe un client sau
un student. El recomandă o postură diferită: „Dorința de a-l influența pe
celălalt nu înseamnă efortul de a-l schimba pe celălalt, de a impune cum
crede fiecare că este corect și drept asupra celuilalt. Buber pune în contrast
„impunerea unuia asupra altuia” și „a ajuta pe cineva să se desfășoare.”
Într-o abordare relațională, terapeutul colaborează cu cuplul, nu impune
nicio schimbare asupra lui.

Impulsionarea terapeutului de a impune o schimbare poate să vină și din

partea cuplului, chiar și atunci când acesta încearcă să adopte un lucru
guvernat de colaborare. Cuplurile vin deseori în terapie pentru a-i oferi
terapeutului rolul de judecător, care le repară problemele (sau chiar pe
partener). Terapeuții pot accepta aceste poziții, spre primejdia lor. Aceste
poziții conduc la jocuri de putere, la rezistențe și în cele din urmă la
burnout-ul terapeutului. Când terapeuții adoptă un astfel de rol, ei se impun
asupra cuplului. În acest caz, terapeutul „știe” deja, nu pune întrebări și este
blocat într-o poziționare ierarhică față de cuplu.

Poziția ierarhică presupune că terapeutul este mai înțelept și mai deștept

decât partenerii de cuplu și că el are răspunsurile. Această abordare derivă
dintr-o credință că persoanele care vin în terapie au deficiențe pe care
trebuie să și le repare. Prin contrast, mulți terapeuți văd Sinele clientului,
miezul lui, ca fiind înțelept și plin de resurse. Conform acestui model, scopul
terapiei este să elimine sau să elibereze constrângerile asupra Sinelui,
pentru ca acesta să poată înflori.

În mod paradoxal, acceptarea clienților asa cum sunt ei, chiar și în

defensivitatea lor, atrage non-defensivitate și schimbare. Silverstein a
identificat interacțiunea subtilă între schimbare și defensivă, între schimbare
și „stabilitate”, termen preferat în locul „rezistenței” (Keeney și Silverstein,
1986). Când un terapeut acceptă clientul în întregimea lui, inclusiv
ambivalența lui la schimbare, clientul este de multe ori eliberat să poată
merge mai departe.
O stabilitate sau o poziție de „non-schimbare” de multe ori reflectă o poziție
de supraviețuire. Cu alte cuvinte, ce înțeleg eu de aici, este că atunci când
un partener este anxios cu privire la schimbare sau se agață de poziția de
„non-schimbare”, procesul de schimbare atrage o poziție de supraviețuire.
Când se întamplă acest lucru, terapeutul încurajează cuplul să încetinească
procesul de schimbare și să îmbrățișeze poziția de stabilitate. De
asemenea, o reacție de non-schimbare poate reflecta o loialitate sau o
loialitate invizibilă pentru familia de origine.

Deseori, unul dintre parteneri poate pune presiune pentru schimbare, pe

când celălalt este ezitant și speriat de schimbare. Terapeutul îi poate ajuta
în acest context să numească și să aprecieze ambele poziții și să se uite la
cum sunt amândouă necesare.

Acestea fiind spuse, cred că este de ajutor să ne uităm împreună cu cuplul

la împărțirea muncii între ei, unul sprijinind schimbarea, iar celălalt
opunându-se ei. În calitate de terapeuți putem să îi încurajăm să
vorbească, să își îmbrățișeze fiecare ambivalența la schimbare și să îi
ajutăm pe fiecare să vorbească din poziția schimbării, cât și din poziția
stabilității, verbalizând speranțe și temeri pentru relație. Pe parcursul
acestui lucru, respectăm fiecare partener și operăm astfel dintr-o poziție de
parțialitate multidirecționată. Aceasta este diferită de neutralitate. În cazul
unei parțialități multidirecționate, terapeutului îi pasă foarte mult de fiecare
dintre indivizi și de relația lor. Fiecare știe că terpeutul este de partea lui /
ei.

În acest tip de lucru terapeutic, terapeutul este mereu prezent și conectat.

Terapia este „de contact”, terapeutul este mișcat de ce aude și vede, el se
înclină către clienții săi.

Conform lui Buber, metoda abordării relaționale funcționează cel mai bine
când terapeutul este prezent și nu poartă armura distanțării sau a
superiorității profesionale. Desigur, când terapeuții sunt cu adevarat
prezenți, fără mecanisme de protecție elaborate, ei pot fi în mod profund
atinși și schimbați de lucru.

Prin urmare, de aici putem deduce faptul că disponibilitatea terapeutului de

a fi atins emoțional de lucrul terapeutic în abisul părților adânci ale Sinelui
pot să adâncească autenticitatea și impactul lucrului.

În mine au rămas puternic actuale acele ședințe de terapie când am simțit

ca terapeutul meu este atins emoțional de ce aude. Am renunțat la orice
formalitate și mască pe care simțeam înainte să o port, din teama de a fi
judecată și m-am deschis către vulnerabilitatea pe care până în acel
moment nu îmi dădeam voie să o trăiesc. Astfel, simțind înțelegere și
siguranța în cadrul terapeutic, consider că am făcut un pas important pentru
dezvoltarea potențialului de vulnerabilitate neaccesat până la acel moment.

4. O călătorie către descoperirea limbajului secret al intimității

Impasurile în care cuplurile copleșite de probleme se găsesc, de la

sentimente rănite la defensivitate înrădăcinată, învinuire și înfrânare, sunt
adesea uimitoare, dezorientate și dureroase atât pentru cuplurile însele cât
și pentru cei care încearcă să-i ajute. Aceste impasuri sfidează adâncimea
de îngrijire și importanță pe care partenerii intimi o simt unii pentru alții și
sunt rezistente la metodele tradiționale de a ajuta cuplurile, cum ar fi tehnici
pentru o mai bună comunicare și negociere. Limbajul secret al intimității
explorează elementele ascunse din dinamica cuplului care conduc la
formarea acestor impasuri. În mod ironic, aceste elemente de obicei
nevăzute, neapreciate provin adesea din aceleași calități pozitive care atrag
împreună membrii cuplului.

În prima parte a cărții, Robert G. Lee prezintă atelierul său pentru cupluri și
pentru cei interesați de dinamica cuplurilor (“The Secret Language of
Intimacy”), care a fost oferit în întreaga lume. Acest atelier, care se bazează
pe cercetarea lui Lee asupra sistemelor de cuplu și pe o perspectivă
Gestalt relațională a oamenilor și a omenirii pe care acestia  o poartă, a
permis cuplurilor să înțeleagă procesele ascunse de reglementare a rușinii
și a apartenenței active în interacțiunile lor, deblocând potențialul a ce
inseamna unii pentru ceilalti. Membrii cuplurilor învață să citească propria
limbă secretă a intimității – inclusiv modul în care fiecare caz de rușine este
o încercare de a proteja. Ei experimentează modul în care episoadele
dureroase oferă o oportunitate de transformare pentru o conexiune și
intimitate mai mare.

În cea de-a doua parte a cărții, un grup de teoreticieni și practicieni ai

terapiei de cuplu disting propriul lor sentiment al elementelor ascunse în
interacțiunile cuplului, care sunt infuzate cu problemele și înțelepciunea
culturilor în care locuiesc. Margherita Spagnuolo-Lobb, din Italia, scrie
sensibil și elocvent despre procesul delicat de întâlnire a altei persoane,
care este în centrul fiecărei relații. Marina Ayo Balandrazo și Enrique
Mercadillo dau o notă convingătoare despre cum cuplurile din Mexic pot fi
surprinse între valorile tradiționale, intergeneraționale, cu puternice legături
intergeneraționale, pe de o parte, și o nouă prezență economică globală în
Mexic, care promite dezvoltarea economică, profesională și socială cu
focalizare pe individ, pe de altă parte.

Barbara și Edward Lynch, din SUA, se concentrează asupra contribuțiilor

familiei de origine la tabuurile ascunse și impasurile în relațiile de cuplu. Din
Australia, Jenny & Brian O’Neill prezintă conceptualizarea unui cuplu ca o
“unitate”, care permite o apreciere mai profundă a experienței și dezvoltării
cuplurilor. Frank Staemmler, din Germania, se concentrează asupra
procesului de clarificare a responsabilităților partenerilor, a modului în care
funcționează partenerii din propriile sisteme independente de construcții și
elaborarea și descoperirea înțelesului comun.

Voi descrie în continuare conceptele prezentate în această carte, pe care o

consider esențială în lucrul terapeutic cu cuplurile.

Workshop-ul „The Secret Language of Intimacy” reprezintă o integrare a

experienței, cercetărilor și descoperirilor lui Robert Lee cu privire la cupluri.
Acest Workshop prezentat în 1998 în cadrul Celei de-a Treia Conferințe
Anuale a Asociației Dezvoltării în Terapia Gestalt, a ajutat cuplurile să
transforme experiențele de deconectare și deziluzie în oportunități pentru o
intimitate și o conexiune profundă.

Cartea debutează cu o discuție despre modul în care fațetele ascunse ale

rușinii și apartenenței stau la baza dinamicilor de cuplu. O caracteristică de
bază a rușinii este aceea de a se ascunde. Experiența rușinii constă în
faptul că dorințele noastre sunt inacceptabile, prostești, de neconceput. Prin
urmare, ne asteptăm să fie primite cu dispreț, furie, dezinteres. Cu alte
cuvinte, nu ne simțim acceptați, ceea ce ne determină să ne ascundem
dorințele.

Într-un exercițiu inițial, Robert Lee îi roagă pe participanți să se împartă în

perechi – cu cineva cu care nu se află într-o relație intimă. Îi roagă să își
imagineze că au o relație cu partenerul cu care au creat perechea. Apoi,
fiecare partener trebuie să se gândească la o problemă pe care ar avea-o
în această relație, una de care le pasă foarte mult și să încerce să
găsească o rezolvare la această problemă, fără însă a menționa
partenerului în mod direct care este de fapt, problema la care ei se
gândesc. După finalizarea exercițiului, participanții trebuie să
împărtășească impresiile și ce au simțit în timpul exercițiului. Sentimentele
trăite în timpul exercițiului au fost următoarele: greșit, frustrat, impostor,
trist, fantastic, autoînvinovățire, neputincios, neînțeles, furios, vulnerabil,
renunțare, invizibil etc.

În continuare, participanții sunt rugați să spună ce cuvinte asociază ei

cuvântului „rușine”. Printre cuvintele alese de participanți s-au aflat: greșit,
agitat, durere, speriat, furios, blocat, judecat, singur, suferință, neputincios,
slăbit, insignifiant etc.

S-a constatat faptul că există asemănări substanțiale între cele două liste,
ceea ce sugerează faptul că experiența primului exercițiu a avut de-a face
cu experiența rușinii. De aici, putem deduce faptul că rușinea nu este doar
un fenomen individual, ci ea are legatură cu percepția noastră că nu
suntem acceptați, care este influențată de ce se petrece în jurul nostru.

Darwin (1872) ne-a explicat modul în care emoțiile oferă o funcție socială
importantă pentru supraviețuirea speciei noastre, deoarece reprezintă o
analiză instantanee a condiției câmpului nostru. Prin urmare, putem spune
că experiența rușinii este o încercare de a ne proteja într-un context
relațional. Robert Lee spune că „în timp ce rușinea este experimentată ca
informație cu privire la sine, aceasta este de fapt, informație despre
percepția noastră cu privire la condiția câmpului nostru lărgit – despre
abilitatea și interesul celorlalți de a ne accepta.” Din perspectiva mea, acest
sens extins al naturii și funcției sociale a rușinii poate fi o forță puternică de
vindecare în lucrul terapeutic.

Robert Lee susține că polul opus al rușinii este apartenența, experiența

primirii, conectării. Exercițiul următor, care le oferă participanților să trăiască
experiența apartenenței constă în felul următor: în fiecare pereche, va
exista un vorbitor și un ascultător. Vorbitorul își va exprima dorințele
relaționale, iar ascultătorii vor participa numai prin ascultare activă. Ambii
parteneri vor juca ambele roluri. La final, participanții au împărtășit fiecare
ce își doresc de la relațiile lor: acceptat și iubit, tandrețe, deschis, încredere,
sprijin non-acuzator, prețuit, empatie, apropiere și spațiu, angajament,
văzut și îmbrățișat etc.

Când au împărtășit cum s-au simțit să vorbească cu partenerul lor din diada
despre dorințele lor relaționale, două teme au predominat. Una a fost
experiența de a fi cu adevărat ascultat, iar cealaltă a constat într-o
precauție / neîncredere în faptul că cineva ar fi cu adevărat interesat să
asculte ce aveau de spus.

În opinia mea, aceasta din urmă reflectă dificultatea pe care mulți dintre noi
am trăit-o în încercarea de a realiza astfel de conexiuni în viețile noastre,
pentru că nu am avut sentimentul că dorințele noastre ar putea fi primite și
acceptate.

Lee afirmă faptul că cercetarea lui a identificat doi poli ai experienței de

cuplu: rușinea și apartenența. Cuplurile cu un grad înalt de siguranță
emoțională se simt în siguranță să își exprime cele mai adânci griji, nevoi și
dorințe. În cazul acestor cupluri s-a constatat o mare satisfacție maritală,
având o rușine de fond scazută. La capătul opus, cuplurile cu o rușine de
fond crescută, indică un sentiment scăzut al apartenenței și conectării.
Această polaritate se explică prin experiențele din trecut ale partenerilor de
cuplu, din familiile de origine. Atunci când avem cazuri repetate de a nu fi
acceptați, această înțelegere a lumii devine parte din fondul nostru. Și
ținând cont de faptul că rușinea ne împiedică să ne punem în aplicare
dorințele, atunci când avem sentimentul că nu suntem acceptați și nu avem
suficient suport (intern sau extern), ea devine parte din fondul nostru, când
aceste cazuri sunt repetate și severe.

Având în vedere aceste caracteristici ale rușinii de fond, pot spune că

certurile și conflictele maritale, în care fiecare partener încearcă să își
rezolve divergențele prin dominare, își au rădăcina în experiențele
generatoare de rușine pe care le-am trăit în anii timpurii din copilăria
noastră. Astfel, rușinea devine o armă interpersonală cu mult înaintea
vârstei în care intrăm într-o relație de cuplu. Rezultatul este încercarea
noastră inconștientă de a ne proteja pe noi înșine prin dezvoltarea rușinii de
fond, pentru mesajul pe care l-am primit în repetate rânduri în experiențele
timpurii este faptul că deschiderea, incluziunea, încrederea nu sunt posibile
în orice circumstanțe. Prin urmare, putem spune că rușinea de fond este o
ajustare creativă în relație cu percepția noastră despre lipsa de interes sau
de acceptare continuă pe care o primim din mediu ca răspuns, renegându-
ne astfel dorințele.

Pasul următor al workshop-ului, constă în identificarea strategiilor și

comportamentelor de dezechilibru ale participanților. Concluzia acestui
exercițiu a fost că indivizii se găsesc uneori prinși în strategii și
comportamente precum: renunțare la propria nevoie, plâns, a ataca, a da
vina, deflectare, a fi anxios, furia, critica, a-și asuma rolul de victimă,
aprobator, a maximiza răul celuilalt etc. Având în vedere aceste strategii, ne
poate ajuta să devenim conștienți de ele, când ne simțim dezechilibrați și
fără sprijin, pentru a putea găsi metode de a dobândi noi înșine suport
suficient.

Ceea ce se întâmplă atunci când un membru al cuplului își pierde echilibrul,

intră într-un atac de rușine (este inundat de rușine) care îl îndepărtează de
dorința lui, iar apoi recurge la strategii și comportamente pe care le-a
construit pentru astfel de situații, care activează rușinea celuilalt membru al
cuplului. Ia naștere astfel un ciclu al rușinii. Odată rușinat, al doilea membru
al cuplului va recurge la propriile lui strategii și comportamente pentru a fugi
de rușine. Asta îi confirmă primului membru că dorința lui profundă nu va fi
acceptată, iar acesta va ridica ștacheta pentru a scăpa de sentimentul
crescut de rușine. Atunci când ștacheta este ridicată, al doilea membru
primește o doză mai semnificativă de rușine și este nevoit să reacționeze la
fel. Și astfel situația escaladează în schimburi din ce în ce mai creatoare de
rușine, dureroase și izolante, în care partenerii încearcă să se deconecteze
de dorința lor de conectare. Când se întamplă asta, ambii parteneri se află
într-un echilibru precar, fără suficient suport, ambii având nevoie ca celălalt
să răspundă în mod natural vulnerabilității lor. Dar din pricina faptului că
amândoi sunt dezechilibrați, niciunul nu are capacitatea de a vedea
vulnerabilitatea celuilalt. Cu alte cuvinte, limbajul rușinii, în astfel de cicluri
de cuplu, se rotește în jurul ascunderii dorinței de conectare și a provocării
dezechilibrului la cealaltă persoană.

Un exemplul de ciclu al rușinii în cuplu este descris de Robert Lee, în urma

unui exercițiu din cadrul workshop-ului:

„Atunci când nu era ascultată, o membră a unei diade dădea ochii peste
cap. Partenerul ei a spus ca asta îl făcea să-și abandoneze propriile nevoi
și să încerce apoi să rezolve situația făcând înțelegeri care îl dezechilibrau.
Ca efect, partenera devenea și mai iritată, iar ciclul continuă în spirală.”

Un moment în care am experimentat eu însămi rușinea fără să îmi dau

seama, a fost unul în care aveam mare nevoie de ajutor, pentru că singură
nu puteam face față acelei situații complicate, din punct de vedere al
sănătății. Nu am comunicat nevoia mea, însă am fost vădit deranjată de
faptul că partenerul meu nu s-a oferit să mă ajute și i-am vorbit saracastic și
pasiv-agresiv. El, desigur, s-a simțit atacat, pentru că nu cunoștea nevoia
mea și a început să atace înapoi, urmând o scenă de reproșuri și critici
reciproce, care nu a avut niciun final constructiv. Ulterior am conștientizat
că simțindu-mă vulnerabilă în postura de a cere ajutorul în situații dificile,
am fost inundată de rușine, iar strategia mea a fost să îl acuz pe celălalt de
nepăsare. El la rândul lui, simțindu-se rușinat de incapacitatea lui de a mă
face să mă simt mai bine, protejată, a ridicat ștacheta, acuzându-mă înapoi.
Ceea ce ulterior ne-a aruncat într-un ciclu al rușinii. Amândoi am adus
această scenă în terapie și am conștientizat că pentru mine vulnerabilitatea
era rușinoasă, iar partenerul meu simțea rușine când îi erau atacate
competențele și implicarea în relație. Ambele cauze își au rădăcina în
relația pe care fiecare a avut-o cu părintele de sex opus. Tatăl meu mi-a
insuflat dintotdeauna faptul că e important să am grijă singură de mine și să
nu depind niciodată de altcineva. Mama partenerului meu îl acuza mereu că
nu este atent la nevoile ei și că este incapabil să o facă să se simtă fericită
sau mândră de el. Acum, cu eforturi conștiente, încercăm în conflicte, cât
încă suntem amândoi lucizi, să ne oprim când simțim rușinea si să
comunicăm asta partenerului. Rezultatul este o empatie sporită și o mai
mare deschidere de a-l asculta cu adevărat pe celălalt.

Ultimul exercițiu din cadrul workshop-ului le solicită participanților să se

regrupeze în perechile lor, în rolurile de vorbitor și ascultător. În prima parte
a exercițiului, partenerii se concentrează pe nevoile lor de suport (intern sau
extern), iar în a doua parte, încearcă să exploreze care ar fi nevoile de
suport ale partenerului lor. Se întocmesc apoi două liste cu aceste nevoi.
Lista nevoilor de suport ale unui partener este frecvent mai suportivă
d.p.d.v. al conectivității și relaționării decât lista nevoilor proprii de suport.
Acest fapt se întâmplă mai ales când participanții au raportat anterior în
workshop o stare mai pregnantă de îndoială cu privire la faptul că
apartenența este cu adevărat posibilă. Acest lucru este datorat, așa cum
văd eu lucrurile, faptului că indivizilor care nu au încredere ca dorințele și
nevoile lor ar fi acceptate, au o dificultate în a formula aceste nevoi de
sprijin, înainte de a afla dacă este posibilă conectarea suportivă pe care o
caută.

În concluzie, consider că învățarea despre experiența rușinii poate aduce

un mare beneficiu cuplurilor, care ajung să înțeleagă mecanismele rușinii
ce controlează unele situații din relația de cuplu. Rușinea – ca încercare de
a ne proteja, ca informație primită cu privire la ce percepem în câmpul
nostru lărgit- are ca antidot suportul și conexiunea. Aceste concepte –
rușine, apartenență, rușine de fond, cicluri de rușine- reprezintă instrumente
pentru cupluri de a înțelege ce se întâmplă între ei, ajutând la deschiderea
de a cultiva în relația lor empatie, curiozitate, deschidere și acceptare.

5. Tărâmul sexualității

Tema sexualității este înconjurată de pudoare, de rușine și vorbirea este

uneori dificilă, deoarece cuvintele care țin de sexualitate sunt tabu. Una
dintre sarcinile unui terapeut Gestalt este să faciliteze vorbirea, utilizarea
cuvintelor, cu îndrăzneală, fiind la un moment dat în rolul unui consultant,
spunând cu convingere: „Haide, să încercăm!” celui care vorbește despre
erecție, vagin, în timp ce persoana are dificultăți să exprime ceea ce o
preocupă și utilizează parafraze pentru a evita cuvintele în mod direct.

Pentru a recepta și a facilita vorbirea, avem nevoie de agresivitatea noastră

sănătoasă de a îndrăzni și în același timp de o ascultare respectuoasă și
activă.

Această coexistență este prețioasă și ne permite să ajungem cât mai

departe, fără intruziune, să vorbim fără să șocăm, să provocăm și ne
permite de asemenea, să ne oprim când este prea mult.

Umorul este de asemenea foarte valoros. Este o modalitate de a nu spune

adevărul, de a nu face față în mod direct dificultății, ceea ce este necesar
atunci când dificultatea ne provoacă o angoasă prea puternică. Umorul este
de apreciat atunci când ne permite să abordăm lucrurile cu mai multă
lejeritate, iar când persoana este pregătită, putem să luăm contact cu
gravitatea, cu suferința, cu durerea. Cele două capcane pot fi să rămânem
în umor și să nu abordăm cu adevărat partea dificilă sau să rămânem într-
un registru mereu grav, antrenându-ne unul pe altul.

Implicarea controlată
Ca viitori terapeuți Gestalt, învățăm că pentru a putea acompania alte
persoane pe tărâmul sexualității, mai întâi trebuie să ne uităm pe propriul
tărâm. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim aceleași experiențe precum
pacienții noștri pentru a-i putea asculta, dar este necesar să ne explorăm
propriile limite și propriile tabuuri sexuale pentru a ne simți cu adevărat
disponibili să îi însoțim.

Am văzut că sexualitatea este un domeniu în care fiecare poate să

acumuleze multiple introiecții. Este posibil ca această tendință de introiecție
să se repete în relația terapeutică. Aceasta poate fi o etapă în creșterea
persoanei, precum în cazul unui copil care are nevoie să „înghită” ceea ce li
se spune, pentru a sorta apoi sau o modalitate de a nu se confrunta cu
responsabilitatea unei alegeri.

Psihoterapeuta și autoarea cărții „Sexualite, amour et Gestalt”, Brigitte

Martel, descrie cazul unui pacient, Pierre, care a auzit mereu în familia sa
spunându-se: „nu vorbim despre asta” sau „nu menționăm lucrurile acestea
murdare aici”. El poartă încă această suferință și își trăiește sexualitatea ca
pe o necesitate biologică: „Face bine să practici asta.”

După ce a vorbit despre sexualitatea sa într-un grup și a înțeles mărturiile

altor persoane, a declarat că a putut să înlocuiască fraza spusă de mama
sa în felul următor: Sexualitatea este vitală și trebuie să vorbim despre asta.

Desigur, Pierre a introiectat ceva nou pentru a putea înlocui frazele din
copilăria sa. Dar el este conștient de acest lucru și a mărturisit că are
nevoie de asta momentan, pentru a se putea debarasa de frazele care nu i
se mai potrivesc. Terapeuta l-a încurajat să găsească o frază căreia să îi fie
el autorul și care să nu fie o nouă obligație venită din exterior.

Un alt caz relatat de Brigitte Martel, este cel al lui Aurelie care se află într-
un cuplu de 15 ani și care simte plictiseală. La locul de muncă ea întâlnește
un bărbat care o atrage foarte mult și astfel, ea vine în terapie pentru a
vorbi despre dorința pe care o simte față de acest om și despre valoarea ei
de a rămâne fidelă soțului său. Ea dorește să știe ce anume gândește
terapeuta sa, ea cum ar face și ce ar trebui să decidă în această situație.
Terapeuta îi răspunde că nu poate să îi ofere un răspuns la aceste
întrebări, dar că o poate ajuta să se poziționeze. Aurelie devine agresivă și
îi spune terapeutei că își imaginează că e foarte simplu pentru ea să adopte
această poziționare și că oricum, ea știe ce gândește terapeuta. Încet,
încet, ea realizează că își dorește ca terapeuta să își asume
responsabilitatea pentru decizia sa și că angoasa sa este foarte puternică.
Cu Aurelie, derapajul este unul facil și terapeutul poate foarte ușor să intre
în acest rol și să o consilieze, să îi direcționeze conștiința. Și asta nu va
face decât să amplifice evitarea ei de a lua o decizie, de a purta cu sine
această angoasă pe care pacienta o simte.

Rolul educativ

Brigitte Martel vorbește despre două posibile roluri terapeutice legate de

tema sexualității în sesiunile de terapie.

În ce privește rolul educativ, atitudinea terapeutică care ajută persoana să

repereze marile sale trăsături de personalitate înainte de a putea face
alegeri ajustate este diferită de atitudinea educativă, în care terapeutul
acționează pentru a-și transmite un mesaj sau pentru a-și oferi sfaturi.
Poziționarea educativă incită pacientul să ne asculte, să adopte ideile
noastre și astfel el va evita responsabilitatea propriilor alegeri.

În acest timp, noi întâlnim multe persoane dezinformate sau prea puțin
informate în domeniul sexualității: nu au înțeles aproape nimic de la părinții
lor și care au trebuit să culeagă diverse informații, fie prea multe, fie prea
puține, de la cei din jurul lor, în special de la colegii din școală. În această
situație, este oportun să introducem o parte educativă, mai mult sau mai
puțin importantă, în funcție de oameni, în insoțirea noastră. Această parte
educativă poate include recomandări de cărți cu informații pe tema
respectivă, desene și comentarii pe baza schemelor, informații care
răspund la întrebările lor și diferite opțiuni de alegere pe care le putem
descrie pacientului.

Rolul suportiv

„Suporturile” sunt propoziții concrete care facilitează exprimarea. Spre

exemplu, înainte de un stagiu, Brigitte le-a cerut participanților să aducă un
obiect sau o recenzie care să vorbească despre sexualitate sau despre
sexualitatea lor. Pe parcursul primei dimineți, fiecare își poate prezenta
obiectul întregului grup și poate face legături între acesta și viața lor intimă.
Chiar dacă această cerință este inconfortabilă, obiectul este un suport
pentru vorbire, pentru că este deja o modalitate prin care se începe
exprimarea.

Brigitte descrie cazul unei paciente Maryse, care la începutul atelierului

scoate o cochilie puțin avariată și vorbește despre acest obiect, frumos, dar
fragil, care a suferit deteriorări de pe urma unei furtuni, dar care își
păstrează strălucirea în cavitatea sa. Brigitte a invitat-o să treacă de la
metafora asta, la sexualitatea ei și ea a fost uimită că a putut să înceapă să
vorbească despre abuzurile ei sexuale pe care le-a suferit în copilărie. Fără
cochilia ei, Maryse ar fi putut petrece tot stagiul gândindu-se ce cuvinte să
aleagă pentru a vorbi despre această temă.
Un alt moment propus de terapeută este acela în care se așază recenzii
erotice și pornografice în centrul lor. Apoi se organizează sub-grupuri, în
care participanții citesc aceste recenzii și comunică despre ele. Acest
moment este un alt punct de plecare pentru travaliul unuia sau altuia dintre
participanți.

Acest suport al recenziilor joacă un rol în amplificarea sau accelerarea

proceselor. Pentru unii dintre participanți, această accelerare se poate
întâmpla imediat, dar pentru alții nu este necesar să aibă loc, pentru că ar
putea fi nociv dacă estimăm faptul că aceste persoane nu au suportul
necesar interior.

Sau mai simplu, o altă metodă propusă de Brigitte este ca fiecare

participant să aducă o mandală a sexualității sale. Mandala este un desen
utilizat ca suport de meditație în anumite filosofii orientale. Acest desen se
poate adapta, păstrând ideea de meditație a desenului. Acest desen poate
deschide căi de lucru. Utilizat ca un mijloc de a exprima punctul în care se
află participanții periodic, el ne poate ajuta peste un timp, să reperăm
schimbările care au avut loc.

Interesul de lucru terapeutic în grup

Unii dintre clienți estimează că le este dificil să vorbească despre

sexualitatea lor în grup, preferând intimitatea cabinetului de psihoterapie
pentru a aborda acest subiect.

Poziția terapeuților Gestalt este una diferită. Cu toate că sesiunile

individuale despre sexualitate au rolul lor, grupul, în cele mai multe cazuri,
aduce un ajutor particular.

Lucrul colectiv are un rol de dedramatizare. Sexualitatea este uneori văzută

cu rușine, având impresia că este ceva anormal sau că persoana este
singura pe lume cu această dificultate. De multe ori în cadrului grupului, se
repetă aceleași dificultăți: nu am avut niciodată un orgasm, mă uit la filme
pornografice, mă gândesc că sunt singura persoană din lume care a trăit
traume incestuoase. Și odată auzit ecoul acestor dificultăți în cadrul
sesiunilor de grup, participanții se simt mai puțin „anormali”.

Persoana care are tendința de a introiecta, poate să repereze aceste

introiecții în cadrul grupului. Când observă că fraze precum „o femeie
trebuie să fie pasivă” nu se regăsesc în viziunea tuturor, poate constitui o
primă etapă pentru a decide ce anume i se potrivește.

Grupul este o funcțiune de protecție: intimitatea cabinetului poate să îi

provoace teamă să vorbească despre sexualitatea sa, mai ales pentru
cineva de alt sex, în cazul heterosexualilor. Pe de altă parte, punerea în
acțiune deliberată și într-un anumit cadru poate fi mai securizantă: în grup,
este mai simplu să explorezi dorințele pentru celălalt sau pulsiunile sadice
sau homofobe.

Dacă lucrul colectiv oferă multe avantaje, există totuși o restricție: dacă
persoana a comis acte interzise în societatea noastra și în mod particular,
abuzuri sexuale, pedofilie sau incest este mai dificil să fie acompaniată în
grup și să i se asigure protecția necesară să abordeze problemele sale.
Totuși, agresorii au dreptul la tratament dacă sunt hotărâți să-și înceteze
practica. Dar să abordeze această dificultate necesită un loc securizant.
Într-un grup, evocarea unor acte delicte va trezi cu siguranță emoții
puternice celorlalți participanți, temeri, dorințe de răzbunare, amintiri ale
unor violențe trăite. Aceste reacții sunt productive dacă ele trezesc dorința
de schimbare a persoanei, dar ele sunt uneori foarte violente și nu vor
putea fi asimilate.

Ciclul răspunsurilor sexuale și întreruperile sale

Când apare tema sexualității în terapie și clientul încearcă să descrie

dificultatea pe care o întâmpină în cuplu, de mare ajutor poate fi Ciclul
răspunsurilor sexuale, pentru a vizualiza mai bine dificultatea. Acest ciclu
are 8 etape pe care le utilizăm, elaborate de Charles Gellman.

Interesul sexual: Înainte de apariția dorinței sexuale, persoana poate fi sau

nu interesată de sexualitate în sine. Ne întâlnim uneori cu persoane care nu
au un interes sexual, dar care abordează acest subiect în terapie din cauza
conflictului pe care îl creează în relația lor.

Etapa urmatoare constă în dorința sexuală. Se referă la o tendință, un

elan către o altă persoană, cunoscută sau imaginară. Poate fi endogenă
sau exogenă, în funcție de cum este provocată: din interior sau de factori
externi. Dorinței sexuale i se asociază o pulsiune (efectul hormonilor sau a
unor stimuli exteriori) și o activare a gândurilor, a fantasmelor. Această
etapă poate fi dezvoltată, înfrânată sau întreruptă de persoană în cauză.

Începând cu etapa a treia, cea a excitației, apar manifestări fiziologice

puternice, în principal lubrifiere / erecție. Corpul se pregătește de contactul
intim.

Platoul corespunde etapei în care excitația se menține la un nivel ridicat,

înaintea orgasmului. Tensiunea neuro-musculară este crescută și corpul se
pregătește de orgasm. Dacă acesta nu are loc, diminuarea tensiunii poate fi
îndelungată.

Etapa următoare este cea a orgasmului. Este o experiență care implică

psihicul și fizicul. Manifestările fizice sunt o eliberare brutală a energiei care
se resimte uneori localizat, alteori în tot corpul.

Rezoluția este o etapă de schimbare fiziologică în care organele se întorc

la dimensiunea lor inițială. Este o etapă de relaxare care începe imediat
dupa orgasm, iar durata poate varia între câteva minute și câteva ore.

Apare imediat (sau în același timp cu etapa precedentă) o perioada

refractară, foarte variabilă printre persoane și mult mai prezentă la bărbați:
este un moment în care un alt ciclu nu poate fi repornit sau în care alte
stimulații pot fi percepute ca dezagreabile. Această perioadă este mult mai
îndelungată la bărbații mai în vârstă. Multe dintre femei nu cunosc această
perioadă și pot să înceapă imediat un nou ciclu.

Elaborarea psihică este o etapă importantă, care este adesea uitată de

sexologi: este momentul în care se asimilează experiența, în care tragem
niste concluzii și luăm decizii pentru viitor. Ea este plasată la finalul ciclului,
dar poate să aibă loc pe tot parcursul procesului.

Acest ciclu al sexologilor prezintă numeroase asemănări cu etapele ciclului

contact Gestalt, elaborat de Serge Ginger.

Comparația între cele două cicluri este una interesantă și foarte utilă în
lucrul terapeutic.

Ciclul sexologilor poate fi asimilat drept un caz particular al ciclului contact.

Centrat pe sexualitatea unei persoane, el reprezintă diferitele etape ale unei
relații sexuale, punând accentul pe observațiile fiziologice; dar nu
raportează contactul cu partenerul, efectele interacțiunilor sau ale mediului.

Primele două etape ale ciclului, interesul sexual și dorința sexuală

corespund pre-contactului din ciclul gestaltist.

A treia etapă, cea a excitației, în care se produc manifestări fiziologice

corespunde etapei de angajare din ciclul lui Serge Ginger.

Etapele platoului și orgasmului (a patra și a cincea) constituie perioadele de

contact deplin.
Etapele rezoluției și a perioadei refractare (a șasea și a șaptea) corespund
dezangajării. Manifestările fiziologice se estompează, iar finalul ciclului se
anunță.

În timpul celei de-a opta etape, aceea a elaborării psihice, noi asimilăm
această experiență, facem aprecieri referitoare la contactul intim și putem
trage anumite concluzii. Este aceeași cu etapa de asimilare a ciclului
contact gestaltist.

Acest ciclu permite fiecăruia să numească mai precis problema sa; să

privească dificultățile sexuale precum bucăți inadecvate ale acestui ciclu
sau ca diferențe între ciclurile partenerilor, care ne dau în același timp linii
de intervenție.

Pentagrama lui Serge Ginger

Pentagrama este o creație a lui Serge Ginger pentru a ilustra Gestalt-ul

precum o abordare pluridimensională. El consideră că activitatea umană se
dezvoltă pe 5 dimensiuni: dimensiunea fizică, dimensiunea afectivă,
dimensiunea rațională, dimensiunea socială, dimensiunea spirituală.

Această pentagramă poate să ajute un cuplu să aibă o viziune globală

asupra situației. Schema aplicată sexualității ar arăta în felul următor:

1. dimensiunea fizică a sexualității: corpul, cunoașterea senzorială,

contactul fizic, plăcerea sexuală simțită
2. dimensiunea afectivă: exprimarea sentimentelor, accesul la
intimitate, împărtășirile verbale
3. dimensiunea ratională: cunoștintele pe aceasta temă, lecturile
4. dimeniunea socială: valorile sexuale, înscrierea sexualității în viața
socială
5. dimensiunea spirituală: relația sexuală și spirituală, căutarea
sensului
Pentagrama va ilustra unele domenii mult mai dezvoltate, altele reduse,
ceea ce îi acordă persoanei o imagine globală asupra sexualității sale. Și
dacă persoana nu este mulțumită de desenul său, poate să hotărască ce
anume vrea să transforme.

Criteriile unei bune sănătăți sexuale

Având rădăcini libertariene, Gestalt Terapia se opune vorbirii despre

normalitate, de frica generalizării, a non-respectului față de individualitatea
persoanei și a limitărilor. Cu toate acestea, este important să stabilim
câteva repere, consideră psihoterapeuta Martel.

Brigitte Martel susține că pot fi formulate câteva criterii, care nu țin de

normalitate, ci de o bună sănătate sexuală, pentru fiecare persoană, în
singularitatea sa și într-un anumit moment al vieții sale.

Când vorbim de o bună sănătate în Gestalt, afirmă Brigitte Martel, evocăm

fluiditatea și capacitatea de a face alegeri, două noțiuni pe care le vom
regăsi în definiția unei bune sănătăți sexuale.

Două dintre aceste criterii se evidențiază ca fiind cele mai importante:

Capacitatea de a parcurge ciclul răspunsului sexual și de a decide dacă

îl întrerupem sau dacă ni-l dorim.

Multe dificultăți pot fi privite ca întreruperi neadecvate ale ciclului descris

mai devreme: spre exemplu, o persoană poate simți dorință și excitație, dar
nu poate ajunge la orgasm; o altă persoană are interesul legat de
sexualitate, dar nu poate ajunge în etapa de dorință sexuală; sau într-un alt
caz, o persoană poate avea multiple relații sexuale nesatisfăcătoare și nu
poate traversa etapa de elaborare psihică.

Tandrețea, inimitatea și agresivitatea sunt 3 componente esențiale ale

unei relații sexuale. O trecere fluidă de la o componentă la alta constituie un
al doilea criteriu.

Tandrețea sau capacitatea de a oferi și a primi tandrețe, sub forma

cuvintelor, a gesturilor sau în mod simplu, prin atenție, este o calitate de
bază. Este, de obicei, cuvântul care le vine în minte imediat femeilor care
au o viață sexuală fericită.

A doua componentă este capacitatea de a trăi intimitatea, în sensul evocat

de Pasini: A accede la intimitate semnifică a-l primi pe celălalt pe
teritoriul propriu fără a te simți invadat sau contaminat și a se pune în
pielea celuilalt fără a-și pierde întreaga existență. Această calitate are
aspecte afective, corporale, intelectuale și spirituale. Este uneori dificil de
trăit când persoana a trăit traume, care sunt violuri ale intimității sau false
forme ale intimității cum sunt fuziunea și promiscuitatea. Primirea celuilalt
pe teritoriul propriu înseamnă securitate interioară și autonomie.

Mai puțin evidentă, agresivitatea este uneori uitată. Cu toate acestea,

bărbații precum și femeile au nevoie de o agresivitate sănătoasă pentru a-și
exprima dorințele, nevoile și pentru a „merge” spre celălalt.
Dacă acești 3 poli sunt vii, adică dacă persoana poate exprima și primi
tandrețe, poate accede la intimitate și poate utiliza o agresivitate sănătoasă
și toate acestea vor contribui la sexualitatea sa, își va permite să treacă de
la o fațetă la alta într-un mod armonios. Aceste componente sunt
interdependente și prin acceptarea și aprecierea agresivității noastre,
tandrețea noastră poate lua toată valoarea sa, precum și capacitatea
noastră de a trăi în intimitate.

Locul sexualității în existența noastră

Conform viziunii lui Brigitte Martel, viziune pe care am găsit-o foarte

interesantă și utilă, un terapeut Gestalt, în momentul în care o persoană
vine în cabinet cu o dificultate sexuală pentru găsirea unei soluții, va fi
interesat de imaginea globală, va spune că nu are un răspuns, dar că se va
angaja alături de pacient pentru a explora împreună cu acesta problemele
și repercursiunile asupra vieții sale.

Stilul său se va orienta către întâlnirea dintre două persoane, pornind de la

premisa că această relație va oferi ajutorul necesar. Martin Buber vorbește
minunat despre căutarea unei relații de tip Eu-Tu, ca opusă relației Eu-
Obiect, care se ocupă de simptome și de Non-Eul persoanei.

În domeniul sexual, această postură Eu-Tu este posibilă dacă terapeutul își
cunoaște limitele sale și ale domeniului său de intervenție și dacă este
capabil să recomande clientului său să consulte un medic pentru a lua în
considerare aspectele fiziologice și medicale ale dificultăților sale sexuale.
Odată ce aceste precauții au loc, este posibil să primească persoana în
toată deplinătatea sa. Această primire globală permite întâmpinarea rapidă
a întrebărilor fundamentale referitoare la existență, la finitudine, la
solitudine, teme deseori încărcate de angoasă.

Existențialismul, unul dintre fundamentele Gestalt Terapiei plasează

angoasa în centrul ființei umane: pentru existențialiști, viața nu este deja
trasată, fiecare își creează în fiecare zi existența prin alegerile pe care le
face; responsabilitatea deciziei este sursa angoasei.

Fiecare om poate căuta răspunsuri la această angoasă existențială sau

mijloace prin care să o limiteze. Sexualitatea poate fi unul dintre aceste
lucruri. Prin urmare, există o legătură capitală între viața sexuală și marile
întrebări existențiale.

Conform lui Noel Salathe, fiecare persoană este influențată în viața sa în

diferite moduri, mai mult sau mai puțin puternice, de 5 aspecte inevitabile,
care vin să îi pună întrebări, să îi provoace angoase, să îl determine să
acționeze sau dimpotrivă, care îl paralizează.
Aspectele descrie de Salathe sunt următoarele:

Responsabilitatea

Omul este confruntat de o anume libertate, pentru că este responsabil de

alegerile sale sau de non-alegerile sale. Și această responsabilitate
provoacă angoasă. Este mult mai facil să pasăm responsabilitatea altei
persoane sau societății. Declarațiile unui astfel de om încep de multe ori cu
„eu nu pot să…”. Acesta este un mod de a delega responsabilitatea.

Un alt mod de a reacționa este de a-și asuma toată responsabilitatea unei

dificultăți, cum ar fi cazul unei femei care își asumă în totalitate
responsabilitatea pentru eșecul său din cuplu, acela de a fi sterilă.

Unul dintre obiectivele terapiei este să se restaureze capacitatea de a face

alegeri, de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile prestate și pentru a
diferenția bine între responsabilitate și vină. Este necesar ca persoana să
recontacteze propria dorință și propriile resurse, travaliu delicat care ia timp
îndelungat.

Multe cupluri vin la terapie dorind să găsească moduri în care nevoile lor să
fie îndeplinite mai bine de către partener. Doar câteva vin de la început
dornice de a experimenta procesul de învățare și practică necesare unei
responsabilități și a unei creșteri personale. Cuplurile pot avea nevoie să fie
învățate, pas cu pas, întreaga noțiune și întregul limbaj al responsabilității
de sine. Astfel, terapeutul ar putea avea intervenții educative, învățându-i
pe clienți să facă afirmații folosind „eu” în loc de „tu”, „eu simt” în loc de „tu
mă faci să mă simt…” și „nu vreau” în loc de „nu pot”. Această schimbare
necesită mai mult decât folosirea unui simplu tertip lingvistic – ea este
manifestarea unei reorientări radicale față de lume. Faptul de a învăța
pentru ce anume suntem responsabili, precum și de a ne asuma propriile
sentimente și alegeri, este chiar inima terapiei Gestalt. Acest lucru include
și faptul de a fi pregătiți să renunțăm la responsabilitate, de a ști ce anume
nu poate fi schimbat.

Finitudinea

Orice am face, lucrurile au un final, iar viața se încheie cu moartea. Anii

care trec, despărțirile, doliile, rupturile profesionale sunt momente din viață
foarte intense. Exemplele în relație cu sexualitatea sunt numeroase, spre
exemplu, finalul unei relații, transformările corpului odată cu îmbătrânirea,
menopauza și andropauza.

Confruntată cu finitudinea, fiecare persoană va pune în aplicare strategii

care să limiteze angoasa, lăsând ceva în urma sa, aducerea unui copil pe
lume, crearea unei companii sau a unei opere de artă – sau pur și simplu
trăirea vieții sale din plin.

O femeie se gândește că acest copil născut, înainte de vârsta de 42 de ani

va reține venirea îmbătrânirii: „Mă va menține tânără!”

Într-un alt domeniu, scrierea unei cărți poate fi un răspuns la finitudine.

Astfel, persoana nu va dispărea niciodată de tot.

Solitudinea

Fundamental, omul este singur în existența sa. Desigur, conviețuim cu alți

oameni, avem prieteni, relații profunde, dar asta nu schimbă cu nimic
sentimentul de singurătate care ne încearcă uneori. Acest sentiment poate
fi resimțit în registre interpersonale, intrapersonale sau existențiale.

Brigitte Martel descrie cum solitudinea interpersonală este un sentiment

legat de lipsa obiectivului unor relații sau dificultatea de a intra în contact.
Spre exemplu, o femeie de 40 de ani, poate afirma că nu și-a găsit
„bărbatul vieții sale”. Dar ea constată că trăiește pentru munca ei, în care
întâlnește femei care au orare decalate, este îndepărtată de prietenii săi, de
cartierul său, lucrând într-o clinică sau în apartamentul său. Pentru această
femeie, sentimentul de singurătate se bazează pe realitate: ea se simte
singură în viața ei și chiar este cu adevărat singură. Trec multe zile fără să
spună un cuvânt pe parcursul unei zile de lucru. Este responsabilitatea sa,
în acest deșert relațional, să ia telefonul și să sune câțiva prieteni să îi invite
la ea.

Singurătatea intra-personală este legată de senzația de a fi ruptă de

anumite părți din ea însăși, spre exemplu incapacitatea de a simți anumite
emoții sau anumite părți ale corpului.

Această singurătate este frecvent evocată în ce privește tema sexualității.

Nu se obișnuiește în societatea noastră să descriem ceea ce simțim în
momentul orgasmului sau cum se marchează dorința. Numeroase
persoane sunt în dificultate la acest nivel, descoperind cu îngrijorare că nu
se cunosc. Totul este o învățare de a simți, numi, diferenția, această inițiere
fiind mai înainte blocată de educație, pentru că „noi nu vorbim despre asta”
sau poate fi estompată de experiențe traumatizante. Dacă o persoană este
agresată ea va încerca apoi să se protejeze psihologic, să se rupă de
senzațiile pe care le simte și să își imagineze că nu este atinsă.

Solitudinea existențială e demonstrată de ideea de a fi responsabil de viața

sa și de a se simți singur pe lume. Ea apare în special în momente dificile
decizionale sau în apropierea morții.
Unele alegeri de viață sau anumite acțiuni pot servi la limitarea angoasei
provocate de singurătate. Spre exemplu, pentru unii, trăirea într-un cuplu
este un mijloc de a masca sentimentul de singurătate. Pentru alții, o
modalitate este să aibă numeroase experiențe sexuale. Așa cum, pentru
alții, poate fi faptul că se implică în numeroase organizații.

Imperfecțiunea

Un alt aspect menționat de Brigitte este cel al imperfecțiunii. Ca o persoană

să se simtă limitată, să repereze decalajul între dorințele sale și realizările
sale sau să constate dificultățile oamenilor, războaiele, catastrofele
naturale, crește angoasa legată de imperfecțiune.

Unele persoane sunt mai sensibile când vine vorba de imperfecțiunea lor,
reperând toate erorile și neajunsurile lor. Alții sunt mai mobilizați de
imperfecțiunea altui om, colegului sau șefului său. Și, în final, există aceia
pentru care imperfecțiunea lumii este insuportabilă și pentru care să asculte
știrile sau să citească ziarul reprezintă o angoasă puternică.

În ce privește sexualitatea, acest aspect este descris de Martel cu

următorul caz: Un bărbat, nu s-a considerat niciodată a fi prea bun sau prea
la înălțime. Această angoasă își găsește ecoul în diferite mijloace media
care valorizează anumite caracteristici și trăsături ideale, anumite calități
ale unei erecții bune sau care descriu o relație sexuală perfectă.

Când angoasa legată de imperfecțiune este foarte puternică, noi căutăm

strategii să o limitam, prin urmare atribuim responsabilitatea altcuiva:
„sexualitatea mea nu este satisfăcătoare deoarece soția mea este absorbită
de muncă”. În domeniul sexual, acela ar putea visa la o relație
extraordinară, dar, de fapt, să nu facă nimic în sensul ăsta.

Căutarea sensului

Neputând accepta absurdul, omul are nevoie să găsească un sens în viața

sa sau un sens al vieții sale, într-o lume uneori de neînțeles. Această
dimensiune poate fi resimțită puternic în situațiile care presupun schimbări
– plecarea copiilor de acasă când au crescut, o perioadă de șomaj, un
deces.

Cu toții ne confruntăm cu aceste 5 dimensiuni inevitabile, dar în funcție de

ierarhia proprie, fiecare plasează o importanță mai mare acelei dimensiuni
care îl solicită mai mult.
Cele 5 dimensiuni se regăsesc de asemenea în construcția și durata unui
cuplu. În momentele de criză, unele dintre acestea vin la un partener, iar
altele la celălalt partener de cuplu.

Spre exemplu, într-un studiu de caz descris de Brigitte Martel, o femeie de

peste 40 de ani, care a trecut printr-o despărțire dureroasă a mărturisit în
timpul ședinței sale de terapie: „Acum, vreau să mă bucur de viață, este
timpul!” . Dar Brigitte obervă că în timp ce femeia spune acest lucru, fața sa
rămâne tristă, umbrită. Când îi spune observația sa pacientei, aceasta
recunoaște faptul că ea deja are numeroase relații sexuale, dar nu este
satisfacută și nu îi fac plăcere. Împreună, au descoperit că această căutare
sexuală maschează o frică de îmbătrânire și un doliu pe care nu l-a trăit în
viața sa de cuplu. Pacienta a abordat acest lucru cu mari dificultăți, din
pricina faptului că este o femeie care are peste 40 de ani care trăiește cu
angoasa finitudinii, precum și cu întrebarea singurătății care nu este
departe de ea.

Ascultând-o pe pacienta din acest pasaj descriptiv, Brigitte ar fi putut să

vorbească despre „frenezia sa sexuală”, dar asta ar fi însemnat să pună o
etichetă, să transforme mărturisirea într-un obiect și să se poziționeze mai
sus, ca un observator. În schimb, Brigitte alege să rămână în contact cu ce
simte când aude mărturisirea :”sunt o femeie de peste 40 de ani”. Ceea ce
a impresionat-o cel mai mult, este acest decalaj între imaginea pe care ea o
dă despre sine și angoasa care iese la suprafață.

Sexualitatea se află dintotdeauna în inima individului, dar de ceva vreme,

ea se află și în centrul societății.

Noi asistăm la o sexualitate a contrastelor în mediul nostru. Noi suntem

înconjurați de semne și simboluri cu conotații sexuale în media, publicitate,
artă.

Sexualitatea este un teren al contrastelor, care a fost explorat de Brigitte

Martel ca o trilogie: Sexualitate, Dragoste și Gestalt. În paginile cărții sale,
Brigitte a adus lumină asupra temei sexualității, punând-o la intersecția între
psihologic, social, medical și spiritual. Exemplele oferite pentru fiecare
aspect au fost relevante și au adus mai multă claritate referitoare la
dificultățile frecvente, considerate multă vreme tabu, cu care se confruntă
cuplurile. Așa cum am aflat din rândurile de mai sus, terapia în ce privește
sexualitatea, nu este rezervată celor „bolnavi” sau „disperați”. Ea este
deschisă pentru orice individ care dorește să își exploreze creativitatea,
potențialul, care vrea să își clarifice zonele sale aflate în umbra și să își
reconstruiască o imagine de sine de care să fie pe deplin satisfăcut. 

Concluzii personale
Închei această lucrare prin a evidenția aportul valoros pe care terapia
Gestalt îl aduce în relațiile de cuplu și în terapia de cuplu.

Serge Ginger aduce în atenția terapeuților Gestalt importanța diferențelor

dintre femei și bărbați, din punct de vedere neuroștiințific, în procesul
terapeutic.

Filosofia lui Buber a dialogului a constituit un punct de plecare radical de la

noțiunea individualistică a persoanei, care a prevalat în prima jumătate a
secolului. Ideile lui încă reprezintă o provocare pentru noi astăzi, atât
cultural, cât și în munca noastră ca psihoterapeuți. Viziunea lui indică o
schimbare culturală, provocând focusul excesiv pe individ, atât în
psihoterapie, cât și în sensul cultural larg. A vedea dilemele cuplului în
termeni relaționali și a-i ajuta să lucreze în sensul unei conexiuni dialogice
stau în centrul abordării terapeutice prezentate mai sus. Acest model
facilitează partenerilor să lucreze împreună la relație într-un mod
colaborativ și provoacă modul competitiv, în care unul câștigă și altul
pierde, mod care rezultă în stagnare și alienare. Abordarea relațională îl
eliberează, de asemenea, pe terapeut de multe presupuneri și roluri care
pot face munca lui epuizantă și frustrantă și face loc pentru o colaborare
respectuoasă, energizată între terapeut și cuplu.

Robert Lee are o contribuție semnificativă în a descifra momentele în care

apare rușinea în cuplu și mecanismele de ajustare pe care fiecare dintre
parteneri le-a dezvoltat de-a lungul vieții sale, încă din copilărie. Abordarea
workshop-urilor sale a ajutat cuplurile să transforme experiențele de
deconectare și deziluzie în oportunități pentru o intimitate și o conexiune
profundă.

Brigitte Martel vorbește deschis și eliberator de sincer despre dificultățile

indivizilor în ce privește sexualitatea, abordând în profunzime această temă
care a fost multă vreme tabu.

Nu în ultimul rând, o temă esențială atât în terapia individuală, cât și în cea

de cuplu este cea a schimbării, care poate avea loc, doar în momentul în
care în procesul terapeutic apare conștientizarea și acceptarea a ceea ce
fiecare este și a ceea ce relația lor ca entitate diferită reprezintă. În Gestalt,
individul este văzut în relație cu mediul care se află într-o permanentă
transformare. De aceea, pentru a crește, oamenii trebuie să fie conștienți
de toate schimbările din jurul lor și să se ajusteze în mod continuu.
Adaptarea nu se oprește niciodată și poartă potențialul evoluției. Primul pas
este să vedem ce este în prezent și apoi putem privi spre viitor.

În final, simt nevoia să subliniez ce au toate aceste concepte și abordări în

comun. În primul rând, poziționarea terapeutului este una de egalitate, de
empatie, de acceptare față de cuplu. Această poziționare este un punct de
plecare pentru a reproduce aceeași dinamică și între cei doi parteneri, o
dinamică în care ei să fie deschiși să se asculte, să se înțeleagă și să
observe cu compasiune și empatie procesul celuilalt. Doar pe acest teren
fertil se poate construi mai departe, comunicând și privindu-se fiecare din
modul de relaționare Eu-Tu. Conștientizând dificultățile prin care trece
fiecare, unele purtate pe umeri din perioada copilăriei, se poate păși spre
viitor, ajustându-se în permanență la schimbările care apar în mediu și în ei
înșiși.