Acest material în limba română este privat și nu este sub niciun motiv

destinat comercializării și/sau multiplicării. Materialul – un manuscris

personal în lucru - pleacă de la o traducere brută din limba germană,
finanțată și aparținând SAEL Ro și, desigur, autorilor săi, fiind protejat
de ã GLE – Internațional Viena, traducere în limba română care s-ar
putea valorifica prin publicarea unei cărți.
Materialul ce urmează este însă o tălmăcire în lectură proprie în urma
formării ca psihoterapeut în analiză existențială și logoterapie dar și în
coaching cu unele precizări, sublinieri și interpretări personale rezultate
din practica proprie. El nu va fi publicat în acestă formă de către SAEL.
Horea Murgu, octombrie-decembrie 2018 (v.1)

1
ALFRIED Längle
Dorothee Bürgi

2
Coaching -
o abordare din perspectiva
Analizei Existențiale
Orientare teoretică, noţiuni practice de bază pentru Coaching,
Consultanţă organizaţională şi Supervizare

3
Pentru claritate stilistică şi lectură uşoară în text s-a renunţat la utilizarea formelor lingvistice pentru
genul feminin. Utilizarea formelor lingvistice masculine este valabilă atât pentru genul masculin cât
şi pentru cel feminin.

4
Prefaţă

Însoţesc în calitate de coach şi leadership-trainer de aproape 20 de ani procese transformaționale în

corporaţii internaționale şi recunosc în aceste interacțiuni importanţa dezvoltării persoanei. Procesul
de creare a identităţii (identitätsstiftsender) este punct de început, nucleu, dar si vehicul pentru
reuşita durabilă a proceselor de dezvoltare interioară a persoanei în aceste demersuri dar şi, în
exterior, de adaptare a întregului sistem organizational. Pentru a fi durabile transformările la nivelul
managerilor, directorilor, trebuie să înceapă din propria fiinţă a fiecăruia, deoarece aceste
transformări corespund fiinţării din om, naturii sale umane, esenţei sale umane (Wesen des
Menschen). Dar ce este esenţa fiinţării umane ? În special la directori, manageri apare în acelaşi
timp orientarea spre success, spre bine şi spre valoarea vieţii. Dar ce este Binele? Ce este fericirea,
ce este sucesul ? Aceste întrebări nu sunt noi, iar în viaţa publică trepidantă a marilor organizații
rareori se vorbește că aceste întrebări au vârsta omenirii. Oare nu ştim de pe vremea lui Aristotel în
ce constă o viaţă bună şi de pe vremea lui Seneca cum se ajunge la fericire şi succes ?

Aceastã carte, Coaching – o perspectivă fenomenologic existențială este centrată și pleacă de la

subiectul nucleu al esenţei fiinţãrii omului (Wesen des Menschen). Bazatã pe experienţa practicã de
consiliere, ea relevă categoriile fundamentale ale gândirii existenţiale şi ne conduce prin lumea
fascinantã a filosofiei occidentale, care nu-l îndepãrteazã pe consilier de realitatea imediată și
personală ci dimpotivã îl poartã spre nucleul înțelegerii omenescului, a existențialității sale.

Însușirea și practica perspectivei acestei cărţi oferă pentru coach, posibilitatea de a sprijini inițierea
în clienți a unor procese de transformare inspirate din ce este mai valoros în filosofie și aduce în
intervențiile sale – fără ostentație teoretică - paleta largă a posibilităţilor umane de viaţă în
relevantul individual.

Cu baze teoretice fundamentate atât pe experienţa practică cât şi pe nenumăratele îndrumări

metodice, Dorothee Bürgi si Afried Längle ne pun la dispoziţie un adaos / o extensie la înțelegerea
și practica de coaching care ne deschide către profunzimile Dasein-ului omenesc / a existenţei
umane1. Din izvorul limpede, inepuizabil al construcţiilor ideatic-filosofice contemplate profund și
aflate într-o legatură vie de viață concretă. Cartea ne oferă graţie modelelor Analizei Existenţiale
(AE) îndrumări în practica de coaching, care folosesc nu numai clientului în descoperirea şi
dezvoltarea proprie în viaţa de zi cu zi (de asta sunt convins din propria-mi experiență) dar şi
coachului însuși prilejuri de îmbogăţire şi limpezire a instrumentarului și metodelor muncii sale.
Această carte ne arată cum principiile filosofice ale gândirii existenţiale prezente în consilierea şi
însoţirea analitic existențială a oamenilor pot să devină accesibile și lumii organizaţionale.

Analogia dintre înţelegerea în sine a lumii şi găsirea - mulţumită rezonanţei interioare - a acelui
ceva necesar împlinirii propriei fiinițe, îi permite persoanei să descopere propria unicitate şi
posibilităţile de a acţiona în acord cu sine în lume sa concretă. Acest proces conduce spre o naştere
spirituală propriu-zisă a individului în integralitatea sa. “Ceea ce un om poate fi, trebuie să fie !”
(“What a man can be, he must be.”- Abraham Maslow)

1
Așa cum o descrie filosofia existențială clasică germană [n.trad]

5
Această carte este un foarte valoros însoţitor pentru toţi cei care descoperă putinţe (posibilități)
profunde omului, dezvoltă şi invită la întâlnirea cu aceste resurse. Cartea și abordarea din ea este o
invitaţie pentru dialog despre esenţialul din viaţa profesională a fiecărui individ şi este o îmbogăţire
pentru fiecare coach practicant.

Cartea poate servi unei lumi a muncii mai umană, mai împlinită prin performanţă, eliberată şi plină
de sens, poate aduce fiecăruia împlinire, demnitate trăită în viaţa profesională, dar poate servi şi
dezvoltării personalităţilor autentice în cadrul organizațiilor, spre succesul comun şi înfrumusţarea
lumii în care trăim.

Devenirea omului şi înfrumuseţarea lumii pot evolua în paralel mulţumită procedeelor descrise
astfel ca munca fiecăruia să fie ”implinire existențială”, luminată și limpezită. (“existenzerhellend” -
Karl Jaspers)

Zürich, iulie 2014 Philipp Johner

Founder Manres AG

6
Cuprins
Introducere

Valorea vieţii în relația de coaching

Fenomenologie şi filosofie existenţială în coaching

1. Arta de a-ţi trăi viaţa într-un mod personal

Întrebat de către viaţă

O privire asupra libertăţii

Eu sunt eu/mine - nu oricare altul

Persoana – acompaniatoarea Eu-lui

2. Coaching fenomenologic existențial – privire de ansamblu

Ce este coachingul fenomenologic existențial?

Modelul demersului procesual

Modelul demersului structural

Facticitate – Valoare – Identitate – Sens

Imaginea omului

Trei dimensiuni ale existenţei

Harta demersului în coachingul fenomenologic existențial

3. A vedea esenţialul

Înaintea metodei se află persoana

A te adresa libertăţii din om

Atitudinea fenomenologică a deschiderii

A folosi fenomenologia într-un mod productiv

Privirea prin gaura cheii

Subiectivitate – Individualitate – Unicitate

Trei paşi pentru a înţelege persoana

Ce să faci şi să nu faci ca atitudine fenomenologică

7
4. Modelul demersului procesual – A-ţi aduce propria persoană mai aproape

Persoana – libertatea în om

Acordul dat vieţii

Potenţialul spiritualului

Caracteristica persoanei

Modelul procesual în practică

Capacităţi fundamentale ale persoanei

5. Modelul demersului structural – cele patru elemente constitutive ale existenţei

Elemente constitutive ale motivaţiei

A putea fi în această lume

Prima întrebare fundamentală a existenţei

Trăirea, sentimentul : eu pot

A putea şi A lăsa

Reacţiile de coping ale lui “a nu putea fi”

A suporta şi a accepta

Apărare, Spaţiu, Suport

Încrederea – o punte peste Nesiguranţă

“A pofti”, “a dori“ viaţa

A doua întrebare fundamentală a existenţei

Trăirea, sentimentului: “eu resimt valoarea vieţii”

Reacţiile de coping ce apar când nu resimt valoarea vieţii

Dedicare şi doliu

Relaţie, timp şi apropiere

Relaţia fundamentalã – puntea spre propria viaţã

“A putea fi tu însuţi”

A treia întrebare fundamentală a existenţei

Trăirea, sentimentului: “am voie” (îmi dau voie)

8
 Sinele autentic

Reacţiile de coping ale pierderii propriului Sine

Iertarea şi regretul

Consideraţia (a fi atent la…), dreptatea, preţuirea/valorizarea

Valoarea proprie – puntea spre mine

A fi deschis spre sensul vietii

A patra întrebare fundamentală a existenţei

Trăirea, sentimentului: “eu trebuie / eu vreau să…”

Cotitura existenţială

Recţiile de coping ale pierderii sensului existențial

“Eu vreau să ...” – “a începe ceva” – timp şi existență

Viitor, context, rost

Devotament – puntea spre împlinire

Adevăr

Realitatea existenţială

Sentimente

Procesul resimţirii

Categoriile principale ale emoţionalităţii

Valorile

Înţelesul existențial al valorilor

Valori utilitare şi valori proprii

Simţire sensibilă şi simţire intuitivă

Conştiinţă

Ceea ce glăsuieşte în mine

Diferenţa dintre conştiinţă şi Supra-Eu

A-ţi da acordul

Situaţia câştig – câştig

9
 Sens

Sensul existențial

Din ce este sensul alcătuit

Voinţa

Voinţa şi libertatea

A permite – solul libertăţii

Planul de construcţie al voinţei

7. Metode – strategii ale dialogului de autenticizare a persoanei

Dezvoltarea persoanei

Esenţialul pe scurt

Găsirea Personală a Poziției (PP)

Găsirea PP în diferite trăiri emoţionale

Metoda schimbării de atitudine (SA)

Patru paşi pentru lărgirea orizontului

Fortificarea Voinţei (FV)

Descoperirea voinţei libere

Metoda – strategia de cuprindere/înțelegere a sensului (GS)

Cele patru întrebări legate de sens

8. Munca în grupuri

Dezvoltarea echipelor

Accesul la persoană

Atitudini constructive în echipe

Unde se petrec întâlnirile

Consiliere organizațională

“A conduce“ cu sens

9. Aprofundări teoretice

Dialogul – Artă sau tehnică?

10
 Dimensiunea antropologică a Analizei Existenţiale Personale (AEP)

10. Bibliografie

11. Sugestii de lectură

Autorii

11
Introducere
Valoarea vieții în relația de coaching
“Orice viață adevărată este întâlnire” Martin Buber

Coachingul este o relație interumană. Este desigur nevoie de o reprezentare a ceea ce îl constituie pe
om - nu sunt îndestulătoare legăturile și dinamicele studiate de psihologi, nu este îndestulătoare
recunoașterea problemelor și a punctelor tari observate de sociologi. Ele oferă doar o atingere, care
este superficială, pentru că nu se ocupă de profunzimile ființării omului.

Coachingul trebuie să se manifeste la nivelul profund al înţelegerii omului, spre a nu rămâne doar la
nivel simplu, pur funcțional. O înţelegere a omului însumează cunoştinţe despre năzuinţele
personale ale acestuia și o cunoaştere a premiselor care să-l conducă la o viață împlinită. Şi
procesele legate de muncă trebuie privite în această lumină, altfel este trădat omenescul din client,
slujind doar capacitatea lui de funcţionare.

Pentru a preîntâmpina aceasta, coachingul existenţial se poziţionează asemeni unui avocat al

omenescului din om. El priveşte fiinţa acestuia ca fiind mai importantă decât funcţionarea acestuia
și pleacă de la premiza că munca este facută pentru om și nu omul pentru muncă.

Omul se află pe primul loc - clientul dar și coachul, ca om. Extinderea și aprofundarea experienţei
sale de viață slujeşte unei mai bune înţelegeri și apropieri faţă de client. Structurile existențiale sunt
aceleaşi în toți oamenii. Experienţele și capacităţile sunt întotdeauna diferite – dar pornind de la
baza a ceea ce avem în comun se pot naşte multe lucruri: bazalul, profundul valorii vieții.

Această carte se orientează asupra structurilor fundamentale ale existenței: cum este întemeiată viața
noastră, ce este de făcut pentru a ajunge la o viață împlinită?

12
Fenomenologie și filosofie existenţială în coachingul existențial
“Totul ar trebui să fie cât mai simplu posibil, dar nu mai ușor. ” Albert Einstein

În primele capitole vor fi prezentate conceptele de bază și modelele coachingului existenţial.

Ele oferă cititorului îndrumare și însoţire pas cu pas în înțelegerea principiilor gândirii existențiale,
dar îl poartă și în culisele teoretice și în lumea fenomenologiei și a filosofiei existențiale. Pe lângă
acestea procedeele coachingului existenţial vor fi ilustrate cu multe situaţii din practică.

În centru se află persoana – fiinţarea din om/fiinţa din om (Wesen des Menschen).
De această abordare sunt legate întrebări fundamentale legate de existenţa umană (menschlichen
Dasein): Cum se poate lucra cu persoana din om în coaching? Cum poate fi mobilizată această
forţă? Ce este o valoare existențială ? Ce înseamnă conceptele de conştiinţă, voinţă sau sens într-un
înţeles existenţial ? Un capitol este dedicat metodelor -strategiilor de abordare. Acestea sunt
destinate spre a-i oferi coachului instrumente orientative (nu rețete procedurale), dar fac și legătura
dintre teorie și modalităţile practice de aplicare, pentru a-și însoţi clientul în regăsirea propriei
realităţi și a ajunge la propriile decizii.

Coachingul existențial este o abordare bazată pe Analiza Existențială a lui Alfried Längle. Cititorul
găseşte în capitolul final o formă compactă (concisă), densă a bazei teoretice, principiile
antropologiei și elementele filosofice de bază.

Le dorim cititorilor o lectură interesantă, folositoare, care să-i inspire în activitatea practică.

Viena și Zürich, iulie 2014 Alfried Längle

Dorothee Bürgi

13
1. Arta de a-ţi trăi viața într-un mod personal
De când lumea pe om îl frământă întrebarea, ce înseamnă o viață bună? Care comportamente,
convingeri, raportări valorice, legături religioase – în trecut se vorbea în mod special despre
sistemul virtuţilor - făgăduiesc fericirea? Şi: Ce înseamnă fericirea? Înseamnă o viață reuşită, constă
în posesii, imagine, în realizarea nenumăratelor posibilităților din lume, în împlinirea a ceea ce este
sădit în tine? Sau trebuie să o căutăm asemenea împliniri în practici spirituale ? O astfel de întrebare
te conduce mai curând la confuzie decât la o rezolvare constructivă a temelor.

Cu toate că aceste întrebări nu se află în prim plan în coaching, deseori ele rămân prezente în fundal.
Clientul are în general întrebări pe teme practice. Pe el îl preocupă întrebări practice precum: Cum
pot să-mi dezvolt propriile mele potenţialități ? Cum pot sa-mi ating cu succes ţelurile mele ? –
“Vreau să-mi înving temerile, să-mi depăşesc rezistenţele, să decid orientat valoric, să fiu autentic și
să regăsesc sens în munca mea.” Este uneori greu de recunoscut prezenţa întrebărilor mai profunde
conţinute în întrebările practice, concrete. Și – probabil – de multe ori nu e necear să le atingem,
dacă nu dorim să transformăm coachingul în consiliere.

Dar și în întrebările practice – pe fundal - este vorba despre trăirea unei vieţi fericite. Cum poate fi
posibil ca lumea muncii să nu fie inclusă în acest subiect. Dacă aici nu-mi merge bine, dacă
profesional și/sau colegial ”nu-mi merge ceva”, îmi este îngreunată întreaga viață, pentru că o mare
parte a timpului meu mi-l petrec la serviciu. Astfel succesul, progresul, reducerea stresului devin
importante. De ce/când aceste teme devin/sunt importante ? De acestea e legată noţiunea de o viață
mai bună, mai ușoară, mai fără griji, pe care pericolul dat de eşec și povara acestuia o pot distruge.

Dacă în mod direct sau indirect apar aceste teme în coaching, atunci pentru ele nu poate fi găsită
rezolvare fără existenţa unui orizont mai larg ce conţine marea întrebare, ce este omul și despre ce
este vorba în viața sa. Acestea sunt – cum știm - întrebări fundamentale din filosofie și religie. Chiar
dacă în coaching ţinta nu este aceea de a filosofa sau de a mijloci practici religioase, trebuie ca acest
fundament să fie totuși cercetat în cadrul coachingului existențial, iar coachul să cumpănească și
asupra acestor teme.

Întrebările practice ale clientului vor fi luate în seamă în coachingul existențial înaintea acelor din
fundal legate de fiinţarea omului (Menschen-Sein). Pentru a lămuri specificitatea coachingului
existențial începem prezentarea cu o scurtă privire asupra imaginii omului - mai ales orientat pe acel
aspect care îl interesează în mod special pe om: Cum izbutesc să-mi trăiesc viața într-un mod
personal și care să-mi aducă împlinire ?

14
Întrebat de către viață
Matematicianul și filosoful francez Blaise Pascal l-a descris pe om asemeni unui “nimic” (“Nichts”)
– în faţă cu Nemărginirea. Este privirea orientată spre imensitate, îndreptată spre Nemărginirea
cerului înstelat cu infinit de multe stele, în care omul dispare. Cu un asemenea fundal el se pierde
într-un Nimic2.
Totuşi dacă privirea se orientează dinspre nesfârşit în sensul opus, înspre Nimic, atunci ce este oare
omul ? Privind din această perspectivă Pascal afirmă: El este o Nemărginire în faţa Nimicului. Opus
Nimicului, Ne-fiiniţei, al Trecătorului, al Nefârşitului – omul dispune de o măreție care este
nesfârşită deasupra Nimicului. A-și afirma prezenţa în faţa decăderii, dizolvării, distrugerii, golului,
lipsei de sens, a sta drept și a se aşeza în opoziţie cu Nimicul, îl face pe om să apară în lumina unei
Nemărginiri.
Această privire filosofică asupra omului ne conduce la smerenie și bună-cuviinţă și pretinde un
respect necondiţionat în faţa măreţiei omului, ce îi acordă o demnitate de neatins. Acestea sunt
graniţele exterioare ale imaginii omului din Coachingul Existențial.
În acest cadru dorim să ne referim la om: discret, la nivelul atitudinii noastre și a sale, rezervat la
nivelul interpretărilor, fără pretenţii, însoţind, dar mereu încercând să întrezărim măreţia clientului
nostru, descoperind capacităţile sale, respectând trăirile sale, susţinându-i deciziile, marcându-i
propria responsabilitate.
În această perspectivă existenţială omul este privit în surpinzătorul său, în ceea ce i se petrece, în
ceea ce îl intereseză și îl atinge. Realitatea sa, adevărul său, trăirea propriei vieţi, decizia și
responsabilitatea sa, acțiunea și angajamentul său se află în centrul atenţiei.
Clientul este privit ca unul căruia viața îi adresează întrebări, iar situaţiile în care se află ca
provocări destinate propriei persoane. Este vorba despre răspunsurile sale, despre persoana sa,
despre individualitatea sa, despre deosebitul și invariabilul său, unicitatea sa, despre ceea ce îi
aparține – nu despre generalități, adaptare, funcţionare. Clientul este întrebat și se aşează chiar el în
mijlocul întrebării: ”Cine sunt eu, ce mă constituie, ce este esențial pentru mine/ Ce îmi aparţine, ca
să mă definească, să mă recunosc, să mă înţeleg ?”
Dacă considerăm că omul este o ființă care decide asupra lui însuși, atunci fiinţarea omului începe
acolo unde ştiinţele naturii îşi recunosc limitele. Ele pornesc de la o gândire deterministă și privesc
omul prin prisma cauzalităţilor și a condiţionărilor sale. Dacă rămânem aici, nu putem vedea decât
condiţionarea din om, dar nu omul însuşi, concret, personal.
Într-o înţelegere existenţială, omul este în principiu mai mult decât el poate să cunoască despre sine
(Jaspers 1965). Acest Mai Mult este conţinut de capacităţile sale spirituale care îl lasă să fie el
însuşi, să se manifeste autentic în raport cu sine și cu lumea sa, să ia decizii, să se plaseze pe sine
într-un context plin de sens. Astfel fiinţând în sine, ancorat în propriul sine, omul poate să crească
peste mărginirea sa, să intre în relații cu alţi oameni și alte valori prin care să înflorească și să se
împlinească.

2
Pascal B., fragment 72, citat după Spoerri T (1955) Ascunsul Pascal. Hamburg: Editura Furche, pag. 43. Citatul integral din
fragmentul 72, alineatul 7 din Blaise Pascal după traducerea în limba germană (Theophil Spoerri 1955,43f): ” Căci, în cele din urmă,
ce este omul în natură? Un neant, în ceea ce priveşte infinitul, un tot în ceea ce priveşte neantul, mijlocul dintre totul și nimic. Este în
mod infinit îndepărtat de cele două extremități, dar fiinţa sa nu se află la o distanta mai mică de neantul din care se trage decât de
infinitul în care este înghițit.”

15
O privire asupra libertăţii
Coachul întâlneşte în cabinet oameni care au probleme sau care resimt că nu pot merge mai departe,
care și-ar fi dorit un spaţiu de joc mai mare, pentru luarea propriilor decizii. Aceşti oameni ar şti ce
doresc să facă profesional, dar postul nu este liber sau este prost plătit și nu s-ar putea întreţine. Ar
şti cum trebuie să arate proiectul, dar bugetul alocat este limitat și nu susţine decât parțial realizarea
acestuia. Astfel se simt constrânşi și suferă de neputinţă pentru că condiţiile exterioare nu permit
împlinirea personală. Câteodată există și condiţii interioare care le pun piedici, sentimentul că sunt
victime (“nu se mai poate schimba nimic la mine”), că se îndoiesc de propria persoană, temeri etc.

O sarcină importantă a Coachingului Existențial este de a se orienta asupra libertăţii persoanei din
client, de a descoperi oportunităţile situaţiei. În acordul cu persoana fiecărui client este vorba despre
o specificitate concretă. Nu toate oportunităţile găsite sunt potrivite clientului. Întrebarea este mai
degrabă una a individualizării: Ce oportunitate poate el să aleagă, cum poate să se descurce cu
propriile limitări și daturi? Aici intervin: dimensiunea creativă și dimensiunea capacităţii
decizionale, despre care vorbea Pascal, care-l ridică pe om din Nimic și îi conferă nemărginirea.
Totuşi la toate aceste dimensiuni trebuie să accepte și propriile graniţe și condiţionări, să se plece în
faţa forţelor care-l depăşesc. A trăi cu acceptare înseamnă, a putea lua ca atare condiţiile,
împrejurările propriei existenţe (eigenen Daseins). Pentru unii oameni este necesar un șpagat
existențial, dacă nu sunt deprinşi cu integrarea în propria viață a celor doi poli ai existenței. În unele
situaţii spaţiul deciziei poate fi foarte mic. Hotărâtor pentru trăirea libertății, a trăirii sentimentului
de a fi tu însuţi, a autonomiei, nu este spațiul faptic de joc, ci conștiința că există întotdeauna ceva
care nu a fost prestabilit, care lasă spațiul de joc deschis. Găsirea acestui spaţiu al libertăţii este
hotărâtoare, oricât de mic ar fi. Perspectiva este deosebit de importantă, când oamenii ajung la
graniţele capacităţii de formare/plăsmuire, pentru că de regulă condiţiile exterioare limitează
dureros spațiul de joc. Când omul pierde libertatea sa, când este obligat, când nu i se lăsă
posibilitatea de a alege, atunci el îşi pierde demnitatea. Sau, prin cuvintele lui Max Frisch :
”Demnitatea omului constă în alegere.” (1998,488)

Eu sunt sinele meu – nu un oricare altul

Omul este. Omul se trăieşte pe sine. Omul devine cu atât mai mult el însuşi, cu cât face ceva din
însuşitatea sa. El poate să se dezvolte, să crească, să ajungă în profunzimile sale – și mai ales poate
să devină mai mult el însuşi. Omul nu este un oareceva: Omul doar este – omul este înainte de toate
cu sine. Cu aceste gânduri face Lévinas3 trimitere la faptul că el îşi poartă identitatea cu sine, că se
află într-o legătură imposibil de anulat cu sine, ce din sine nu se poate desface, ci din care el chiar se
constituie. Căci omul nu trăieşte numai cu sine, ci el se priveşte și se evaluează pe sine în mod
continuu.

Omul este cu sine, nu îşi este sieşi străin și se defineşte ca” întreg”, atunci îşi poate urma nevoile
corporale și psihice, dar și când se orientează de la sine spre alte lucruri exterioare. În toate este
necesar ca deciziile pe care le ia să fie în acord cu sine și în acord cu valorile exterioare cu care el

3
Citatul original este: ”Nu suntem, suntem sinele!” (E. Lévinas, De l’existence à l’existant, Paris: Gallimard 1978, 38)

16
rezonează. Atunci când decide printr-un “da” în acord interior cu sine privind acţiunile sale și ceea
ce lasă să se petreacă, atunci este întrutotul cu sine.

Omul îşi trăieşte viața într-un mod personal, când ia aminte în deciziile sale la cerinţele și valorile
lumii exterioare, în același timp, cu ceea ce îl face să vibreze, să rezoneze în interior. În el se
manifestă un schimb dialogic între lumea exterioară și procesele sale interioare privind ceea ce
ajunge la sine, ceea ce îl impresionează, îl atinge și ceea ce i se adresează. Privind din punct de
vedere existenţial nu eşecul sau succesul în exterior dau măsura, ci acordul cu sine și trăirea că îşi
este sieşi devotat.

Fig.1: Acest Eu în calitate de persoană are capacitatea de a uni Exteriorul cu Interiorul, deoarece se află în aceeaşi măsură în mod
continuu în ambele lumi, care prin intermediul lui Eu se întrepătrund.

Persoana, acest “ Eu în mine” (Ich in mir), este unică și irepetabilă. Ea este ancorată în lume. Ea nu
poate exista fără lumea exterioară (Auβenwelt), fără acel TU. Doar din întâlnirea cu TU poate să se
nască EU, prin descoperirea, experimentarea unui Altul ce există, a Celui de vis-à-vis (des
Gegenüber), a persoanei din faţa mea. Dar acel Eu are și o anume autonomie, care nu este legată
numai de faptul a ceea ce oglindesc alţii în mine, de ceea ce conţin sau de ceea ce văd și întâlnesc în
celălalt. Acel Eu are și o lume proprie interioară, Interiorul (Innenwelt), în care El se constituie și
vibrează.” Omul accede la Tu prin Eu.”(“Der Mensch wird am Du zum Ich”) spune Martin Buber
(1977,37). Fără Celălalt nu se poate constitui acel Eu în persoană, nu se poate naşte Persoana.

Mulţumită acestei capacităţi de a putea fi concomitent în/cu Sine și cu Celălalt, das “Bei-Sein”( a fi
cu) este o capacitate bazală a persoanei. Astfel, omul poate lua parte cu interioritatea lui la ceva, cu
cineva, poate simţi împreună cu ..., poate fi chiar în ciuda distanţelor alături, în spirit, de partener,
poate fi chiar psiho emoțional alături/cu/la cel care a decedat.
Acest ”Bei-Sein“ nu este sub nici o formă pasiv. Se manifestă sub forma unui dialog interior, a unei
discuţii interioare. Prin acest “Bei- Sein” omul poate veni în contact cu celălalt, poate discuta,
dialoga în interior cu acesta, poate să-și modifice relaţia cu acesta, poate să-l și ierte fără ca de ex.
prezenţa fizică a celuilalt să fie necesară. Omul poate astfel să-și formeze gânduri despre ceva,
poate să ia o poziţie față de ceva, poate să ia o atitudine sau să schimbe ceva. În relaţie, în luarea de
contact cu lucrurile, omul îşi manifestă/realizează libertatea sa.

Transpusă în munca din coaching, această capacitate face posibilă o mai bună comportare/
relaţionare / raportare faţă de greutăţi, creând posibilitatea de a te descurca cu acestea și a nu le lăsă
să treneze.”Ce poți face cu acestea ?” este o propoziţie fundamentală în coachingul existenţial, dar
înțelegerea ar fi : ”Descurcă-te cu acestea în modul tău personal, poziţionează-te!” (Raportează-te la

17
acestea în modul tău personal, ia atitudine!) Prin a se raporta, com-porta, relaţiona cu aceste greutăţi
(“im Umgang kommen”), clientul îşi însăileză libertatea sa în lumea sa, îşi însăilează propriul a fi
persoană, “ Person-Sein” în acel domeniu al vieții în care este confruntat.

În exterior omul înfăptuieşte a fi persoană (” Person-Sein”) și libertatea sa prin relaţia, com-

portarea (Umgang) cu lucrurile și oamenii. Aici domină întâlnirea (Begegnung). În interior această
relaţionare conduce la întâlnirea cu sine. Asta însemnă a fi în intimitate cu sine însuşi “eu cu mine”.
Aici respiră omul propriul a fi persoană (Person-Sein). Aici dăm atenţie oscilaţiilor, vibraţiilor
interioare ce ne cuprind, dacă suntem în acord cu ceea ce facem, dacă ni se potriveşte ceea ce
facem. Ce mi se adresează mie - ce mă lasă neatins/ce nu mă atinge ? Aceste gânduri, emoţii și
oscilaţii interioare sunt percepţii care se referă la realitatea interioară, primordială, personală și de
aceea apar răspunsurile care ne arată dacă suntem în contact cu lumea și în dialog cu noi înşine.

Ce apare pe această cale în interiorul nostru nu este un ecou simplu a ceea ce am auzit, văzut, trăit,
ci este o convorbire autonomă. Este ceea ce începe sa “răsune” din ce în ce mai sonor in interior,
stimulat fiind din exterior. La ceea ce este perceput în lumea exterioară (Auβenwelt) survine în
această relaționare dialogică, de întâlnire cu propriul eu însumi, care sunt ceea ce sunt. De unde vine
acest discurs interior, acest ră-sunet al persoanei? Nu știm acest lucru. În toată cunoașterea despre
om există la aceste profunzimi secretul omului, fiinţării umane.

Persoana – acompaniatoarea Eu-lui

Omul este autonom, deoarece conţine în sine capacitatea de a rezona, care îi constituie fiinţa și îi
reprezintă intimitatea.
Din străfundurile sale, care îi aparţin doar lui, îşi are rădăcina decizia. Deosebitul, diferenţa faţă de
celălalt; contrastul poate deveni un imbold. Dar acest deosebit nu poate înlocui Personalul. Acesta
ne aparţine doar nouă, este indisponibil pentru ceilalţi și nu poate fi constrâns din exterior. Poţi să îi
doreşti omului binele, poţi să exerciţi asupra lui presiune, dar nu-l poţi constrânge să ia o decizie.
Libertatea este radicală, ea îşi are originile în rădăcina ființei umane. Bineînțeles că pot fi manevrate
împrejurările, condițiile atât de drastic, astfel încât omul ”silit de împrejurări” să spună “da”. Dar
acest Da nu este o decizie. Oamenii au capacitatea în ei înşişi, de a lua decizii – întotdeauna și din
principiu sub toate aspectele, în toate împrejurările.

Vorbirea din interior provine din profunzimile persoanei. Ea este provocată din exterior și exprimă
ceea ce-l atinge pe om în interioritatea sa: frumuseţea unui peisaj, grandoarea unui apus de soare,
strălucirea ochilor unui copil. Dacă aceste impresii provocate de lumea exterioară ajung în
profunzimile fiinţei omeneşti, încep să “răsune” în interiorul său, deoarece ajung să intre în
rezonanţă cu propria persoană. Persoana este, în această înţelegere, acompaniatorul intim al lui EU-
poate privi esenţialul și are capacitatea de a percepe conţinutul sufletesc al unei situaţii.

Graţie acestei capacităţi a faptului - de a putea fi – cu... (Bei –sein – Können) esenţialul prin propria
esenţă îi conferă omului o dimensiune ce depăşeşte propriul Eu. Acest potențial pe care de fapt nu-l
are, ci este, constituie fundamentul spiritual al omului - această profunzime, acest fapt - de a fi-
persoană – (Person – Sein) îi conferă demnitate, maiestate. Dacă se ia pe sine însuşi în primire –
prin atitudinea sinceră faţă de sine - este autentic. Atunci primeşte expresie irepetabilitatea și
unicitatea fiinţei. Aceasta se îndeplineşte întru totul Aici și Acum și se petrece din nou și din nou.

18
La fel ca întreaga viață aflată într-o curgere necontenită, asemeni unui râu, este și omul într-un
necontenit proces de devenire, trecere și din nou de devenire.

Poţi să-ţi pui la acest nivel o întrebare teoretică de autocunoaştere, care pentru practică are o mare
importanţă: Ce deţine/are omul în propriile mâini din realitate ? Privind din punct de vedere
existenţial, el nu are din realitate decât propria sa influenţă/înrâurire asupra sieşi. Se vorbeşte despre
realitate, dar ea este imagine și impresie a realităţii asupra subiectului, asupra persoanei. Realitatea
aceasta ni se petrece – dar în propriile mâini avem relaţia cu aceasta, responsabilitatea pentru ea.
Lucrurile în sine nu le avem, dar din responsabilitatea faţă de ele se naşte realitatea omului. Omul se
poate înfăptui pe sine, dacă este atent în interiorul său asupra acordului propriei relații/ raportări:
”Eu sunt prezent în mijlocul acestei situaţii – îmi dau acordul - acest comportament este al meu și
mi se potriveşte”. Dacă se situează în această autenticitate, omul nu este singur, ci este cu sine.
Atunci faptul - de a fi -om (Mensch – Sein) este o fiinţare decidentă, aşa cum a formulat de altfel
Jaspers (1962). Omul poartă necontenit responsabilitatea pentru cine este și ar putea să fie. Astfel se
află omul mereu în faţa întrebării: ”Cine eşti tu – ce te mişcă/ce te emoţionează – cum te descurci cu
această situaţie sau cu acest lucru – cu tine – cu ceilalţi ? Dacă îşi converteşte/ preschimbă acest
potențial, el nu devine numai cine este – aşa formulează Pindar in Odele critice – ci devine ceea ce
ar putea fi. Astfel converteşte/preschimbă omul propriul fapt - de a fi - persoană (Person-Sein), și
face din sine o personalitate.
Coachingul Existenţial este structurat astfel încât clientul să se regăsească pe sine în propria realitate
și în propriile decizii. Această înseamnă că el acţionează în aşa fel încât comportamentul său să-i fie
propriu sieşi. Sau parafrazându-l pe Jaspers”… ce este omul, este prin acele chestiuni pe care le face
proprii sieşi” (1941/1977, 398).

19
 2. Coaching Existenţial – privire de ansamblu
Ce este coachingul existenţial ?
Coachingul Existenţial se constituie pe principiile Analizei personal existențiale (AEP), care sunt de
fapt o aplicaţie practică a fenomenologiei. Coachingul fenomenologic existenţial îl conduce pe
client în întâlnirea cu ceea ce se referă la sine, cu ceea ce este esenţial în situaţie. Tocmai insoțirea/
călăuzirea spre sine însuşi marchează și punctul de ieşire în exterior, acel fapt de a fi – cu sine –
însuşi ( Mit – sich – selbst – Sein) care îl face să poată fi și cu ceilalţi mai bine. Pe această bază
poate fi găsită și o manifestare exterioară autentică a părerii proprii, expresie a unei fiinţe
inconfundabile, unice și irepetabile. Pentru aceasta este important pentru client să se raporteze la
faptele care au o valoare pentru sine, la ceea ce este important și corect pentru sine, la ceea ce are
un sens pentru sine. Doar pe această cvadruplă bază/fundamentare se constituie/se naşte libera
voinţa și acordul interior. Acordul interior înseamnă: ”eu pot, eu poftesc, eu am voie, și văd în
activitatea mea un sens”. Acestea sunt principiile pentru o existenţă împlinită (erfülltes Dasein).
Coachingul fenomenologic existenţial :

• Provine de la o reprezentare filosofică existenţială a omului, care înțelege omul ca pe o ființă

dialogică ce se îndreaptă către lume și întrebările concrete ale acesteia și care încearcă să înţeleagă
și să răspundă la întrebările propriei vieţi. În punctele centrale ale teoriei stau concepte precum:
existenţă, împlinire, acord, libertate, responsabilitate și sens.
• Evidențiază motivațiile fundamentale ale existenței și încearcă să mobilizeze întreagă ființă și
dinamica psihică/sufletească a omului. Abia în rândul al doilea se referă la un procedeu metodic.
Coachingul existenţial fenomenologic nu se află în contradicție cu alte metode din coaching. Din
contra: referirile antropologice, hărțile și modelele ce conţin principii cognitiv-comportamentale sau
de gestalt permit îmbogățirea metodelor și a diverselor forme de lucru în practica coachingului.
• Se bazează pe o înţelegere a vieții ce este orientată spre sens și care se plăsmuiește/dezvoltă prin
libertate și responsabilitate. Pornind de la aceste teme centrale ale existenței umane, coachingul
existenţial fenomenologic se bazează pe ceea ce este relevant în viață. Hărțile și modelele oferă căi
de acces pentru coaching, care se ocupă cu “puterea sufletească/psihică” din om și cu resursele
personale ale acestuia. Aici motivațiile fundamental existențiale joacă un rol important. Ele permit
viziunea de ansamblu asupra integralității omului. Pornind de la această înţelegere putem cerceta
care proces - bazat pe dialog - va ajuta persoana să se integreze pe sine și în mediul său.

Coachingul Existenţial își bazează demersul pe un Model Procesual și pe unul Structural. Pornind
de la aceste două modele de bază se evidențiază mai multe alte metode/strategii/abordări.

• Metoda/strategia/abordarea găsirii Poziției Personale (PP)/ Personale Positionsfindung (PP)

Clarifică trăirile/stările emoționale și susţine prelucrarea acestora - ceea ce este esenţial pentru client

20
• Metoda/strategia/abordarea Schimbării de Atitudine (SA)/ Einstellungsänderung (EA). Această
metodă urmărește descoperirea atitudinilor ce împiedică persoana; clarificarea acestora și formarea
unor atitudini noi care să corespundă mai bine situațiilor concrete/contextuale de viață.
• Metoda/strategia/abordarea Fortificării Voinței (FV)/ Willenstärkungsmethode (WSM) sprijină
găsirea deciziei, întărește capacitatea decizională și puterea de a rezista în materializarea deciziilor a
clientului.
• Metoda?strategia/abordarea Găsirii Sensului (GS)/ Sinnerfassungsmethode (SEM) Descrie cele
patru trepte/etape în găsirea sensului unei acțiuni sau atitudini.

Modelul demersului Procesual

Coachingul existenţial (fenomenologic) înțelege omul ca pe o ființă multidimensională, având ca
nucleu fiinţa spirituală / sufletească, acel fapt - de a fi - persoană / Person – Sein. Asta însemnă că
în centrul înţelegerii omului se află Persoana. Prin Persoană, în înțelegerea coachingului existenţial
(fenomenologic), se subînțelege acea libertate din om (Frankl 1959; Längle 1993), adică acel Ceva
intangibil, non - substanțial, care poate fi întotdeauna și altfel. Dar cum se poate lucra în coaching
cu spiritualul/sufletescul, dacă acesta nu poate fi atins, cuprins?
Persoana – acel spirit, acel sufletesc din noi – nu poate fi atinsă, dar o poţi întâlni.
Asta înseamnă că persoana se relevă din întâlnire; ea se relevă ca o “strălucire” atunci când o
întâlnim. Coachingul existenţial încearcă să ia în considerare, prin conceptele și metodele
fenomenologic existențiale, circumstanțele, condiţiile antropologice ale clientului concret. Prin
acestea se caută să fie atinsă o înțelegere mai profundă. O astfel de înţelegere trebuie să provoace o
dezvoltare a fiinţei proprii a clientului și o claritate în ceea ce îşi dă seama, ceea ce simte, decide și
îl orientează.

Valorile, emoțiile, conștiința, voinţa și sensul sunt în acest context teme importante.

Fig. 2: Întrebări de bază ale Modelului Procesual

21
 Modelul demersului Structural
Cheia în coachingul existenţial este ca persoana să găsească acordul interior pentru acţiunile sale.
Prin aceasta se are în vedere că, omul trebuie să trăiască într-un asemenea mod și să se angajeze în
propria viață astfel încât să fie în acord interior cu propriile acțiuni și cu propriul Dasein. Formarea
și evoluția acestui Da interior este țelul central în coachingul existenţial. Acordul interior este un
eveniment complex. El cuprinde o raportare la toate domeniile majore ale vieții omului. Prin
corespondență cu structurile existenței, acordul interior, Da-ul interior, conţine, de fapt, patru
acorduri intermediare/simultane. La modul concret se referă la un Da referitor la condiţiile și
daturile existenței, pe care este necesar să le acceptăm, pentru a avea o bază de pornire în acţiunile
noastre. Conţine un Da referitor la valori, cu care din punct de vedere al trăirii emoțiilor ne aflăm
într-o relație sau cu care ar trebui să admitem că avem o relație. Conţine un Da referitor la propriul
fapt - de a fi - astfel / (So Sein) și la cele care sunt sieşi importante; și conţine un Da adresat
viitorului și schimbării, dezvoltării. Astfel, acest acord interior cuprinde cele patru dimensiuni ale
existenței:

• Lumea – condiţiile și posibilitățile acesteia

• Propria viață – și vitalitatea trăită efectiv
• Propriul, fapt de a fi Persoană/(Person Sein ) - unicitatea
• Viitorul și provocarea/chemarea de a acționa

Facticitate – Valoare – Identitate – Sens

Pornind de la cele patru motivații fundamental existențiale (structuri ale existenței), coachingul
existenţial se ghidează după cele patru dimensiuni, procesul de coaching orientându-se pe:
Facticitate – Valoare – Identitate – Sens. Fiecare situație în coaching trebuie privită în lumina uneia
sau mai multora din aceste dimensiuni. Cu cât omul are o poziţie / atitudine clară faţă de aceste
motivații fundamental existențiale, cu atât este mai mult el însuşi (mai autentic, mai încrezător), cu
atât mai plină și mai împlinită este existenţa sa, Dasein-ul său. Cu cât mai profund se raportează la
daturile sale și cu atât mai bine reușește să răzbată prin acestea, și cu atât mai mult devine mai matur
ca persoană.

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilului Orizontul vieții Orizontul justificării morale Orizontul dat de context

22
 Pot eu să fiu în Îmi place viața Am voie să fiu eu Am cunoștință eu, despre
această lume cu mea? însumi așa cum ce este vorba în viața
toate posibilitățile și -există în viața mea sunt, când mă aflu mea?
limitările acesteia? îndeajuns de multă cu alţii în relație, Ce consider eu în
Viața mea se valoare sau am în sau trebuie să mă interioritatea mea că îmi
desfășoară mai mult mine sentimentul mulez/aplec în mod este destinat în viață?
la polul limitărilor că: Eşti departe de constant. Pot eu să Pentru ce am venit pe
sau mai mult la a-ţi trăi propria fiu în profunzimea lume – pentru ce sunt aici
polul posibilităților? viață ? mea alături de mine și acum în această
și de ceea ce fac ? situaţie?

Fig. 3 Orizonturi ale coachingului existenţial

Studiu de caz

Într-o ședință de coaching, clientul povestea despre o întâlnire de afaceri, la care nu i-a fost posibil
să-și evidențieze poziția sa. Prea rapid – cum spune el – s-a abătut de la ţinta sa și a aderat la
majoritate. Nu dorea să ajungă la o dezbatere de fond, deoarece întâlnirea dura deja de trei ore și
nimeni nu ar mai fi avut disponibilitatea sa ia în discuţie punctul lui de vedere. Coachului îi
explicase că ar dori să lucreze la capacitatea sa de convingere în calitatea de manager. Coachul
pornește de la acest exemplu evidențiat de client și începe să lucreze pornind de la acest punct de
pornire. La întrebarea, cum trăieşte această funcție de conducere, ce-l motivează și dacă resimte
împlinire, răspunsul clientului a fost difuz.
Îi provoacă bucurie, dar el preluase funcția deoarece îi fusese propusă și ... la vârsta lui ar fi
trebuit să fie într-o poziţie de conducere, altfel cariera sa ar fi fost pusă sub semnul întrebării.
Dacă se uita la începuturile carierei sale, vedea că resimțea mult mai multă bucurie în munca sa.
(Clientul avea 46 de ani.)

În coachingul existenţial sunt propuse a fi luate în discuţie cele patru dimensiuni ale existenței,
pornind de la întrebarea, cum este trăită motivația în fiecare din ele, pentru ca apoi să fie luminate și
profunzimile acestora, dacă e cazul. În acest caz întrebarea ar suna cam aşa: Pentru ce s-a decis
clientul să preia o funcție de conducere?

1. Facticitate: Deoarece poate să fie bun pentru această funcție, pentru că funcția corespunde
capacităților sale, pentru că are sentimentul că astfel este acceptat/primit în această întreprindere,
deoarece are spaţiu, teren și posibilități pentru propria dezvoltare, pentru că i se acordă încredere?
Sau se află în aceasta funcție doar pentru a-și câștiga existenţa?

23
 Fig.4 Primul plan al analizei existențiale : A putea fi / Sein - Können

Privind planul existențial, apare întrebarea: ”Sunt aici – dar pot să fiu aici? Ce pot face și care sunt
condiţiile necesare pentru a putea fi aici ?”

2. Valoare: Pentru că îi place, pentru că se află de plăcere în această întreprindere și se simte implicat,
integrat, deoarece resimte apropriere faţă de colegi și subalterni și poate aici să trăiască, nu numai să
funcționeze, deoarece ţelurile întreprinderii sunt și țeluri proprii și au o valoare personală pentru el.
Sau îi lipsește deja de ceva timp implicarea emoțională, nesimțind că este cu inima alături de
această cauză?

24
 Fig.5 Al doilea plan al analizei existențiale: A plăcea viața/ Leben - Mögen

Întrebarea de bază este :”Trăiesc – dar îmi place să trăiesc? Este îndeajuns această trăire, ca să-mi
facă viața valoroasă?

3. Identitate: Pentru că are voie să fie aşa cum este, pentru că problemele de rezolvat îi sunt pe
măsură, deoarece Propriul său se poate manifesta, ideile sale, capacităţile și creativitatea sa, pentru a
trăi Esenţialul, pentru că este întrebat de către viață – în calitate de om, de performer. Sau este
subapreciat și privit fără considerație, iar efortul lui nu este văzut sau este chiar trecut cu vederea ca
persoană?

25
 Fig. 6 Al treilea plan al analizei existențiale: A avea voie să fiu eu / So-Sein- Dürfen

Privit din punct de vedere existenţial faptul – de a fi –persoană se află înaintea întrebării legate de
autenticitate și identitate : ”Eu sunt eu – dar am voie să fiu eu însumi? De ce am nevoie, pentru a mă
delimita de ceilalţi și să pot să-mi manifest, dezvolt ceea ce-mi este propriu?”- Această dimensiune
include și dimensiunea etică și corectitudinea, ca și respectul în viața trăită în comun cu ceilalţi
oameni.

4. Sens: Pentru că voiește să facă asta, pentru că sarcina este importantă pentru ceilalţi dar și pentru
viața sa, iar munca aceasta are o valoare pentru sine, pentru că-l împlinește, pentru că simte că este
ceva bun, că se află aici, pentru că vede că este folositor iar el vede ce necesități sunt și poate vedea
tabloul de ansamblu și contribuția sa la acesta. - Sau se află în poziția aceasta pentru că nu a găsit
altceva mai bun?

26
Fig. 7 Al patrulea plan al analizei existențiale : a voi (trăi) cu sens/ Sinnvolles Wollen

Întrebarea existenţială a acestei dimensiuni a devenirii/a acțiunii sună astfel: “Eu sunt aici – dar de
ce este bine asta? Pentru ce este viața mea ceva bun în acest context și moment? În ce context mai
amplu îmi dau contribuția mea personală – unde sunt întrebat, unde sunt necesar?”

Imaginea omului în antropologia analitic existențială

Imaginea omului în coachingul existenţial se sprijină într-un fel pe tradiția occidentală
(euroatlantică), în care, din timpul sf. apostol Pavel (1. Tessalonicher 5,23) erau descrise trei aspecte
ale existenței umane: corp, suflet și spirit – Soma, psyche, nous, respectiv corp, minte și spirit. Prin
aceasta, în imaginea omului se face diferenţa nu numai între corporal și psihic. Aceasta ar fi doar o
imagine duală care aduce o pierdere în integralitatea omului, pentru că ar reprezenta un model
reducționist. Totuși, omul este de la începuturi, și în orice moment, o unicitate și o unitate
indestructibilă, o ființă imposibil de nimicit. Niciunul dintre cele trei aspecte ale ființării (corp –
suflet – spirit ) nu are în valorizarea sa întâietate sau superioritate faţa de celelalte. Totuşi există
diferite “moduri de fiinţare” ale omului care se deosebesc unele de altele și care pot avea chiar
tendințe/năzuințe divergente. De exemplu corpul poate fi obosit și lipsit de putere iar psihicul, din
contră, tensionat și neliniștit. Asta poate conduce la o stare de încordare, ce nu permite odihna. Dacă
psihicul se liniștește, atunci se instalează și somnul odihnitor.

27
Fig. 8 “ Unitatea omului” în imaginea tridimensională a omului după Viktor Frankl (1959)

Trei dimensiuni ale existenței

Imaginea omului conţine trei dimensiuni, ce conduc spre polii existenței. Din acestea se nasc teme
existențiale pentru om, în care este ancorat Dasein-ul (existența) sa. Sau – pentru a face referire la
conceptul lui Heidegger (1979) – ce are omul “în grijă”, astfel încât viața să izbutească?
Existenta omului se află între polii:

1. Sanătate și boală; Pe planul corporal este vorba de sănătate și de a obține sănătatea și a face faţă,
a trece peste boală.

2. Plăcere și neplăcere: Planul psihic are ca temă să obțină vitalitatea și puterea de a trăi, iar
informațiile asupra stării corporale, a dispoziției și a îndeplinirii nevoilor spiritului să le transpună în
forma stărilor emoționale și a impulsurilor.

3. Împlinire și gol: Pe planul spiritual - personal este vorba despre devotament/dăruire și

configurarea unui viitor plin de sens, spre înfăptuirea propriului Dasein (a propriei existenţe).

28
Psyche ca paznic al stării vitale

Corpul și psyche alcătuiesc împreună o unitate psihosomatică. Ne referim la faptul că dimensiunea

psihică se însăilează la nivel profund cu cea somatică. Sentimentele ivite au o rezonanţă corporală și
invers: starea corporală oglindește și starea psihică. Suntem puternici și sănătoși din punct de vedere
fizic, atunci când ne merge bine din punct de vedere psihic, respectiv slabi și bolnăvicioși, atunci
când ne merge psihic rău. Prin această împletire strânsă, psihicul capătă o funcție de protecție și
conservare. În calitatea de paznic al stării vitale psihicul dă atenţie supraviețuirii și stării de bine a
omului, prin intermediul unei constante “evaluări” a trăirii în categorii ”plăcut” și “neplăcut” din
punct de vedere corporal, sufletesc și spiritual și atenționând omul asupra unui pericol potențial sau
chiar vital: Psihicul (Psyche) alcătuiește o anvelopă/cupolă (Verfassung/Befindlichkeit) corporală,
sufletească și spirituală?

Psyche este și elementul de legătură între dimensiunea spirituală (noetică) și cea corporală.
Fără aceasta s-ar ajunge la o viață trăită în paralel între corp și spirit. Relaţia dintre acestea nu ar
putea fi trăită, nici simțită, ca și cum ne-am duce viața fără trăirea în corp. Dar, după cum știm,
există stările emoționale ca: dispoziție, anxietate, plăcere sau lipsa plăcerii etc. dar și reprezentări
ale unor trăirii cum ar fi a fi - în – lume (In – der –Welt- Seins). Situaţiile amenințătoare de viață,
evenimentele împovărătoare, situaţiile fericite sau nefericite le percepem psihic și le resimțim, le
evaluăm însemnătatea pentru consolidarea sau înrăutățirea stării vitale. Provocările vieții interioare
și exterioare se manifestă în psyche. Astfel poate fi comparată psyche cu o mama bună care este
preocupată de starea de bine corporală și de primejdiile posibile provenite dintr-o provocare peste
măsură. Ea reprezintă o putere integrată care acordează capacităţile fizice cu psihicul, cu a fi matur
psihic (psychischen Gewachsen-Sein ). În acțiunea sa, psyche are și o “putere distinctivă”, un fel al
ei propriu de “spiritualitate”; numai că orizontul ei este altul faţă de cel al spiritualului/noeticului
personal. Cadrul de referință al psyche este orientat spre interior și nu spre lume, ea servește
întreținerii vieții și nu plăsmuirii lumii, aşa cum o face noeticul/spiritualul. Psyche este specializată
pe starea de bine și supraviețuire, în timp ce spiritualul are în vedere valorile din exterior, perene și
comune tuturor.

Psyche în calitate de co-rector

Psyche poate deveni solistul spiritualului, atunci când omul prin dimensiunea sa spirituală (prin
voinţa sa, orientarea spre un țel, atitudinea sa) sondează ceva care poate dăuna existenței sau scădea
vitalitatea. Psyche nu se “sfiește” - și asta tot pentru protecția omului - să dezvolte reacții anxioase
sau indispoziții. Psihicul este în stare să ia și decizii cognitive pe baza pretențiilor rezonabile, prin
corectare, completare, încetinire, accelerare sau blocare. Nu numai libertăţii, ci și responsabilității și
conștiinței i se poate opune psyche dacă o atitudine ar putea amenința viața sau dacă bucuria vieții
ar fi de prea scurtă durată: sentimentele incomode se pot pune în calea dorințelor spirituale fiind
reacții care de fapt susțin viața (de exemplu se crede că este o atitudine nobilă când intervii pentru
cineva, dar poţi să te simţi totodată chiar rău, să ajungi să ai dureri de burtă când procedezi astfel).
Aceasta poate fi denumită ca fiind ”înțelepciunea psihosomaticii”. Sentimentele grele, incomode ale
clientului pot fi privite, de aceea, ca provocări pentru întrebări ca: “Mă simt capabil ? Am
experiență de viață îndeajuns ? Mi se potriveşte într-adevăr asta ? Prin aceasta se manifestă fiinţa
mea sau încerc să împlinesc doar cerinţele și așteptările celorlalți, obligațiile ?

29
Chiar dacă psyche se poate afla, prin domeniul ei tematic special, în poziția unui violonist-solist al
spiritului, ea nu trebuie înțeleasă aici ca fiind în contradicție cu spiritualul/noeticul. Ar fi vlăguitor și
din punct de vedere energetic neeconomic, dacă psyche ar fi numai în opoziţie cu spiritualul și nu ar
fi și partener în integralitatea omului. Psyche nu este opus (divergent), în principiu, faţă de spiritual,
ci este concordant / în acord (convergent) în dinamica omului. Psyche este astfel concepută spre a
sprijini existenţa omului, să prezerve puterea vitală - dar ea evaluează permanent, dacă intenția se
potriveşte cu puterea vitală și cu bucuria vieții. Spiritul planifică, stabilește poziția, judecă în
privința corectitudinii și importanței pentru existenţă (Dasein) și în raport cu situația existenţială.
Psyche cercetează faptul dacă este bună pentru viață intenția/proiectul. În majoritatea cazurilor se
ajunge la rezultate concordante și psyche, corpul și spiritual cooperează. În cazul în care apar
evaluări contradictorii a situaţiei existențiale, persoana este suprasolicitată și trebuie înțelese
mesajele psyche-ului și probabil și ale corpului pentru a lua atitudine. Câteodată începe acest lucru
cu îndoieli, ca de exemplu: “Pot să mă las, să-mi dau demisia? Sunt foarte multe greutăţi legate de
acest lucru, eu știu, dar vreau în sfârșit să o fac. Totuşi: Cum poate fi înțeleasă această lipsă de elan?
De ce nu am făcut lucrul acesta mai demult? Mă simt capabil să fac faţă situaţiei? Sunt îndeajuns de
puternic? “ O astfel de orientare spre ce este resimțit psihic înseamnă, a lua în serios puterea psihică
și a se înțelege pe sine în toată integralitatea (și nu doar rațiunea). Necesită o poziţie personală și o
decizie personală, dacă duc această muncă mai departe, dacă mă simt puternic în graniţele proprii.
În situația unui conflict în care apar două valori, este de cercetat la nivelul omenescului și
semnificației existențiale sentimentul ivit, pentru a te putea întreba apoi ce este lipsit de sens.

Și în această întreprindere se poate folosi schema de bază a structurii existențiale:

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilului Orizontul vieții Orizontul justificării Orizontul dat de
morale context

Despre ce este vorba
aici?
- Pentru ce este
această oră/timp aici?
- Ce este necesar?
- Ce este folositor
aici?
- Ce este, în mod
concret, posibil de
făcut?
Fig. 9 Structura prin care luăm decizia dacă trebuie să alegem între două valori
Are ceea ce recunosc
și ceea ce simt vreo
valoare?
- Ce ar fi dacă nu aș
mai face acest lucru?
- Mai simt valoarea?
- Dacă nu aș mai face
acest lucru, s-ar putea
întâmpla ceva care să
nu fie bun?
Este important Pentru ce/pentru cine
pentru mine? fac de fapt acest lucru?
-Trebuie să fac acest -Vreau să fac acest
lucru? lucru din această
-Pot să mă imaginez cauză?
nefăcând acest lucru? - Să fac acest lucru în
- Dacă nu: Cine /Ce aceste circumstanțe?
mă constrânge? - Cine spune să fac
- Pot să spun: acest lucru?
Eu vreau să o fac, fac - Sunt în acord cu mine
acest lucru dacă fac asta?
neconstrâns, mi se - Sau sunt mai în acord
potriveşte? cu mine dacă las acest
lucru?

30
 Harta proceselor/demersului în Coachingul Existenţial
Din perspectiva existenţială omul se află în mod permanent într-o ”situaţie existenţială” nouă.
O situaţie se constituie din circumstanțe/împrejurări actuale – cele în care te afli efectiv aici și acum.
Suntem implicați: - pentru că așa/aici se desfășoară viața noastră; - pentru că se desfășoară tot
timpul într-un ”aici și acum”; – pentru că aceste circumstanțe ni se adresează noua în calitatea de
persoane. Suntem permanent adresați.
Privit astfel, omul este personal, în mod permanent, întrebat de către viață:
Faptul - de a fi – om (Mensch- Sein), în perspectivă existenţială, înseamnă a fi întrebat. Aceasta este
datul existenţial în care ne găsim, aşa ne aflăm în această lume: mereu în situaţii, mereu ni se
întâmplă ceva - întotdeauna suntem puși în situaţii noi, mereu suntem întrebați de către viață (Frankl
1987b). Şi la ce îndeamnă a te afla în viață? Viața înseamnă, din această perspectivă existenţială: a
da răspuns. Dacă omul dă acest răspuns în libertate și cu responsabilitate, descoperă că acțiunea sa
este cu sens, astfel, această relație dialogică, integrată cu situația existenţială conduce la o
existenţă împlinită.
Ceea ce i se adresează omului, cu care întră în dialog și în relație reprezintă acel “vis-a vis”/ “faţă în
faţă/ (Gegenüber”). Existenţa nu se desfășoară într-un spaţiu gol, ci în relații, în întâlniri cu un “vis-
a-vis”, cu o persoană/situație aflată în faţa ta. Dar ce se poate constitui ca fiind acel ceva aflat “vis-
à-vis”? Dacă se iau în considerație toate posibilitățile pentru un ”vis-à-vis” și le ordonăm după
structuri comune interrelaționate, găsim că din punct de vedere fenomenologic găsim patru clustere,
patru structuri fundamentale, care cuprind întreaga existență. Acestea ar putea fi:

1. Lumea cu condițiile și posibilitățile ei (facticitatea)

2. Viaţa proprie (valoarea vieții și valorile personale care o hrănesc)

3. Propria persoană și persoana celuilalt/celorlalți (identitatea)

4. Viitorul și provocarea de a acționa (sens, îi spunem în AE)

Cu acest ”vis-a-vis”/ “fată în faţă” omul se confruntă în mod inevitabil toată viața sa; ceea ce face,
ce trăieşte are mai mult sau mai puțin explicit de a face cu aceste teme amintite. Dacă se aşează
omul cu acest ”faţă în faţă”/ “vis-à-vis” în dialog, se angajează într-un dialog activant pe aceste
teme, se naşte și dinamica celor patru năzuințe (motivații) fundamentale ale omului: Căci el vrea să
corespundă acestor valori și conținuturi bazale ale existenței. Astfel este omul, în tot ceea ce face, în
mod constant mișcat, în mod continuu motivat să corespundă motivațiilor fundamentale ale
existenței și confruntat să se maturizeze (să se dezvolte, cum zic unii) în relaţia cu aceste patru ”faţă
în faţă”/ “vis-a-vis”. Deoarece acest interior A fi - mișcat/ (Bewegt- Sein) este la nivel bazal, acestea
le numim “Motivații fundamental existențiale”. Și, pentru că se referă la temelia lui A fi -
persoană/ (Person – Sein), la îndeplinirea a ceea ce înseamnă A fi – persoană/ (Person – Sein) în
lume, a ființării, în AE ele se numesc cele patru “motivații fundamental personal existențiale”

1. A putea fi (... în această lume) / Dasein können

2. A plăcea/ pofti viața / a dori viața / Leben mögen
3. A putea fi tu însuţi / Sosein dürfen
4. A voi cu sens / Sinnvolles Wollen

31
 Pentru coachingul fenomenologic prin analiza acestora se poate constitui: o soluție, o consecință
sau o intenție/o decizie / un proiect al clientului solid motivat, întemeiat și capabil de a fi fructificat:

• Dacă el poate aceasta (în acord cu limitările și posibilitățile lumii sale și cu capacităţile sale)
• Dacă el dorește/vrea asta (are o valoare pe care i-o poate atașa, vede o valoare în realizarea sa)
• Dacă percepe că are voie (corespunde fiinţei sale intime, convingerilor sale și se află în concordanță
cu celelalte valori ale sale, cadru de referință propriu)
• Dacă este plin de sens pentru el (dacă se așteaptă să se nască ceva valoros din acestea)

Aceste deziderate în lipsa îndeplinirii condiţionărilor personale ar fi prea puțin din punct de vedere
existenţial și nu ar putea oferi timp existenţial și putere pentru a le trăi efectiv. Coachul susţine
acest dat/drept existenţial al clientului, în timp ce acesta se coboară cu picioarele pe pământul
realităţii sale existențiale (demersul structural) și însoțește persoana în procesul așezării faţă – în
faţă cu sine, pentru a putea să se aproprie de sine și să se manifeste ca persoană (demersul
procesual).
De aceea, coachul are în coachingul existenţial mereu în prim plan structurile existențiale și
capacitatea persoanei de a intra în proces. Tabelul 1 ne arată o hartă a angrenării celor două modele:
demersul structural și cel procesual. Ambele modele și conceptele adiacente vor fi aprofundate în
capitolele 4 și 5.
Studiu de caz

Un client, economist, lucrează de patru ani într-o firmă. Este căsătorit, iar dintre cei doi copii ai
săi, cel mai mare va începe școala în anul următor. Acum o săptămână șeful său i-a propus să
lucreze timp de un an în filiala lor din SUA. Clientul este conștient de importanța acestei propuneri
pentru cariera sa și este de asemenea conștient că nu va mai avea prea curând o asemenea
oportunitate. Soția sa nu a stat mult pe gânduri ca să-și ofere acordul. Ea știe cât de important este
acest pas pentru cariera lui și că de multă vreme el urmărește visul de a lucra în America. Ca
student el și-a petrecut un semestru în Denver – de atunci iubește America. Totuși el este nefericit și
nu știe dacă familia sa poate suporta acest lucru – soția sa i-a spus de curând cât de fericită este că
au găsit în sfârșit o locuință frumoasă în apropierea părinților.
De atunci copii sunt mai des la bunici iar soția sa are și ea mai mult timp pentru interesele ei
personale. Dacă s-ar muta împreună în SUA ar fi o mare schimbare pentru soția sa.

TABEL – Vezi Fisier Tabele-Scheme

Tab. 2 Studiul de caz pe harta Coachingului Existențial.

32

33
Din motive didactice am reprezentat conținuturile cele mai importante din discuția despre coaching
în sistem tabelar. Ele demonstrează exemplar modul în care coachul poate ordona, aprofunda și
însoți declarațiile clientului.

TABEL – continuare de la pg 40 vezi fisier tabele-scheme

34
 3. A vedea esențialul
Noi oamenii putem recunoaște esențialul datorită intelectualității noastre, cu care vine capacitatea
de a putea înțelege. Doar prin intelectul care dispune de discernământ poate fi cuprins și înțeles
conținutul situațiilor, a sensurilor, adică ”esențialul”. Aceste conținuturi se află dincolo de date și
dovezi. O asemenea înțelegere este deosebit de importantă pentru capacitatea de a înțelege a omului,
atunci când este vorba despre persoană – despre ”ființa din om”. Ceea ce într-adevăr motivează o
persoană, ceea ce este al ei propriu, modul în care persoana însăși se manifestează în ceea ce face
sau spune, acest lucru poate deveni vizibil doar într-o atitudine deschisă fenomenologică. De aceea
aceasta reprezintă atitudinea de bază în Coachingul Existențial și caracteristicile de bază în
relaționarea sa: Ce anume se arată? Cum anume mi se arată? Este într-adevăr așa?

Înaintea metodicii/strategiilor de abordare stă persoana

Fiecare direcție de coaching are la bază o înțelegere a omului (o antropologie, conștient sau
inconștient afirmată), din care derivă temele de atins prin orice formulă de coaching: Ce anume
formează omul și ce este important pentru dezvoltarea sa într-un proces de coaching? Pe acestea
sunt apoi construite teoriile corespunzătoare, modelele și metodele. Cu toate că această înțelegere
(conștientizată și afirmată sau nu) reprezintă structura generală pentru munca unui coach, procedeul
concret este deschis experimentului responsabil. Acesta va fi determinat în situația de comunicare
concretă între coach și client: Ce temă apare pentru coach ca fiind cea mai importantă în momentul
prezent? – Tema va fi apoi agreată cu clientul. Ce aspect din adresarea de întrebări trebuie utilizat și
cum se prezintă acesta în raport cu totalitatea omului? – Coachul orientat spre existențial, are
sarcina ca prin această deschidere fenomenologică să se antreneze/angajeze personal în ceea ce
spune clientul, să extragă din aceasta ceea ce este important pentru el și să-i re-prezinte aceste
aspecte ca fiind importante pentru el, pentru a putea intra astfel în dialog cu sine și în dialogul de
coaching. De aceea Coachingul Existențial este profund interactiv - dialogal și fenomenologic. El
solicită prezența personală a coachului și o privire personală asupra clientului, în întâlnire.

Preocuparea pentru libertatea din om

Coachingul Existențial este orientat către persoana din om. Asta înseamnă că un coach se orientează
către acea instanță din om, care ia decizii și prin aceasta clientul își împlinește libertatea. În
imaginea omului în Coachingul Existențial se vede ființa omului din persoană. De aceea sarcina
coachului este ca în dialogul cu clientul să vadă persoana și să i se adreseze în libertatea ei și să o
susțină în capacitatea ei de a lua decizii. Așadar, trebuie venit în întâmpinarea omului în ființarea
sa. Abia în al doilea rând sunt luate în considerare condițiile, evenimentele, experiențele, gândurile.
În primul rând interesează omul, persoana, ceea ce îl motivează/interesează/afectează pe client.
Problema care se deschide prin aceasta este însă: cum poate fi întâlnită persoana, când/cum este ea
întâlnită… în plenitudinea ”libertății” sale, dacă nu este stabilită – expresis verbis și nu poate fi
constatată? Ceea ce este liber, nu poate fi captat ca o substanță sau ca un obiect. Dacă ceea ce vede
și ceea ce trebuie să constate coachul se adresează persoanei, atunci știm și ținem cont că niciodată
nu se poate spune omului ”tu ești așa”. Ceea ce se captează astfel devine fapt dat/rigid și se pierde
accesul clientului la libertatea sa. Această observație privind un concept aparent abstract – persoana
- putem însă s-o simțim și intuitiv, dacă nu suntem etichetați/judecați/clasificați ca persoană. Într-o
asemenea situație nu ne simțim bine, nu ne simțim văzuți cu libertatea noastră de a fi într-un fel sau

35
altul, când cineva spune: ”Ești așa și pe dincolo”. Ceea ce este fixat de către noi nu ne descrie în
ființa noastră, nu vorbește despre persoană. Este vorba despre efecte, un comportament, o urmă,
care s-a infiltrat în viață. Acolo unde persoana lasă efecte, aceasta s-a ”realizat” cu/prin libertatea ei
(în alegere și luarea de decizii). În spatele acestui efect al persoanei stă de fapt Eu-l din persoană,
adică acea instanță, care face posibilă luarea unei decizii. Așadar ceea ce se arată în alegere și se
reflectă în comportament, este expresia ființei omului – a persoanei. Persoana este forța ”estetică”,
”etică” și ”creatoare” în noi care ne spune ceea ce vrem, ceea ce ne este important și lucrurile în
care ne regăsim. Deciziile bazate pe aceasta sunt numite decizii personale – spre deosebire de
reacțiile de coping sau un comportamentele impulsive.

Atitudinea fenomenologică a deschiderii

Persoana nu poate fi întâlnită ușor. Pentru aceasta este nevoie de o atitudine oarecum specială, este
nevoie de un efort. Dacă un coach dorește deci să vadă și să întâlnească această sursă interioară a
omului (în client), este necesară o atitudine de deschidere și disponibilitatea de a se lăsa afectat.
Tocmai pentru că persoana nu poate fi fixată sau reglementată, este nevoie de o atitudine, care de la
început se oferă persoanei libertate și nu o categorisește. Atitudinea de deschidere are un rol
deosebit de important, dacă coachul dorește să susțină clientul prin procesul de coaching în
dezvoltarea sa, adică în clarificarea conștientizărilor, în emoții, decizii și în orientarea sa. Doar o
asemenea claritate și dezvoltarea și antrenarea acestor abilități sunt baza unei existențe împlinite.

Această deschidere, această lipsă de pre-judecăți și lipsă de intenție directivă este premiza pentru
fenomenologie. A proceda fenomenologic înseamnă a aduce temele la nivelul experienței personale,
adică a le privi ca atare, faptic, fără generalizări și teorii. La acest nivel persoana se poate simți mai
ușor înțeleasă, pentru că este vorba despre ea și nu despre explicații, teorii, interpretări, gânduri.
Fenomenologia lasă omul liber și încearcă să-l vadă în ființa sa. Coachul poate practica sistematic
libertatea conștientizării și deschiderea în modul său de a privi lucrurile, însoțind dialogul său (cu
sine și clientul) în procedeul ascultării și privirii, ghidându-se după următoarele întrebări:

Dialogul intern al coachului

1. Ce se arată aici ?
2. Ce efecte are acest lucru asupra mea ?
3. Este într-adevăr așa sau e o percepție distorsionată ? Ce/cine o distorsionează ?
Dacă coachul va privi clientul în acest mod, el privește unicitatea sa, specificitatea sa și ceea ce este
inconfundabil în acesta (individualul, libertatea din el). El nu se focusează pe condiții sau cauze
(ceea ce este general, ceea ce nu este liber), ci pe conținutul actual a ceea ce spune clientul.
El privește ceea ce apare la/pentru client, ceea ce-l motivează, ce-l afectează pe el personal, căci
prin aceasta apare ființa celui care vorbește. Omul este important doar în Aici și Acum. El este de
fapt legat de temporalitatea și efemeritatea existenței și, mai mult, el vine către sine doar în prezent.
De aceea fenomenologia pleacă mereu de la cum este acum pentru client, ce experimentează el
acum, sau altfel spus: coachul nu se uită la încadrarea în reguli sau la ceea ce este repetitiv, ci se uită
la client, la modul în care el reușește acum să existe în lumea sa și în fața coachului. Ființa omului
se poate arăta doar în interacțiune dinamică cu un mediu înconjurător concret. Plecând de la acest
context coachul nu cuprinde doar conținutul ci și semnificația a ceea ce spune, privind conținutul în

36
contextul vieții clientului, a cadrului său de referință. Așadar țelul muncii fenomenologice este să
cuprindă ceea ce ajunge la coach, din ceea ce se spune și prin aceasta să se întâlnească cu clientul.
Căci ceea ce este de cuprins/”înțeles” (nu doar cognitiv) prin atitudinea fenomenologică este și ceea
ce vrea să spună clientul și ceea ce are legătură cu contextul său de viață. A-l înțelege pe celălalt
înseamnă să vezi ce vrea să spună, mai mult chiar: ceea ce îl motivează/afectează; și nu a-i veni în
întâmpinare cu (alt)ceva (mai bun?). Fenomenologia nu pleacă de la explicarea unui comportament
ci de la înțelegere/cuprinderea sa. De aceea coachul care folosește abordarea fenomenologică nu
dezvoltă ceea ce se spune și nici nu merge mai departe cu ceea ce se spune, teoretic. El scoate la
suprafață ceea ce este conținut în ceea ce spune clientul. Cu această atitudine de deschidere se poate
reuși înțelegerea mai profundă a clientului prin ascultare deschisă și deschidere, o înțelegere mai
bună decât propria înțelegere de până atunci a clientului. Acest lucru e perceput de client ca fiind
eliberator: A fi văzut în ceea ce îi este important – a fi văzut ca persoana care este, ca persoană cu
libertatea ei și a-i permite să fie în această libertate.

Studiu de caz
O femeie de 35 de ani se prezintă la prima ei întâlnire de coaching. De 4 ani ocupă o funcție de
conducere a unui departament cu 20 de oameni. Fără a fi solicitată de coach în mod special, începe
să povestească. Povestește despre sarcinile ei, despre relația bună cu șeful ei și amintește de câtă
vreme se ocupă cu sarcini de conducere. Între timp ar dispune – după spusele ei – de un ”arsenal”
întreg de cunoștințe legate de funcția de conducere. Și specializările la care a luat parte până acum
au fost foarte interesante. Mai ales tema stilului de conducere. Țelul ei este acum, ca din toate
cunoștințele să evalueze – împreună cu un coach de management – în ce direcție să-și dezvolte mai
departe înțelegerea rolurilor; cumva îi lipsește viziunea de ansamblu.
Deja a făcut două sesiuni de coaching pe această temă. Amândouă au fost – după spusele ei –
foarte eficiente și utile. Povestește cu entuziasm și cu angajament, uneori chiar puțin prea
”exaltat”. În dialogul intern cu sine însuși coachul își dă seama că în povestirile ei este vorba în
primul rând despre autoritate, cunoștințe și roluri. Coachul nu o vede, nu o întâlnește pe ea ca
persoană, nu-și dă seama de părerea ei personală, de ceea ce îi aparține ei în profunzime. Nu
reiese din ceea ce spune cine este ea și ce vrea, coachul nu simte acest lucru.
La întrebarea coachului, care este obiectivul urmărit de ea în această sesiune de coaching,
comparativ cu celelalte sesiuni ea răspunde fără a se gândi prea mult: ”Vreau să dezvolt un best-
practice pentru a putea conduce și mai bine!, apoi face o scurtă pauză pentru a trage aer și vrea să
treacă imediat la alte detalieri. Coachul se folosește de această pauză și adresează ceea ce i se
arată, așa cum percepe el și cum s-a etalat pe parcursul discuției: ”Doriți să aduceți ceea ce vă
este propriu în lume? Este acesta lucrul important pentru dumneavoastră?” Clienta se oprește,
rămâne tăcută o vreme apoi spune cu glas liniștit și cu lacrimi în ochi: ”Sunteți primul coach care
înțelege din prima despre ce este vorba și ce îmi doresc de fapt”.

Utilizarea productivă a fenomenologiei

Am constatat că un coach renunță la cunoștințe și comparații cu alte teorii și se dedică în totalitate
fenomenului/lucrului care vine către el în momentul de față. Acest fapt conduce la întrebarea, la ce
anume face referință coachul cu ceea ce percepe. Care este punctul de referință a ceea ce se
percepe? – În fenomenologie ceea ce se percepe ne conduce la propria ființă a observatorului. În
științele naturale o asemenea abordare ar fi privită ca fiind neștiințifică, căci este vorba de

37
subiectivitate pură. Știința vrea obiectivitate. Dar tocmai în aceasta constă caracteristica centrală a
atitudinii fenomenologice: coachul leagă – inevitabil - ceea ce percepe de la client de propriile sale
experiențe și raportează – inevitabil - ceea ce se spune la propria sa experiență/înțelegere – el
descoperă ființa clientului prin propria sa ființă. Nu există instrument mai capabil prin care să se
ajungă la ființa omului, decât implicarea propriei ființe a coachului. (persoana întâlnește persoana).
Această deschidere și experiența este o dublă conștientizare: Odată a ceea ce spune clientul și cum
se comportă în acest timp, iar apoi o conștientizare a coachului, a ceea ce îi comunică lui în
interiorul lui. Acest lucru duce la o concretizare dublă: clientul devine concret pentru coach,
tangibil, ceva care poate fi simțit, intuit iar coachul devine concret pentru client.

Privirea prin gaura cheii

Cu privire la ceea ce se arată la client și a ceea ce rezonează în coach se creează un acces către o
întregime: încet și din ce în ce mai mult, uneori însă chiar și dintr-o dată coachul vede, datorită
atitudinii sale fenomenologice deschise și persoana, respectiv ceea ce este important, ceea ce i se
pare a fi prezent prin povestirea clientului, prin gesturi, tonul vocii, vocea interioară care vorbește,
privirea sau comportamentul/postura corporală. Este o experiență care amintește de experiența
”privirii prin gaura de cheii”. Atunci ne apropiem de un alt fenomen. În acest proces se poate
întâmpla ca prima fază a apropierii să pară chiar plictisitoare, deoarece coachul nu prea mai vede
nimic important iar atenția rămâne agățată în lucrurile mici, pentru că este preocupat de întrebări
clarificatoare și încă nu pătrunde către persoană. De aceea la început, de multe ori coachul vede la
fel de puțin ca cineva care se uită de la distanță pe gaura cheii. Este încă preocupat cu piesele
individuale ale puzzle-ului. Atunci când a ajuns la un prag critic de impresii, se creează încet sau
uneori chiar brusc, o imagine. Pare că s-a apropiat destul de gaura cheii, pentru a privi prin ea și
pentru a recunoaște spațiul mare care se deschide dincolo de ea.

Privirea coachului este îndreptată aici pe două puncte importante: pe ceea ce vine de la client și ceea
ce se stabilește prin aceasta în coach. Această legătură între cele două elemente esențiale creează
accesul către întreg: impresionat la modul personal de ceea ce vede (aude), coachul vede în această
atitudine o dimensiune în plus. Elementele se îmbină, totul devine plastic, prinde o formă iar
coachul are sentimentul că are acum o ”privire prin/dincolo” de lucruri. Ceea ce se experimentează
nu poate fi explicat. Se prezintă de la sine, vine către tine. Putem contribui la aceasta tocmai cu
această atitudine a deschiderii și răbdării, în care omul este pregătit ”să i se poată spune ceva”, să se
lase atins, să-și pună la dispoziție atenția și inima, intuiția.

Subiectivitate – Individualitate – Unicitate

În principiu se poate folosi cuvântul ”înțelegere” în relația de coaching, atunci când coachul se pune
la dispoziția clientului cu atitudinea fenomenologică a deschiderii, chiar cu gândirea/evaluarea sa,
dar și cu emoțiile și sentimentele sale, atunci când coachul își recunoaște deschis emoțiile personale
produse de povestea clientului. El îi permite clientului să i se apropie atât de mult încât se lasă
afectat. Din acest punct de vedere fenomenologia este o atitudine și nu poate ajunge la
implementare sa ca tehnică. Privit foarte strict nici măcar nu este o metodică, căci dacă ar fi, ar
stabili din start procesul conștientizării prin pași, ca un demers structurat dar nu există o schemă
pentru că în fiecare interacțiune reiese ca ceva nou/particular din proces. Următoarele elemente sunt
însă decisive pentru a fi coach cu o atitudine a deschiderii fenomenologice:

38
1. Decizie: Coachul trebuie să fie disponibil, să vrea din el însuși (intern) să fie în relație, cu
deschidere și ascultare profundă, să fie dispus să se angajeze într-o trăire/viziune a clientului;
2. Orientare: Are nevoie de o orientare largă – cu toate simțurile sale și cu toată intuiția sa.
3. Deschidere și rămânerea în dedicație: Coachul nu trebuie să facă imediat referire la
experiența sa, ci să se angajeze în ceea ce este actual/pregnant sau difuz pentru client și în
evenimentele noi care se întâmplă în relație și cele care sunt descrise. Să le absoarbă și să observe
cum îl influențează.
4. Curaj: Pentru a lăsa în urmă cunoscutul și să se predea conținutului de observat, fără a ști ce
va avea de privit, coachul renunță la control și la ”a vrea să facă el însuși o treabă bună”.
5. Încredere: Este nevoie de încredere în celălalt și în sine însuși (încredere de sine), pentru a
suporta lucrurile pe care le conștientizează el însuși (coachul).
6. Răbdare: Lucrul fenomenologic necesită timp. Poate dura până se instalează înțelegerea a
ceea ce este important/esențial – ceea ce pentru un coach orientat pe eficiență nu este întotdeauna
ușor.
7. Modestie/smerenie: A fi pregătit să suporți nesiguranța și subiectivitatea, căci în principal
viața poate exista doar în subiectivitate.

Trei pași pentru înțelegerea persoanei

Pentru lucrul în/cu atitudinea fenomenologică sunt necesari trei pași generali, pentru a se putea
aborda ceea ce este esențial: ”Ce (mi) se arată? – Cum este? – Este așa?” (Heidegger 1975, §5). În
timp ce ascultă profund (dincolo de conținutul expres al relatărilor) și privește activ, coachul se
menține mereu în aceste întrebări.
1. Ce se arată?
În faza descrierii clientul povestește despre ce este vorba pentru el. În această povestire coachul este
atent în același timp la conținut dar mai ales la cum este spus de către client și ce anume i se arată în
acest timp, adică ce ”există și ce trăiește” el. Important în acest proces este pentru coach să se refere
doar la ceea ce i se arată, i se relatează, respectiv la ceea ce ajunge la el și nu la ceea ce ”este
descris”, de regulă oarecum în termeni convenționali, acceptabili social, cultural.
Ar fi constatări și etichetări ne-fenomenologice dacă s-ar spune că ceva ”este” într-un fel.
Prin ascultare coachul își face mai întâi o primă imagine a ceea ce ”își lasă amprenta” în el, ce îl
”impresionează”, ce ”îi vine în întâmpinare”, ce este ”fenomenal”. În acest sens coachul lucrează și
cu propria persoană și cu acele lucruri de care se simte atras și care au lăsat o impresie asupra sa.

39
2. Cum este?
În centrul conștientizării fenomenologice este vorba despre crearea unei ”figuri/imagini”, în
compunerea unui întreg din fapte individuale. El ajunge, de fapt, la integrarea elementelor pe
fundalul propriei ființe. Coachul pune în relație fenomenele individuale pe care le experimentează la
sine și în sine și observă efectul lor de ansamblu (fenomenele individuale din timpul vorbirii,
conținuturile individuale, sentimentul de bine/rău în timpul ascultării etc.). Din toate acestea se
formează printr-o sinteză o imagine de ansamblu, pe care coachul i-o re-prezintă clientului în dialog
– pe care o plasează în lumina întâlnirii – și pe care astfel o poate aduce la acceptarea de ambele
părți. Pe această bază se poate deschide un orizont mai larg al înțelegerii (comune) și poate apărea
ceva nou – atât pentru coach cât și pentru client. În fenomenologie acest procedeu este descris ca
privire a ființei (Wesensschau), privire în profunzime (Tiefenschau) sau privire fenomenologică.
Coachul și clientul extrag împreună ceea ce este esențial, important din punct de vedere existențial.

3. Este așa?

Acest pas repetitiv al deschiderii de sine, după cuprinderea celor mai importante conexiuni, constă
în invitația de a se pune sub semnul întrebării pe sine însuși și ceea ce a observat și de a nu
considera/judeca aceste lucruri ca fiind definitive. Viziunea fenomenologică nu ajunge niciodată la
o finalitate, nu ”deține” adevărul, ci se află constant în căutare și într-un proces de apropiere de
adevăr. O ghidare către finalitate se întâmplă atunci când coachul scoate la suprafață ceea ce este
potrivit în relație cu ceea ce s-a observat. În această deschidere dialogică clientul este solicitat în
permanență cu întrebări pentru corectura și ”supervizarea” a ceea ce s-a înțeles: ”Așa mi se pare,
așa îmi pare a fi – dar cum este în realitate? Este așa – cum este pentru tine?”

Prin acești trei pași coachul introduce clientul într-o fenomenologie internă legată de el însuși și îl
sprijină în acest demers să conștientizeze părți și aspecte care până în acel moment nu i s-au arătat.
În aceasta constă diferența între indicare directivă și descoperirea activă făcută de însuși clientul sau
de explicare a conexiunilor prin interpretarea coachului.
Pentru coach această abordare de a rămâne la distanță, legată de întâmplările individuale ale
clientului nu este mereu simplă și pe parcursul procesului poate produce și tensiune. Coachul nu
strălucește prin cunoștințe sau erudiție etalată, ci stă modest/smerit în fața clientului în efortul său și
uneori în lupta sa de a înțelege. Tensiunile produse în coach pot veni din faptul că în această căutare
multe lucruri rămân deschise și nu se pot completa prin aducerea de interpretări (adică din exterior,
prin „cunoștințe străine”, principiale, generalizatoare). Dar chiar în această relaționare se poate găsi
ceea ce este decisiv pentru dezvoltarea clientului: se creează un spațiu în care clientul (de ex. prin
întrebări de clarificare) poate explica el însuși ce anume îl apropie mai mult de preocupările sale
profunde. Aceasta îi permite să se desfășoare, să poată arăta mai mult din el însuși în lumina ne-
înțelegerii sale și a deja-înțelegerii ”problemei” din partea coachului. În acest sens coachul se
conectează la existența Persoanei clientului și activează o parte importantă din acesta, care astfel îi
devine vizibilă și clientului însuși. Astfel devine clar în practică faptul că fenomenologia este o
abordare a re-cunoașterii, în care este vorba despre ”ceea ce este fapt” și despre ”ființa” din client

40
(și coach, am putea spune).
Atunci când coachul vine în întâmpinarea clientului cu abordarea fenomenologică se creează un fel
de ”câmp” în care se ”întâmplă/trece” ceva (franceză: passer, a trece) și în care ceva se poate ivi.
Într-un asemenea câmp ”generativ” se poate instala prin forțe proprii ceva nou, ceva ce nici coachul
și nici clientul nu ar putea realiza singuri.

Imagine/Schemă pg 52 - vezi fișier Tabele/Scheme

Imag. 10: Câmpul generator în acțiune produce forma care este accesibilă conștientizării

Ce să facem și ce să nu facem în abordarea fenomenologică

Tabel pg52 – vezi fișier Tabele/SchemeContinuare tabel pg 53 - vezi fișier Tabele/Scheme

Tab. 3: Ce să facem și ce să nu facem în atitudinea fenomenologică

O observație care s-ar putea să surprindă: prin abordarea fenomenologică coachul evaluează de fapt
în permanență, pentru că lasă ca totul să aibă efect asupra sa dar nu rămâne în abstract, nu
încadrează evaluarea în concepte. Niciodată nu judecă și se ține departe de orice depreciere și de a
nu-lăsa-să-existe presiunea subiectului și a relatării sale. Prin faptul că intră ca Persoană în ceea ce îi
vine în întâmpinare din partea clientului, coachul aduce în joc nu atât experiența proprie, cât
experimentarea personală. În experimentarea sa este conținută persoana clientului - iar în aceasta
constă sarcina coachului: de a întâlni în discuția cu clientul Persoana acestuia, adică omul în ființa
sa, în ceea ce îi este important și în ceea ce îi este lui propriu.

Unde nu ajută fenomenologia

§ În viața de zi cu zi: o masă este o masă și nu doar ”pare” a fi o masă
§ În decizii: A acționa înseamnă a puncta undeva, a-ți lua un punct de sprijin pentru a
determina ceva
§ În faze mai târzii ale procesului de înțelegere: pentru a înțelege ceva sunt necesare și
cunoștințe (străine, nu neapărat experimentate personal, primite, învățate) și ... concepte
§ În cazul brainstormingului: Atunci când prin imaginație, asocieri sau gânduri derivate
trebuie totuși dezvoltat ceva realizabil, concret

41
4. Modelul demersului Procesual în coachingul (fenomenologic)
existențial – A apropia Persoana de sine însuși

Persoana – Ceea ce este liber în om

Coachingul Existențial este centrat în jurul persoanei, în jurul ființei omului. De aceasta se leagă și
întrebarea pragmatică: Cum ne putem apropia de om în coaching și cum putem astfel susține
Persoana să se apropie mai mult lumii sale, să devină mai mult ea însăși, în mijlocul sarcinilor ei,
luând în considerare sensul existenței sale? În tradiția filosofică Persoana este definită ca fiind ceea
ce este liber în om. Dacă luăm în serios această înțelegere, acest lucru înseamnă printre altele:
Persoana nu poate fi prinsă/capturată, nu putem spune niciodată: ”Asta ești tu, așa ești tu!”. Frankl a
spus odată foarte potrivit: ”Persoana poate deveni oricând și altfel” (1987a, 61).

Pentru a înțelege mai bine rolul persoanei, ea trebuie văzută/privită în contextul ei. Persoana nu se
află pur și simplu într-un spațiu gol, ci întotdeauna într-o lume a ei, întotdeauna într-un corp viu,
întotdeauna în mijlocul unor experiențe și stă mereu în fața unui viitor și a unor contexte mai
apropiate sau mai largi. A sta în mijlocul acestora și a le gestiona înseamnă ”a exista”. Să
actualizăm aici conceptul de existență, pentru a înțelege mai bine ce poziție cheie ocupă Persoana ca
purtătoare a existenței. Această înțelegere este importantă pentru a putea actualiza mai bine
Persoana (intelectul, simplificând să-i zicem mai popular) prin coaching și pentru a susține clientul
să-și trăiască și să-și organizeze viața într-un mod personal, asumat.

Acordul pentru viață

Prin existență se înțelege o viață plină de sens, organizată în libertate și responsabilitate, pe care
omul o experimentează ca fiind a sa și în care se înțelege pe el ca fiind co-creator (Längle 2013).
Deci a exista nu înseamnă doar a se comporta reactiv sau sub presiunea unei psihodinamici, ci de a
integra senzații, sentimente, emoții, valori, situații etc., totul, a-l face al său propriu sau a se distanța
de el. Atunci omul poate fi prezent, implicat, atunci poate acționa și experimenta. Baza pentru acest
lucru este descoperirea unui acord interior, a unui Da interior, care trebuie să se desfășoare în patru
dimensiuni (arii existențiale):

§ Facticitate: Da, spus condițiilor/contextelor pe care trebuie să le accepte că așa sunt pentru a
avea o bază din care să acționeze – eu pot
§ Valoare: Da, spus emoțiilor și valorilor, cu care se construiește o relație – îmi place
§ Identitate: Da, spus propriului ‘a fi așa cum sunt eu’ și ‘celălalt este așa cum este’, cât și Da,
spus lucrurilor care sunt importante pentru el. Pentru acest lucru este necesar ca omul să se
cunoască și să aibă curajul să ia poziție – eu am permisiunea
§ Sens: Da, spus viitorului pentru schimbare și pentru dezvoltare – eu trebuie
Acordul este astfel o performanță complexă a Persoanei responsabile, a Eu-lui, care se întinde (pe
scurt) în patru dimensiuni (arii): a putea, a plăcea, a avea permisiunea și a trebui. Abia atunci este
posibilă adevărata voință/a vrea, adică un Da autentic în acord cu lumea sa și oferit propriului său

42
comportament. Putem înțelege că nu este întotdeauna ușor să se ajungă la un acord intern.
În Coachingul Existențial coachul sprijină procesul de ajungere la acord. Țelul este ca clientul să-și
poată trăi propria sa viață personală în acord intern – și nu să trăiască viața altora.

Potențialul intelectului
Persoana este centrul existenței. Ea este un potențial de forță, o dinamică, o conștientizare care ne
pune mereu în mișcare, dar care însă nu are substanța ei proprie, deci nu este ”ceva de atacat”, de
descoperit, de asediat. Persoana poate fi comparată cu flacăra unei lumânări. Ea este vizibilă, dar nu
poate fi atinsă. Se poate trece prin ea fără ca ea să opună rezistență. Dacă ținem mâna în flacără
putem simți forța și efectul ei. Același lucru se poate spune și despre Persoană: Intelectul nu are
substanță, dar poate fi simțit și începe să lumineze, atunci când omul acționează datorită forței
propriei persoane.

Intelectualul/intelectualitatea – mintea omului este un concept abstract. Nu-l putem găsi, nu poate fi
capturat, explicitat, schematizat, teoretizat. Dar pentru că intelectul este o forță, el poate fi întâlnit.
Puterea acestor forțe ne este arătată de copiii mici, atunci când au descoperit cuvântul ”nu”.
Nu au ei capacitatea de a opune rezistență cu o tărie incredibilă și de neclintit ? Frankl (1990)
descrie această abilitate ca ”puterea intelectului care face în ciudă”, Scheler ca pe intelectul ca
”zicător de nu” (2007), Längle (2008) ca pe ”zicător de da”, căci din el vine acordul.

Coachingul Existențial se leagă de această forță. O mobilizează, o provoacă și o folosește, acolo

unde procesele de dezvoltare sunt împiedicate sau blocate. De exemplu când clientul are dificultăți
în a accepta anumite fapte (”a putea”), să intre din punct de vedere emoțional în anumite valori și
relații (”a plăcea”), să ia o decizie (”a avea/a-și da permisiunea”) sau să se vadă întru-un context mai
larg, adică în întrebări ale sensului (”a trebui să ...”).

Caracteristici ale Persoanei

Persoana (intelectul din om) este centrul existenței. Ea este ființa, care poartă existența și este
definită ca ceea ce este liber în om. Cum putem lucra în coaching cu ceva care nu poate fi captat?
Cum se poate utiliza persoana/intelectul în coaching pentru procesele de dezvoltare, această forță
dinamică care nu poate fi captată în substanța ei ? Dacă ne uităm bine acest lucru este tipic pentru
munca cu intelectul.

Persoana nu poate fi captată/prinsă, dar poate fi întâlnită. Asemenea flăcării lumânării ea sclipește în
întâlnirea cu conținuturile lumii interioare și exterioare, își arată lumina, căldura, uneori și tăria, pe
lângă flexibilitate și adaptabilitate. Persoana are conform ființei sale trei caracteristici de bază, care
strălucesc atunci când te apropii de ea din exterior: Persoana este abordabilă, capabilă să înțeleagă
și capabilă să răspundă.

1. Persoana este abordabilă din exterior: atunci când ne adresăm unui om (”Tu!”) sau când îi
spunem pe nume este clar că nu ne referim la nimeni altcineva decât la acea persoană. Este
vorba despre acel om, el este chemat la rampă. Acest lucru este de fapt un moment șocant,
faptul de a fi-chemat-în-lume. Și nu i se poate sustrage acestei chemări care se referă la el.
Dacă a auzit chemarea ”Tu!” nu-i mai este permis să nu răspundă. Orice ar face de acum

43
 înainte este un răspuns – nici un răspuns este și acela un răspuns. Situația nu poate fi
delegată de el nimănui acum. El este chemat ”personal/în persoană” și prin aceasta este de
neînlocuit în această situație. Sau spus altfel: prin chemarea adresată unui om, trezim în el
faptul de a-fi-persoană. S-a ajuns la persoană atunci când aceasta se simte abordată.
2. Persoana este capabilă să înțeleagă, în felul ei. Odată ce a fost chemată/abordată și nevoită
să răspundă, ea dorește ca mai întâi să se orienteze, pentru a-și putea găsi răspunsul. De
aceea vrea să înțeleagă contextul în care se întâmplă acest lucru, să cuprindă conținutul
despre care este vorba și să se pună personal în relație cu acesta, adică să creeze acord -
întâlnire între ceea ce este nou/relatabil/împărtășibil și valorile ei. Astfel se poate vedea/arăta
în diverse contexte și poate eventual înțelege/descrie ce o interesează.
3. Persoana este capabilă să răspundă. Persoana se raportează la lume și se întoarce în planul
realității, așa cum o percepe.
Capabil să înțeleagă

OMULEȚ

Abordabil capabil să răspundă

Efect revers

Imag. 11: Caracteristicile Persoanei în întâlnirea din exterior : abordabilă, capabilă să înțeleagă și capabilă să răspundă

1. Persoana este abordabilă – procesul privit din interior

Dacă observăm procesul din interior, ceea ce reprezintă a-fi-chemat/a-fi-abordat în experiența
subiectivă este impresia/amprenta. A se simți abordat înseamnă că ceva ”lasă o impresie/
amprentă” asupra Eu-lui. Acest lucru poate fi un gând din interior sau ceva din exterior.
Impresia este comparabilă cu o ștampilă sau cu un picior, care lasă o urmă în nisip.

Ce formă va lăsa impresia depinde și de bază, de suport/substrat. Un picior lasă o altă amprentă în
funcție de materialul pe care calcă, pietriș sau o pajiște sau poate că nu lasă nicio amprentă. Adică
informațiile lăsate în urmă (a informa – in-formare – a aduce într-o formă) depind și de substanța
constituentă a celor două corpuri în contact. Dacă Eu-ul este ”tare” va fi impresionat puțin sau deloc
(nu se lasă atins, este rece, intangibil), dacă este prea ”moale” – răscolit în urma altor răni - atunci
orice atingere cât de ușoară va lăsa o amprentă.

44
Spre deosebire de urma unui picior în pământ inert, ”solul” la om, adică Eu-l, este viu. Astfel se
ajunge la un fenomen adițional. Ceea ce este viu are caracteristica de a reveni din nou la forma sa
originală după o impresie (are o reziliență mai mare sau mai mică-în sensul lui Boris Cyrulnik s.a. -
NT). Dacă apăsăm cu un deget pe mână, se formează o indentație care dispare după câteva secunde
și care nu mai este vizibilă – atâta vreme cât țesutul este sănătos și se poate regenera. În mod analog
se întâmplă lucrurile și cu viața noastră spiritual-intelectuală. Ne pot impresiona lucruri, ne pot
acapara, ne pot captura și își pot impregna forma în noi. Uneori suntem cuprinși sau chiar ocupați de
asemenea amprente/impresii, de amprente spiritual-intelectuale, căci ele nu pot fi evitate. Ele apasă
pe viața noastră, pentru că suntem abordabili ca Persoană. Ele lasă – precum degetul pe mână – o
adâncitură. Asemenea țesutului și intelectul are capacitatea de a reveni estompând urmele. Astfel
simțim deja în amprentă un impuls reactiv, o forță susținută vital care se opune factorului care
creează amprenta. În amprentă este deja cuprinsă o dinamică care se referă la ceea ce a fost cuprins
(conștient sau inconștient) ca și conținut al evenimentului.

2. Persoana are capacitatea de a înțelege - procesul privit din interior

Persoana are capacitatea de a înțelege pentru că are abilitatea de a intra în dialog cu sine însuși și de
a ajunge în acest mod la o luare de poziție. Ce fac cu această amprentă, cu cuvintele care m-au
atins, cu acest nou care a intrat în viața mea ? Aici este necesar a-se-înțelege-din-nou-pe-sine în
această nouă lumină, o conștientizare, ce reprezintă acest lucru pentru mine și pentru viața mea, cum
să mă poziționez față de el și ce să fac cu el ? Astfel Eu-l creează din adâncul existenței Persoanei
sale o poziționare din interiorul profund, ca un val al mișcării opuse față de ceea ce și-a lăsat
amprenta în mine. În acest mod Persoana își arată capacitatea de a plasa ceva față în față cu viața și
cu lumea - și anume pe sine însuși.

Această mișcare contrară nu poate fi realizată prin gânduri, ci este o ascultare cu atenție, o
eliberare, o percepere conștientă a ”ceea ce vorbește în mine”, un alt mod de a descrie persoana
(Längle 1993). Această voce vine din adâncul ființei – și, în relație cu întrebarea dacă
comportamentul este corect sau greșit - o numim și conștiință. De multe ori este nevoie de exercițiu
și chiar de curaj, pentru a asculta de această voce interioară, de a-i urma sfaturile, de a-i lua urma și
de a ajunge la o luare de poziție. De luarea de poziție internă țin și reflexia și implicarea
experienței. Ea vine la final, când s-a găsit un germene de voință. Simțind ceea ce vrei să faci,
propria poziționare este investită cu o ”încarnare” (Merleau-Ponty), pentru a se arăta lumii și pentru
a exista în acest fel.

Intimitate EU Lumea

Lumea ca exterioară

interioară persoană

OMULEȚ

Imag. 12: Eul poate face referire la propria intimitate și poate fi conectat cu ea

45
3. Persoana este capabilă să răspundă - procesul privit din interior
Persoana este capabilă să răspundă și prin aceasta are abilitatea de a avea un efect asupra lumii prin
mersul-în-exterior și de a se realiza în acest mod (în germană ”ver-wirklichen” = a se pune în
realitate). Expresia/realizarea mea este ceea ce s-a format în mine cuprinzând atât informația cât și
făcând referire la propria mea adâncime. A se aduce la exprimare înseamnă a se arăta, a lua poziție,
a acționa.

În exprimarea personală, ceea ce este propriu este adăugat evenimentului, prin exprimarea a ceea ce
s-a format în mine. Această exprimare – răspunsul – nu trebuie să fie întotdeauna o acțiune
concretă. Ea poate consta și într-o altă abordare sau în luarea unei anumite/alte poziții.
O exprimare personală – o exprimare autentică, care corespunde ființei mele – care este în acord cu
circumstanțele, posibilitățile și cerințele lumii reale, așa cum o percep acum eu. Este expresia a ceea
ce îmi aparține și este noua poziție față de ceea ce m-a atins. Iar acest lucru, pe care eu vreau să-l
exprim în lume este observat de acum în permanență prin spectrul efectului posibil și anume a
efectului asupra celorlalți și a celorlalte lucruri, dar și a efectului întors asupra mea. Aici este mereu
de verificat dacă urmările așteptate (consecințele) trebuie reprezentate și în fața conștiinței (adică
îmi corespund mie) și dacă pot să și suport efectele pe care le vor avea asupra mea.
capabilă să înțeleagă

Luare de

poziție

OMULEȚ

Impresie/Amprentă Expresie

Abordabilă capabilă să răspundă

Imag. 13: În viața interioară persoana are o impresie/amprentă, își găsește luarea de poziție și se exprimă pe sine.

Rezultat: Prin acest proces de prelucrare, persoana se creează pe sine din nou în fiecare situație, își
regăsește originea și integrează conținuturile noi (respectiv și responsabil se desprinde de ele).
Persoana are forța de a menține propria formă (propria viață), astfel încât ne putem elibera și de
impresiile interioare și exterioare, pentru ca ele să nu ne deranjeze în continuare, să nu ne țină în
permanență ocupați sau chiar să ne oprească din drum.

Ceea ce așez în opoziție cu impresia – aceea sunt eu ca Persoană!

capabilă să înțeleagă capabilă să înțeleagă

46
Conținut

OMULEȚ

OMULEȚ

Abordabilă capabilă să răspundă Abordabilă capabilă să răspundă

Imag. 14: Capacitatea de a se poziționa în opoziție cu impresiile și de a se re-constitui datorită forței Persoanei.

Modelul demersului Procesual în practică

Coachingul Existențial pornește întotdeauna de la experiența Persoanei având țelul de a ajunge la
Persoană și de a o întări în funcțiile ei de bază. Coachul susține procesul Impresie-Luare de poziție
- Exprimare acolo unde acesta nu funcționează de la sine sau acolo unde este blocat:

§ În cazul în care există multe impresii și influențe care trebuie sortate și categorisite (situații,
întrebări nesoluționate, dileme, relații sau clarificarea setării de obiective în coaching).
§ La decizii rămase în aer, aspirații, neclarități sau lipsa unei luări de poziție (decizie asupra
locului de muncă, observarea lucrurilor amânate și clarificarea lor în coaching)
§ Ca susținere, pentru a putea lua o poziție în mod liber (a-și clarifica sie însuși ce vrea, nu
doar ce afirmă că dorește, a se pricepe mai bine pe sine, a se aduce ”la sine”)
§ Pentru a face lucrurile înțelese pentru sine („mi se întâmplă mereu să mă limitez, cu toate că
mi-am propus să fiu mai ferm, să…”)
§ Pentru a se desprinde de impresii de durată (lucrul cu reziliența – NT) și pentru planificarea
următorilor pași (lucruri care sunt ca o piatră în stomac; situații în care nu se înaintează)
Cu modelul demersului de proces coachul are în minte capacitatea de procesare a Persoanei,
utilizarea intelectualului în flux liber. Procesul a avut succes atunci când clientul se lasă abordat de
situația în care se află, când își găsește luarea de poziție prin preocuparea sa internă și externă și își
organizează lumea și propria sa existență prin această decizie găsită în mod personal (voință).
Aceasta corespunde și unei prime scurte descrieri a realizării existenței – a ieși din sine (ex-sistere)
și a se angaja cu alții/alte lucruri (transcendența de sine).

Din aceasta derivă următoarele arii și întrebări ale modelului demersului procesual:

§ Descriere: Ce există?
§ Impresie: Cum este acest lucru pentru tine?
§ Luare de poziție: Ce crezi tu despre asta?
§ Expresie: Cum poți realiza ceea ce îți dorești?

47
 2. Luare de poziție

Ce crezi tu despre
asta?

capabilă să înțeleagă

Luare de
1. Impresie
Cum este acest lucru poziție 3. Expresie
pentru tine?
Cum poți să realizezi
ceea ce îți dorești?
OMULEȚ
Descriere:

Ce există?
Impresie/Amprentă Expresie

Abordabilă capabilă să răspundă

Imag. 15: Susținerea capacității de procesare a Persoanei

48
Tabel pg. 64 – Vezi Fișier Scheme-Tabele

Tab. 4: Modelul de proces – viziune de ansamblu

49
Abilități de bază ale Persoanei
Coachingul Existențial lucrează întotdeauna cu situații concrete (descrise) și nu cu generalități
(teorii) și cu întrebarea cum poate clientul să își întrebe mai bine Persoana, pentru a afla ce vrea.

Acceptarea de sine: Procesul începe cu referirea la ceea ce s-a întâmplat și cere o acceptare de
sine, adică o atitudine care acceptă, exprimată față de sine și față de ceea ce simte clientul. Această
deschidere către sine – ceea ce se petrece în interiorul lui, ceea ce se mișcă în interiorul lui, ceea ce
se instalează de la sine – trebuie acceptată ca o realitate, în același mod în care o facem cu realitatea
externă. Trebuie să ne dedicăm acestei realități și să ne luăm în coaching destul timp pentru ea.

Distanțarea față de sine: După trecerea de impresie este nevoie de o distanțare de sine, adică de a
se plasa la o oarecare distanță față de propriile sentimente, impulsuri și emoții. Acest lucru face
posibil ca omul să se desprindă de influența impresiei și să înțeleagă și să trateze situația nu doar
prin starea mental-emoțională actuală. Altfel spus: Datorită capacității persoanei de a intra într-un
dialog cu sine însuși Eu-l se poate desprinde din planul lui a-fi-afectat și se poate plasa deasupra
sinelui, o supra-plasare (Über-Legung) față de situație (balconul lui Moreno – NT) și să o observe
dintr-un punct de vedere superior (în conexiune cu propria biografie, cu conștiința, cu cunoștințele
sale generale). În interior ea își creează un spațiu liber, spațiul personal în a-fi-cu-sine. Pe această
bază ea devine re-creatoare, după ce a putut să își permită sieși să fie și să se ia din nou în primire.
Fără distanțarea de sine clientului îi va fi greu să recunoască despre ce este vorba și ce semnificație
au cele întâmplate pentru el.

Transcenderea de sine: Din interior, adică din înțelegerea semnificației întâmplărilor pentru sine,
din judecare și din decizie (luare de poziție) mișcarea intelectuală iese din nou în lume și se produce
ghidarea către expresie/realizare. Omul este orientat spre schimb și întâlnire; pentru a fi el însuși are
nevoie de altceva, de o altă manifestare. Despre acest altceva (respectiv despre această referire la
noua perspectivă) este din nou vorba, după ce el s-a ”regăsit” pe sine și e capabil să-și exprime noua
perspectivă (solilocviu la Moreno – NT)

Pentru această orientare intențională a omului spre altceva, spre ceva ce se află în afara lui, este
folosit conceptul de transcendendere de sine (Frankl 1990): A se dedica unui lucru - a fi în slujba
unui lucru, a unei iubiri, a unei sarcini – în aceasta constă ajungerea la maturitate a existenței, la
actualizarea ei. În acest pas în care este vorba despre realizarea existenței în moment, în context,
trebuie adunată toată atenția.
Capabilă să înțeleagă

Luare de poziție

Distanțare de sine

50
 Acceptare de sine Transcendere de sine
OMULEȚ

Impresie/Amprentă Expresie

Abordabilă capabilă să răspundă

Imag. 16: Abilitățile de bază ale Persoanei în interacțiunea cu sine însuși: acceptarea de sine, distanțarea de sine, transcendența de
sine

Studiu de caz

Un client de 45 de ani, manager de departament în departamentul de dezvoltare a unei firme de

software povestește în cadrul ședinței de coaching despre un incident cu șeful său. La producția
unui nou software s-au produs întârzieri și ulterior s-a văzut că au apărut și erori de programare.
Clientul a vrut să explice șefului său situația și să-i prezinte și considerațiile sale referitor la cum s-
ar putea remedia situația. Șeful nu i-a acordat nicio șansa, ci a reacționat indignat, a criticat lucrul
neglijent și și-a exprimat părerea că în departamentul de dezvoltare de multă vreme nu mai erau în
regulă lucrurile legate de asigurarea calității. Clientul povestește cum îl apasă situația, mai ales
pentru că nu este ascultat și nu poate lucra activ pentru găsirea unei soluții și pentru a-și respecta
responsabilitățile. Situația este destul de gravă – șeful a anunțat că va avea o discuție serioasă cu
conducerea firmei…

Descriere: Ce există?

Clientul și-a informat șeful despre întârzierea producției de software. Există o greșeală de
programare, pentru care clientul este răspunzător în mod oficial. De aceea deja dinaintea discuției
cu șeful său a definit măsuri prin care problema s-ar putea rezolva. Însă nu s-a ajuns la o discuție
obiectivă și orientată către soluții. Șeful nici măcar nu l-a ascultat pe client ci a criticat dintr-o
lovitură calitatea muncii întregului departament. Cu toate că greșeala este foarte gravă pentru
livrarea la timp a software-ului, nu este adevărat că întreg departamentul lucrează neglijent;
această întâmplare este un caz izolat. Per ansamblu nu există nici un motiv pentru care munca
întregului departament să fie denigrată de șef. Nu este nici conform culturii firmei ca în cazul unei
probleme, să-i sară muștarul cuiva în asemenea hal și ca o persoana (chiar șef) să se sustragă unui
dialog pentru rezolvarea obiectivă a problemei.

În timp ce clientul povestește, coachul observă că acesta se descurcă foarte bine în a separa părerile
proprii, emoțiile, impulsurile - adică aspectele care ne interesează la pasul impresie – de descrierea
”obiectivă” a faptelor. Distanțarea de sine cognitivă, adică abilitatea de a câștiga distanță față de
sine și de a nu se pierde în emoții, sentimente sau impulsuri, distanțare care este exprimată deja în
descrierea situației pentru păstrarea obiectivității, este bine dezvoltată la client în această situație. El
descrie circumstanțele fără nici un fel de înflorituri și poate accepta și faptul că în rolul său de
manager al departamentului este responsabil pentru situație și că – exact din funcția sa - trebuie să
vină cu soluția. Ca manager de departament știe și că este responsabil pentru rezultate și că face
parte din sarcinile sale să fie tras la răspundere de către conducere (Da-ul interior spus facticității).

1. Impresie: Cum este acest lucru pentru tine?

51
Clientul a avut ”mustrări de conștiință” după ce a observat el însuși greșeala. Aici a neglijat clar
controlul preventiv. A vrut să ofere unui leader de echipă în devenire o sarcină adevărată, până la
capăt, însă ar fi trebuit să păstreze un control mai riguros al parcursului. Faptul că greșeala poate
fi remediată prin măsurile corespunzătoare, iar astfel daunele să fie ținute în frâu, l-a mai liniștit
într-o oarecare măsură. Dar faptul că nu și-a apreciat corect colegul totuși îl macină. Pe de altă
parte îi pare și puțin rău pentru acesta – acesta sigur se va simți mizerabil dacă tema va ajunge să
fie discutată de conducere. Dar când i-a sărit muștarul șefului său s-a speriat și s-a simțit nesigur.
Oare a subapreciat situația și consecințele acesteia? Acum când se gândește din nou la situație îl
apucă din nou enervarea – de multă vreme nu a fost pus la zid în felul acesta. Se întrebă chiar de ce
nu a ieșit din biroul șefului fără a spune un cuvânt – nu se vorbește așa cu un șef de departament.
Se simte de asemene jignit pentru că șeful i-a spus indirect că departamentul său lucrează prost.
Faptul că șeful însă i-a transmis impresia că departamentul său lucrează neglijent de multă vreme
nu este fair și îl face să se simtă acum furios. Pentru că până acum nu a avut loc nicio clarificare,
iar ”amenințarea” cu discuția cu conducerea îi stă ca un bolovan în stomac – este greu de anticipat
ce va urma. Întotdeauna a gestionat greu lipsa de transparență și circumstanțele neclare. Se simte
devalorizat și nesigur în relație cu ceea ce va urma pentru el. La urmă spune: ”Cu mine nu se poate
face așa ceva”.

Clientul poate descrie foarte bine ceea ce experimentează și cum se simte, se uită și la aspectele
emoționale ale întâmplărilor. Chiar mai mult: El poate denumi clar reacțiile emoționale diferite și să
le sorteze în funcție de părțile implicate în situație care i-au provocat acele emoții (are ”mustrări de
conștiință” pentru că a neglijat controlul; îi pare rău de colegul care a făcut greșeala; dar este furios
pe ”ieșirea” șefului său). Elementul central pentru el este însă jignirea șefului și furia lui față de
faptul că acum a fost lăsat ”în aer”. Clientul este destul de deschis pentru a-și permite gândul de a
întrerupe o asemenea discuție dacă se va mai întâmpla. Cu atitudinea de acceptare față de sine însuși
și față de emoțiile sale, clientul exprimă și abilitatea de acceptanță de sine. Adică nu se neagă pe
sine, ci se acceptă, inclusiv cu reacțiile sale.
Coachul extrage din povestire și faptul că valori precum claritatea, transparența și a fi fair sunt
importante pentru client. (Da interior spus unor valori pe care le poate și numi).

2. Luare de poziție: Ce părere ai despre asta?

Clientului i se pare îndreptățit să se simtă jignit într-o astfel de situați. Nu poate accepta însă din
partea șefului faptul că din cauza unei greșeli este generalizată incapacitatea sa de muncă. El nu
înțelege că șeful, în funcția sa de ”model” de urmat, poate face o asemenea eroare din punct de
vedere ”cultural”. El îl descrie pe șef ca fiind un coleric, care a mai tratat nedrept și alți colegi
înaintea sa. Știe că șeful stă sub o mare presiune de mai multă vreme. De o jumătate de an este
divorțat și de atunci stau cu el cei doi fii ai săi aflați la vârsta pubertății. În acest context clientul
poate înțelege că greșeala de programare a fost picătura care a umplut paharul – chiar și un șef
are dreptul să-și arate supărarea. Dar de la un manager, de la nivelul acesta, se așteaptă ca acesta
să se liniștească, să-și ceară scuze și apoi să caute împreună cu el, în calitate de șef de
departament, soluții. Dar dacă stă să se gândească bine poate că nici nu este așa de important.
Colericii nu se schimbă, mergem mai departe, doar nu o să-i taie capul cei din conducere.

Coachul constată că în această povestire clientul știe ce este important pentru el și care sunt valorile
sale. El arată înțelegere pentru situația șefului, dar nu-i poate scuza prin aceasta comportamentul -

52
aici clientul rămâne fidel valorilor sale și lucrurilor pe care în profunzimea sa le consideră corecte și
importante. Spre sfârșitul relatării rigiditatea luării sale de poziție scade semnificativ și poziția sa
față de circumstanța că a fost jignit devine mai neclară. Coachul aude foarte puțin Da-ul interior
spus propriului fel de a-fi-așa și lucrurilor care sunt importante pentru client. Însă exprimarea fără
luare de poziție este un comportament reactiv, care este dominat de situație – fără luarea de poziție
lipsește Persoana. Coachul sprijină pasul pentru luarea de poziție întrebând: ”Crezi că acest lucru a
fost bun, corect, îndreptățit ? Ce părere ai despre asta ? Este ”să trecem peste ...” în cazul acesta cea
mai bună abordare ? Este în acord cu tine acest lucru ? Prin asta te simți îndreptățit ? Prin asta
consideri că ești în acord cu tine ? Care ar fi comportamentul adecvat, corect ? Ce vrei să faci ?

Clientul primește mingea în teren și observă că este important pentru el să abordeze acest punct cu
șeful și să-l clarifice.

3. Expresie – Cum poți să realizezi ceea ce vrei?

Clientul se hotărăște să întocmească un raport special pentru șeful său și pentru conducere, în
care să detalieze greșeala de programare și măsurile necesare pentru remediere. Nu va aminti în
raport comportamentul jignitor al șefului. Vrea să discute acest punct între patru ochi cu șeful său.
Pentru acest aspect își programează pentru ziua următoare o întâlnire.

Împreună cu coachul pregătește o schiță a discuției. La final, coachul mai clarifică încă o dată dacă
intențiile clientului sunt în totalitate alese de el și îi exprimă voința sa personală:

§ Voința este realizabilă ? Sunt date condițiile și sunt ele acceptabile (a putea)? Ce ar putea să
ducă la un eșec – și dacă se întâmplă acest lucru, a mai meritat totuși să faci lucrul acesta ?
§ Intenția este bună ? Corespunde ea valorilor care sunt importante pentru client (a plăcea)?
Vrea să realizeze acest lucru ? Ce anume îl atinge, ce anume îi oferă impulsul și forța ?
§ Este important din punct de vedere personal și este în acord ? Decizia se bazează pe ceea ce
clientul simte în profunzimea sa că este corect (a avea voie) ? Prin aceasta se exprimă ceea
ce este propriu în client ? Și dacă își ascultă vocea interioară: Se poate lăsa în voia a ceea ce
va urma ? (transcendenderea de sine – dedicarea omului față de ceva ce trece de el.
Transcendenderea de sine este deschiderea activă către lume).
§ În ce context mai larg se plasează discuția cu șeful său – cu ce scop, pentru care sens să
vorbească cu el (a trebui) ?

53
5 Modelul demersului Structural – Cei patru piloni ai existenței
Am definit existența ca pe ceva plin de sens, o viață realizată în libertate și responsabilitate.
Conștientizarea/recunoașterea și motivația sunt teme centrale în coaching. Întotdeauna este vorba
despre a susține clientul în cererea sa. Căci el vrea să fie bun în ceea ce face și vrea ca ceea ce face
să dezvolte un efect optim. Sau altfel spus: Sarcina este aceea de a trezi forțele care îl determină pe
client să conștientizeze și să acționeze în mod autonom/independent. Prin modelul de proces am
prezentat pașii necesari pentru aceasta.

Acțiunea însă nu se întâmplă într-un spațiu gol. Din punct de vedere existențial este vorba despre
faptul că omul intră în relație cu situații/contexte concrete care țin fundamental de a-fi-om.

De acestea aparțin:

§ Facticitatea: Faptul că suntem aduși în lume ca oameni, ceea ce ne oferă oportunități dar și
limitări. Acest lucru conduce către întrebarea existențială:
Eu sunt – dar pot să fiu aici și acum, în acest context/situație ?
Studiu de caz: Un client a preluat de 2 luni o funcție de conducere. A fost lăudat de șefa sa încă din
start. În același timp este nou în acest rol, este nesigur, dar nu vrea să dezamăgească în așteptările
care s-au creat față de el.

Focusul în coachingul existențial: Cum poate clientul să câștige susținere și siguranță, de ce anume
are el nevoie – fundamental – pentru a putea exista în această situație.

§ Valoare: Faptul că noi ca oameni suntem ființe vitale și simțitoare și experimentăm atât
lucruri pline de sens cât și suferințe. Acest lucru conduce la întrebarea existențială:
Eu trăiesc – dar îmi place să trăiesc așa ?
Studiu de caz: În cadrul unei consilieri de carieră clientul vrea să stabilească o nouă direcție
profesională. Ca manager super-calificat la cea mai bună vârstă nu-i lipsesc ofertele
corespunzătoare. Dar ca manager-coach nu avansează. Are multe idei, dar tragerea de inimă și
forța nu prea ies la iveală pentru niciuna dintre ofertele, pe care coachul vrea să le privească mai
în detaliu împreună cu clientul.
”Totul este posibil și nimic nu este fix”, după cum spune în glumă clientul.
Focusul în coachingul existențial: Cum poate clientul să abordeze opțiunile și din perspectiva
emoțională, astfel încât să aibă o bază de simțire, ce anume îl interesează/mișcă/atinge, iar prin
aceasta lucrurile care au aceeași valoare nu ajung să fie indiferente ? Ce îi place de fapt ? Ce valoare
personală caută el ? Ce vrei tu cu adevărat ?
§ Identitate: Faptul că trebuie să ne conducem viața ca indivizi și stăm în fața sarcinii de a
afla ceea ce ne este propriu, acel ceva în care ne putem implica și lua poziție. Acest lucru duce către

54
întrebarea existențială:
Eu sunt eu – dar am voie să fiu așa cum sunt aici și acum, în această situație/context ?
Studiu de caz: O manageră care este de multă vreme în business vine la coaching pentru că s-a
introdus în firma o soluție de feedback 360 de grade și are de-a face pentru prima oară cu o astfel
de evaluare. Feedbackul primit de ea arată că ezită în luarea de decizii, că uneori omul nu știe cum
stă față de ea. Aceasta a făcut-o să cadă pe gânduri. ”Dacă omul nu știe exact unde se plasează/ce
crede despre cineva, nici nu poate avea încredere în acea persoană – acest lucru mă preocupă cel
mai mult”, spune ea. În procesul de coaching ea dorește să lucreze cu tangibilitatea și abilitatea ei
de a apărea ca o persoană decisivă.
Focusul în coachingul existențial: De ce anume are nevoie clientul pentru a deveni mai perceptibil
în exterior ? Ce anume îi este propriu, cu ce anume vrea să se expună și ce anume vrea să susțină
chiar și atunci când întâmpină opoziție ? Cum poate dezvolta disponibilitatea și abilitatea de a se
implica în ceea ce i se pare corect – știind că nu trebuie să facă dreptate tuturor.
§ Sens: Faptul că viața este un permanent flux și noi stăm în fața întrebărilor / provocărilor /
cerințelor vieții, de a aduce acțiunile noastre în contexte/situații, astfel ca din schimbare să poată
apărea o dezvoltare valoroasă. Acest lucru conduce la întrebarea existențială:
Eu trăiesc – dar la ce este bună viața mea aici și acum, în acest context/situație ?
Studiu de caz: Un client a fost demis din funcția sa de conducere în baza unei reorganizări și
atribuit unui așa-numit ”pool al ”talentelor”- persoanelor cu mare experiență”. Practic acest lucru
nu înseamnă că a fost concediat, dar că va avea doar punctual atribuții de management; nu mai are
de fapt o funcție liniară, stabilă. Cu toate că din punct de vedere financiar este asigurat și va primi
și pe viitor sarcini substanțiale, suferă de lipsă de sens și se întreabă cum mai poate să iasă ceva
bun din situația asta. Până la pensie mai are 6 ani - prea mult pentru a trăi pur și simplu, pasiv.
Focusul în coachingul existențial: Unde poate clientul să devină productiv și în noile condiții ? Cum
poate să-și organizeze viața (profesională) în așa fel, încât să aibă sentimentul că este încă nevoie de
el ? La ce i-ar putea servi senioritatea și în serviciul cărui lucru ar putea s-o folosească în firmă sau
în afara firmei ? Are el o arie (a vieții) în care este nevoie de el ?

Cele patru dimensiuni sunt prezentate în acest capitol și exemplificate prin posibile întrebări de
coaching, totdeuna concrete, izvorâte din situația/contextul relatat de client, nu ca rețete (scheme de
abordare). Cunoștințele din dimensiunile individuale îi oferă coachului o hartă prin care își poate
susține clientul să-și realizeze/împlinească existența – și să facă legătura cu ceea ce poate, cu ceea
ce îi place, cu ceea ce are voie și cu ceea ce are sens în viața sa. Aceștia sunt pilonii pentru voința
unitar asumată și personal decisivă.

55
 Eu pot

O viață organizată îmi

în libertate și place

responsabilitate

am

voie

eu văd
sens în asta

Imag. 17: Viața și acțiunile care împlinesc omul din punct de vedere existențial, sunt bazate pe cele patru dimensiuni/arii de bază ale
existenței.

56
Pilonii motivației
Nu există motivație în care să nu fie cuprinsă tema/aria vitală numită ”sens”. Omul nu poate face
pentru mai multă vreme ceva ce consideră a fi lipsit de sens. De cele mai multe ori acest lucru nu
iese la suprafață în mod explicit, tocmai pentru că este un lucru de la sine înțeles, chiar și în rațiunea
internă cu care trăim. Orice om însă este blocat și paralizat atunci când experimentează lipsa de
sens. De aceea motivația este întotdeauna și o tematică a sensului. Însă în motivație nu este cuprinsă
doar tema sensului. Există ceea ce putem numi piloni ai motivației; ei sunt în același timp și
elemente ale sensului.
Orice motivație completă – și către acest lucru este îndreptat Coachingul Existențial - care conduce
către o viață împlinită, nu se referă doar la unul dintre aspectele acestea existențiale, ci este compus
din toate cele patru caracteristici/arii de bază ale existenței:

§ Din a putea, adică stăpânirea posibilităților, a viziunii pentru realitate

§ Din a plăcea, adică din raportarea emoțională la ceea ce este valoros, adică la lucrurile
despre care este vorba
§ Din a avea permisiunea interioară, adică permisiunea internă și acordul cu ceea ce este
important, cu lucrurile cu care ne identificăm și cu cele pentru care putem prelua
responsabilitatea
§ Și cu a trebui, adică acordul cu situația actuală și cu ceea ce poate deveni/ce se poate crea în
această situație. Prin aceasta viitorul își poate găsi o intrare în viață și se creează un context
în care omul vrea să se plaseze.

Tabel pg 75

Rezultat: VOINȚĂ reală, unitară

Imag. 18: Pilonii existenței

A putea fi în această lume

La primul pilon este vorba despre întrebarea de bază a existenței: Eu sunt aici – dar pot eu să fiu aici
ca om întreg? Am spațiul, protecția, susținerea pentru acest lucru? Acest lucru omul îl află mai ales
în a-fi-acceptat, ceea ce îi permite să poată accepta la rândul său. Acceptarea are ca premisă a
existenței siguranța, altfel trebuie mai întâi să lupți pentru ea.

Prima întrebare de bază a existenței

A putea exista este posibil doar dacă nu te simți amenințat. Pot eu să exist în această lume – cu
condițiile ei și cu facilitățile mele ? Prima sarcină existențială constă deci în a se descurca în această
lume, a recunoaște regulile și legile ei, a se integra, pe de o parte și de a se supune condițiilor

57
existenței, dar pe de altă parte de a se delimita, de a schimba lucruri și a se afirma. Toate acestea
sunt conținute în prima întrebare existențială: Pot eu să exist aici, acum ?

A putea are din punct de vedere existențial o însemnătate deosebită: mijlocește accesul către ceea ce
este; îmi face accesibilă ființarea, se conectează cu lumea și mă eliberează în ea. Și invers: ființarea
mă eliberează pentru a putea și îmi conferă forță. De aceea sentimentul de a nu putea face nimic este
atât de amenințător – nu mai putem să ne experimentăm existența. A putea este opusul leșinului
(leșin în germană: Ohnmacht = ohne Macht = fără putere/forță) iar a putea este o forță prin care se
poate realiza ceva.

A putea pornește din ”eu sunt” și ”este, aici acum ce este”. Tot ceea ce pot este relevant existențial,
pentru că mă aduce cu încă un pas mai aproape în lume și eu sunt ”mai mult aici/prezent”. Eu
experimentez existența mea prin ceea ce pot. ”Eu sunt – pentru că pot.”

√ Unde pot să fiu bine și în siguranță? – Ce mă lasă să fiu în liniște?

Resurse externe și interne

A putea fi în lume se bazează pe ”a avea puteri/forțe”. A putea se poate dezvolta din două direcții:
întărirea/dezvoltarea forțelor și diminuarea punctelor slabe. Pentru dezvoltarea forțelor este nevoie
din exterior de protecție, de spațiu și de susținere în lume, pentru a putea dezvolta abilități necesare
Din interior este nevoie de sănătate, de abilitatea de a-și simți corpul, de forță, cunoștințe și
experimentarea propriilor abilități. De aceasta ține și percepția de sine, iubirea pentru adevăr,
curajul și încrederea, a putea spera, până la claritatea referitoare la propria credință.

Cealaltă cale de acces spre a putea este diminuarea punctelor slabe. Cheia pentru o mai bună
abordare a punctelor slabe constă în lucrul cu a-putea-accepta (reziliența – NT), în confruntarea cu
ceea ce conferă nesiguranță sau chiar cu aspectul amenințător al slăbiciunilor, care deseori este legat
de frică. Dacă învățăm să abordăm punctele slabe, se creează baza pentru a putea lucra la ele, de a
învăța, de a crește, a face schimbări – căci fără acceptarea slăbiciunilor suntem ocupați cu
interiorizarea lor, cu negarea sau ascunderea lor și ne aflăm în pericolul de a stagna. Dar dacă le
privim ca fiind ale noastre proprii, se creează din ele sarcina pe care o ținem în mână și pe care nu o
mai dăm la o parte atât de ușor.
A dezvolta forțele și a diminua slăbiciunile – ambele conduc la încredere, încredere de sine și la
încrederea în faptul că putem exista și în condiții dificile.

Sentimentul eu pot

Sentimentul de bază pentru capacitatea de a se motiva este sentimentul: ”Eu pot să fiu ‘aici’ (în
această lume, în aceste condiții). Extern, prin conectarea mea la lume, prin faptul că ”dețin lumea”,
o văd, o accept ca dat (”pouvoir”) și intern cu forța mea și cu cunoștințele mele (”savoir”). Fiecare
motivație are la bază aceste două părți.
Simțirea ambelor părți în motivație duc la sentimentul: eu pot.

Partea personală Partea situațională

”depinde de mine” ”depinde de circumstanțe”

OMULEȚ

58
Capacitate/Forță (Savoir/Pouvoir) Condiții/Posibilități

Blocare prin: 1 Condițiile permit

1 Boală, lipsa curajului, 2 Eu pot să le accept

frică, lipsa susținerii, neștiință

2 Fără valoare, fără

sentimente, fără referință

3 fără drept, eu nu am voie

să exist

4 fără viitor, fără sens

Partea internă a motivației Partea externă a motivației

Imag. 19: Părțile personale și situative ale lui a putea

Prima premiză pentru a fi motivat este aceea de ”a putea ființa”. A putea ființa înseamnă:

A avea subiectiv forța Condițiile obiective mă

de a putea cel puțin lasă să fiu, respectiv ele
rezista, resp. de a avea îmi permit să accept
cunoștințele pentru a realitatea.
putea începe ceva.

Dacă îmi lipsește forța sau condițiile aceasta nu mă lasă să exist, motivația la nivelul de bază este blocată și
lipsesc bazele libertății: Întâlnirea dintre abilitate și posibilitate.

A putea vin din interior A putea este adăugat din exterior

OMULEȚ

Abilități Posibilități

Propria forță și mijloacele Lumea oferă posibilitățile:

pentru a putea pune ceva în
mișcare:
Eu pot să cânt la pian, pentru că
dispun de abilitatea subiectivă.
Am învățat să cânt la pian.
Dacă există aici un pian, se
oferă posibilitatea de a cânta la
el, posibilitate care rămâne fără
efect fără abilitatea mea.

Imag. 20: Baza libertății – întâlnirea dintre abilitate și posibilitate

Cei doi poli ai lumii: Posibilitatea și limitarea

Ce pot să fac și ce condiții îmi sunt necesare pentru a putea exista? Să revenim la prima temă
fundamental existențială: este vorba despre a-putea-fi în această lume, în care omul este
născut/adus/”aruncat” fără a fi întrebat. Lumea există deja dinaintea omului. Ea îi oferă posibilitatea
(spațiul de a exista), îi oferă baza, susținerea, protecția. În același timp însă, această lume îi pune și
condiții și îi aduce limitări (rezistență) și îl așează în fața unor situații despre care nu a fost întrebat,
pe care – uneori - nu și le dorește, pe care nu le poate schimba, care îl amenință. Și cu acestea omul

59
trebuie să se descurce. Această realitate care nu este flexibilă solicită omului o acceptare, să fie
pregătit să ia lucrurile în primul rând așa cum sunt, să le lase să fie, și apoi să poată face ceva cu ele.
Când nu se reușește acest lucru se creează frică. Cu cât mai puternic se arată polul condiționării în
viață, cu atât mai mult crește presiunea (ne-libertatea) și nesiguranța, care este legată de existență.

√ Pot să fiu în această lume cu toate limitările ei? Viața mea se desfășoară mai mult la polul
limitării sau la polul posibilităților?

A putea și a lăsa
A putea începe cu a lăsa - a putea lăsa lucrurile să fie. În viață există multe lucruri pe care să le
lăsăm: închipuirea unui partener perfect, a unui corp care nu îmbătrânește sau închipuirea că toată
viața rămânem feriți de suferință și soartă – aceste dorințe și imagini sunt de lăsat, mai devreme sau
mai târziu. A putea constă într-o realizare îndemânatică a lui a-lăsa. Un artist la trapez este un
exemplu pentru ‘lăsatul’, devenit vizibil. El nu lucrează împotriva forțelor, ci se pune în totalitatea
în acord cu legile gravitației și lucrează cu ele. El le lasă să existe și nu înoată contra curentului ci
cu el. Abia dacă face ceva, el direcționează și pune accente – aceasta este arta de a putea. Atât la
locul de muncă cât și în relații, a putea înseamnă a regla filtrele și a lăsa să se întâmple. Prin aceasta
se exprimă încrederea în forța existenței. A lucra cu ceea ce exista, asta înseamnă a putea.

Toate abilitățile au patru premize, fără de care ele nu se realizează. Este nevoie de

1. Cunoașterea realității și a legilor care o condiționează (savoir)

2. Aprecierea/Evaluarea energiei (pouvoir)
3. Alegerea instrumentelor potrivite (habilitas, ability) și de
4. Alegerea unui concept valoros, a ceva intern, acțiunea imaginii anticipate (viziune)
Înclinarea balanței între a-putea și a-nu-putea

Visul omului este ceea ce este facil, liber, neîmpiedicat. Cine nu cunoaște dorul de nelimitat ? Însă
condiționările și limitările fac parte din existența omenească. De aceea existența omenească înclină
balanța de la a putea la a nu putea, experimentarea spațiului liber în experiența limitării. Realitatea
materială în care stă tot ce înseamnă ”a fi om”, nu ascultă de voința noastră și nu urmează dorințele
omului. Omul trebuie să se supună (”sub-jectum”) ei și acelor lucruri care vin către el (”ob-
jectum”). Pentru că realitatea stă în sine însăși și nu este creată de noi, ea e persistentp, ea opune
rezistență, ne așează granițe, ne limitează, ne încarcă, uneori ne apasă. Omul este așezat într-o
realitate fixă – care însă pe de altă parte îl susține, îl ține, îi oferă ținere și susținere, deschide spații.

În ce constă limitarea și cum o gestionăm? Faptul că există acolo o lume care nu ascultă de voința
noastră, care ne întâmpină cu propriile ei legi și ne însoțește, are pentru om două aspecte:

1. Lumea oferă prin legile sale nădejde/bizuire, susținere și structuri de care suntem purtați
(pământul, corpul).
2. Cealaltă față este o ocazie pentru revoltă, indignare, pentru agresiune. Este motivul antic al
lumii și al corpului văzut ca ”temniță a sufletului” (Platon). Lumea ne arată această față
atunci când lumea materială, autonomă, care opune rezistență, ne lasă prea puțin spațiu

60
 pentru a putea exista atunci când ne restricționează, ne amenință, ne ia aerul pe care îl
respirăm și ne pune la zid. Atunci condiționarea acestei existențe ne înfricoșează. Existența
intră în pericol și susținerea este amenințată.
A-nu-putea deschide noi spații de viață

A înclina balanța de la a-putea la a-nu-putea face parte din experiența zilnică. Pleci la drum și rămâi
blocat în trafic; vrei să mergi la cinema și nu mai găsești bilete; vrei să vorbești cu cineva, dar nu
dai de el; planifici o călătorie dar te îmbolnăvești; vrei să pornești mașina și bateria este consumată.
Ce ni se întâmplă atunci când ne lovim de aceste limitări și am intrat în a-nu-putea? A nu putea este
legat de o pierdere de existență: nu pot să exist acolo unde am vrut să exist. Atunci când vrem să
vorbim cu cineva și nu dăm de el, nu putem fi/exista cu el. Orice a-nu-putea este o formă mai mică
de a-nu-exista, de a-fi-mai-”puțin”. În a-nu-putea, condițiile date au superioritate față de Persoană.
Persoana se află în inferioritate față de condiții și de aceea se experimentează ca fiind fără-putere
(leșinată). Omul este supusul. Experiențele zilnice de a-nu-putea nu au o importanță deosebită,
pentru că întotdeauna se găsește un a-putea. Cine este blocat în trafic nu se poate deplasa, dar i se
deschide un alt a-putea: Poate să asculte muzică, poate să se relaxeze, poate să gândească și poate că
va învăța ce înseamnă să poți să aștepți. Rămân destule spații de joc al spontaneității si creativității
pline de sens pentru existență. Experiența lui a-nu-putea poate de aceea fi chiar foarte importantă,
pentru că prin aceasta se deschid noi posibilități/oportunități și spații de viață.

√ Cum se manifestă a-nu-putea la mine însumi? Ce experiență, ce poveste în care nu am putut

există în viața mea? Ce efecte a avut experiența de a fi limitat, cum am abordat-o? Eșecul și a-nu-
putea sunt pentru mine un factor motivațional sau mă sperie și mă demotivează rapid?

Reacțiile de coping în situațiile de a-nu-putea

Chiar dacă în viața de zi cu zi multe experiențe ale limitării și de a-nu-putea nu prezintă probleme,
totuși în esență ele reprezintă o experiență a blocării/a unui obstacol și a lipsei de putere/a leșinului.
În alte cazuri experiența lipsei de putere poate fi atât de puternică încât se pierde susținerea în
realitate și se creează nesiguranță, iar în cele din urmă frică. Dacă de exemplu cineva nu poate
exprima ce îl preocupă, o cerință a sa și această inabilitate se repetă asociată cu timiditatea sa, atunci
intră în pericolul de a naufragia. Sau: Cine este nevoit să experimenteze mereu că nu poate spune
”nu” atunci când alții vor ceva de la el, pentru acela alte ființe umane devin periculoase.

Atunci când premisele pentru a-putea nu sunt date, adică atunci când a-putea este blocat, atunci se
instalează reacții care vin de la sine și în mod automat și care nu au fost alese/hotărâte. Ele nu
izvorăsc din libertatea persoanei, ci din psihodinamică. Aceste reacții psihodinamice sunt numite
”reacții de coping” (din engl. coping – a face față). Reacțiile de coping sunt reacții de protecție,
moduri automate de a se comporta care servesc gestionării imediate a acelei situații (”mecanisme
situaționale de gestionare implicită”). Ele pot fi înnăscute sau dobândite. De luat aminte este în
orice caz, că ele nu reprezintă comportamente decisive de decizie personală și deci nu sunt acțiuni,
ci moduri de reacție. Reacțiile de coping au ca singur scop menținerea vieții, depășirea unei situații,
dar nu reprezintă nici soluția inițială la probleme și nici nu permit deschiderea lumii; de aceea ele
sunt pe fond limitative.

61
 Model Încercarea... Exemplu

1. Mișcarea de bază: …de a menține pe cât posibil a ”Nu pot să exist aici”
Comportament de evitare capacității de bază

2. Mișcare paradoxală … de a înlătura piedica ”Fuga către înainte”

Activism

3. Mișcare de respingere … de a mobiliza forțele la maxim ”Aș putea să-l strâng

Agresiune (Ură) de gât pe șeful meu”

4. Reflexul simulării morții: … a amâna acțiunea ”Nu poate fi adevărat”

Paralizie, negare

Tab. 5: Cele patru modele de bază ale reacțiilor de coping ale primei motivații de bază – viziune de ansamblu

Mișcarea de bază (comportamentul de evitare): Atunci când premizele pentru a putea exista sunt
atât de slabe încât sunt percepute ca fiind un pericol sau o amenințare, mișcarea de bază este aceea
de a se pune la adăpost prin evitare sau prin fugă. Aceasta este reacția involuntară cea mai frecventă
atunci când apare frica sau nesiguranța. Nu mergem acolo, evităm contactul, amânăm problema,
trecem pe partea cealaltă a străzii, ne dăm demisia în panică, fugim din încăpere etc. Dar a evita și a
fugi este posibil doar atunci când chiar putem scăpa, la propriu, din acea situație.

Mișcarea paradoxală (activism): Atunci când nu mai putem scăpa din situație, trebuie să ne
protejăm în alt mod, adică prin revoltă și luptă. În această hiperactivitate se produc fără voie acțiuni
care ar trebui să înlăture cauza, pentru a putea scăpa totuși din situație: Batem nervos cu degetele în
masă, mergem de-a lungul și de-a latul încăperii, scriem e-mailuri fără rost adresate anumitor
persoane, încercăm să ne vorbim nouă înșine pentru a ne liniști (dar producem contrariul). Prin
multe acțiuni (de nervozitate) se încearcă respingerea unei amenințări sau a unui pericol sau lupta
pentru un țel (nu în mod agresiv, ci hiperactiv). Chiar dacă prin aceasta nu se produce destulă
siguranță, se ajunge la mobilizarea maximă a forțelor:

Reacția de respingere (agresiune de tip ură): Dacă amenințarea persistă, nu mai putem decât să ne
întoarcem împotriva ei și să încercăm să distrugem ceea ce ne amenință. Pentru că în această
dimensiune este vorba despre protejarea lui a-putea-exista și agresiunea trebuie să se producă la
nivelul existenței. De aceea țelul ei este nimicirea amenințării (strigăte, înjurături sau dorința de a
răni pe cineva psihic sau fizic). Pentru că din perspectiva subiectivă situația este percepută ca fiind
de neevitat și distrugătoare, este vorba acum doar de ”ori eu, ori tu”, este vorba de a exista sau a nu
exista. ”Dacă existența ta nu lasă în pace existența mea, nici eu nu pot să las în pace existența ta!”.
Forma distructivă a agresivității este ura: a vrea să-ți omori colegul, pentru ce a făcut, ai vrea să
scapi de șeful tău sau să-ți distrugi din punct de vedere economic concurența.

Reflexul simulării morții: Mecanismul de apărare cel mai extern este reflexul de simulare a morții,
pe care îl folosesc și animalele în situații de pericol ca ultim resort. Când toate activitățile nu au dus
la nimic și pericolul totuși persistă, omul se simte parțial depășit/copleșit. Ca reacție externă care
mai poate fi folosită este înghețarea. Nu mai suntem în stare să întreprindem nimic, stăm ca o stană
de piatră, ne ținem respirația, în timp ce vedem cum dezastrul ia stăpânire și nu mai facem nimic în
acest sens. Precum iepurele în fața șarpelui mai încercăm totuși să negăm ceea ce se întâmplă: ”Nu
se poate! - Nu este adevărat!”

62
 A rezista/suporta și a accepta
În contrast cu reacțiile de coping, care sunt reacții automate de apărare, există și posibilități
personale de a prelucra situații de neputință. Personal înseamnă să vii în întâmpinarea situației prin
acțiune și cu acord intern.

Ce putem face noi înșine pentru aceasta, pentru a putea exista în condiții vitrege și pentru a
menține astfel bazele pentru tot ceea ce ne motivează, pentru toate acțiunile și pentru existență ? A
putea fi, atunci când lumea faptică nu ne lasă destul spațiu pentru a putea fi, se reflectă în două
activități personale (decisive):

A accepta
A rezista OMULEȚ
A accepta condițiile
A avea forța

Imag. 21: A rezista și a accepta

Ambele sunt forme de a lăsa să fie. Putința existențială este în primul rând a putea lăsa. Cu
fiecare rezistare și acceptare se întărește baza existențială, omul este mai puțin expus, mai protejat și
are mai multe posibilități. A-putea-lăsa putem doar atunci când propria existență nu intră prin
aceasta în pericol (de ex. o concediere este greu de acceptat și este greu să-i faci față, dacă ai
sentimentul că ea semnifică ruinarea ta financiară și socială). A accepta înseamnă: Poate fi/exista –
eu pot să fiu/exist – amândoi putem fi/exista: unul lângă celălalt, poate unul cu celălalt, ”în ciuda
faptului că ...”. A accepta înseamnă în esență acceptarea prezenței unui lucru, a unui comportament,
a unui om: Eu pot să las să fie (să te las pe tine să fii), dacă lucrul mă lasă (tu mă lași) să fiu. Atunci
pot să accept și să suport controlul suspicios al superiorului meu, dacă am sentimentul că pot totuși
să-mi fac treaba, că mă lasă totuși să fiu, chiar dacă mă deranjează. Pot să rezist la stresul peste
măsură, dacă simt că mai am forța să îi opun rezistență. Pot să-l suport pe colegul cel nou, dacă văd
că pot totuși să-mi păstrez poziția.

A lăsa (a rezista/suporta și a accepta) este, spre deosebire de reacțiile de coping, o abilitate

personală. A-lăsa la modul personal atribuie/permite existenței existența sa în conștiința propriei
existențe. Prin a-putea-lăsa omul își așează existența sa în realitate. Prin aceasta își creează un spațiu
liber, ca o ieșire din întunericul pădurii ”în luminișul existenței” (Heidegger 1979, 133; 170). În a-
putea-lăsa Eul acceptă conștient circumstanțele (inclusiv limitările) existenței sale și în același timp
se plasează la o asemenea distanță de piedicile legate de acestea încât își poate menține un a-putea,
cel puțin un a-putea-exista. În opoziția ‘putincioasă’ în mijlocul condițiilor existenței, Persoana
transformă aceste condiții în posibilități.

A putea lăsa: a rezista/suporta și a accepta

A rezista (*germană aus-halten – a ține până la capăt) înseamnă

§ A costata că există ceva, căruia putem/trebuie să ne opunem cu propria forță, pentru a

rămâne în viață

63
 § A simți că avem această forță
§ A fi decis să nu ne dăm în lături, să ne menținem poziția (a nu renunța, a se ține în
existență), până s-a ”terminat” (aus), adică până a trecut sau până s-au terminat forțele
potrivnice. În aceasta este conținută o ”fidelitate pentru existență” și de aceea rezistența nu
este puțin lucru – ca abilitate, ci este o mare capacitate existențială.

A accepta (*germană an-nehmen – a lua - către tine) înseamnă

§ A ”putea” lăsa un lucru sau o persoană ”să fie” și a fi de acord cu ceea ce este. Aceasta îi
lasă celuilalt spațiul pentru a trăi (Da-ul interior spus condițiilor și circumstanțelor).
În acceptare este conținut totul din rezistență. Prin acceptare facem din ceea ce este dat realitatea
noastră (adevăr) și facem referire la acest lucru. Asta are trei consecințe:

1. Acceptăm realitatea, facem din ceea ce se întâmplă ”realitatea” proprie și introducem acest
lucru în viața noastră. În cazul cognitivului a-rezista acest lucru rămâne ”afară”, la acceptare
acest lucru este asumat în direcția noastră personală, către noi, adică intră în realitatea noastră.
2. Prin aceasta pășim pe nivelul adevărului – intelectul creator al omului se referă la realitate și
face din ea adevărul în funcție de care își orientează deciziile.
3. Dăm drumul la închipuiri și dorințe, ne supunem ca subiect (”sub-jicere”) și luăm obiectul ca
ceea ce este. În aceasta constă atitudinea demnității.
√ Am trăit vreodată un eveniment în care a fost vorba despre a rezista/a accepta?
Există ceva în viața mea actuală în care este vorba despre a accepta ceva sau a suporta?
Ce anume face ca rezistența și acceptarea să fie o provocare (ce anume ar fi în pericol, dacă aș
face acest lucru?).
Ce experiențe pozitive am făcut până acum în viața mea cu acceptarea și rezistența?

Protecție, spațiu și susținere

A putea accepta și a putea suporta sunt activități ale Persoanei. De ce anume are însă omul nevoie
pentru a utiliza aceste abilități personale?

Premiza, pentru a putea accepta este sentimentul: ”Eu pot fi cu acest lucru” – exprimat în limbaj
curent: ”Pot să trăiesc cu chestia asta”. Există aici destul spațiu pentru mine, pentru a respira,
pentru a mă putea mișca și pentru a mă desfășura/dezvolta; eu nu sunt amenințat, există destulă
protecție; și nu pierd pământul de sub picioare, am destulă susținere. Și de aceea există aici și destul
spațiu pentru celălalt lucru, pentru problemă. Și ea poate exista aici, căci mă lasă și pe mine să exist
și nu îmi ia spațiul de viață. Atât de fundamental este ancorată acceptarea în existență.

Protecție

Pentru a putea exista, omul are nevoie de protecție față de adversitățile existenței, față de răceală,
amenințare, pericol. Protecția cea mai puternică pentru a-putea-exista s-a dovedit a fi a-fi-acceptat

64
de către alții. Dacă ai experimentat acceptarea de către alții, acest lucru îți oferă un sentiment de
siguranță. Protecția mă lasă să exist. Ea permite existența mea, nu o amenință și ține deschis un
spațiu pentru aceasta. Cine mă acceptă îmi spune: Tu exiști. Pentru mine tu exiști. Pentru mine ești
aici și eu sunt de acord ca tu să exiști. Din partea mea tu poți să fii aici, pentru mine tu aparții de
lumea mea.

√ Există pentru mine locuri în care mă pot liniști, în care mă simt sigur și protejat? Unde am locuri,
care îmi aparțin mie? Unde mă retrăgeam când eram copil atunci când acasă erau probleme sau
pentru a mă refugia față de certurile părinților mei? Ce locuri bune mai există azi pentru mine?
Unde mă retrag atunci când există dificultăți la locul de muncă, în relație, cu copiii?

Spațiu
Pentru a câștiga un spațiu în care a-putea se poate desfășura, este nevoie și de o anumită distanță
față de circumstanțele în care ne găsim. Avem nevoie de ceva distanță, pentru a observa
circumstanțele și situația. Spațiul care se creează este la fel de mare ca distanța pe care am luat-o.
Acest lucru poate fi un inspir și un expir profund, o schimbare de viziune, un interval de timp în
care de exemplu poate trece o noapte până la luarea deciziei sau poate fi o conversație sau ne putem
gândi la ceva, pășind în zona abstractului.

√ Cât spațiu au lucrurile importante din viața mea? Acest spațiu se restrânge în mod regulat – prin
ce anume? (Pe cine sau ce las să-mi restrângă acest spațiu?) Iar acolo unde mă simt limitat: Pot să
măresc din nou acest spațiu?

Susținere

Susținerea oferă fermitate, stabilitate, sprijin și forță. Ea protejează față de cădere și prin aceasta
oferă siguranță. Susținerea oferă însă în mod obligatoriu și rezistență, căci ceea ce oferă susținere,
trebuie să fie ferm în sine și trebuie să poată opune rezistență restului. Altfel nu te poți baza/lăsa pe
acest lucru (*în germană: ”ver-lassen” – a te lăsa pe...). Un fundament oferă susținere și transmite
în același timp că nu ne bazăm doar pe noi înșine, ci și prin referirea la altceva câștigăm susținere.
Dacă putem să ne lăsăm în voia unei susțineri atunci câștigăm libertatea de a face acest lucru; chiar
din punct de vedere fizic acest lucru ne este cunoscut: dacă nu trebuie să ne ținem de ceva, mâinile
noastre sunt libere. Susținerea în viață o câștigăm prin diferite experiențe: Prin oamenii care suportă
și ei lucrurile împreună cu noi sau prin experiența cu noi înșine, că putem să suportăm ceva și că
viața merge mai departe. Experiența că lumea ne susține și nu se prăbușește printr-o dificultate sau o
întâmplare nefericită, începe cu sentimentul de susținere în contactul fizic cu pământul și se
continuă până la sentimentul de a fi purtat de această lume.

Putem experimenta susținerea în diferite contexte:

Lume: Ordine, structură, rutine, norme, legi, tradiții, rituale, tabieturi, meserie, locuință

Relații: Naționalitate, patrie, cultură, certitudine, fidelitate, obligativitate, soliditate a unor obiceiuri
(respectate – mereu, în ciuda tuturor situațiilor), reguli (chiar intransigente)

Eu însumi: A se baza pe sine, abilități, curaj, corp fizic, putere de viață, experiență, faptul că am mai
trăit ceva similar, a se susține pe sine (conștiință)

65
Conținuturi intelectuale ale lumii: Atitudini mentale precum speranța, fidelitatea, adevărul, credința
(valorile și normele zise ”morale”).

√ Ce mi-a oferit până acum susținere în viața mea? Pe ce anume mă pot baza la mine însumi? În ce
anume pot avea încredere deplină și în situații de criză? Există undeva o nesiguranță? Au existat
deja situații în viața mea în care am pierdut susținerea? Cum am recuperat pământul de sub
picioare? Care este structura cea mai importantă care mă susține în viață (oamenii, condițiile de
trai, gândurile, credințele)?

Încrederea – podul peste nesiguranță

Încrederea reprezintă acordul de a ne lăsa în voia unei structuri care oferă susținere, pentru a trece
peste riscul, nesiguranța percepută. Susținerea profundă este o atitudine mentală cu conținuturi care
mijlocesc încrederea. Cu cât mai adâncă este atitudinea mentală, cu atât mai multe experiențe
susținătoare sunt posibile.

Capacitatea de a susține/a purta – baza încrederii

Baza încrederii este capacitatea de a susține/a purta (susținere), soliditatea respectiv constanța.
Trebuie să existe ceva și să fie destul de puternic și destul de mare pentru a mă putea susține sau
prinde. Existența acestui lucru trebuie să poată rezista cu mine, fără a se pleca. În aceasta constă
caracterul demn de încredere/încrederea/siguranța (*în germană Vertrauens-würdigkeit =
încredere-demnitate) (de exemplu siguranța unei frânghii, încrederea în medicul anestezist, în
avion, caracterul demn de încredere al partenerului și certitudinea că promisiunile făcute vor fi
ținute). Atunci când este dat caracterul demn de încredere, se poate renunța la control, deci propria
reținere poate fi predată și se formează o încredere autentică, o încredere ”capabilă să vadă, să facă
față”.

Fidelitate
Speranță
Statornicia în
A persista în încrederea că totul poate fi bine,
relația cu un om,
ca acest lucru să se producă fără ajutor propriu, pentru că nu este exclus
cu un lucru, cu o
valoare

Credință Veridicitate

Adevărul mai mare, care Ceea ce este irevocabil,

mă cuprinde și conexiunile are relevanță în decizii
pe care le intuiesc

Imag. 22: Atitudini mentale care transmit încrederea

Încrederea de sine: Încrederea de sine este încrederea în susținerea în sine însuși, în propriile
abilități. Dacă se poate mereu repeta experiența pozitivă de a găsi susținere în sine, se creează un
sentiment de siguranță – siguranța de sine. Siguranța de sine se creează din încredere, dar centrul de
greutate al experienței este deja transpus pe caracterul implicit de a găsi susținere în sine și de a
putea întâmpina greutățile fără dubii și fără nesiguranță.

66
Încrederea profundă: Prin aceasta se înțelege ”o încredere intimă, în profunzime, în sine însuși”,
care se experimentează ca fiind credința necondiționată în sine și care este ancorată în cea mai
profundă intimitate. Este încrederea în abilitatea și disponibilitatea de a-și fi fidel sieși și de a se
sprijini pe sine în toate condițiile (chiar și în cele mai grele). Este atitudinea și decisivitatea: ”Nu mă
las baltă niciodată – nici în cel mai rău caz.” A putea exista ca Persoană care sunt, depinde de
decizia și fidelitatea mea pentru mine. Încrederea intimă în sine creează sentimentul: La mine mă
simt protejat.

Încrederea de bază: Încrederea că și această lume mai este susținută, trece într-o încredere
transcendentală, pentru că lucrul în care ne punem încrederea, depășește orice înțelegere și
recunoaștere. Încrederea de bază este ultimul motiv (*în germana Grundvertrauen = încredere de
bază; ”Grund” are dublu sens– motiv/bază) al încrederii. Este încrederea în ultima susținere ce
poate fi experimentată și un act realizat (în cele mai multe cazuri inconștient) de a se angaja în
ultima susținere ce poate fi trăită în existență – pe ceea ce vine în întâmpinare ca ”motiv al
existenței”. Încrederea de bază se bazează deci pe experiența că ceva ”este întotdeauna acolo”, ceva
ce mă poate prinde și care îmi oferă susținere, chiar și atunci când totul este cu susul în jos. În
relație cu experiența, încrederea de bază rezultă în sentimentul că ”niciodată nimic nu s-a terminat,
ci întotdeauna merge cumva mai departe”. Este sentimentul și convingerea în faptul că această lume
nu este lipsită de ”motiv”. Din punct de vedere psihologic este actul de bază și experiența originară
a credinței. Încrederea de bază se bazează:

1. Pe ”mine însumi”, pe atitudinea mea față de viață și pe determinarea pentru mine

2. Pe experiența cu alți oameni și pe fidelitatea lor față de mine
3. Pe experiența unui motiv de a exista, a principiului de ordine cel mai mare și mai
cuprinzător – pentru cei credincioși se regăsește în aceasta experiența lui Dumnezeu.
Motivul de a exista ca ultim motiv: Motivul de a exista este cel mai profund motiv în această
dimensiune a existenței. El este ca pământul în care se află rădăcinile încrederii de bază (comp.
Heidegger, 1979). Motivul de a exista are o semnificație psihologică pentru că transmite
sentimentul unei ultime existențe în susținere, independentă de circumstanțe externe. Motivul de a
exista este în experiență (spirituală) un sentiment de a fi protejat ”în orice caz”. Chiar și dacă
murim, exista ceva acolo, pe care ne putem baza. Chiar dacă este ceva intangibil – totuși este vorba
de o ultimă ordine, care din perspectiva sentimentului are substanță.

Din experiența acestei ultime existențe în susținere – și a mirării că eu exist aici – provine ”Da-ul
liber spus lumii”, ca ”Da spus existenței” și condițiilor sale. Este permisiunea și acordul pentru ”a fi
pe lume” și pentru ceea ”ce este”, astfel încât putem accepta acest lucru ca fiind dat și putem
suporta ceea ce este greu.

√ Când, în drumul vieții mele am experimentat adevăr, speranță, fidelitate, credință? Unde nu am
experimentat aceste lucruri? Unde mi-am dorit asta în mod deosebit? Acum când mă gândesc la
lucrurile acestea, pot să fiu de acord cu aceste momente din viața mea? Pot să accept, că a fost așa
– și unde nu a fost așa? În situații de criză și în orele mele cele mai întunecate, ce m-a
susținut(/purtat) cel mai mult? Există ceva despre care mă minunez astăzi?

67
A plăcea viața
La al doilea pilon al existenței este vorba de întrebarea de bază: Eu trăiesc – dar îmi place de fapt să
trăiesc? Experimentez abundența, legăturile strânse, am timp pentru valori? Omul învață viața ca pe
o valoare mai ales prin contribuție, apropiere și iubire. Aceste lucruri îl redeschid pe el însuși pentru
a se putea adresa la rândul său altora (oameni, obiecte). A se putea adresa are ca premiză că propria
viața este resimțită ca valoare. Această valoare de bază este ancorată în sentimentul profund că este
bine că eu exist pe lume.

A doua întrebare de bază a existenței

Pe lângă provocarea existențială de a corespunde realităților și nevoilor, este vorba despre a se putea
descurca cu viața. Ca ființă biologică omul este supus irevocabil unei creșteri, unei maturizări și ...
îmbătrâniri. A trăi este un proces independent în continuă desfășurare, în care omul este plasat fără
să fie întrebat, pe care însă îl poate organiza. Viața este despre relații și emoții. Într-o lumină
existențială acest fapt pune omul în fața unei întrebări provocatoare: Cum mă plasez în relație cu
faptul de a-fi-în-viață/viu și cu consecințele legate de acest fapt ? În virtutea existenței este posibil
ca omul să poată experimenta viața. A experimenta înseamnă a avea emoții și a relaționa. Acest
lucru este mai mult decât doar a exista. Înseamnă a avea bucurie dar a trăi și suferințe. A se
descurca cu acestea este o temă existențială. Dacă omului îi lipsesc relațiile cu ceea ce este valoros,
atunci lipsesc bazele pentru un ”Da, îmi place viața mea”. Întrebarea de bază a vieții trebuie
relaționată cu însuși sentimentul meu despre viață și de aceea ea este: Eu trăiesc – îmi place să
trăiesc?

√ Trăiesc cu bucurie? – Ce anume face ca viața mea să fie demnă de a fi trăită? – Ce aduce a trăi
în viața mea?

A plăcea – experimentarea a unei mișcări interne

A plăcea sau a nu plăcea ceva descrie experimentarea faptului că în mine se produce o mișcare. Sau
formulat invers: Simt plăcere sau ne-plăcere legat de tot ceea ce mă pune în mișcare. În tot ceea ce
obține omul (din interior sau din exterior), se creează un ”îmi place” sau un ”nu-mi place”, de ex.
îmi place să citesc această carte, îmi place această muncă, nu îmi plac consecințele neplăcute, dacă
fac acest lucru acum. Toată experimentarea omului se află între polii ”a plăcea” – ”a nu plăcea”.
OMULEȚ

Trăire interioară

Îmi place Nu-mi place

Imag. 23: Legat de trăire/experimentare este întotdeauna fie atracție fie respingere.

Peste tot acolo unde experimentez un a-plăcea, am parte de viață. A plăcea este un element al
motivației; ”pornește” motorul, direcționează forța emoțională și produce viață. Această forță poate
veni din interior (poftă/chef) sau din exterior (valoare, atracții). A găsi un a-plăcea în propriul
interior nu înseamnă a urma ceea ce ne place: mie poate să-mi placă prăjitura din fața mea, fără ca
eu s-o mănânc acum. Uneori ne plac și lucruri care sunt interzise, căci a plăcea este de fapt un
sentiment al atracției. A avea acest sentiment nu înseamnă neapărat să fac acel lucru imediat sau că

68
îmi pot permite acel lucru – ci să-l accept și să recunosc că mă atrage. Omul este expus apariției
plăcerii pentru că ea se creează de la sine. De aceea eu sunt acel lucru în care se reflectă plăcerea
mea, personală. Nu putem să hotărâm sau să ne impunem ceea ce ne place.

Sentimentul îmi place

A plăcea conține două căi de acces către emoționalitate. Una dintre ele este cea marcată de
poftă/chef, adică avem poftă/chef de ceva și ne urmăm nevoia/atracția. Cealaltă cale este intrinsec-
personală: Îmi place să fac ceva pentru că este o cerință (personală). Ambele se combină în
sentimentul: ”Îmi place să trăiesc”. A plăcea sau a nu plăcea ceva înseamnă mereu relaționare cu
viața, cu sentimentul de bine, cu faptul că îmi merge bine. Orice plăcere, fie că este un lucru, un
moment frumos în relația cu un om, o decizie importantă pentru mine - dar care este poate
dureroasă, întărește relația cu viața și cu sentimentul ”Trăiesc cu plăcere în această viață cu valorile
ei și cu emoțiile mele. Este bine că eu sunt pe lume”. Am putea spune: Atunci când eu fac ceva,
viața ”mă sărută”.

√ Unde revin la viață? – Unde am sentimentul că trăiesc, că simt viața? Cât spațiu pot acorda
acelor lucruri care îmi plac? – Pot să apar cu exuberanța mea, în loc să mă gândesc: ”Trebuie s-o
faci, fie că îți place sau nu”? Pot să mă las în voia unei plăceri? – Fac acest lucru? Sau am mereu
mustrări de conștiință când o fac? Ce anume în viitorul meu mă face să mă bucur? De ce interesele
mele sunt importante pentru mine – există o plăcere în aceasta? Cum am fost educat – ce era
important în familia noastră? Ce avea valoare și ce era important pentru noi?

A-nu-plăcea

În viață există des situații în care facem ceva, cu toate că nu ne place (de ex. cedăm într-o situație,
pentru că altfel s-ar isca o ceartă; ne trezim devreme pentru că drumul spre muncă este lung).
Motivele pot fi foarte diferite de la un caz la altul. Dar întotdeauna lasă în urmă emoții neplăcute.
Emoția este neplăcută pentru că se pierde viața sau calitatea vieții.

O ne-plăcere nu trebuie pur și simplu depășită. Trebuie înțeleasă și luată în serios și trebuie să avem
curajul să o simțim. Această înțelegere a lui a-plăcea nu înseamnă că în decizia noastră ne orientăm
doar în funcție de ceea ce ne place sau nu ne place. A plăcea este doar unul dintre elementele
deciziei. Dar este și acesta un element și nu este lipsit de presiunea sa.

√ În spatele a ceea ce nu îmi place stă o valoare mai mare pentru care mă pot angaja? Această
valoare mai mare (de ex. armonia și pacea) este într-adevăr mai importantă sau lucrul în sine este
mai puțin important decât am presupus (fără să-mi dau seama)?

Reacțiile de coping ale vieții blocate

Viața este blocată atunci când nu pot fi conștientizate destule lucruri de valoare. Există diverse
motive pentru aceasta. Pot prevala deficite pentru că:

§ există prea puține lucruri plăcute sau pentru că nu putem simți plăcerea
§ lipsesc relațiile cu frumosul
§ ignorăm echilibrul și vedem doar obligațiile, munca și ceea ce se cere de la noi

69
 § există o carență pe termen lung, de ex. prin prea puțină contribuție dar și experiența că am
pierdut ceva
§ urmărim un stil de viață funcțional în care se muncește mult și rămâne timp puțin pentru noi,
pentru celălalt dar și pentru viață într-un sens mai general (curiozități, experiențe, aventură)
§ am experimentat pierderea unor valori, ca de ex. moartea timpurie a părinților, experiența de
a îmbătrâni și de a pierde abilități mentale sau fizice
Dacă nu există destule posibilități de a ajunge la a-plăcea-viața, se instalează mecanismele de
protecție.

Model Încercarea.. Exemplu

1. Mișcarea de bază: …de a menține cel puțin relația ”Nu pot să exist aici”
Retragere cu sine A se ascunde sub plapumă”

2. Mișcare paradoxală … de a nu trebui să se orienteze Disponibilitate nelimitată

Activism către propriile emoții de a ajuta

3. Mișcare de respingere … de a împiedica pierderea a ”Idiotule,

Agresiune (Furie) ceva valoros – a trezi la viață tu distrugi relația noastră”
relația cu celălalt

4. Reflexul simulării morții: … a nu fi copleșit în totalitate de A se ”elibera” din relație

Resemnare problemă
Tab. 6: Cele patru modele de bază ale reacțiilor de coping ale celei de-a 2-a motivații de bază – vedere de ansamblu

Mișcarea de bază (retragerea): Nu reușim să mergem în lume ci rămânem cu noi, în lumea noastră
interioară. Devenim indiferenți și ne retragem intern sau extern din relații către locuri unde este cald
și unde mai este posibilă măcar relația cu noi înșine (”ne ascundem în cochilia noastră”).
Prin amânare reușim doar să câștigăm timp cu șansa ca după aceea lucrurile să meargă mai bine.

Mișcarea paradoxală (activism): Dacă nu reușim acest lucru se produce o reacție adversă. Începem
să ne dedicăm performanței în loc să ne îndreptăm către emoțiile noastre. În relații devenim supra-
protectivi și ne sacrificăm din frica de a nu fi iubiți suficient. Ne comparăm și ne devalorizăm (”nu
este special ceea ce am oferit eu”) sau ne alăturăm unor grupuri (exaltante, de regulă) care ne ajută
să depășim propriile noastre slăbiciuni, adică relația cu ceea ce găsim valoros la noi înșine (copilul
care plânge ca să-și ia întăriri de la părinți).

Reacția de respingere (agresiune de tipul furiei): Furia are scopul de a lupta, ca să păstrez ceea ce
îmi place și ce este valoros pentru mine. Această agresiune vizează de aceea de cele mai multe ori
trezirea și menținerea relațiilor. Furia este o explozie internă a vieții (”îmi vine să pleznesc de
furie”), care nu vrea să accepte pur și simplu că este împiedicată sau chiar ”uciderea” ei (ea țipă și îl
scutură pe celălalt în același timp: ”Eu vreau să trăiesc – dar dacă accept ce se întâmplă aici este pus
în pericol lucrul acela care este important pentru mine și îmi ia calitatea din viața mea.”

Reflexul simulării morții: Este ultima asigurare pentru a nu fi doborâți de problemă. Cădem în
pasivitate și încercăm să lăsăm să treacă acel lucru pe lângă noi. Ne pierdem forțele iar din punct de
vedere al forțelor și emoțiilor ne simțim ca și cum am fi morți (înghețarea emoțiilor). Până la urmă

70
ne retragem cu totul din relație, pentru că am pierdut speranța unei schimbări.

Încă câteva cuvinte despre gestionarea furiei. Pentru că furia este o formă a agresiunii care are
nevoie de o relație și care are rolul de a împiedica frigul și neînsuflețirea în viața noastră, este
important s-o înțelegem și s-o folosim pe cât posibil în mod util. Nu trebuie să dispară pur și simplu
sau să scăpăm de ea, ci trebuie să o utilizăm în mod constructiv. Ca reacție de coping furia apare
doar atunci când ne simțim în dificultate cu ceva important și nu mai știm ce să facem. ”Dacă
tâmpitul se comportă așa...” este reacția de furie legată de comportamentul colegului care ne scoate
din sărite. În starea de furie ne vine să urlăm la celălalt și să-l determinăm astfel să se oprească.

Este vorba despre a înțelege și despre a ști că furia apără o valoare importantă; și că de aceea are o
îndreptățire (subiectivă). De aceea ar trebui să încercăm să înțelegem ce valoare este pusă în pericol.
Prin aceasta cuprindem sensul furiei și putem utiliza forța care este legată de ea, pentru a ne crea
astfel sentimentul de a fi auziți.

În concluzie acest lucru înseamnă că Furia trebuie făcută ”să privească cele care se opun împlinirii
valorilor noastre” (pentru că furia ”oarbă” face ravagii).

1. Să privească către exterior: Ce anume mă face pe mine (respectiv pe client) atât de furios?
Împotriva cui este de fapt direcționată furia?
2. Să privească spre interior: Ce valoare a mea este astfel pusă în pericol (respectiv la client)
3. Să privească la mijloacele de exprimare: Unde pot să-mi utilizez cel mai bine forța
mobilizată ? Care este valoarea pe care vreau să o obțin ?
Această procedură este valabilă pentru toate formele de agresiune în oricare dintre motivațiile de
bază.

Devotament și tristețe
Neluând în seamă reacțiile automate de coping există și în această dimensiune a existenței moduri
personale de gestionare. Tristețea și devotamentul pentru valori sunt elementele care poartă/duc
viața. O gestionare existențial-personală facilitează o depășire a greutăților și o prelucrare, care se
realizează dintr-o înțelegere a situației și dintr-o luare de poziție.

Tristețea – devotamentul pentru ne-valoare (absența unei valori)

Datorită forței sale vitale îi este dat omului să aibă sentimente, să trăiască apropierea, căldura și
valorile și să perceapă emoțional relațiile. Însă această vitalitate aduce cu sine, în același timp și
suferință, durere și dificultăți ale vieții. Acest fapt îl plasează pe om în fața lucrurilor/situațiilor
neiubite, fără valoare, în fața pierderilor și a greutăților care sunt legate de viață, de valori și de
relații și cu care trebuie să se descurce pentru a putea trăi și iubi în continuare. În devotamentul
pentru lucrurile lipsite de valoare, pentru suferințe sau pierderea unor valori se creează sentimentul
de tristețe. În cazul pierderilor dispare ceva valoros iar cel ce suferă stă în fața întrebării dacă ceea
ce i-a rămas după pierdere îl mai ține în viață. ”Mai poate deveni aceasta o viață bună?” – Pentru o
viață (bună) după trăirea unei pierderi este nevoie de o orientare către ceva nou. Ea nu se poate
realiza doar pasiv – la rece – doar prin gânduri (”viața trebuie să meargă înainte; timpul vindecă

71
toate rănile”). Aici trebuie să ne re-organizăm în viață și să intrăm din nou în relație cu această viață
la nivelul emoțiilor. A trăi doar prin durere, cu obligații și sarcini, nu este o viață bună de trăit.

Re-intrarea în contact cu viața se produce în tristețe. Ea începe cu devotamentul pentru pierdere.

A plânge – atitudinea lui a-lăsa-să-fie: În renunțarea la a-se-apăra, în acordarea permisiunii

întâmplărilor eu pot să las pierderea să vină către mine și prin aceasta să simt o emoție. Las să se
întâmple – las lacrimile să curgă. Lacrimile sunt ”mesajul” că în mine mai există vitalitate, cu toate
că am crezut că am pierdut viața. A plânge înseamnă că viața se mișcă din nou în mine și mă atinge
din nou. Nu știu de fapt cum o să pot continua, dar în orice caz, în mine există viață. Lacrimile sunt
mesagerii vieții. Ele sunt precum mugurii pomilor după iarna grea, sau, după cum spune Camus
(1938/1957, 874): ”În mijlocul celei mai grele ierni am aflat că în mine se află o vară invincibilă.”

A mă lua în primire pe mine însumi: Abia în baza acestei atingeri conversația interioară poate
ajunge la exprimare: ”Da, este adevărat, am pierdut ceva foarte valoros care lasă în urmă un gol. A
fost ruptă o bucată din mine.” Compasiunea pentru sine însuși creează apropiere. Acest devotament
și acest a-se-lua-în-primire sunt fundamentul pentru încurajarea de sine. Această conversație în
mine nu rămâne în situație ci ea indică viitorul, indică ceea ce va deveni. Iese ușor la suprafață
sentimentul care este ca o conversație/ un dialog cu sine: ”Tu știi că acum trebuie să doară. – Dar va
fi bine…”. În acest fel ne oferim consolare.

Îndreptarea reînnoită către viață: Acest a-lăsa-să-se-întâmple creează premisele pentru ca omul să
se poată din nou lăsa atins de alte valori și prin aceasta să ancoreze înnoit viața. Suntem din nou
eliberați pentru viață, nu ne mai apărăm împotriva unor situații similare și putem simți valoarea care
revine în viață prin noi relații. Un proces bun de tristețe/doliu duce la rezultatul: ”Am pierdut ceva –
dar prin aceasta am și re-câștigat o viață.” Dacă ne menținem în continuare în devotament și ne
observăm pe noi înșine în cadrul situației noastre, ies la iveală întrebări practice: Ce îmi trebuie ? Ce
îmi face bine ?

√ Când jelesc? Ce fac atunci când jelesc? Cum am grijă de mine atunci când sunt trist?

Devotament

Pentru a experimenta viața (ceea ce este valoros – ”îmi place”; ne-valoros – ”nu îmi place”) este
nevoie în general de o relație cu acel om sau cu acel obiect, căci a experimenta valoarea poate avea
loc doar într-o relație. Dacă ceva nu poate fi trăit ca valoare, atunci se pune întrebarea, dacă există o
relație valoroasă sau dacă s-a produs o asemenea relație. Devotamentul este activitatea cu scopul de
a intra în relație cu cineva sau cu ceva. Devotamentul înseamnă deschiderea pentru apropiere și
disponibilitatea activă de a se lăsa atins în acest proces, de a conștientiza simțirea interioară și de a
recepta efectul: Ce face acest lucru cu mine ? Ce efect are asupra mea ? Ce anume în mine ajunge să
vibreze ? Fără devotament nu există disponibilitatea de a rezona pentru a fi mișcat de viață și pentru
simțirea vieții. Căci ceea ce mă mișcă trezește viața în mine și o face tangibilă.

√ De ce anume mă las mișcat cu ușurință? Care au fost momentele deosebit de importante în viața
mea și ce anume m-a mișcat în acele momente?

72
Relație, timp și apropiere
Pentru a putea oferi devotament (și pentru a-l suporta), pentru a plăcea viața, pentru a o putea iubi și
simți în ciuda adversităților inevitabile, s-au dovedit a fi necesare trei premize: relația, timpul și o
experiență pozitivă de apropiere.

Relația

Fundamentul oricărei relații este o atingere emoțională. Abia prin aceasta pot apărea sentimente
pentru celălalt și în același timp sentimente pentru sine. Dacă într-o relație suntem prezenți ”cu
sentiment” (adică este prezent la noi înșine sentimentul), atunci ea trăiește și are de-a face cu
propria viață, indiferent dacă îl avem sau nu pe celălalt fizic alături, dacă suntem împreună sau
despărțiți. Acolo unde se creează o legătură emoțională, celălalt nu îmi este indiferent – eu exist cu
el, simțind. De aceea într-o relație pozitivă îmi merge și mie rău atunci când îi merge rău celuilalt.

A plăcea ceva înseamnă deci în primă fază: Îmi place să mă aduc în relație cu acest lucru și să
păstrez relația cu ceea ce fac. Acest lucru eu îl percep ca valoare, căci în el vibrează viața. Forma de
bază a relației se creează automat. Imediat ce suntem împreună cu cineva, există inevitabil o relație,
indiferent că mă aflu în tramvai, în lift sau oriunde unde vin în contact cu celălalt. Aceasta este o
formă impersonală de relație, căci ea nu este dezvoltată pentru că nu am ”pășit” în ea. Cu toate
acestea este o relație pentru, că facem referire la celălalt, îi modificăm comportamentul sau chiar
simțim ceva din partea lui, de ex. simpatie, respingere sau ceva străin. Nu este posibil să nu avem
relație.

Devotamentul poate fi oferit doar în cadrul relațiilor. De aceea ele sunt importante, pentru că:

§ oferă protecție și un cadru sigur în care poate avea loc devotamentul

§ sunt terenul pe care poate fi oferit devotamentul, respectiv reprezintă podul peste care poate
trece devotamentul
§ creează orizontul comun al înțelegerii, care cuprinde devotamentul – ceea ce avem acum în
comun (subiect, situație) și ceea ce ne privește pe amândoi
Fiecare experimentare a valorii începe de la relația cu propria existență. De aceea este important să
fie menținută accesibilitatea interioară către sine în timp ce ne ‘devotăm’ altora. Există două
motive pentru acest lucru:

1. Relația cu sine înseamnă a fi deschis pentru propriile sentimente, în fața propriului corp, a
propriilor gânduri și amintiri. Această deschidere este fundamentul pentru a experimenta
pofta și pentru a recepționa emoții. În poftă este cuprinsă deschiderea pentru sine. Pofta și
emoțiile rezultă din relația cu sine.
2. Prin relația cu sine în prezența celuilalt putem să ne punem de acord cu noi înșine și să
spunem sau să facem ceea ce ne place și ceea ce în acea întâlnire ne ”stă pe inimă”. Astfel
nu ne pierdem în relație ci o putem trăi în valoarea ei.

73
√ De ce anume am nevoie pentru a putea oferi devotament? Ce este deosebit de important atunci
când vreau să intru în relație cu ceva/cineva? În ce arii ale vieții/situații, cu ce fel de
oameni/subiecte îmi este ușor să relaționez? Unde aș vrea mai degrabă să păstrez distanța?

Timp

A-și face timp conține deja în esență devotamentul, căci a avea timp pentru ceva înseamnă a se
devota unui lucru. Acolo unde ne luăm timp, acolo se desfășoară viața noastră, acolo apare
sentimentul de viață. Sau formulat invers: Viața existențială, bună (care ne împlinește) are loc doar
acolo unde ne facem timp, adică acolo unde investim ceva atât de valoros precum timpul de viață. A
avea timp pentru ceva descoperă importanța existențială pe care acel lucru o are pentru Persoană:
Lucrul pentru care îmi găsesc timp, acela este lucrul pentru care trăiesc.

√ Pentru ce anume îmi găsesc timp? Este acela lucrul pentru care vreau să trăiesc?

A avea timp înseamnă a fi devotat persistenței. Nu există devotament în agitație. Însă doar pentru
lucrurile pentru care îmi iau timp devine posibil devotamentul. Prin persistență se creează loc pentru
emoții și poate apărea o vibrație emoțională față de conținutul devotamentului. Timpul este
”spațiul” emoțiilor și prin aceasta spațiul de desfășurare a relației. Acordăm ”spațiu” ”mișcării” care
se produce abia prin apropiere și lăsăm ca mișcarea din noi să ajungă la vibrație – în cadrul fiecărei
experiențe, indiferent dacă mă uit la o imagine sau la un apus de soare sau dacă experimentez un Tu
în relație … Relațiile trăiesc din ”a avea timp unul pentru celălalt”.
De aceea timpul este ca un ”barometru” al vitalității într-o relație. În stadiul de îndrăgostire avem
mult timp, în relații destrămate orice minut petrecut împreună este prea lung. Din punct de vedere
existențial a nu avea timp înseamnă a nu avea posibilități. Formulat invers: a avea timp înseamnă că
sunt hotărât/decis pentru ceea ce fac. Cu cât mai multe opțiuni stau la dispoziție, cu atât mai mult ne
aflăm în pericolul de a avea timp puțin. A plăcea este aici un mijloc important pentru a deveni
conștienți pentru ce anume să folosim timpul limitat.

√ Pentru ce anume îmi iau timp – în relația cu partenerul, la muncă, cu copiii, când sunt doar cu
mine? Pentru cine/ce am întotdeauna timp? Pentru ce nu am niciodată timp? Cine are timp pentru
mine? Lucrurile pentru care îmi iau timp sunt aceleași cu lucrurile care sunt importante pentru
mine în viață?

Apropierea

A se dedica cuiva înseamnă a percepe apropiere. Apropierea poate fi simțită ca fiind plăcută sau
neplăcută. În ambele cazuri experiența/experimentarea precede trăirea interioară, care este legată de
sentimentul de căldură respectiv de cel de răceală. Această reacție spontană este semnul că am fost
atinși de viață. Fără atingere nu se poate produce apropierea. Perceperea apropierii produce căldură
pentru că mobilizează propriul sentiment de vitalitate; apropierea mișcă viața mea, atinge vitalitatea
mea. Pe de altă parte distanța produce răceală. Dacă într-o relație nu poate fi trăită apropierea,
aceasta ”ne lasă rece” și nu are loc atingerea de către viață. A nu fi mișcat de nimic pozitiv
înseamnă întotdeauna și pierderea puterii de a trăi și a sentimentului de viață. Viața curge în relație
– nu altfel. Fără relație nu există viață.

74
 Evitare Devotament
OMULEȚ

Dinamica de bază a vieții

Distanță

Răceală

Atingere
(fiz./psih.)

A fi mișcat
Apropiere
de ex. bătăi puternice
ale inimii

Impuls Căldură
(Direcția puterii de Se încălzește inima
viață)

Putere de Sentiment
viață

Imag. 24: Forma de bază a relației

75
√ De ce anume m-am lăsat atins astăzi? M-a mișcat astăzi deja ceva? Ce simt în legătură cu asta?
Ce produce căldură în viața mea? Trăiesc apropierea în această relație? Ce fac eu concret? Cui
sau unde pot cu ușurință să ofer apropiere – unde îmi este greu s-o fac? Cum arată pentru mine o
relație bună? Unde trăiesc răceală și distanță în relații? De ce anume nu las să fiu atins?

Relația de bază – puntea către propria viață

În spatele tuturor formelor de devotament se află devotamentul pentru propria viață și întrebarea,
în funcție de ce anume poate fi recunoscută calitatea vieții mele. Din punct de vedere existențial,
sarcina omului constă în a se adresa vieții și a o face a sa proprie. A face referire la viața însăși este
baza tuturor relațiilor; ea se numește relație de bază și este acea legătură care pornește de la om și
care îl leagă de viață. Ea este cea mai profundă relație și este relația cu propria viață percepută
emoțional. Atunci când vrem să intrăm în relație cu viața avem sentimentul: ”Îmi place să trăiesc”.
Relația de bază se întărește cel mai mult prin experiențe pozitive trăite în relații. Experiențele
pozitive în relații se produc prin:

§ Experiențele de apropiere cu oamenii și prin relațiile în care putem trăi cu devotament

§ Prin experimentarea vitalității propriului corp (de aceasta ține și sexualitatea)
§ Prin relațiile cu natura
§ Prin relația cu sine însuși ca Persoană, mai ales în liniște
§ Prin relația cu conținuturi intelectuale precum arta și prin experiențe transcendentale
Relația de bază se reflectă mai ales în grijă și în tratarea cu grijă a propriului corp, în emoții, în timp
(timpul de viață) și în relațiile cu alte vieți. Prin aceste relații se conștientizează o calitate, care ne
întâmpină din viață și la care se referă relaționarea. Noi – existențialiștii - o numim valoare de bază.

√ Simt eu viața mea, vitalitatea mea? Viața mea are calitate? Ce emoții simt atunci când mă
gândesc la viața mea? Cât de des am timp în liniște, în care pot eu însumi să percep apropiere și în
care pot să ofer devotament? Cum se simte viața mea? Îmi place să trăiesc așa?

Valoare de bază: – este bine că trăiesc !

În această relație cu viața putem acum să ne referim la viață în totalitatea ei și să ne întrebăm: Cum
este pentru mine personal, că eu trăiesc? Prin aceasta se percepe viața în valoarea ei.
De obicei acest sentiment conduce la conștientizarea: ”Este bine că eu trăiesc”. Formulat în mod
practic ea constă în percepere, simțire, emoții sau în sentimentul că de fapt este bine să fii. Această
valoare percepută a vieții este motivul de bază pentru care poate fi dat acordul pentru propria viață.
Astfel poate fi descrisă ca valoare tot ceea ce întărește relația de bază cu propria viață, tot ceea ce
solicită acordul pentru viață și tot ceea ce are semnificație pentru propria realizare a vieții.

Valoarea pozitivă de bază: Tot ceea ce este experimentat ca fiind bun în viață, întărește relația cu
viața. Dar același lucru este valabil și invers: Relația de bază este șablonul/etalonul în funcție de
care sunt măsurate valorile. Valorile întăresc relația cu viața și aduc în noi vibrația vieții. Acesta
este sensul valorilor. Ele ne permit în permanență să experimentăm că este bine să fim aici. De
aceea este important să le lăsăm să vibreze în noi, să le permitem să fie, să le lăsăm să se apropie de
noi pentru că ele sunt hrana valorii de bază și a relației de bază cu viața. Dacă în viață avem mereu

76
experiențe bune și dacă trăim în mod repetat sentimentul că ceea ce experimentăm ne face bine, că
este valoros, în conștientizare aceasta se creează un sentiment, că de fapt este bine să trăiești. Acest
sentiment se însumează în valoarea profundă a vieții și în gratitudinea pentru valoarea vieții în sine
– chiar dacă uneori viața este grea.

Valoarea negativă de bază: Dacă în schimb, sentimentul legat de viață nu este unul pozitiv, se
ajunge la un sentiment de bilanț negativ: Este posibil ca viața în sine să fie bună și ca alții să o
experimenteze astfel, dar propria viață nu este percepută ca fiind astfel. Acest mesaj al vieții, cu
toate dificultățile și problemele sale, conduce către o valoare de bază negativă. Omul se chinuie prin
viață lipsit de emoții, face tot ce poate după propriile puteri, dar nu este o viață bună, pentru că
trăiește prea puține valori care duc la a plăcea viața, care duc la sentimentul mai drag mi-ar fi să nu
trăiesc așa. Omul are constant nevoia de a experimenta valori – relațiile/lucrurile/situațiile care sunt
bune. Valorile sunt hrana sufletesc-intelectuală care ne pune în mișcare și care ne transmite: Este
bine! Dacă omul nu conștientizează la timp că valorile nu au nicio însemnătate pentru el și dacă nu
face nimic în această privință, se poate ajunge la depresii. A avea depresie înseamnă: ”Te afli la
prea mare distanță față de viața ta” (fapt ce nu se produce neapărat doar prin dereglări psihice, ci și
prin dereglări fizice).

√ Ce valoare are ceea ce am trăit ieri/astăzi? Cât de valoros este pentru mine? În ce situații trăiesc
bucuria de viață? Simt diferența între distracția prin socializare și atingerea interioară produsă
printr-o valoare? De ce anume mă îngrijesc în viață – ce valoare se ascunde în spate? Care este
cea mai mare valoare în viața mea, în care/pentru care mă pot angaja? Când simt gratitudine?

Permisiunea dată din interior de a fi tu însuți

La al treilea pilon al existenței este vorba despre întrebarea de bază a Persoanei: Eu sunt eu – dar am
eu permisiunea de a fi așa cum sunt? Dacă experimentez recunoaștere, respect, obțin valorizare?
Omul află valoarea de sine mai ales prin faptul că se asumă pe sine, prin recunoaștere și prin faptul
că este luat în serios de către alții și activ prin sine: a se vedea pe sine, a se lua în serios și a se
valoriza. Acest lucru face ca, din perspectiva opusă, să-i fie mai ușor să le acorde recunoaștere
celorlalți. A putea oferi recunoaștere are ca premisă diferențierea precisă a ceea ce este propriu de
ceea ce este altceva/al altcuiva.

A treia întrebare de bază a existenței

Fiecare om are de-a face cu sine însuși. Existența este caracterizată de Eu și poate fi trăită doar în
calitate de subiect. Acest lucru îl face pe om să fie un unicat inconfundabil, care însă, în ciuda
individualității, își poate găsi, dezvolta și trăi existența Persoanei doar prin întâlnirea cu ceilalți.
Aceasta îl plasează pe om în fața sarcinii ca, pe de o parte, să găsească un mod autentic de a fi el
însuși, iar pe de altă parte, să aducă acest lucru în întâlnirea cu ceilalți. Pentru aceasta este necesar
un simț intuitiv, pentru a găsi ceea ce este potrivit într-o anume situație și ceea ce îi este
caracteristic acesteia.

În acest proces este vorba de următoarele întrebări: ”Cum pot eu să fiu ‘eu însumi’ ? – Am
permisiunea de a fi așa cum sunt ? – Pot eu să fiu ‘eu’ în ochii celorlalți așa cum sunt în fața ochilor
mei (autenticitate) ? Ce anume îmi conferă valoare de sine astfel încât să pot exista în ambele
situații fără a mă pierde, să pot să mă arăt și să nu trebuiască să mă ascund ?

77
”Din punct de vedere existențial este vorba despre nucleul Eu-lui, este despre găsirea și aprecierea a
ceea ce este propriu și despre întrebarea de identitate, autenticitate și etică:
”Eu sunt eu – am permisiunea de a fi așa?”

√ În viața mea este vorba (și) despre mine? Înaintez eu însumi în viața mea? Sau trăiesc pe lângă
mine? Îmi acord eu însumi sprijin – îmi iau eu mie destul apărarea? Am eu sentimentul că pot să fiu
așa cum sunt?

Diferențierea lucrurilor cu caracter propriu

Ceea ce este propriu poate exista doar atunci când este diferit și delimitat de ”celălalt”. Pentru
aceasta sunt necesari doi pași: pe de o parte să setăm niște limite (a putea spune ”nu”), iar pe de altă
parte de a găsi ceea ce ne este propriu, originar, care este în acord cu noi (căruia îi putem spune
”da”). Sau altfel spus: Un ”Nu” exterior este un ”Da” interior spus lucrurilor care ne sunt proprii și
această confirmare a ceea ce este propriu plasează Nu-ul pe un suport și îi conferă forță. Este vorba
despre a face ca ”Da”-ul care stă în spatele ”Nu”-ului să fie simțite conștient. Punctul de vedere este
complet stabil atunci când putem spune: Pentru că spun ”Da” unui lucru spun ”Nu” celuilalt lucru,
după moto-ul: Motivul pentru Nu se află într-un Da.

A seta limitele OMULEȚ și a găsi ceea ce este propriu

Nu exterior Da interior

Imag. 25: Pentru a se crea pe sine este nevoie de diferențiere și de sentimentul lucrului cu caracter propriu.

√ Unde îmi îngreunez și unde îmi ușurez diferențierea de ceilalți, de mediu familial, social? Dacă
ar fi după mine, cum aș trăi? Mă orientez pur și simplu după ceea ce îmi aduce viața zilnic și ce
trebuie rezolvat? Trăiesc mai degrabă după ceea ce se așteaptă de la mine? Cât la sută din viața
mea este despre ceea ce sunt eu, ce mă face pe mine să fiu eu, ce mă mișcă să trăiesc? Cât de mult
mă regăsesc în ceea ce fac?

Cele mai dese frici în diferențiere sunt frica de a pierde relația, frica de a-l răni pe celălalt sau și
frica de a fi rănit. Una aduce regrete, cealaltă aduce durere. Chiar și frica de a se pierde pe sine este
un motiv des întâlnit pentru care nu trăim ceea ce ne este propriu, din teama de a nu putea subzista,
din teama de se fi înșelat sau de a intra într-o situație penibilă, pentru că destăinuim ceva despre noi
și credem că ar trebui să ne fie rușine pentru acest lucru.

Sentimentul eu am permisiunea

Cum ajung la cunoaștere despre mine ? De unde știu eu cine sunt ? Această găsire de sine se
desfășoară pe două căi: prin impulsul din exterior (identități diferite) și prin interior (dialog interior
echilibrat - autenticitate). În mijloc stă ca element integrant Eu-l.

78
Identitatea este acel lucru care aparține de mine, prin care mă definesc, mă recunosc și mă înțeleg.
Experimentarea identității iese la iveală atunci când ne aflăm în totalitate în largul nostru când
facem ceva. A putea rămâne noi înșine cu toate cerințele și toată vânzoleala din viața de zi cu zi,
depinde de patru caracteristici ale omului:

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul Orizontul vieții Orizontul reprezentării Orizontul contextului
posibilităților morale

OMULEȚ

Realitatea că am un Realitatea că am o experiență Realitatea că sunt Persoană, Realitatea că pot să

corp emoțională cu deciziile, atitudinile, acționez, că mă aflu în
mentalitățile și cu contexte mai largi, că
sentimentul meu de acord urmăresc un sens
Imag. 26: Pilonii identității

Imaginea de sine

Răspunsurile la întrebările cine sunt, cum mă înțeleg pe mine, cum pot să exist, după ce anume mă
orientez și cum mă poziționez față de mine, sunt dezvoltate din două direcții:

§ Prin experiența interioară, conștientizarea de sine și luarea de poziție față de sine, cât și prin
idoli/modele (descoperirea sinelui meu în afara mea)
§ Prin oglindire/oglinzi și comportamentul celorlalți față de mine (vedere externă)
Acești doi poli (”oglinzi”) sunt importanți pentru imaginea de sine și pentru evaluarea de sine.
Pentru acest lucru este nevoie de un proces dialogic între Eu-l lumii interioare și Eu-l lumii
exterioare.

deschidere către reflecții străine

re-flexiv

Din interior Din exterior

Ce se oglindește înapoi către
Cum mă experimentez eu pe mine, de ex. prin
mine? comportamentul altora,
Cum îmi merge mie cu mine? relații, evenimente,OMULEȚ
succese,
efecte ale acțiunilor mele?
În ce măsură se potrivește reflexia
externă cu imaginea mea despre mine?
Mă simt recunoscut și înțeles în ea?
dialogic

deschidere pentru reflecții străine

Imag. 27: Cele două oglinzi pentru crearea imaginii de sine (și ca urmare, a evaluării de sine)

79
Sinele autentic
Imaginea de sine care se creează din perspectiva interioară, din identificări și din perspectiva
exterioară, ne plasează în fața unor întrebări noi, în fața unor întrebări de validitate/validare, de
evaluare, de a-putea-dăinui, de a-se-putea-afirma cu imaginea despre sine. În esență ne pune în fața
întrebării: ”Este bine/corect/drept/folositor mie că sunt așa ?” A avea permisiunea de a fi cum
suntem este o temă existențială, de bază. Dacă purtăm în noi sentimentul de: ”Am permisiunea să
fiu așa cum sunt”, se deschide un spațiu interior care permite existența mea așa cum sunt (să trăiesc
individualitatea și personalitatea mea). Dacă acest spațiu este absent, se creează ”problematica
măștii” și necesitatea de a ne ascunde/preface. Dar în baza căror criterii putem spune: ”Acesta sunt
eu” ? De unde știu eu asta ? O abordare practică a acestei întrebări este a putea spune: În chestia
asta pot să mă susțin pe mine. Acest lucru se poate spune doar în baza unui sentiment de acord
intern autentic, verificat de mine cu mine în diverse situații și contexte. Un sentiment de acord
există atunci când pot să spun că pot și că îmi place să înaintez cu mine în felul acesta spre viitor și
cred că va fi sau a fost apreciat de către aceia pe care mă pot baza. Această emoție este confirmarea
și sursa pentru sentimentul că lucrurile sunt ”în ordine/corecte”, că sunt în armonie cu mine.
În aceasta se află germenele autenticității, al acordului cu sine și a ceea ce este inconfundabil,
originar și original care se angajează în mine.

A găsi (calea) către sine

Autenticitatea este realizată/exprimată deplin atunci când mă pun de acord cu mine, adică atunci
când trăiesc în acord, sunt originar autentic și când îmi aliniez acțiunile efectuate în lume la mine
însumi. Ce înseamnă acest lucru ? – Ceea ce este originar, propriu, nu este o măsură fixă,
permanentă ci un proces cu destule caracteristici stabile, este forța și abilitatea de a mă pune de
acord atât cu exteriorul cât și cu interiorul/natura mea, de a găsi în aceasta un sentiment germinativ
de acord și de a avea curajul să intru în relație cu acest acord și să trăiesc din el.

Acord intern autentic

Inconștient Originarul Conștient

Persoana Eu în
Tangibil în Adevăratul Eu
vibrația Identitatea oglinda
acordului Ceea ce peste lumii / a
timp este altora
continuu în
mine

OMULEȚ

Imag. 28: Procesul de a se aduce pe sine în acord cu sine

Pentru a ne găsi pe noi înșine este nevoie de două lucruri: să intrăm în contact cu emoțiile noastre și
să luăm poziție. Această găsire de sine – unită prin contactul cu emoțiile noastre oneste (nu doar
apreciate cognitiv-sub influența obligațiilor venite dinspre Supra-Eu-l colectiv) și luarea de poziție –
se produce prin dialogul intern. Ne deschidem către interior, ne adresăm nouă înșine cu întrebarea:
”Simt că este corect așa?” Iar la această întrebare suntem atenți la emoțiile noastre și la răspunsul
care începe să apară în noi. Prin aceasta ne deschidem ca Persoană, deschidem ușa către ceea ce este
original și originar în noi, către ceea ce este autentic, către profunzimea care ne întâmpină din
inconștient.

80
Nu putem produce noi ceea ce este originar în noi, putem doar crea/acționa hrănit din acest element.
În acest dialog intern ajungem la cel mai profund punct al existenței Persoanei, sursa Eu-lui -
accesul către a-fi-autentic. Dar sunt identic cu mine însumi doar atunci când mă întorc la acest
acord/rezonanță și intru în relație cu el – doar atunci sunt semnificativ / important (pentru mine și
ceilalți). Astfel următoarele elemente fac parte din definiția autenticității:

§ Găsirea propriei ființe prin relația (percepută) cu acordul interior

§ Susținerea sinelui: ”Acest lucru este în acord cu mine – asta vreau!”
Ceea ce este originar în mine, ceea ce sunt eu în ființa mea nu mi se arată în alt mod decât în
sentimentul de acord. Acest acord vine din intimitatea cu mine însumi și din sentimentul de bază:
”Așa se poate – acesta sunt eu, așa vreau să fiu”. Efectul exterior al acestui sentiment se reflectă
prin strălucire, șarm, o autoritate naturală sau un efect perceput de ceilalți și care are însemnătate.
Eu sunt asta.
Acordul cu sine însuși și propriul sentiment de sine are și o dimensiune etică. În acordul cu mine ca
Persoană eu acționez cu moralitate, pentru că pot să mă susțin și pot să-mi asum responsabilitatea
pentru ce îmi este propriu. Prin aceasta intrăm în domeniul eticii, pentru că este vorba despre a-fi-
eu-important în diferențierea și confruntarea cu ființa celuilalt. Etica este direcția care conduce
către ceea ce este important, către lucrurile care nu sunt străine mie și lumii în care mă mișc.
”A-putea-fi-în-acord-cu-sine” este originea responsabilității și înseamnă în profunzime:
”Dacă pot să fiu de acord cu mine, atunci pot să fiu văzut și de alții și nu trebuie să-mi fie rușine.”

√ De ex. în situații în care trebuie să iau decizii: Ce am eu personal de spus despre asta – în
profunzimea mea? Ce simt când mă gândesc la această posibilitate? Cred eu că am ce căuta acolo?
Mă regăsesc în acest lucru? Este potrivit pentru mine? Sunt eu asta/așa?
Aș mai face acest lucru încă o dată?

Reacțiile de coping în cazul Sinelui pierdut

Când omul experimentează sentimentul de a se fi pierdut pe sine, că se înstrăinează de sine sau dacă
ceea ce îi aparține, ceea ce este important pentru el și cu care se identifică, este distrus, apar
mecanismele de apărare, cu scopul de a putea trece peste situație rănindu-și cât mai puțin
sentimentul de a-fi-el-însuși. Modelul general aici este o mișcare de bază protectoare de a-lua-
distanță. Luarea de distanță se poate manifesta în diferite forme, dar urmărește întotdeauna țelul de
a se sustrage, de a câștiga distanță și de a-și crea spațiu.

Model Încercarea de a… Exemple

1. Mișcarea de bază: de a ține la distanță ceva/ ”Fără mine!”
A lua distanță de a nu se implica în ceva
2. Mișcarea paradoxă: de a veni în întâmpinarea golului, ”Evadarea spre înainte”
Activismul de a se justifica sau de a exagera
3. Mișcarea de apărare: de a trasa limite sau ”Asta e culmea”
Agresiune de a reconstitui limite și
(Încăpățânare de a cere respect pentru
- Furie - Mânie) a putea apăra ceea ce este propriu
4. Reflexul de simulare apăra valoarea de sine ”Asta a fost prea mult!” –
a morții. Resemnare jignit, rănit, amărât, fără emoții

Tab. 7: Cele patru modele de bază ale reacțiilor de coping din a 3-a motivație de bază – privire de ansamblu

81
Mișcare de bază (luarea de distanță): Atunci când omul este îngrădit în a-avea-voie-să-fie-cum-
este, prima reacție de apărare este aceea de a lua distanță. Părăsim situația nespunând nimic în
legătură cu ea, divagăm de la subiect, o învăluim, nu-i acordăm importanță, facem glume, nu-l luăm
în serios pe celălalt și ceea ce spune, sau, reacționăm tăios și întrerupem relația (”Mereu ești tu mai
deștept”). Câștigarea distanței se poate realiza și prin formalități/formalisme (a se purta impersonal)
sau prin interceptarea obiectivității printr-o concentrare perfecționistă asupra acelui lucru, pentru a-l
putea face cât mai bine. Chiar și distanța față de sine poate fi o expresie a mișcării de protecție,
atunci când ne simțim singuri sau pierduți, când avem un conflict interior și vrem să ne îndepărtăm
de noi. Nu răspundem la întrebarea ”Cum îți merge?”, ci o întoarcem și o adresăm către exterior:
”Dar ție cum îți merge?”

Mișcare paradoxă (activism): Aici se arată forme diverse de activități fără un scop precis și
provocând destulă ceață/neliniștire în jur: vorbim mult și nu spunem nimic, ne plasăm în prim-plan
și facem ”scandal” sau suntem preocupați să ”rezolvăm” diverse lucruri. Unii oameni se protejează
”dându-se la fund”, funcționând ca o ”rotiță într-un angrenaj”, pentru a evita să fie criticați și, mai
mult, sunt în permanență în căutare de diversiuni și aventuri personale sau ”sociale” (adrenalină)
pentru a evita golurile care se produc atunci când ne înstrăinăm de noi înșine. Comportamente
precum a face jocul cuiva, a râde împreună cu alții, a bârfi fără noimă și fără măsură, a da dreptate
altora (te dai de partea cuiva și astfel rezolvi problema), sunt încercări de a evita lucrurile rușinoase
sau de a evita să fim răniți. De activism țin și comportamentele de justificare în care se pierde
elementul personal și trec în prim-plan lucrurile generale, zise ”obiective”, pentru a ne putea
menține poziția cu ajutorul argumentelor principiale, teoretice.

Reacție de respingere (agresiune de tipul încăpățânare, supărare, furie): obiectivul agresiunii este
de a fi văzut, pentru a nu mai fi rănit. Acest lucru se manifestează prin intoleranță, indignare,
comportament efervescent sau încăpățânare (- o luare de poziție adversă îndreptată spre interior).
Ceea ce este tipic este reproșul conținut în aceste reacții și caracterul de admonestare (”Nu accept
eu așa ceva”). Supărarea apare atunci când ceva nu merge așa cum dorim, atunci când ceva
intervine împotriva propriei intenții, când nu se ține cont de ceea ce este propriu nouă și când
așteptările sunt înșelate. Suntem confruntați cu un handicap, care nu există în mod ”îndreptățit” și
depunem efort pentru a impune ceea ce ne este propriu și pentru a recrea/reconstrui limitele.
Supărarea se poate transforma în furie atunci când nu poate fi trăit ceea ce este propriu. Dar deseori
furia, prin înrădăcinarea sa, este orientată chiar către noi înșine: Asta mă costă și pe deasupra mai
este și lipsit de sens. Când suntem furioși uneori spargem lucruri, pentru că furia vrea să fie văzută.

Reflexul de simulare a morții: insultele și jignirea sunt reacții emoționale tipice atunci când este
rănită valoarea de sine a Persoanei sau atunci când ea se simte neînțeleasă/prost înțeleasă în propria
ei valoare (sentimentul de a fi fost tratat cu nedreptate, a se simți dat la o parte).
În cazul în care ne simțim ofensați nu este vorba ”doar” de jignirea onoarei, ci omul este afectat
într-un mod personal care include și relațiile sale cu alții și valorile sale. Omul este afectat la nivel
mai profund, suferă în interior, căci este lovit în punctul său central. Dacă această situație durează
un timp îndelungat, relațiile pot duce la îmbolnăvire (de ex. migrene – corpul vibrează și el).
Pierderea de sine poate duce și la paralizie: Omul așteaptă să treacă situația, nu vorbește, îl lasă pe
celălalt să vorbească, vrea să ascundă suferința, rușinat și nu vrea să mai arate nimic din sine, în
speranța că va trece. Rănirile permanente ale granițelor personale violate pot duce și la

82
resentimente, dacă rigiditatea în supărare devine cronică. La nivel psihic se poate produce o ruptură
între cogniție și emoție și sentimentul de a nu mai fi tu însuți. Omul povestește fără emoții, nu mai
percepe ce simte și se preface că nu este nicio problemă.

A ierta și a-i părea rău

Spre deosebire de reacțiile de apărare automate care se instalează atunci când omul nu poate fi el
însuși, din cauza unor presiuni interne sau externe, comportamentul personal poate duce la iertare și
părere de rău. A ierta și a-ți părea rău sunt două concepte care se folosesc des în context religios,
iar la început poate fi dificil să le înțelegem ca activități naturale de bază care includ elemente
existențiale. Dacă cineva trăiește o nedreptate și dacă nu este luat în seamă Persoana sa, dacă ”nu
este văzută”, atunci trecerea personală peste acest fapt poate fi iertarea.
În cazul în care facem (am făcut) ceva ce noi înșine nu putem susține, atunci acțiunea Persoanei este
părerea de rău. Ambele activități au ca țel refacerea integrității Persoanei, astfel încât ea să ”se poată
lăsa văzută” (de ea însăși sau de alții) cu comportamentul său.

A ierta – eliberarea altor cerințe

A ierta înseamnă a elibera pe cineva din vinovăție – pe celălalt sau pe tine însuți (putem să ne
iertăm și pe noi înșine). Iertarea este o atitudine față de celălalt (de afară sau de dinăuntru) în care
nu mai există nicio așteptare de la el. Am atins liniștea, putem să lăsăm lucrurile în pace.
O întâlnire (chir cu sine) este posibilă întotdeauna când nu mai există ”conturi de încheiat” între cei
doi. Celălalt nu îmi mai este dator mie (*Schuld – în germană: dublu sens = datorie, vină): Eu nu-
ți cer ție nicio despăgubire, nicio reparare a daunei pe care tu ai produs-o propriei mele ființe sau pe
care deja am obținut-o. Iertarea nu conduce automat la împăcare. Putem ierta în liniște fără să-l fi
reîntâlnit pe celălalt. Putem ierta și fără a dori să reluăm o relație (”este mai bine dacă suntem
divorțați”). O despărțire poate fi chiar importantă atunci când observăm că nu mai găsim calea către
celălalt. Iertarea cuiva nu înseamnă neapărat și împăcare.
Împăcarea este reconstrucția relației, putem din nou fi cu celălalt, suntem re-uniți.

A ierta cuprinde trei pași:

1. Evaluarea celor întâmplate și crearea unei viziuni de ansamblu: Ce mi-a făcut de fapt
celălalt? Care este de fapt dauna? Ce urmări a avut acest lucru? Ce anume s-a răsfrâns
asupra totalității vieții mele? În ce măsură este de înțeles că celălalt a acționat astfel?
Care poate să fi fost intenția sa? Ce părere am eu despre asta?
2. Cuprinderea/înțelegerea emoției: Cum îmi merge/cum mi-a mers mie cu ceea ce s-a
întâmplat? Cum am trăit eu asta? Ce mai trezește acest lucru astăzi în mine? Ce semnificație
au cele întâmplate în viața mea? Acord destul timp acestui lucru/situații/relații?
3. Luarea deciziei: Cum vreau să gestionez în continuare acest lucru? Ce anume cer celuilalt,
de ce anume am nevoie? De ce anume pot și vreau să mă distanțez (interior)? Celălalt mi-a
oferit deja ceva? Ce mai lipsește pentru a putea lăsa în pace acest lucru?

83
Deseori iertarea nu reușește pentru că nu știm exact ce mai vrem să cerem sau pentru că nu spunem
celuilalt acest lucru din teamă, nesiguranță, resemnare sau pentru că dorim să evităm contactul cu
acea persoană. Chiar și după iertare poate persista un sentiment de durere.
Nu trebuie să confundăm eliberarea cuiva din vină/datorie cu simțirea durerii.
Uneori credem că nu putem ierta, pentru că încă mai doare. Însă uneori doare mai puțin dacă iertăm.

A-ți părea rău – a te recâștiga pe tine

A-ți părea rău (”nu ar fi trebuit să fac asta”) este, precum iertarea, o decizie și prin aceasta un act
personal. În comparație cu iertarea, părerea de rău este însă un proces orientat către interior care
uneori este dificil, pentru că este împovărat de rușine. A-ți părea rău este important pentru
conturarea sinelui meu, astfel ca eu să văd și să simt (din nou) cine sunt cu adevărat, ce mi se
potrivește și ce nu. Și pentru comuniune este importantă părerea de rău, căci prin ea devine din nou
posibilă întâlnirea, în ciuda greșelilor, a vinei sau a rănilor.

Uneori oamenii confundă părerea de rău cu tristețea.

Cu toate că ambele activități se referă la o pierdere de valori, participă la ele aspecte diferite ale
existenței umane. Este astfel nevoie de o mare atenție pentru a le putea diferenția la nivel de emoții:

Tristețe Părere de rău

Experimentare Am pierdut ceva valoros Am făcut ceva rău
Pierdere Referire la viață Pierdere de sine
Sentiment Suferință, apăsare Durere, regret
Subiect Procesarea pierderii unei valori Procesarea vinovăției
Sarcină A se lăsa din nou atins de viață A găsi drumul înapoi către sine (integritatea)
Tab. 8: Tristețe și părere de rău – două activități cu subiecte diferite

Considerație, dreptate, valorizare (prețuirea)

Pentru a putea dezvolta sentimentul de a fi tu însuți sau pentru a-l putea menține atunci când o
situație lasă o amprentă distructivă, este nevoie de considerație, dreptate și valorizarea a ceea ce este
propriu, prin sine și prin alții.

Considerația (a fi atent la ... a te îngriji – care vine chiar de la etimologia therapiei - NT)

Considerația și a fi atent la ... încep cu antrenarea / menținerea atenției. Chiar și mici momente de
atenție în viața de zi cu zi înseamnă că celălalt mă vede și că i-am captat atenția. Atenția, de
exemplu sub forma unui salut personal, este primul pas pentru a fi scos din masa indefinitului.
Considerația devine mai intensă atunci când celălalt ne observă. Asta înseamnă a fi luați în
considerare și a fi văzuți așa cum suntem.
Prin aceasta nu sunt sprijinite doar individualitatea, originalitatea și unicitatea Persoanei. A-fi-văzut
este de asemenea o protecție a granițelor Eului, pentru că Persoana nu este trecută cu vederea și
pentru că se păstrează o anumită distanță necesară observării. Fiecare privire asupra Persoanei este
deja o sămânță a respectului față de acea persoană, căci a oferi considerație înseamnă a ține cont de
cineva. Cine ține cont, acela respectă.

84
√ Există în viața mea destui oameni (întâlniri) care îmi acordă atenție? Întâlniri în care am
posibilitatea să fiu așa cum sunt? Unde este permis și dorit acest lucru? Mă îngrijesc eu de relațiile
cu acești oameni?

Dreptate

Pentru a putea fi ”tu însuți” este necesar să fi tratat în mod corect/drept de către ceilalți. A fi tratat
cu nedreptate este dureros, pentru că semnifică:

1. Eu nu am fost văzut.
2. Nu sunt lăsat să fiu așa cum sunt și nu se intră în relație cu valoarea pe care o am.
Pentru a fi drept față de ființa unui om nu este necesară doar o privire atentă pentru luarea în
considerare a existenței sale și a granițelor sale, ci și o relaționare cu Persoana sa. Abia prin
examinarea interesată, activă, deschisă și profundă a interiorului celuilalt și a ce ne ”impresionează”
de la el este posibil să vedem ceea ce este propriu în Persoana sa: ”Cine este acest om ? Ce poate el?
Ce simte, cum gândește, ce este important pentru el ?”. Admiterea a ceea ce este propriu nu este
doar o dreptate formală (tratarea în mod egal), ci este o dreptate care privește conținutul și este
personală, are scop să aducă dreptate omului din fața mea în nevoile și în abilitățile sale.

√ Am eu întâlniri în care experimentez situații în care oamenii au interes față de mine, față de ceea
ce gândesc și simt? Există în viața mea destule întâlniri în care pot să fiu așa cum sunt, fără să
trebuiască să mă justific? Știu oamenii care sunt importanți pentru mine ce anume este important
pentru mine, ce mă atinge și mă mișcă? Am oameni care îmi iau apărarea și care mă susțin?

Valorizare (prețuire)

Pentru a ne putea găsi în totalitatea noastră și pentru a ne dezvolta mai profund valoarea de sine,
depindem și de valorizarea pe care ne-o acordă ceilalți. Valorizarea (prețuirea) înseamnă că ceilalți
oameni își dau verdictul personal despre noi. Prin aceasta nu aflăm doar ce anume văd ei în noi, ci
și cum anume este pentru ei, ceea ce facem. Valorizarea este un criteriu pentru a-l vedea pe celălalt
ca Persoană. Atunci când nu simțim valorizare, nu am văzut acel om ca Persoană. Valorizarea
trezește în celălalt sentimentul, în cel mai profund interior al său, de a fi ceva, ceva ce îl definește și
ceva care are valoare. Doar prin valorizare (prețuire) se poate dezvolta valoarea de sine, adică
valorizarea propriului sine. Valoarea de sine își are temeiul în faptul că eu consider existența mea
(viața mea) și comportamentul meu (abilitățile mele) ca fiind bune. Acest lucru este însoțit de
sentimentul: ”Eu sunt cineva pentru că pot să experimentez și să creez ceva valoros.” Acest
sentiment nu este totdeauna la fel de echilibrat în toate situațiile și circumstanțele de viață.
În ciuda tuturor activităților interioare rămâne o nesiguranță referitoare la sine și la propria valoare:
Cum este perceput ceea ce văd eu la mine de către ceilalți? Pot eu să exist așa cum sunt? Sunt luat
în serios? Pentru a putea gestiona corespunzător această nesiguranță este nevoie de un partener de
dialog autentic (de cele mai multe ori extern) și de un dialog autentic (nu o conversație, nu o dispută
argumentativă) care să ”asigure prețuire valorii - calitatea”: ”Sunt într-adevăr bine ? Sau mă înșel ?
Are substanță ceea ce sunt ? Pot trăi astfel în comunitatea de care depind ?”

Arta constă în aceea de a învăța să trăim azi cu noi înșine, în loc să așteptăm să fim perfecți.
Acest proces de dezvoltare (de auto-observare și re-cunoaștere de sine) nu se încheie niciodată.

85
Putem ști multe despre noi înșine, dar vom descoperi mereu lucruri noi, lucruri mai profunde, alte
aspecte. Nu ne putem cuprinde (până la capăt, până la ultima consecință) pe noi ca Persoană.

Putem doar să ne regăsim/re-cunoaște în permanență, să ne reîntâlnim cu noi. Aceasta este viața.

√ Cine au fost oamenii din viața mea care m-au valorizat (prețuit)? Îmi este ușor să mă arăt așa
cum sunt, sau mă simt presat să mă adaptez pentru a nu fi exclus? Sunt ”cineva” doar atunci când
arăt ceea ce pot și aduc o performanță?

Valoarea de sine – Puntea către mine

A primi considerație, dreptate și valorizare (prețuire) reprezintă unul din modurile prin care se
formează, se fixează/se consolidează valoarea de sine.
Este însă nevoie și de o activitate proprie pentru a dezvolta/a aprofunda și a consolida valoarea de
sine.

86
A te înzestra cu atenție către tine însuți – a lua poziție față de sine

Conștientizarea de sine prin câștigarea de distanță:

Pentru a ne putea privi pe noi înșine, trebuie să facem
un pas înapoi față de ceea ce facem și trebuie să ne OMULEȚ Cum îți merge acum?
distanțăm de lume prin extragerea noastră din
eveniment. Abia atunci putem să vedem, să respectăm
granițele noastre și ceea ce ne este propriu.

A se lua în serios pe sine înseamnă să ne permitem să OMULEȚ Cum trăiești acest lucru?

ne recunoaștem în valoarea noastră și să permitem

ființei noastre să existe. Întâi este important a se vedea
pe sine, dar apoi este vorba despre a lua în serios ceea
ce vedem și a relaționa cu ceea ce simțim. Cognitiv: Cum găsești ceea ce faci?
Ce crezi despre tine?
A lua poziție față de sine și a emite judecăți față de sine.
Pe de o parte acest lucru se întâmplă în mod cognitiv
prin auto-evaluare (ea creează distanța necesară care ne
eliberează), pe de altă parte ce se produce simțim prin
conștiință. O luare de poziție reală se produce atunci OMULEȚ
Simțind: Este asta în acord cu tine,
când reflexia și decizia, adică ceea ce este conștient, cu ceea ce faci, cu modul cum o faci?
este pus în relație cu emoțiile. Ceea ce am în fața
ochilor este în acord cu ceea ce simt. Abia astfel pot să
spun ”ce cred eu despre asta” și pot să aflu (să văd),
Imag. 29: Întrebări adresate clientului
pentru că acordul este resimțit ca emoție și ca pentru stimularea autoreflexiei de sine
sentiment. Acest lucru este mult mai mult decât doar a (acord/luare de poziție)

gândi. Obțin un răspuns sub forma unei emoții și intru

în contact cu interiorul meu.

În conexiunea cu viața și cu oamenii fiecare om se percepe ca fiind altfel, ca fiind diferit.

Ca Persoană omul este caracterizat de unicitatea sa, de ceea ce îl face Eu și îl delimitează de toți
ceilalți. Din aceasta reiese și o întrebare de bază a existenței Persoanei: Eu sunt eu –
am permisiunea să fiu așa ? Am dreptul de a fi așa cum sunt și de a mă comporta așa cum mă
comport ? Acesta este nivelul identificării, al găsirii de sine dar și al eticii. Pentru a răspunde la
întrebare omul are nevoie de considerație, dreptate și valorizare. Dacă acestea lipsesc se ajunge la
singurătate și la a-se-ascunde în spatele rușinii. Dacă în schimb omul trăiește aceste trei întâlniri,
atunci el găsește calea către autenticitatea sa, către consolare și respectul de sine. Suma acestor
experiențe formează valoarea de sine și existența Persoanei sale, cea mai profundă valoare a Eu-ului
său.

87
În această profunzime omul stă în fața sa ca în fața a ceva ce ”nu poate fi cuprins”: Cine este acest
”Eu”? Unde pot să cuprind/fixez acest ”Eu”? Omul se apropie de esența ”Eu”-lui său atunci când
reunește ceea ce prinde voce în el, ceea ce iese la suprafață prin emoții. Acest lucru îi vorbește – și
îi spune ceva. Această ”verbalizare” internă este însoțită de un sentiment de a crede în ceea ce
spune. Atunci când ”Eu-l” percepe acest lucru care începe să ”vorbească” în Persoană, omul este
autentic.
A fi Persoană înseamnă de aceea în esență: a se întâlni pe sine ca pe un confident de sine, a-și
veni în întâmpinare. ”Locul” întâlnirii Persoanei cu sine însuși (locul ”eu cu mine”) este locul
intimității ei. Este locul din Persoană, în care se dezvoltă semințele creativității omului prin chiar
viața sa.
A fi Persoană înseamnă a se înzestra cu atenție către sine în permanență.
Omul stă în fața secretului, în fața a ceea ce nu poate cuprinde, cu care se află în permanență în
contact intim: Căci nimic nu ne este mai apropiat decât profunzimea noastră interioară, identitatea
noastră, Eu-l nostru – și cu toate acestea trăim acest mister în interiorul nostru ca pe ceva care curge
prin noi, care se sustrage puterii noastre de a-l controla, care ne străbate și la care putem totuși face
referire.

Venerație față de demnitatea persoanei

Dacă vedem Persoana ca pe cineva care la origine vine dintr-o profunzime și o vastitate de
neconceput și de aceea în mod necesar inconștientă, care nu este accesibilă nici chiar Eu-lui nostru,
poate apărea în noi un sentiment de venerație. Venerația este atitudinea față de ceea ce are o forță
superioară, care trebuie întâmpinat cu respect și care, din cauza puterii sale trebuie să fie și ”temut”.
Acest aspect al Persoanei în originea sa – în originarul său (Persoana există în sine și are o sursă
proprie care curge prin ea însăși) și în valoarea ei proprie, îi conferă demnitate. A avea demnitate
înseamnă a avea valoare intrinsecă, prin simplul fapt al existenței Persoanei și al faptului că acest
lucru nu a fost creat de noi și pentru că Persoana este de aceea intangibilă în originea ei. A lăsa
cuiva demnitatea înseamnă recunoașterea propriei existențe, a valorii în sine, și păstrarea distanței
prin care este protejat acest lucru valoros. Acolo unde există demnitate se cere respect.
Respectul este atitudinea prin care facem un pas înapoi față de intangibilitatea Persoanei, față de
autonomia ei și față de originea ei. Ce semnifică acest lucru pentru coach ?
Tabelul de mai jos arată cum poate coachul să dezvolte concret această atitudine în dialog, făcând
referire la elementele constitutive ale respectului:

Elementele respectului Exemplu

A lua în considerare persoana
A vedea ceva ce este propriu în Persoană
A valoriza Persoana
A lăsa Persoana să existe pentru sine
(a o lăsa în sine și în distanță)
Tab. 9: Atitudine respectuoasă față de Persoană
Mă interesează ceea ce spui..
Ce îmi spui mi se pare foarte important…
Sunt impresionat de modul cum gestionezi acest lucru…
Sunt curios, cum o să faci lucrul acesta…

√ Ce apreciez eu la mine? În ce măsură îmi organizez viața așa cum mi se pare mie corect?
În care arii (ale vieții) reușesc să fac acest lucru mai bine, în care arii mai puțin bine?
În ce activități pot să exprim ceea ce îmi este propriu, ceea ce este inconfundabil în mine?

88
În dialog: Pot să îi văd pe ceilalți în ceea ce le este lor propriu – ce este important pentru ei? Pot să
le aduc/să le arăt valoarea pe care o văd în ei, pot să îi sprijin în demersurile lor, în dialogul lor cu
sine sau vreau mai degrabă să îi corectez, să fac imediat sugestii? Pot să rămân respectuos la
distanță și să-mi țin părerile pentru mine? Pot să intru în dialog pornind din această atitudine de
ascultare activă, conținătoare ?

A trăi cu sens
La al patrulea pilon/arie a existenței ne referim la sensul existenței: Eu sunt aici – dar ce trebuie să
iasă din asta? Ce să fac astăzi pentru ca viața mea să devină un tot plin de sens? În ce contexte largi
mă văd și mă înțeleg (mergând până la religie)? Pentru ce trăiesc? – Această întrebare se află pe
fundamentul existenței pe care l-am dezbătut până acum. Eu pot să fiu și mă simt sigur, relaționez
cu valorile și îmi place să trăiesc, am acces către mine ca Persoană. Ce mai lipsește deci pentru
împlinirea existenței? Lipsește recunoașterea lucrului despre care trebuie să fie vorba în viața mea.

A patra întrebare de bază a existenței

Pentru o viață împlinită nu este suficient să fii pur și simplu aici și să te fi găsit pe tine, căci viața
are loc mereu în orizonturi și circumstanțe mai largi decât cele în care omul se vede și activează.
A putea fi în lume, a plăcea viața și a avea permisiunea de a fi ceea ce ești, îi conferă omului
capacitatea de a exista, adică îl echipează pentru acțiunile sale în lume. Dar acum se pune
întrebarea: Viața mea este doar acest lucru? Sau mai există și alte fapte relevante din punct de
vedere existențial, care sunt necesare pentru o viață împlinită? Un fapt care până acum nu a avut
încă parte de considerație, este că noi, ca oameni, ne aflăm într-o mișcare permanentă. Totul se
schimbă în această lume, nimic nu rămâne cum este. Chiar și noi ne schimbăm în permanență, ne
dezvoltăm și prin aceasta devenim: Existența umană nu este ceva static, ci se află mereu în
schimbare, în tranziție, și prin natura sa este devenire. Acest caracter schimbător permanent îl
plasează pe om în fața posibilității, dar și în fața sarcinii de a interveni în mod constructiv în acest
proces, astfel încât din schimbare să se producă o dezvoltare valoroasă. Pentru acest lucru este
necesar să recunoaștem contextele mai largi în care ne aflăm. În orizontul ei, fiecare situație devine
o provocare și o cerință adresată omului, de a face ceva din ea.
Acum este vorba despre esența existenței, despre devenirea constructivă, despre viitor și împlinire.
De aceea întrebarea existențială în dimensiunea devenirii este:
Eu exist – dar la ce este bună viața mea?

√ Vreau eu să trăiesc pentru ceea ce fac? Pentru ce vreau eu să trăiesc? Ce îmi aduce împlinire?
Ce vreau eu cu adevărat pentru/de la mine, în lumea asta? Unde îmi este locul? Cum pot să devin
productiv aici, pe lumea asta? După ce anume mă orientez? Care este sensul meu personal pentru
care vreau să trăiesc?

A deschide ochii pe lumea din jur

Schimbarea este un principiu de bază al existenței. Această realitate a dezvoltării, devenirii și

trecerii ne pune în fața unei întrebări: Ce trebuie să devină/să fie creat în viața mea, cu viața mea,
din viața mea și prin mine în viața mea? Despre ce este vorba în lumea aceasta, în care totul este un
flux, în care nimic nu rămâne și multe sunt deschise? În ce anume sunt eu pus? Din perspectiva

89
existențială această întrebare îl plasează pe om în fața întrebării totalității contextelor, a viitorului și
a sarcinii (acțiunii). Pe aceste nivele omul deschide cum s-ar spune ochii, pentru lumea în care
există și reflectează la orizontul în care se desfășoară totul.

Context OMULEȚ
Orientarea în mijlocul contextelor mele în care stau și mă aflu

Unde stau eu în această lume – ce este lumea mea? Despre ce este

vorba aici unde sunt? Încotro să mă îndrept? În ce contexte mă
regăsesc, în ce anume am fost plasat/născut?

Viitor OMULEȚ A deveni productiv în acest context

Sunt eu deschis pentru unde sunt așteptat, unde este nevoie de

mine? Unde aș putea să contribui pentru îmbunătățirea acestei
lumi, căreia îi aparțin?
Sarcină OMULEȚ În fața așteptărilor și posibilităților

Pentru ce sunt aici, în această lume? – Ce am eu să-i ofer? Pentru

ce anume vreau să mă pun la dispoziție? Care poate fi contribuția
mea? Ce (nouă) înțelegere de sine am dintr-un context mai larg?
Ce activitate mă determină această situație să întreprind?

Privit și mai în profunzime este vorba despre întrebarea globală: Ce să devină această lume a mea –
și mai ales: Ce să devină prin mine? Prin aceasta intrăm pe nivelul sensului și stăm în fața întrebării
de bază a existenței: Cum să trăiesc, unde vreau să-mi utilizez viața, pentru ca să devină bună în
structura acestei lumi?
Facticitate Valoare Identitate Sens
Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULEȚ
Cadru Bine Eu A deveni
Pornind de la circumstanțele Ceea ce reprezintă o Autentic, capabil de a fi Orientat către o dezvoltare
date și de la posibilități valoare pentru viață reprezentat etic valoroasă (orientat către context
(realism și rezistență / (calitatea vieții și iubirea) (convingere și claritate) sau orientat către viitor)
stabilitate) Fac referire la ceea ce Fac referire la permisiunea pe Fac referire la ceea ce înțeleg /
Fac referire la ceea ce pot îmi place care mi-o dau mie simt că trebuie
Imag. 30: Fundamentele personale pentru o existență orientată către sens

Sentimentul eu trebuie
(ca cerință/ofertă a contextului și conținutului celorlalte MF (1-3), nu doar ca obligație etică)

A trebui este un concept care indică sarcini și pe care îl întâlnim în etică, dar pe care de cele mai
multe ori nu îl legăm direct de sens.
Într-o înțelegere personal-existențială, care pornește de la trăirea Persoanei, sensul nu este înțeles
primordial ca o întrebare a eticii, ci ca o întrebare de cunoaștere. Ce înseamnă acest lucru mai
exact ? Atunci când de ex. ne întâlnim cu o cunoștință de care ne-am despărțit printr-o ceartă, ne
întrebăm ce să facem acum. Această întrebare nu este adresată conștiinței, ci este o întrebare care

90
caută cea mai bună metodă de a acționa. Abia după aceea are loc acordul cu conștiința, înainte de a
decide și de a implementa decizia (de ex. reluăm contactul și abordăm tensiunea sau doar ne
salutăm etc.). A trebui este așadar precedat de o cerință și nu este o obligație în sensul eticii, care
trebuie realizată. Nici obligația nu este de fapt altceva decât o cerință, doar că a fost recunoscută în
prealabil ca cerință deschisă sau este solicitată de o situație sau persoană (de ex. obligativitatea
acordării primului ajutor în cazul unui accident).

Criteriul pentru răspunsul corect

Am constatat: viața se desfășoară în contextele și într-un cadru în care noi suntem plasați. Cadrele
conferă o structură dar lasă spații libere, oferă posibilități și prin aceasta conțin potențial de
schimbare. De aici reiese o primă întrebare orientativă: Văd eu locul meu în cadrul actual (familie,
loc de muncă, relații, credință etc.), unde este cerut potențialul meu de acțiune ?
Îmi ocup eu activ acest loc și ce realități creez prin aceasta? Ce fac eu din mine și din situație prin
acțiunea mea? Vreau să mă angajez în acest sistem cu cerințele, ofertele și potențialele sale de
dezvoltare, ca să iasă ceva bun? Sau mă angajez doar temporar, fără disponibilitatea de a mă implica
cu adevărat? Într-o asemenea deschidere în întâlnire se poate simți: Viața mă interesează. Nu
ceilalți, părinții mei, profesorii mei, șefii mei sau alte autorități ci eu sunt responsabil pentru viața
mea. Și ține de mine să găsesc lucrul pentru care mă aflu aici în lumea asta a mea și care este cu
adevărat important pentru mine. Sunt chemat să decid și să răspund.
Cum putem recunoaște dacă lucrul la care răspund acum este într-adevăr lucrul despre care trebuie
să fie vorba acum în viața mea? Există vreun criteriu în baza căruia se poate diferenția între a face
muncă voluntară, pentru că este ceva ce îmi corespunde sau pentru că și oamenii în vârstă dar
robuști ar mai ”trebui” să facă ceva? Deseori oamenii răspund la asemenea întrebări cu sentimentul:
”Cumva nu pot să nu o fac, și prin aceasta experimentează paradoxul libertății: Acolo unde suntem
cel mai liberi, pentru că acest lucru corespunde ființei noastre, avem sentimentul de a-nu-putea-
altfel. Dacă nu facem lucrurile care ne stau pe suflet, viața ar fi goală. Dacă însă le facem, trăim
bucurie și deseori împlinire: ”Am făcut-o! Am reușit” Am participat!” O asemenea experiență
conține deja criteriul pentru răspunsul corect la întrebarea situației: Criteriul constă în concordanța
cu cele trei motivații de bază existențiale: Eu pot, îmi place și este al meu propriu (a avea
permisiunea). Ele sunt premisele pentru trăirea acordului intern în acțiune și pentru menținerea
împlinirii interioare în timpul și după efectuarea acțiunii.

Pentru a percepe ceva ca pe o solicitare de a acționa (cerința-trebuie, nu este exclusiv sau

preponderent etică, moralizată sau socializată) este nevoie de fundamentul primelor trei dimensiuni
ale acordului de sine. Cu cât mai puțin este dezvoltat acordul pe una sau pe mai multe dimensiuni,
cu atât mai fragil devine sensul unui lucru și forța care rezultă din acesta. În locul unei voințe
autentice persistă o voință slabă, nesigură, fără tragere de inimă, care renunță înainte de vreme în
cazul în care se ivesc greutăți. Putem compara acest lucru cu o operație matematică de înmulțire.
Dacă un factor este mic sau chiar zero, atunci capacitatea de a face față solicitărilor unei situații este
foarte mică sau chiar inexistentă. Sensul (a trebui – ca cerință percepută) trebuie să pornească din
realitate (eu pot), are nevoie de un sentiment de valoare și trăirea că este bine (mie îmi place) și
trebuie să ofere posibilitatea de a implica ceea ce este propriu (eu am permisiunea să fiu așa și să
acționez așa).

91
 1. A putea exista în lume (a putea)
x
2. „Relația cu viața (a plăcea) 4. A se plasa (trebuie) într-un context
(sens)
x VOINȚĂ autentică, completă
3. A avea permisiunea de a fi tu însuți (a avea permisiunea)

Voința autentică și completă se poate forma atunci când omul se află în concordanță cu:

§ Facticitatea: propriile abilității în fața posibilităților și limitărilor lumii

§ Valoarea: o valoare simțită, care face ca viața mea să merite a fi trăită
§ Identitatea: posibilitatea ca ceea ce este propriu să se deschidă iar eu să pot să susțin acest
lucru
Sau altfel spus: Ceva are sens și are ”calitate de trebuie” atunci când Eu-l se deschide în ceva mai
mare și se regăsește în sine.

√ În ceea ce fac, am eu sentimentul că sunt potrivit și că am abilitățile necesare? Că îmi place și că

este important pentru mine? Că este în totalitate al meu și că îl execut în așa fel, încât să pot să mă
susțin? Că îl privesc ca pe ceva plin de sens? Unde doar compensez sau nu abordez direct sensul
vieții mele și se dovedește că am/nu am dreptate?

Inversiunea existențială
Înaintea oricărei acțiuni ne aflăm în fața întrebării: Trebuie să o fac sau să nu o fac? Răspunsul la
întrebare cere includerea situației în care mă găsesc. Pentru a ajunge la o acțiune existențială este
nevoie așadar pe lângă o bună referire la sine și de referirea la un context mai larg. Această relație
este redată în conceptul ”Be-Ruf” – chemare la... (*Beruf – în germană: meserie - Ruf =
chemare/apel): Urmând o chemare, un apel putem să ne simțim chemați către această activitate, să
experimentăm meseria ca pe o vocație. Putem însă fi și chemați de către alții într-o activitate, ca de
exemplu în preoție sau învățământ. Răspunsul la întrebarea ”trebuie să o fac?” se referă însă la
chemarea situației în care se află omul și la înțelegerea contextelor în care omul cuprinde existența
și lumea. Ceea ce i se adresează în aceste conexiuni, ceea ce percepe el ca fiind oportunitate, ofertă,
chemare, solicitare sau necesitate, nu poate fi stabilit de el. El este cuprins în acestea și depinde de
recunoașterea lor. După cum spuneam, omul este liber să facă acordul între oferta situației și
conștiința sa, să lase obligativitatea să vină către sine și s-o transforme în ceva propriu lui.
Chemarea simțită și înțeleasă a unei situații nu prescrie omului obligații, ci oferă un vector al
sensului pentru existența sa. Ea conferă o direcție (sens) capacității sale de a acționa. Omul este
liber în decizia de a merge sau nu pe această cale. Însă chemarea situației nu este doar o orientare
pentru împlinirea vieții (oferta de sens), ci și o cerere a cărei ne-împlinire conduce spre un sentiment
de vid (lipsă de sens), atunci când omul recunoaște prin aceasta că nu poate să urmeze sinele și ceea
ce trebuie (chemarea). Ofertele de sens sunt ca o datorie existențială ”ce trebuie achitată la
creditor”.

92
 Împlinire

OMULEȚ

Oferta de sens

= ”Datorie existențială”

Chemare + Cerință

OMULEȚ

Vid (disperare)

Imag. 31: Sensul este o datorie existențială „ce trebuie achitată la creditor„

În general întrebarea legată de sens (ca direcție, dar și ca noimă) se pune întotdeauna când nu mai
vedem, nu mai simțim sau nu mai știm cum să continuăm sau pentru ce ar fi bine să continuăm, ca
de ex. după un eșec, după o pierdere sau după o boală gravă care distruge planul nostru de viață și
viziunile noastre. Apar dubii asupra sensului și atunci când simțim că ne aflăm pe drumul greșit,
pentru că ceea ce facem nu ne împlinește destul, cu toate că poate nu vedem lucrurile astfel din
perspectiva cognitivă.

A fi întrebat de către viață

Pentru că existența umană are loc în lume, ține de caracteristicile existenței ca omul să se găsească
dinainte în ea. Existența în această lume este o cerință multiplă, permanentă față de om. Aceasta
este ”găsirea lui existențială”, care poate fi însumată prin propoziția:
”A fi om înseamnă a-sta-în-întrebare – viața este a oferi răspuns” (Längle 1988e, 10).
Ce înseamnă mai exact acest lucru? Prin deschiderea pentru lume și pentru posibilitățile ei, către
care omul se orientează acum, se creează caracterul dialogic de bază al existenței umane. Acesta
reprezintă baza găsirii sensului (a direcție dar și a noimei). Omul intră mai întâi într-un schimb
existențial plin de sens cu lumea atunci când comunică în mod dialogic cu ea.

Adresând
Alții/Alt
OMULEȚ
e
lucruri
Răspunzând

Situație existențială
Imag. 32: Situația existențială: a se afla în întrebare și răspuns cu lumea

93
Ca unul care stă în ”luminișul existenței” (Heidegger 1979) omul se află, din punct de vedere
existențial, permanent în posibilitatea unui schimb cu lumea (situația), care ”îl privește, i se
adresează, îl cheamă” etc.). Din aceasta se constituie realitatea sa. Dacă însă nu lăsăm să fim
întrebați, ci așezăm mereu în fața întrebărilor cerințele, dorințele, planurile și obiectivele proprii,
fugim de realitatea noastră și nu am venit de fapt pe lume ca să trăim. Căci din punct de vedere al
originii și existenței noi ne aflăm mereu în aceste întrebări, fiind prin natura ființei noastre cei care
luăm decizii, deoarece ca Persoană suntem liberi și de aceea trebuie să alegem și să luam poziție.
Pe acest al patrulea nivel al înțelegerii existenței este importantă deschiderea pentru ceea ce vine din
lume, ce mă întâmpină și care conține cerința de a acționa. Prin faptul că omul ajunge la acțiune el
își realizează existența: Intră în contact cu lumea sa, răspunde la cerințe, intră în dialog și își
exprimă răspunsul. Din această dinamică de bază existențială derivă și Modelul Procesual (v. cap.
4).

Luare de

poziție

OMULEȚ

Impresie/Amprentă Expresie

Întrebare Răspuns

(Oferta de sens) (Sens)

Imag. 33: Dinamica existențială de bază

Inversiunea existențială

Această poziție de a-se-lăsa-întrebat – pe care o numim poziția existențială – este o întoarcere de

180° a întrebării uzual și larg răspândită despre sensul existenței.
Oamenii care suferă de lipsa de sens a existenței întreabă de obicei: ”Ce mai am eu (încă) de la
viață? Ce pot să aștept de la viață?” –
Existențialiștii schimbă direcția întrebării: Omul este cel care este întrebat – cel întrebat de viață și
de situația sa. Iar sensul vieții constă în însăși faptul de a da răspuns întrebărilor de viață. Viktor
Frankl, al cărui merit istoric este faptul că a făcut accesibilă pentru terapie și consiliere întrebarea
asupra sensului, descrie poziția existențială după cum urmează:

Întrebarea privind sensul vieții este de fapt lipsită de sens, căci ea este pusă în mod greșit,
atâta vreme cât se referă vag la ”viață” și nu concret la această existență ”a mea”.
Dacă ne amintim de structura originară a experimentării lumii, atunci trebuie să-i conferim
întrebării, conform sensului vieții, o inversiune copernicană: Ține de viața însăși, să-i pună omului
întrebări. El nu are ce să întrebe, el este cel întrebat de viață, cel care trebuie să răspundă vieții –
cel care trebuie să se responsabilizeze față de viață. Răspunsurile pe care însă le dă omul, pot fi
doar răspunsuri concrete la ”întrebări” concrete ”de viață”.
În responsabilitatea față de existență se dau răspunsurile la întrebări, iar în existența însăși, omul
”realizează” răspunsul la întrebările acesteia. (Frankl 1982a, 72).

După Frankl sensul se află afară în lume și nu poate fi inventat pur și simplu fără relaționare
cu lumea, doar în baza imaginației și a poftei (ibid., 57). Găsirea sensului cere în opoziție cu primul

94
aspect, o reținere a propriilor dorințe și idei, pentru a se pune în schimb de acord cu situația. Sensul
existențial este de aceea la Frankl o viață în deschiderea lumii și nu o realizare de sine (neacordată și
de aceea mai nechibzuită). De fapt întrebările de sens au două forme:

Întrebarea legată de sensul propriu-zis: La întrebarea legată de sensul vieții, al bolii, al problemei
etc. cel care întreabă depinde de răspunsuri pe care le primește, pe care le dau alții.
În această poziție omul este într-adevăr liber să pună întrebarea, dar este dependent de răspuns.

Eu ”sunt dependent” de răspunsuri

Eu întreb
Alții răspund
OMULEȚ

Imag. 34: Întrebare ontologică legată de sens

Întrebarea existențială legată de sens pentru mine: La întrebarea ”Ce să fac cu viața mea, cu
boala, cu problema?” răspunsul depinde de mine însumi. Aici răspunsul depinde de mine, dar
întrebarea vine către mine, eu sunt expus, nu pot să hotărăsc eu cerința situației, eu o percep ca pe
sarcină, temă. Căci în baza relației dialogice cu lumea eu mă aflu mereu în poziția celui întrebat și
care este invitat, chemat să răspundă.

OMULEȚ Alții/situația
Eu răspund întreabă

Imag. 35: Întrebare existențială legată de sens

De ce anume este deci nevoie acum, pentru a putea da un răspuns ”bun/potrivit”?

Din perspectivă formală răspunsul depinde de faptul dacă am înțeles întrebarea.
Dacă nu am înțeles întrebarea, nici un răspuns nu are sens. Dacă de ex. întreb pe cineva cum se
ajunge la gară, iar el îmi răspunde: ”Nu mai este pâine proaspătă”, acest răspuns este lipsit de sens
pentru mine, pentru că nu se adresează sensului întrebării, problemei mele.

De ce anume este nevoie pentru a înțelege întrebarea? Este nevoie de ascultare, de observare și de
deschidere de sine. O asemenea atitudine fenomenologică (vezi cap. 3) este fundamentală pentru
găsirea sensului. Problema este pe jumătate rezolvată dacă recunoaștem întrebarea unei situații și
dacă ne-am dat seama despre ce este vorba și nu de ce anume nu este nevoie. În acest punct, privind
viața la modul general, ne putem întreba retrospectiv: Ce întrebări nu am văzut în viața mea sau
căror întrebări nu le-am acordat destulă atenție? Sau: Ce cerință am omis la mine însumi sau nu
am văzut? – În retrospectivă putem uneori constata, în funcție de cum a decurs viața și de
dificultățile pe care le-am avut, ce cerințe am ignorat sau am evaluat greșit.

Efectele inversiunii existențiale

Sensul întrebării derivă din ceea ce este decisiv în întrebare! Obligația existențială pentru un răspuns
Întrebarea de dragul întrebării nu are sens. Nu întrebăm pentru a întreba, ci pentru a primi un
răspuns. Răspunsul este încoronarea întrebării. Atunci când sunt întrebat și pot să dau răspunsul,
ceea ce este decisiv depinde de mine. Dacă mă văd ca fiind cel întrebat, s-ar putea spune că stau ”în

95
fața declanșatorului existențial”. Acest lucru are două consecințe:
1. Prin această schimbare de direcție existențială mă extrag din dependența față de primirea unui
răspuns și primesc în mâinile mele ceea ce este decisiv: acordarea de răspunsuri.
Această perspectivă mă eliberează și prin aceasta mă împinge în mijlocul întâmplărilor.
2. Această libertate, activarea sinelui și responsabilitatea pentru răspuns îmi permit să mă realizez
ca Persoană.
Inversiunea existențială este așadar cheia pentru împlinirea sensului în existență – pentru că îl
conduce pe om în confruntarea dialogică cu lumea, în care el poate să-și mobilizeze și să-și
implementeze potențialul. Din punct de vedere practic inversiunea existențială are și o importantă
semnificație psiho-igienică: Ea îl scoate pe om din pasivitate, din rolul de victimă, îl pune în rolul în
care acționează și-i solicită propria activitate. Acest lucru este foarte important în toate situațiile în
care oamenii se simt expuși – unei probleme, unei boli sau unor lucruri care nu pot fi evitate – și în
care sunt preocupați de întrebări care să aducă înțelegerea situației: ”De ce tocmai eu? De ce trebuie
să am parte acum de asta?” Aceste întrebări ne pun într-o stare pasivă. Prin inversiunea existențială
se ajunge la gestionarea problemei și se poate ajunge la un nou început în condiții noi. Omul devine
creatorul vieții sale precum un cârmaci la cârma vaporului vieții, dar nu este acel cârmaci care se
lasă purtat doar de vânt, ci este un navigator iscusit care știe să înainteze și contra curentului.

√ Unde mă văd acum întrebat de viață? Care sunt momentan întrebările mele de viață? Unde bate
viața la ușa mea? Unde mă simt întrebat, solicitat? Unde ar fi bine dacă aș fi acolo, dacă aș face
acel lucru eu, personal? Ce întrebare îmi adresează momentan viața? Unde este nevoie de mine?

Întrebarea de bază a inversiunii existențiale

Pentru că omul este Persoană, și de aceea liber, fiecare situație îl pune în fața unei decizii, în fața
unei alegeri – dar nu trebuie să acționeze într-un fel sau altul. Întrebarea de bază este mereu
prezentă: ”Ce faci tu cu acest lucru? Ce faci cu ceea ce este aici, astfel ca din acest lucru să poată
ieși ceva bun?” Aceasta este întrebarea existențială pentru devenire: ”Ce să devină din acest lucru?”
Și de aici: ”Care este contribuția mea?” Ce fac eu din această zi? Din problema mea – ce fac cu ea?
Ce se mai poate crea, care să fie valoros, dacă mă poziționez așa? Ce lucru valoros fac eu cu faptele
și circumstanțele în viața mea, chiar dacă valoarea pe care o țintesc nu va fi atinsă, pentru că poate
sunt bolnav sau sunt blocat în trafic și nu ajung la întâlnire?
În cazul sensului existențial este nevoie de o flexibilitate/aprofundare a nuanțelor valorilor: Lipsa de
sens se creează des și printr-o fixație asupra unor valori, pentru că nu putem să ne desprindem de
valorile pe care ni le imaginăm. Pentru a cuprinde sensul existențial al situației este necesar să
focusăm atenția pe o arie în care mai există libertate: În fața realității că sunt blocat în trafic, care
este ”posibilitatea cea mai valoroasă”, cum poate să mai iasă ceva bun din seara asta, chiar dacă
întâlnirea nu poate avea loc?

Reacțiile de coping în cazul pierderii sensului

Omul ajunge în suferință existențială și neputință atunci când nu știe și nu simte pentru ce face ceva,
atunci când (nu) cunoaște motivele pentru care face ceva. Experimentează sentimente de vid și a-fi-
pierdut atunci când nu simte pentru ce lucrează, dacă mai este bine să rămână împreună cu
partenerul, ce sens are să mai reziste în fața bolii etc. Aici lipsește forța de orientare către viață.
Existența noastră devine atât de fadă pe cât se pierde orientarea pentru acțiunile noastre, pentru

96
iubirile și suferințele noastre.
Blocaje legate de sens apar atunci când nu funcționează perceperea sensului, fapt ce se întâmplă
mai ales prin emoții blocate. Pierderi ale sensului pot apărea prin pierderea unor valori precum
pierderea locului de muncă, intrare în insolvență, boli mortale, decesul unui copil etc.
Ambele – blocajele legate de sens și pierderea sensului – pot conduce la un ”vacuum existențial”
(Frankl 1982a). Vacuumul existențial se caracterizează prin plictis, lipsă de interes (nu poți fi atins,
nu te simți chemat, nu participi cu interiorul tău), un sentiment de vid și de lipsă de sens. Pe lângă
sentimentele de viață generale descrise mai sus și pierderea orientării, reacțiile de coping sunt
condiționate de sentimentul inițial. Ele sunt utilizate pentru ca, în urma sentimentelor neplăcute și
apăsătoare legate de lipsa de sens, să creeze, în primă fază, un sentiment de ușurare.

Model Încercarea de a… Exemplu

1. Mișcare de bază:
angajare provizorie
2. Mișcare paradoxă:
Activism - Rezistență
3. Mișcare de respingere:
Agresiune (agresiune
”jucăușă”, cinism, sarcasm)
4. Reflexul de simulare a morții:
Vid, disperare, adicție
Tab. 10: Cele patru modele de bază ale reacțiilor de coping pentru a 4-a motivații de bază – viziune de ansamblu
… nu se proteja înainte de a se
devota
… crea conținuturi noi,
de a schimba condițiile cadru
…de a schimba contextul în
căutarea unui înlocuitor pentru
conținuturile goale
A fi depășit de situație și
încercarea de a evada într-o
lume explicată în mod fatalist
sau nihilist
A trăi fiecare zi așa cum vine,
fără vreun plan; începerea
provizorie a proiectului
Poftă de consum, căutarea de
putere și influență,
exercitarea supra-controlului
Distrugerea valorilor pentru a
demonstra cât de lipsit de
sens este totul (vandalism)
”Oricum e degeaba totul; nu
putem face nimic împotriva
autorităților.”

Mișcarea de bază (angajament provizoriu): În cazul angajamentului provizoriu omul trăiește ”până
la revocare”. Tot ceea ce face are caracter temporar, nimic nu este definitiv. Această indiferență față
de toate lucrurile reprezintă o protecție în fața devotamentului pentru nimic.
În această superficialitate nimic nu are însemnătate și lipsește disponibilitatea de a depăși o greutate
sau de a lua asupra sa suferință, în sensul unui întreg mai mare. Omul se detașează interior, trăiește
visând cu ochii deschiși și acționează fără niciun fel de angajament. Ca și în cazul renunțării
interioare, el nu este ”în viață” și se consideră a fi un outsider al vieții. Abordează totul nemotivat,
fără disponibilitatea de a lua ceva asupra sa și de a lucra constructiv la valori și lucruri pline de sens.

Mișcarea paradoxă (activismul): Dacă acest lucru nu este suficient, este nevoie în mod evident de
mai multă activitate, pentru a-și crea noi conținuturi. Lucrul conform fișei postului și amânarea pe
cât posibil a lucrurilor sunt forme de comportament care au ca scop a putea menține ceva împotriva
sentimentului lipsei de sens. Schimbăm cadrul, ne plângem, provocăm, exagerăm și facem din toate
un joc. Și consumerismul exagerat, goana după putere și influență sunt încercări de a da vieții măcar
puțină substanță.

Mișcarea de respingere (agresiune): Obiectivul agresiunii este o schimbare de context, prin care ne
putem sustrage conexiunilor goale și prin care experimentăm un substitut. Deoarece lipsește
conținutul vieții, jocul agresiunii este un înlocuitor excitant și care oferă varietate, prin care ne
putem face rost de o petrecere a timpului în mod palpitant. Bucuria de a distruge valori,
vandalismul, crearea intenționată a dezordinii sau producerea unor accidente servesc intenției de a
demonstra celorlalți cât de lipsit de sens este totul. Atunci când nu putem să acceptăm un cadru în

97
care am fost plasați și care ni se pare lipsit de sens, apare indignarea care poate răsufla de exemplu
prin înjurături. Situația ni se pare incredibilă și ni se pare o impertinență de exemplu, să trebuiască
să facem o anumită treabă. Această agresiune este deseori un mix între supărare, furie și ură, dar
suntem mai puțin afectați de ea decât de situație și privim mai degrabă circumstanțele externe decât
în interiorul nostru. Cinismul și sarcasmul sunt alte forme ale agresiunii atunci când mișcările de
protecție angajate anterior nu dau roade. În exprimarea cinică de fapt vrem să spunem opusul a ceea
ce exprimăm, prin cinism devalorizăm ceva și plasăm acel lucru într-un context aparent diferit,
având cunoștință de faptul că nu este așa. Acest lucru ne scutește de a avea de-a face cu sentimentul
neplăcut de pesimism și lipsă de sens. Sarcasmul este forma superlativă a agresiunii împachetate în
umor, care ”taie în carne vie” prin batjocură (sarx = carne).

Reflexul de simulare a morții: Dacă mișcările menționate până acum nu reușesc să oprească
sentimentul lipsei de sens, se ajunge la pierderea speranței și la fatalism. Renunțăm la noi, ”oricum
viața nu duce la nimic” și suntem copleșiți de sentimentul lipsei unui viitor. Suntem pasivi,
paralizați, nu mai avem zvâc, suntem suprasolicitați și facem pe surzii sau ne prefacem că nu s-a
întâmplat nimic. Nu mai putem să ne angajăm în nimic, nici nu mai vrem să simțim nimic,
”aruncăm totul în aceeași oală”: ”Dacă toți își aruncă gunoaiele în parc nu are sens ca eu să-mi duc
gunoiul la tomberon. Așa că îl arunc și eu acolo. Nu mai contează că mai e ceva în plus acolo.” Se
dezvoltă corupția propriului comportament. Atunci când mecanismele de apărare dau greș, din golul
și din lipsa de sens percepută apare până la urmă disperarea, căci nu se mai poate vedea nicio
structură de sens care poate să ne susțină sau care poate fi susținută.
Și comportamentul crescut de dependențe este un astfel de reflex din cauza că ne simțim copleșiți în
fața lipsei de sens.

A începe ceva – timp și existență

Atunci când nu mai contează nimic în viață, când nu mai există nicio activitate ce merită îndeplinită,
când relațiile nu mai au nicio însemnătate, omul stă în fața sarcinii de a începe ceva (nou). Pentru a
înțelege acest lucru ne vom dedica acum subiectului timp. Faptul că omul este temporal este de fapt
motivul pentru care se pune întrebarea sensului. Dacă am trăi o veșnicie am mai avea și mai târziu
timp pentru toate. Dar pentru că timpul nostru este limitat suntem puși în fața sarcinii de a face ceva
cu sens din timpul care ne este dat.
În realizarea posibilităților lucrăm cu trecerea existentă a timpului și aducem aceste posibilități în
prezent. Astfel ”umplem” timpul iar timpul ne împlinește pe noi. Dacă posibilitățile lipsesc (sau noi
nu le vedem sau nu putem face nimic cu ele), timpul este ”pierdut” și îl experimentăm ca pe timp
mort (de exemplu așteptând autobuzul care nu vine, fără a avea posibilitatea de a grăbi acest lucru).
Sau formulat altfel: Timpul existențial înseamnă că ceva încă nu este făcut, că ceva mai este încă
deschis, mai așteaptă, nu este încă gata. Există ceva ce este posibil, care în caracterul său
neterminat așteaptă sau se grăbește să fie. Pentru aceasta este nevoie de mine, pentru a ajunge în
ființă. – O ființă care vede acest lucru stă în temporalitate. Atâta vreme cât omul se află în fața unor
decizii, el stă în timp.
În cele ce urmează nu vrem să înțelegem trecutul, prezentul și viitorul ca pe niște elemente fixe, ci
mai degrabă ca pe o schemă practică de orientare, căci în realitatea existențială aceste elemente se
întrepătrund.

98
Trecut – prezent – viitor

Trecătoare sunt doar posibilitățile care nu au fost alese. Ceea ce am trăit, acel lucru este – din
punct de vedere existențial – pentru totdeauna. Trecutul înseamnă ”deja am făcut acest lucru”, dar
nu înseamnă ”s-a terminat”. Doar acțiunea s-a terminat, căci ceea ce a fost făcut este – s-a întâmplat
pentru totdeauna și prin acel lucru eu am devenit. Și ceea ce am devenit, sunt eu acum și are efect
asupra lumii. Acțiunea este încheiată, dar faptul rămâne și se propagă către viitor.
Trecutul nu cunoaște alternative. Frankl descrie această stare de fapt astfel: ”A fi fost este și aceea o
modalitate de a exista – poate cea mai sigură!” (Frankl (1982a, 47). Ceea ce sunt eu, acest lucru am
devenit. Eu sunt trecutul meu. El este ca o comoară în care viața noastră este ținută în siguranță.
Privit astfel timpul nu este doar un hoț ci este și un paznic.
Spre deosebire de trecut, prezentul este laboratorul, locul în care timpul ne stă la dispoziție. Aici
diferențiem două aspecte ale timpului:

1. Timpul real (existențial), pe care nu îl ”avem”, ci pe care ni-l ”luăm” pentru ceva.
Ne luăm timp pentru a citi o carte.
2. Și totuși este valabilă și afirmația: Nu putem pur și simplu să ne ”luăm” timp, trebuie să și
”avem” timp. El ne prescrie un ”cadru ontologic”. Eu nu pot să-mi iau viața – eu primesc
viața. Timpul pentru aceasta este măsurat prin moartea noastră. Acesta este timpul pe care îl
am până la sfârșit. Putem întreține acest timp prin ritualuri, recurențe, sărbători și începuturi
noi. Căci timpul se realizează doar în prezent, doar aici poate fi trăit, aici ni se ”arată” viața.
Prezentul, Aici și Acum, este locul de muncă al existenței, iar mijloacele pentru aceasta sunt
faptele, acțiunile.
Astfel viitorul nu este un timp ”care va veni”, ci este dimensiunea în care noi stăm deja, pentru că
avem posibilități. Putem cuprinde în mod compact prezentul și viitorul prin fraza: ”Existența omului
se găsește în devenire.” Viitorul începe atunci când eu pot să fac ceva cu mine. Dacă tinerii nu au
nicio posibilitate de muncă sau de a face carieră au sentimentul că nu au viitor
(No-Future-Generation). Viitorul înseamnă însă și a avea în față moartea. Caracterul acesta trecător
– în fața posibilităților în cadrul unui timp dat – aduce la suprafață întrebarea sensului. Dacă am trăi
”veșnic”, nu am avea nevoie să căutăm sensul, atunci totul ar exista în același timp sau ar reveni.
Așa însă stăm în fața unor posibilități ireversibile care ne obligă să descoperim ”ce arde”, pentru ce
anume este timpul, pentru că, dacă nu le luam în stăpânire acum, vor fi trecut. Pentru că știm că nu
putem s-o ținem așa la nesfârșit, nu este totuna ce se întâmplă. Viitorul și limitarea sa prin moarte
este de aceea declanșatorul orientării către sens.

Trecut Prezent Viitor

Dimensiunea lucrurilor făcute Dimensiunea acțiunilor Dimensiunea posibilităților
”eu am devenit asta” ”Atelierul” existenței ”sens”

OMULEȚ OMULEȚ OMULEȚ

Fost A fi A deveni

Imag. 36: Existența omului se află în devenire.

99
Important pentru noi este să putem face ceva cu lucrurile/situațiile și să intrăm într-un început cu
ele. A exista înseamnă de aceea mereu și mereu: a mă aduce în început. A putea începe ceva
înseamnă a vedea acel lucru într-o conexiune cu sens. Prin sensul lucrului pe care vreau să-l încep
acum, intră viață în timpul meu. Dacă încep ceva stau în momentan, mă așez pentru viitorul meu, pe
fundamentul trecutului meu. A mă fi adus pe mine în început înseamnă – privind înainte – a
participa de la început, a-mi mobiliza capacitățile și a-mi deschide viitorul. Privind înapoi, în relația
cu trecutul, se nasc povești și biografii.
Sfârșitul nu se află în mâinile noastre – dar începutul da. De aceea din punct de vedere existențial
este mai important să fi început ceva, decât să fi finalizat acel lucru. Și lucrurile neterminate au
valoare. Au valoare prin faptul că ne-au adus în viață. În fiecare început există o vrajă (Hesse) – iar
fericirea se află în finalul realizat.
Sensul depășește mereu timpul și leagă trecutul și viitorul de prezent. Sensul transcende timpul și
plasează acțiunile într-un context mai larg. A acționa cu sens înseamnă de aceea a lăsa viața să fie și
a depăși caracterul trecător din conștiința finalității, a unicității situației și până la urmă, conștiința
morții.
Luați aminte la ceea ce aveți: Această oră,
Cea care există acum! Ca și cum ați avea stăpânire asupra zilei de mâine!
Ne distrugem viața, pentru că amânăm mereu trăitul. Epicur

Viitor – Context – Sarcină

Pentru ca omul să se angajeze și să trăiască acțiunile sale ca pe ceva plin de sens este nevoie de o
conexiune între structurile existențiale, o arie de activitate și o valoare în viitor. Privit existențial
este vorba despre subiectele: context, sarcină și viitor.
Întrebarea sensului este ”pentru ce ?”. Pentru ce avem mașini? Pentru ce să lucrez? Pentru ce să duc
la bun sfârșit sarcina asta, în ciuda piedicilor? Etc. ”Pentru ce” este astfel o întrebare legată de
viitor: O să iasă ceva valoros din asta? Pentru a răspunde la această întrebare de bază pentru
orientarea în existență, este nevoie de înțelegerea lucrului despre care este vorba. Înțelegerea
înseamnă includerea elementelor actuale într-un context mai larg, pentru a vedea cum se conectează
cu acesta.

Viitor

Pe lângă dimensiunea ”pentru ce” există și aspectul dezvoltării, orientat către viitor. O activitate este
considerată a avea sens doar atunci când stă într-un context care are potențial pentru o dezvoltare
valoroasă. Rareori face omul un efort doar de dragul de a schimba ceva. Prin angajare trebuie să se
creeze o valoare adăugată, căci altfel – precum Sisif, care împinge bolovanul în sus doar pentru ca
acesta să se rostogolească din nou la vale – implicarea nu are sens. Fără sentimentul că participă la o
dezvoltare valoroasă de-abia se creează motivația sau puterea de a finaliza o activitate greoaie.
Capacitatea de a rezista are nevoie și de un ”Pentru Ce”.

√ La ce duce lucrul acesta? Pentru ce este bine ceea ce s-a întâmplat aici? Are ceva de-a face
lucrul acesta cu viața mea? Și dacă nu: Cum ar putea să se creeze din aceasta ceva valoros pentru
viața mea?

100
Context

Orice activitate se află în relații structurale/contextuale. Doar prin această conexiune activitatea
devine o sarcină. Un context/sistem poate fi dat (familie, firmă) sau poate fi creat de noi înșine (de
ex. lucrul la un proiect dezvoltat/inițiat de noi înșine), dar prin tot ceea ce facem ne aflăm într-un
sistem/context mai larg. Atunci când lipsește conștientizarea acestor legături contextuale care ne
includ inerent ne simțim ca și cum nu am aparține temei/proiectului. Așadar este mereu vorba
despre întrebarea legată de sistem/context în relația cu mine. Dacă există ceva cu care eu nu pot să
fac nimic, atunci acel lucru este lipsit de sens, căci de ce m-aș preocupa eu cu ceva dacă eu nu pot
să fac nimic cu/în acel lucru și dacă nu văd în ce cadru valoros mai larg acesta se plasează?

√ În ce cadru mai larg se află lucrul acesta pe care îl fac, respectiv pe care îl trăiesc? Îmi place să
stau în acest orizont, să relaționez cu el și să fac ceva pentru asta (companie, firmă, stat)? Văd care
este valoarea contextului mai larg și că fac de fapt acest lucru și pentru context?

Aria de activitate

De împlinirea vieții ține și faptul că suntem necesari și ne revin sarcini și arii de activitate. Atunci
când omul nu are nicio sarcină, este mai greu de trăit împlinirea în viață. Prin această experiență trec
cei care rămân șomeri, care au părăsit câmpul muncii din cauza vârstei sau mamele ale căror copii s-
au mutat de acasă (”emptynest depression”). După activități desfășurate timp de ani de zile nu mai
rămâne nimic pentru care să fie responsabili, unde este nevoie de ei sau unde se simt utili. O arie de
activitate poate însă fi și o arie a experiențelor, experimentarea artei, experimentarea naturii,
întâlniri etc., în care omul este de asemenea solicitat să se implice emoțional și să prelucreze
(intelectual) ceea ce trăiește. Frankl (1982a) ne arată că pe lângă aceste ”valori creative” (a așeza
ceva valoros în lume) și pe lângă ”valorile de experiență” (a trăi ceva în unicitatea și singularitatea
sa) putem considera și că adoptarea unei poziții (”valori de atitudine”) față de ”drumurile
principale”, face parte din sens. Din punct de vedere existențial sensul este întotdeauna limitat la
abilitățile, forțele și posibilitățile care stau la dispoziție unui om la un moment dat. Dar omul nu este
niciodată expus în totalitate soartei sale. Soarta e una, destinul e ceea ce face omul din/prin soartă.
Și în situații care nu pot fi evitate sau în situații care provoacă suferință, el are încă libertatea de a-și
modifica atitudinea sau de a o pune în relație.

Devotamentul – dedicarea – puntea către împlinire

Să facem o recapitulare: pentru a experimenta ceva ca fiind plin de sens, este nevoie de o plasare a
sinelui în contexte mai largi în care omul poate deveni productiv. Dacă o activitate se transformă în
devotament-dedicare depinde pe de o parte de valoarea lucrurilor cu care dorim să intrăm în relație,
pe de altă parte de decizia dacă ne implicăm în ele și dacă ne dedicăm lor printr-o acțiune decisivă –
adică printr-o acțiune cu profund acord intern. Fără devotament, adică o prezență fără participare
reală, acțiunea este doar o chestiune exterioară, o mască. În ziua de azi devotamentul poate părea
demodat. Mulți folosesc de aceea termenul din limba engleză commitment. Rădăcina în limba latină
”mitere” (a trimite) adresează exact natura devotamentului: com-mitere (a trimte-cu), ”a se trimte pe
sine cu ...”. Nu este vorba despre a se supune pentru un scop anume, ci a se-da-pe-sine unui lucru
valoros. Dar acel lucru poate avea valoare numai dacă acțiunea este susținută în toate cele 4

101
dimensiuni existențiale cu un Da !. A trăi cu acord înseamnă a fi implicat cu devotament-dedicare în
viața ta, care este susținută de toți cei patru piloni personali. Prin aceasta se deschide o cale de acces
către o viață cu sens până la sentimentul de anticipare a unui ultim sens.
Facticitate Valoare Identitate Sens
Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULEȚ
Acceptarea stării de fapt A se dedica lucrurilor valoroase A privi și a respecta ceea ce A se aduce în acord cu
este propriu ceea ce va deveni
Intră în relație cu realitatea Intră în relație cu ceea ce este Intră în relație cu lucrul Intră în relație cu
(adevăr) relevant pentru viață pentru care vrem să luăm cerința situației
poziție
Eu pot Îmi place Eu am permisiunea Eu trebuie, văd cerința

Imag. 37: Viața împlinită se bazează pe patru activități de bază, care se referă la cele patru dimensiuni existențiale

Devotament – nevoi – dorință

Cum putem deosebi devotamentul-dedicarea reală de o nevoie sau de o dorință? Nevoile decurg din
condițiile de lipsuri trăite. Există nevoi fizice precum somnul, sexualitatea, alimentația etc. și nevoi
psihic-intelectuale precum siguranța, nevoia de a fi iubit și așa mai departe. Nevoile descoperă o
necesitate pentru a asigura existența și mobilizează o psihodinamică, adică creează tensiuni psihice
atunci când ceva nu mai este în echilibru. Dacă nevoile sunt împlinite acest lucru este experimentat
ca fiind plin de plăcere și se creează satisfacția.
În cazul dorinței orientarea și relaționarea internă sunt îndreptate către ceva pozitiv, valoros, fără să
fi fost cuprinsă mai îndeaproape relaționarea cu posibilitatea de realizare și de împlinire. Se
realizează și se obține doar relația cu valoarea. De aceea dorințele pot fi ceva realist sau nerealist,
ceva realizabil sau chiar lucruri care se află în afara controlului nostru.
De aceea ne urăm ”mult noroc!”, pentru că știm că apariția lucrului dorit nu depinde doar de noi.
Există însă o deosebire notabilă între dorință și voință care este susținută de devotament - dedicare
în timp ce dorința pare a fi susținută doar de nevoi (... nu neapărat personale)
La baza devotamentului-dedicării se află întotdeauna o voință multilateral susținută.
Caracteristică Dorință Voință multilateral susținută

Relaționarea cu valorile Valoare à Eu Eu ßValoare

Realizarea Pasiv: recepționând, vreau să primesc Activ: dispus să mă implic, să preiau un

acel lucru, lipsit de riscuri, fără
implicare personală
Cantitatea Putem avea mai multe dorințe în același
timp (de multe ori în mod spontan)
Relaționarea cu realitatea Fără responsabilitate: în cazul dorinței
nu este vorba despre posibilitatea de
realizare; fantezii și speranțe, visuri
Atitudinea Atitudine de așteptare: ne așteptăm
cadoul
Conduce la : Am avut noroc
risc, să-mi asum consecințele, să plătesc
prețul (dispus să merg pe această cale)
Putem să vrem doar pe rând câte un lucru și
să ne dedicăm lui (să ne angajăm)
Responsabilitate:
realizarea sa depinde doar de noi înșine
Dispuși să acționăm: facem ceva pentru
acest lucru
Am avut împlinire (”noroc existențial”)

Tab. 11: Diferența între dorințe și voința multilaterală

102
Este vorba în multe cazuri în coaching despre a transforma dorințe realizabile în voință și de a se
angaja pe sine în acest proces în loc de a aștepta pasiv. A se dedica unui lucru înseamnă acțiune
activă în baza unei decizii de voință. Acțiunea este întotdeauna personală, spre deosebire de reacție
care este psihodinamică și care trece pe lângă instanța decizională ”Personală”. De aceea acțiunea
este întotdeauna îndreptată spre valoare și e voită, purtăm responsabilitatea pentru ea și ne dedicăm
unui ei/lucrului.

√ Ce conferă astăzi valoare vieții mele? Mă aduc eu în concordanță cu chemarea exterioară? Sunt
în acord cu cerințele și cu ofertele? Exersez eu deschidere și devotament? Ce sarcini și acțiuni
experimentez eu însumi ca fiind pline de sens?

Sensul întregului

Spuneam că a exista înseamnă a realiza acțiuni cu acord intern. A exista implică devotament -
dedicare personală, o aducere a sinelui în contexte mai largi, care ne depășesc. De aceea în fiecare
experiență a sensului participă un presentiment adânc al sensului întregului. Această dimensiune a
sensului, fie că suntem sau nu conștienți de ea, nu depinde de noi. Putem s-o întâmpinăm doar cu
credință și cu presentimentul că există. Sensul ultim rămâne deschis și nu poate fi știut. Aici
Persoana intră în aria spiritualității. Fiecare om are o cale de acces mai mult sau mai puțin
dezvoltată/antrenată către spiritualitate. Prin aceasta înțelegem sentimentul de a sta într-o
dimensiune care nu mai poate fi cuprinsă/înțeleasă de noi până la ultima sa consecință.
Un sentiment a ceva ce nu poate fi cuprins în fața dimensiunilor existenței. El este marcat de mirare,
de gratitudine față de viață, de respect și de recunoașterea demnității omului și de sentimentul unui
context mai larg, care este dincolo de noi, în care ne aflăm și în care ne putem simți protejați.

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților
OMULEȚ
Mă minunez de existența mea
A se simți în siguranță oricând
Orizontul vieții
Gratitudine pentru
valoarea vieții
A fi atins profund de
valoarea vieții
Orizontul reprezentării morale
Respect față de demnitatea
Persoanei
A răspunde afirmativ sieși și a
răspunde afirmativ celuilalt
Orizontul contextului
A se aduce în acord
cu ceea ce va deveni
A se simți în siguranță
în ceva de necuprins

Imag. 38: Viziune de ansamblu asupra celor patru motivații de bază și relația lor cu spiritualitatea

√ Ce consider în interiorul meu că este scopul vieții mele? Pentru ce am venit pe lume? Există la
mine ”sensul” vieții - sau există multe sensuri, care determină viața mea?

103
6. Abilitățile intelectuale din noi și ariile lor
În capitolele anterioare au fost prezentate multe elemente legate de om și motivațiile sale
existențiale. Pentru o mai bună înțelegere a capitolelor anterioare, vom prezenta aici în concordanță
cu sistematica motivațiilor de bază, abilitățile care se dezvoltă la om în baza capacităților sale
intelectuale și vom descrie conținuturile care derivă din acestea.

Coachingul Existențial pornește și se sfârșește în întregime la Persoană. Ea este purtătoarea

existenței. Dar ceea ce este Persoana, nu este atât de ușor de înțeles. În ceea ce urmează vom încerca
să facem acest lucru cât mai accesibil la nivel practic. Persoana se manifestă prin diferite abilități,
pe care fiecare dintre noi le cunoaștem foarte bine din propria perspectivă. Datorită acestor abilități
ea ajunge la conținuturi importante care conferă substanță vieții. Imaginea 39 ne oferă o privire
asupra acestui fapt.
După aceea sunt descrise individual abilitățile de bază ale fiecărei dimensiuni a existenței iar după
fiecare, conținutul specific câștigat prin acea dimensiune.
Facticitate Valoare Identitate Sens
Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului

OMULEȚ

Adevăr și conștientizare Valori și emoții A fi cine ești și sentimentele tale Dezvoltare și punere în
(conștiință, responsabilitate, etică) acord (sens)

Imag. 39: Conținuturile câștigate în fiecare dimensiune a existenței

Adevăr
Adevărul este baza obiectivă pentru o existență care vrea într-adevăr să fie trăită și care să ducă la
împlinire. Pentru a ajunge la el este nevoie de percepție și conștientizare ca abilități care facilitează
omului accesul către adevăr.

Conștientizare

În primul rând omul se află într-o realitate care are ca prioritate să se preocupe pentru a face posibilă
și a asigura supraviețuirea în această lume. Pentru a putea urma această sarcină omul are mai întâi
nevoie de cunoștințe legate de ceea ce este aici, ceea ce îl înconjoară, ceea ce îi este dat. Aceste
cunoștințe le dobândește în principal prin abilitatea percepției. Pentru aceasta îi servește în primul
rând percepția senzorială. Ea îl ajută să se orienteze în lume. – Dar omul este capabil, datorită
puterii sale intelectuale, să perceapă mai mult decât indică simțurile. Prin percepția senzorială el
poate să ”vadă” conținuturi, tipare, legitimitate, care îl ajută să ajungă la conștientizări. În acest fel
sunt dobândite conștientizări din cele mai diverse ca de exemplu legi fizice, cicluri economice sau
procese dinamice din cadrul unei întreprinderi sau a unei relații. Altfel spus: Conținuturile
intelectuale percepute sunt privite în mod intelectual în contextele lor. Conștientizările sunt o

104
imagine intelectuală a realității observate. Ele creează o cale de acces către realitate astfel încât să
putem include mai bine în ea propria noastră existență și să putem să ne folosim cât mai bine de
circumstanțele date: lucru de mână, tehnica, dar și sportul sau plăcerea devin posibile și pericolele
pot fi diminuate.

Aceasta este deci o primă activitate caracteristică a Persoanei: Ea este capabilă de

conștientizare, din percepție poate ”vedea” conținuturi, tipare, legitimitate.

Realitate și adevăr

Care este rezultatul conștientizării (ca inventariere a circumstanțelor date) și al percepției (ca privire
a circumstanțelor prin prisma interdependențelor sale)? Din perspectiva psihologico-existențială
trebuie să facem aici referire la două conținuturi: Prin percepție omul își creează o realitate, iar prin
conștientizare își găsește adevărul. – Ce vrem să spunem cu ajutorul acestor concepte?

Adevărul cuprinde tot ceea ce este perceput de către om ca efect, resp. ceea ce vede el ca efect
(activ) al său asupra circumstanțelor date. Circumstanțele existente sunt diferite de realitatea
obiectivă (independentă de om). Ele reprezintă informațiile care, venind din realitate se leagă în așa
fel cu omul, încât el poate percepe un efect asupra sa în mod subiectiv. Poate fi vorba de unde de
lumină care creează o impresie de culoare, valuri acustice, pe care le percepe ca sunete, o atingere,
un miros, o atingere ș.a.m.d. Omul nu se poate exprima în mod definitiv referitor asupra realității
obiective, independente de om, pe care o creează aceste percepții. Ea este ”lucrul în sine” care este
accesibil omului (conform propriei corporalități și sensibilități) doar prin mijlocire, deci nu este
observabilă niciodată în mod direct ”în sine”. Așadar omul își poate primi orientarea doar prin
mijlocirea subiectivă a acestui efect al realității. – De aceea circumstanțele date, ca efect al realității
asupra subiectului, sunt întotdeauna subiective.

Cu aceste întrebări asupra imaginilor realității se preocupă filosofia, epistemologia,

metodologiile științifice și reflecțiile asupra experimentelor. Dar și individul este preocupat în viața
de zi cu zi de această întrebare. Ceea ce ni se arată ca circumstanțe date este legat întotdeauna de
întrebarea: ”Ce am eu de-a face cu asta? Mă lasă să exist? Ce am de făcut, astfel încât să pot exista
cu asta, să pot supraviețui, să pot să-mi organizez mai bine viața etc.?”

Realitate existențială
Ca realitate existențială este descris acel extras din circumstanțele date, cu care avem de-a face,
pentru că el influențează viața (și involuntar) în mod semnificativ (și nu este doar un dat, care însă
în prezent nu este conștientizat ca fiind important). Alte circumstanțe date, care nu sunt atât de
urgente sau solicitante, de obicei sunt eliminate, trecute cu vederea sau se pierd în caracterul lor
trecător (asemănător zgomotelor de fond), deci nu sunt ”realizate”. Realitatea existențială este deci
importantă pentru om din punct de vedere al vieții, pentru că are o influență asupra trăirilor, asupra
deciziilor și acțiunilor sale. Realitatea existențială este un factor de influență dinamic asupra
existenței, ale cărui efecte se întind de la nesiguranță până la mijlocirea elementelor stabile.
Realitatea existențială, ca realitate semnificativă pentru existență, se bazează pe cele patru condiții
de bază (motivații de bază) ale existenței:

105
 § Ea are pentru noi caracterul realității, nu este văzută ca înșelare sau aparență, ci ca un
element dat (lucru ce există) resp. ca posibilitate (ceva ce încă nu există, dar cu potențial
caracter existențial). Dacă omul o poate accepta, el se angajează în realitatea sa și se alătură
acesteia.
§ Ea are pentru noi caracterul de importanță pentru organizarea propriei existențe, pentru că se
referă la viață (sentimente, relații) și calitatea sa.
§ Are o relație percepută cu propria Persoană și o lasă să experimenteze caracterul ei de
neînlocuit. Ea nu poate fi delegată către alții și solicită o punere de acord cu conceptul de
sine, prin care omul este abordat în atitudinea sa etică (ca Persoană morală).
§ Are o semnificație subiectivă care depășește prezentul, în sensul organizării responsabile a
viitorului. Ea stă astfel într-un context mai larg și deschide orizontul către ceea ce este de
făcut. Prin aceasta ea provoacă la acțiune.
Realitatea existențială are astfel în concluzie patru elemente determinante care o desemnează ca
realitate, valoare, relație individuală de neevitat și invitație la acțiune.

În timp ce realitatea îl plasează deci pe om în fața întrebării: ”Cu ce am de a face?”, odată cu

conștientizarea adevărului se adaugă o altă treaptă existențială. Într-adevăr, adevărul, precum și
realitatea, este un concept subiectiv. Ceea ce se adaugă prin înțelegerea adevărului și care lărgește
realitatea existențială, este relaționarea activă cu aceasta. Căci noi ne angajăm în ceea ce percepem
în mod subiectiv ca fiind adevărat. Adevărul este baza pentru propriile decizii, după acesta ne
orientăm.

Atât din punct de vedere epistemologic, cât și din punct de vedere existențial adevărul este
relaționarea cu existența. Adică, este văzut ca fiind adevărat ceea ce într-adevăr este cazul. Acest
lucru este văzut și acceptat ca existând (ceea ce corespunde teoriei filosofice a adevărului-
corespondență). Pe lângă această descriere fundamentală a adevărului, se mai cere de la acesta, ca
doar ceea ce corespunde și cu alte realități poate fi considerat adevărat (adevărul cere așadar
”libertatea la contrazicere” – asta implică așa numita teorie a adevărului a coerenței). Și mai este
valabil un al treilea lucru: Este adevărat ceea ce subiectiv este considerat a fi evident (indubitabil)
(din teoria evidentului). Adevărul este așadar o conștientizare, care privită din punct de vedere
existențial se caracterizează prin faptul că omul își raportează deciziile la aceasta. Adevărul este
deci acel fundament subiectiv după care ne orientăm viețile noastre. El se află în relație cu
realitatea subiectivă, reprezintă recunoașterea ei în semnificația pe care aceasta o are pentru viața
personală, ceea ce o scoate în evidență ca fiind relevantă din punct de vedere al deciziilor. Adevărul
este deci – ca element ce există propriu-zis – existența afirmată (dar deseori nu neapărat afirmată în
valoarea sa, căci putem să recunoaștem ceva ca fiind dat, fără să îl considerăm a fi valoros).
Adevărul înseamnă că din realitatea subiectivă se trece la realitatea zisă obiectivă, care există în
sine, la care până la urmă se face referire. Adevărul are de aceea realitatea subiectivă ca fundament,
în baza căreia este recunoscută. Datorită acestei ancorări în existență poate transmite susținere în
viață. Adevărul este de aceea trăit ca ceva pe care te poți baza și trezește încredere prin persistența
sa.

106
În sens existențial pentru subiect poate fi adevăr doar ceea ce îl capacitează să se orienteze către
existență și care într-adevăr lasă să existe (să trăiască) subiectul care a conștientizat-o. Adevărul are
funcția de a argumenta existența și nu de a o împiedica. În mijlocirea adevărului trebuie de aceea
ținut cont de faptul că pentru receptor poate fi adevăr doar acel lucru pe care el îl poate într-adevăr
”lua” în ”realitatea” sa privind Realul din afară și din interior. Din punct de vedere existențial
adevărul care ”omoară” nu este adevăr, ci brutalitate, putere, fapt sau doar așa zisă obiectivitate pură
sau doar rea voință (Längle 1988d). ”Existența își dorește dintotdeauna acest a-se –menține și a-se-
expanda: Adevărat este ceea ce promovează existența (viața), ceea ce folosește la ceva întru Viață;
neadevărat este ceea ce dăunează vieții, ceea ce o limitează, ceea ce o paralizează.” (Jaspers 1974,
29) Când un om întreabă: ”Este adevărat?”, în esență el întreabă: ”Trebuie să trăiesc cu acest
lucru?”

Sentimente
O altă caracteristică a persoanei este simțirea. Ea conferă omului caracterul de ființă intelectuală, în
măsura în care face referire la faptul că confruntarea cu realitatea se întâmplă mereu cu propria
vitalitate.
Omul nu doar ”află”, ci și ”experimentează” evenimentul în interiorul său și în jurul său.

Cu alte cuvinte: Ceea ce se experimentează creează o im-presie, atinge omul, îl lasă să vibreze în
interior și să recepționeze efectul lucrurilor care îl mișcă. Noi experimentăm atunci când se întâmplă
”ceva” cu noi. Ceea ce ne mișcă trezește viața noastră și vitalitatea noastră și face ca viața să fie
simțită. Viața vine către noi sub formă de sentimente. Doar atunci când simțim ne simțim vii.
De aceea sentimentele au o semnificație existențială. Este o greșeală răspândită faptul că sunt văzute
ca fiind mai puțin importante decât conștientizarea și obiectivitatea. Asemenea atitudini duc la
pierderea calității vieții și a sentimentului de viața, precum și a trăirii valorilor, după cum vom
vedea.

Procesul simțirii
Sarcina sentimentelor este de a percepe un lucru în semnificația sa pentru propria viață.
Sentimentele îmi spun dacă un lucru îmi îmbogățește viața, dacă o face mai valoroasă, demnă de a fi
trăită și mai împlinită sau dacă reprezintă o non-valoare, pentru că nu îmi merge bine în preajma
acelui lucru. Doar atunci când eu trăiesc ceva ca fiind un lucru ce mă apropie mă implică cumva și
care promovează viața, experimentez apropierea față de un lucru ca pe ceva pozitiv. Astfel obiectul
apare subiectului ca fiind o valoare și face posibil sentimentul: ”Ce bine că exiști (există)” – chiar
dacă de puține ori este conștientizat expres (distinct) și chiar de și mai puține ori este exprimat. Însă
în esență trăim acest lucru cu tot ce este frumos și bun, nu doar în relațiile cu oamenii. Intensitatea
trăirii poate varia, cu toate acestea trăirea poate atinge arii variate, de ex. când auzim muzică
frumoasă, când admirăm un peisaj, când vedem plante sau animale sau când cineva ne spune o
vorbă bună. Cu cât mai des (și din punct de vedere biografic) omul are sentimentul ”este bine că
exiști (există)”, cu atât mai ușor poate el spune ”Da pentru viață”.

107
Sentimente Rezonanță Obiecte, întâmplări

(percepție subiectivă) (Valori)

A prelua apropierea
A se pune A simți este o formă de relaționare
pe sine în
relație

A lăsa să A se deschide către un efect al ”obiectului”/fenomenului

acționeze
asupra sa Las obiectul/fenomenul să facă ceva cu mine

Las obiectul/fenomenul să acționeze asupra vitalității mele, asupra ceea ce mă mișcă în interior
A lăsa să
acționeze (Cum se simte viața mea în relație cu acest obiect/fenomen ?)
asupra
vieții mele

Las obiectul/fenomenul să acționeze asupra însuflețirii mele, asupra vitalității mele și asupra
a ceea ce mă mișcă
Simțirea
forței (Cum se simte viața mea în relație cu acest obiect/fenomen?)
vitale

Imag. 40: Procesul simțirii

108
Categoriile principale ale sentimentelor
În principal sentimentele servesc orientării personale. Prin devotamentul către oameni, lucruri sau
situații ele cuprind valoarea vitală a situației (ceea ce promite acum o întărire a relației cu viața).
Apropierea creează puntea prin care sentimentele sunt stimulate respectiv intensificate – apropierea
și relația cu alți oameni, apropierea de lucruri și chiar apropierea față de sine. Sentimentele sunt
corpul trăirii. Abia prin vibrația emoțională ”am ceva” din toată întâmplarea.

Tocmai în coaching este importantă o terminologie simplă și cuprinzătoare referitoare la

sentimente. Pentru aceasta descriem aici mai în detaliu conceptele importante. Începem la modul
general cu conceptul generic al sentimentelor și descriem fenomenologic toate formele trăirilor
calitative.

Diferențierea sentimentelor în funcție de obiectul percepției

Termenul generic al vieții emoționale cuprinde două arii mari ale sentimentelor: sentimentele în
sens mai restrâns și simțirea, care este un sentiment complex. Sentimentele în sens mai restrâns se
referă la starea corporal-sufletească. Aceste sentimente fac referire la propria viață în imediata
legătură cu corpul și cu situația. Sunt sentimente de apropiere pentru că au o funcție de indicator
asupra stării actuale de bine respectiv a stării de disconfort (”această prezentare mă plictisește”,
”filmul acesta nu-mi place” etc.). Conținutul celorlalte clustere de sentimente, al simțirii, se referă la
semnificația individuală a obiectelor care sunt cuprinse – resimțite intuitiv (ceea ce este ”corect”,
”atmosfera din această echipă” etc.). Cuvântul ”simțire” (*germană Gespür = urmărirea intuiției,
luarea urmei) exprimă acest fapt și conceptual: luăm urma, urmărim semnele care conduc la ceva.
Pentru că această percepție conține o referire la viitor, simțirea are și un sens de scrutare către viitor.

109

Luare de poziție
OMULET
Impresie Expresie
Sentimentul descris
Perceperea propriei stări într-o
situație
Sensul apropierii
Trăire din contactul nemijlocit
Percepție: Îmi face mie bine?
Percepția mea (a clientului):
Cum mă simt eu în situația asta
(starea în situație)? Ce face ceea ce
trăiesc/simt cu mine? Cum mă simt?
Sentimentul ca semn indicator
(în schimb/relație nemijlocită cu
situația)
Indicare către importanța în viața
mea (ceva îmi face bine și crește
calitatea vieții mele sau dimpotrivă,
mă îndepărtează de mine, de valorile
mele existențiale)
Exemplu: Când cupluri căsătorite se
ceartă în prezența mea mă simt rău;
în apropierea lor nu îmi merge bine
Tab. 12: Comparații sentiment vs. simțire
Luare de poziție
OMULET
Impresie Expresie
Simțirea descrisă
Perceperea a ceea ce are sens/
este important/
valoarea existențială a situației
Sensul distanței
Simțire dincolo de temporal și local
Intuiție: Este bine?
Orientarea/busola: Către ce duce
acest lucru? (valoarea intrinsecă a
situației / lucrului / persoanei).
Cum mă abordează acest lucru?
Ce simt legat de lucrul propriu-zis?
Sentimentul ca orizont / drum de
urmat / orientare personală
Funcție de orientare pentru acțiunile
mele (ceva este important, de aceea
mă determină să acționez)
Exemplu: Dacă rămân prezent s-ar
putea să fiu implicat în ceartă, pentru
că cuplul așteaptă ca eu să iau partea
cuiva.
Orientare în modelul procesual
Pentru coach
Clientul ia decizii în baza propriei
stări (”acum ajung la ...”) sau decizia
lui este purtată de o valoare din viitor
(”vreau să schimb ceva la asta”)
Clientul se orientează după situația
actuală, așa cum se preocupă acum
de/cu ea, sau are o viziune despre ce
poate deveni valoros din această
situație?
Clientul stă în raportare internă
(sau blocat în raportarea interioară)
sau în raportare externă
(deschis pentru relația cu lumea?
Clientul reflectează asupra a ceea ce
face acea situație cu el sau este
preocupat de valoarea unui lucru și
cu desfășurarea luării sale de
poziție?
Sentimentul are de-a face cu situația
directă (sentimentele pot fi aduse în
situație actualizate: de câte ori
cineva se uită la mine devin nesigur)
sau clientul se lasă abordat de
cerințele situației?
Clientul se orientează în funcție de
categorii ca: ”momentan” este
bine/nu este bine pentru mine sau
”per ansamblu” are sens și valoare
/nu are sens și valoare pentru mine?
Sentimentul aduce răspunsul la
întrebarea: ”Cum este acest lucru
pentru tine. În simțire este vorba
despre întrebarea: ”Ce va ieși din
asta?”
110
Diferențierea sentimentelor în funcție de procesul de prelucrare
Emoție primară: Ca emoție primară descriem ”prima simțire”, ”sentimentul imediat”, de care este
strâns legat o reacție spontană sau un impuls. Trăim de exemplu emoții primare atunci când o știre
ne ușurează sau ne bucură, când ne gândim la viitor și ne este teamă sau de câte ori ne înfuriem,
când ne aducem aminte de un anumit eveniment din trecut. Acestea sunt reacții la experiențe și sunt
rezultatele unei impresii directe produse de o situație, un om sau o amintire. Ele cuprind o primă
evaluare a experienței (benefică, atrăgătoare, plăcută, dezgustătoare, neplăcută etc.) și pot fi
conștiente sau inconștiente, observate sau neobservate. În orice caz ele însoțesc fiecare experiență
umană și nu pot fi împiedicate să apară (pot însă fi trecute cu vederea). Emoțiile primare au o
influență majoră asupra comportamentului din cadrul acelei situații și asupra modului de abordare a
relației cu acea experiență. Ele sunt astfel precum ”semințe ale sensului” prin prisma semnificației
lor și sunt încă neechilibrate ca și calitate nereflectată a sentimentelor, pentru că reprezintă doar
rezultatul contactului direct cu situația și încă nu au fost integrate în totalitatea structurii sensului
Persoanei. Ceea ce simte un om și ceea ce îl întâmpină ca fiind important (emoție primară) este un
lucru; lucrul după care el se lasă apoi ghidat în luarea sa de poziție (vezi mai jos: emoție integrată)
este altceva. În coaching este important de diferențiat dacă o decizie a clientului vine dintr-un
impuls sau - după parcurgerea procesului conform modelului procesual – este rezultatul unei luări
de poziții autentice, deci a fost acordat și cu simțirea. Diferența decisivă se află în faptul că
impulsurile sau sentimentele spontane sunt stimulate (declanșate) de situație (”Cum este acest lucru
pentru tine?”) și nu de valoarea acelui lucru și semnificația lui pentru client (”Ce crezi despre
asta?”).

Emoție integrată: Ceea ce este perceput ca fiind ”bun” sau ”de ajutor pentru atitudinea față de
viață”, trebuie scos în evidență din perceperea directă și trebuie plasat în vastitatea orizontului
valorilor în care stă și trăiește omul. Prin aceasta, experiența directă este adusă la o anumită distanță
a observării și este desprinsă din legătura apropierii imediate. Devine acum posibilă îndreptarea
atenției asupra unei valori și dezvoltarea unei voințe din aceasta, prin trecerea în plan secundar a
tuturor lucrurilor la care trebuie renunțat pentru/de dragul acelei voințe. Impulsul primar ”Ce
minunat ar fi să merg în Tibet” cuprinde mult din valoarea și frumusețea locului, care este amintită,
cât și despre înclinația de a acționa și despre starea actuală de spirit. Însă impulsul mai trebuie încă
adus în relație cu alte valori, care sunt afectate și ele prin împlinirea acestei valori. Experiența
primară este integrată în alte relații valoroase ale Persoanei, ca de ex. cu cine va face călătoria, cât
va dura, cât costă, ce nu poate fi făcut acasă în acest timp. Este posibil ca emoția primară să se poată
exprima nerestricționată pe lângă celelalte relații cu valorile. Atunci putem pleca în Tibet sau
Japonia ”cu inima împăcată”. Este posibil însă să trebuiască să renunțăm la acel impuls spontan cu
părere de rău, pentru că lipsește ceva – bani, timp, cazare. Sau pentru că ar lipsi altceva ceva ...
esențial – un partener de călătorie, angajamentul/responsabilitatea la locul de muncă, omul din
familie lăsat în urmă. Dacă este de așteptat ca în totalitate să fie afectate negativ mai multe valori
decât pot fi trăite valori pozitive, atunci plecăm în călătorie cu mustrări de conștiință. Ar fi mai bine
pentru noi, dacă am rămâne acasă.

Ce vrem să spunem prin aceasta: O luare de poziție definitivă față de o valoare nu poate fi
decisă rațional (pur cognitiv !), precum executarea unui calcul. Ea se bazează pe o emoție. Ceea ce
este special la această emoție este că are caracter integrativ și că simte și scanează cu destulă

111
precauție toate valorile posibile care intră în coliziune cu o conștientizare spontană a valorii.
Rezultatul va veni din relația și din devotamentul emoțional față de ariile individuale de valori
(repere – cadru de referință). Există părți care trebuie calculate rațional, precum costurile sau dacă
consecințele pot fi suportate. Dar dacă prețul este prea mare deja nu mai este un argument pur
rațional. Raționalul este un mijloc important pentru integrarea emoției, dar nu este suficient.

Putem deci descrie emoția integrată ca un simțământ în acord sau ca o convingere față de
corectitudinea unei intenții, ca de ex. sentimentul că este bine să mergi la teatru în seara aceasta sau
sentimentul că este corect să menții această relație.

Emoție
integrată

Simțire

Luare de

poziție
Emoție O OMULET
primară

Sentiment

Impresie Expresie

Imag. 41: De la emoția primară la emoția integrată ca bază pentru luarea de poziție personală

A înțelege diferența dintre emoția primară și emoția integrată este important în coachingul
existențial, pentru că nu are aceeași semnificație și nici aceleași consecințe dacă un client se lasă
condus în deciziile sale de emoții primare sau dacă aduce calitatea cuprinsă a unei valori din situația
imediată în relație cu alte valori ale Persoanei sale. În ce măsură îi reușește o potrivire, o cântărire și
prin aceasta o luare de poziție personală? Decizia sa este conștientizată/conștiincioasă, adică
valoarea care este adresată este ”în ansamblu bună”, se potrivește, este în acord cu valorile la care s-
a raportat până acum? Poate fi de acord cu aceasta, i se potrivește și asta ar aduce per ansamblu o
îmbogățire a vieții sale? Pentru aceasta omului îi stă la dispoziție simțirea propriei conștiințe.

Valori
De la simțire am ajuns să vorbim în mod natural despre valori. Relația cu ele este într-adevăr intimă:
Ceea ce ne atinge și trezește un sentiment în noi, este numit ”valoare”, respectiv ”non-valoare”.
Putem să formulăm și invers: Atunci când ceva este apropiat se creează un sentiment. Dacă nu avem
nici un sentiment atunci acel lucru nu este apropiat (”lucrul ne lasă rece”, adică nu ne atinge). Ceea
ce se apropie de noi și ne atinge reprezintă pentru subiect valoarea recunoscută în baza

112
sentimentului. A avea sentimente înseamnă a fi atins de o valoare (respectiv de o non-valoare).
Sentimentele sunt ca ca un organ cu funcție perceptivă a lucrurilor relevante în viață. Și pentru că
lucrurile relevante în viață sunt strâns legate de viață ele ne trezesc viața și creează un impuls care
reprezintă percepția directă a forței vitale. Valorile semnificative din punct de vedere existențial
exercită un efect special asupra subiectului care prin acestea se simte abordat, atins sau impresionat.
Astfel de valori (adică acelea care înseamnă ceva pentru noi) ne sunt apropiate, ele ne atrag în
apropierea lor. Este o caracteristică a lor, faptul că îl determină pe om să fie devotat, deci să intre în
apropiere și să o mențină. Valorile atrag (sunt ”atractive”) și sunt trăite de om ca fiind favorabile.
Ele ”fac bine”, ceea ce este văzut ca efect pozitiv. Și de aceea ne apropie, pentru că prin simțire ele
se adresează forței vitale și o pun în mișcare/curgere. Atunci când suntem cuprinși de o valoare -
când cuprindem noi o valoare - atunci simțim o emoție (din latină e-movere – a mișca din interior
spre exterior, emoție interioară). Emoția este deci efectul faptului de a se raporta și a acordului
intern. Ea este impresia pe care un obiect îl lasă asupra noastră prin faptul că își lasă amprenta într-o
realitate care se află în noi – și anume viața noastră. Am putea spune că valorile ne aduc ”în formă”.
Orice are puterea de a lăsa o amprentă într-un om - și pentru care noi avem sensibilitatea interioară
și suntem impresionabili – acel lucru îl trăim în calitatea sa, în valoarea sa. Această percepție
relevantă existențial a valorilor cere Persoana, individul, și de aceea se poate produce doar
subiectiv. Altfel nu ar fi ”existențială”, adică importantă pentru viață.

În filozofie există o definiție a valorilor în bază operațională general acceptată și răspândită:

O valoare este motivul preferinței pentru un lucru înaintea altuia sau a unei atitudini înaintea alteia
etc. Valoarea este deci acel lucru care face ca un lucru să fie preferat iar celălalt să fie dat la o parte.
Motivul preferinței depinde însă de situație, de context și de subiect. Valoarea unui lucru, așa cum
are ea semnificație personală pentru un om, formează pentru acest om baza deciziilor sale. Putem
lua decizii doar în baza valorilor (și a adevărului perceput, după cum am văzut mai sus). Ceea ce
este caracteristic la valori este faptul că în prim-plan stau calitățile și nu facticitatea: În cazul
valorilor nu este vorba despre ”Pentru Că ...” ci despre „Cum ...”. Perceperea valorilor este deci o
percepere a calității. Valorile relevante din punct de vedere existențial – deci ceea ce promite să
susțină relația cu viața – sunt percepute de noi prin sentimentul subiectiv. ”Existențial” înseamnă,
după cum am menționat mai sus, lucrul acela la care mă raportez personal, respectiv care are de-a
face cu mine personal, pentru că este relevant pentru viața mea.

Când valorile relevante din punct de vedere existențial sunt percepute prin sentimente, acest
lucru înseamnă și fenomenul invers: acolo unde există un sentiment se află în joc o valoare.
Valoarea este conținutul sentimentului; valorile produc sentimente. Pentru ca sentimentele să se
poată produce este nevoie de apropiere. De la distanța emoțională asiguratoare experimentăm puține
lucruri, ele nu ne ating și nu fac nimic în noi să vibreze. Pentru a trăi valorile este nevoie de
apropiere – distanța împiedică acest lucru. De aceea valorile personale ne apar ca lucruri care ne
sunt aproape, Anliegen/an-liegen. (în germană ”Anliegen”= dorință, cerință; an-liegen = a sta
aproape).

Organizarea/trăirea vieții este experimentată ca fiind valoroasă doar atunci când se

raportează la ceva relevant pentru viață. Sensul devine existențial abia atunci când are de-a face
necondiționat cu mine și cu viața mea. Asta înseamnă însă că sensul este legat de găsirea și
implementarea valorilor. Astfel putem spune precum Frankl (1990), că împlinim sensul existenței

113
 atunci când materializăm valorile. De aceea acțiunile și trăirile umane au ca focus obiecte către care
suntem orientați datorită valorii lor. Atunci când clientul se plânge de lipsa de sens a unui lucru, de
sentimentul că acel lucru nu prezintă nici un interes pentru el și nu semnifică nimic pentru el (chiar
dacă din punct de vedere cognitiv își dă seama că nu ar trebui să-i fie indiferent), în încercarea de a-i
face clar sensul și valoarea acelui lucru, coachul se lovește de limita realizabilului. Căci până la
urmă Persoana este liberă și niciun alt om nu-i poate insufla o viziune sau un sens. Dar această
graniță a percepției este întocmai locul unde poate interveni coachingul existențial. Căci această
percepere (a valorilor) este legată de conștientizare și de simțire, iar clientul trebuie susținut în
aceste premise pentru accesul către noi experiențe.

Prin ”perceperea valorilor” nu ne referim la o valoare general valabilă sau o obligativitate

normativă. Conceptul de valoare este folosit în coachingul existențial pentru calitatea ”bun/bine
pentru mine, pentru Viața mea, pentru Viața din mine”, directă și experimentată în mod personal. În
acest sens de ex. o formulează și Romano Guardini (1931, 16): ”Ceea ce este bun se află în legătură
cu mine mă atinge.” O valoare personală este ceea ce se apropie de mine și mă mișcă. Valorile
relevante din punct de vedere existențial nu sunt construcții mintale sau închipuiri, ci cu
preponderență sunt simțite. Ele duc către a-fi-mișcat și sunt vizibile doar ”pentru inimă”. Fiecărei
valori percepute îi corespunde un sentiment și invers, fiecare sentiment este corelatul subiectiv al
unei valori percepute.

Valorile sunt măsuri/măsurări/observabile dinamice. Ele sunt ca o lentilă de convergență

care comasează forța vitală a unei persoane. Valorile fac ca omul să se îndrepte către ele, îl fac să
fie o Persoană ”intențională” – sau invers: Valorile se adresează capacității noastre de a ne orienta
către ceva ce are o corespondență interioară. Valorile ne cuprind înainte ca noi să le fi cuprins pe
ele. Ele ne-au abordat înainte ca noi să fi început o relație/trăire adâncă cu ele. De aceea putem
spune: Valorile sunt lentila de convergență a forței vitale.

Semnificația existențială a valorilor

Semnificația existențială a valorilor constă în faptul că ele fac ceva cu omul. Ele au un efect care îl
mișcă pe om și care încep să-l schimbe. Fiecare floare frumoasă, fiecare apus de soare, fiecare vorbă
dulce face acest lucru în felul său și în limitele sale pentru fiecare. În înțelegerea noastră a valorii
putem deci spune că reprezintă o valoare pentru Persoană doar acel lucru care are o influență asupra
sa. Valorile exercită efecte asupra vieții celui care le trăiește. Prin ele se stimulează viața.

Ceva bun – deci care are valoare pentru noi – are trei reguli la nivelul experienței:

1. Regula spațialității: Ceea ce este bun atrage și ”vrea” apropiere în spațiu. Trezește în om impulsul:
”Acolo vreau să merg, acolo vreau să fiu și să mă opresc”. În acel loc este bine să fiu, aici vreau să
mă așez, aici este viață – iar viața se poate desfășura doar în ceva bun. Aici vreau să particip, să fiu
parte din și să aparțin.
2. Regula temporalității: În ceea ce este bun ne place să rămânem, și ceea ce este bun ”vrea” apropiere
temporală. Ceea ce trăiesc eu ca valoare trezește în mine dorința de durată/persistență temporală sau
mai filosofic chairoticitate. Ce este bun se poate întâmpla ”din nou și din nou”, într-un prezent

114
 continuu pentru că mereu îmi oferă câte ceva. Ceea ce este bun să dureze mai mult, să se mențină,
să nu se oprească sau să fie din nou posibil atunci când s-a epuizat efectul de saturație. A fost bine
când pot să răspund cu Da la întrebarea: ”Cu cunoștințele de astăzi aș mai face ceva din ceea ce am
făcut deja?”. Dar când nu vrem să mai facem ceva ”niciodată”, atunci acel lucru nu a fost trăit ca
valoare, respectiv, mai mult am pierdut făcându-l decât am câștigat (de ex. o specializare, căsnicia
cu bărbatul acesta, călătoria cu grupul acesta etc.).
3. Regula efectului personal: Ceea ce este bun ne mișcă în interior și ”vrea” apropiere interioară.
Astfel putem spune: ”Bun” este acel lucru care are un asemenea efect asupra omului că trezește în el
dorința de apropiere, de relație, de organizare, de menținere a obiectului (durata) cât și un sentiment
de apartenență. Această forță inerentă a trăirii unei valori are ca efect și că valorile mă aduc mereu
mai aproape de mine însumi; vreau să fiu tot mai mult în prezența mea, atunci când mă aflu în
prezența a ceva valoros: Mi se deschide inima, îmi place mult că există aceste lucruri, acești
oameni, vreau să-mi dau acordul pentru aceste lucruri. A spune Da este eliberator și pot spune Da
doar pentru ceva bun, mă activează, mă împlinește, mă face să fiu pregătit de acțiune, mă lasă să mă
simt pe mine și mă face prezent: eu sunt deopotrivă aici și acum pentru că îmi face bine.

√ Cum este pentru mine viața mea și oamenii și circumstanțele mele înconjurătoare?
Ce mă interesează? Ce mă impresionează? Ce mă face să mă mișc și ce mă determină să acționez?
Unde este inima mea? Ce lucruri îmi oferă sentimentul de relație și de conexiune?
Pentru ce investesc timp? Cui sau cărui lucru îmi place să mă dedic? Ce mă impulsionează? Ce
este hrănitor și benefic pentru viața mea? Ce anume are efecte negative asupra calității vieții mele?

Valori utile și valori intrinseci

O altă perspectivă asupra valorilor este diferențierea valorilor utile de cele intrinseci. Cât de mult îl
împlinesc valorile pe client, depinde și de faptul dacă ceva pentru el reprezintă o valoare utilă sau
dacă îl atinge valoarea intrinsecă a acelui lucru. Valorile utile aduc satisfacție pe când valorile
intrinseci îl duc la împlinire.

115
Arie Valori utile
Categorie Are un scop, o funcție, are valoare în
baza utilității (de ex. un pix, pentru că
pot scrie bine cu el)
Stabilirea valorilor Prin acela care are nevoie de el
(utilizator, consumator)
Criteriu Beneficiu; nu are valoare în sine, este
vorba de o altă valoare/un alt scop pe
care îl urmăresc prin acesta (te iubesc
pentru că nu vreau să trăiesc singur)
Acces la valoare Atribuirea valorii: îi prescriu o valoare
(de aceea este mereu o înstrăinare);
servește ca obiect
desen
Trăire Aria satisfacției, a atingerii scopului
(îmi place să beau un anumit tip de
bere)
Atractivitate Pleacă de la o intenție/plan, căruia îi
servește (îmi trebuie mașina să ajung
din punctul A în punctul B)
Atitudine A avea: a condiționa acel lucru, a-l
stăpâni, a pune mâna pe el
Relație Luând, cerând, ”utilizând”, subjugând
intenției
Urmare Devine obiect, poate fi schimbat
Dezavantaj Funcționalitate fără multă trăire,
pierdere culturală
Avantaj Eficiență, descurcarea în condițiile de
viață (lucru în echipă pentru că așa
facem mai multe în mai puțin timp)
Tab. 13: Diferențierea între valori utile și valori intrinseci
Valori intrinseci
Este o ființă (sens), își obține valoarea din
felul său de a fi cum este (de ex. un poem
de Hölderlin, care vorbește de la sine, care
este pur și simplu frumos)
Din sine însuși și din raporturile în care se
află (aroma primelor căpșune din an)
Ființa sa, originalitatea, caracterul
inconfundabil, faptul că este așa cum este,
care îl face să fie ceea ce este (te iubesc
pentru că ești așa cum ești)
Găsirea valorii: Strălucirea sa, efectul său
asupra mea, așa cum mă atinge /
cum se așază în relație cu mediul
desen
Aria împlinirii interioare, unde ne lăsăm
atinși de valoare, unde o absorbim (iubesc
apusurile de soare)
Lucrul în sine mă atrage (mașina asta
sport este o adevărată plăcere pentru ochii
mei/inima mea)
A lăsa să existe: respect, a-l considera
ceva valoros și a nu face referire la altceva
A lăsa să-și facă efectul, participant,
îndreptându-te către acel lucru
Rămâne subiect: independență,
dimensiunea și mărimea proprie îi sunt
lăsate, de neînlocuit, nu poate fi
reprezentat, nu poate fi măsurat, mod de
abordare deschis
Idealism, îndepărtat de lumea mea
Trăire împlinită, promovarea valorilor
(lucru în echipă pentru că a realiza ceva
împreună este o valoare ”în sine”)
116
 Studiu de caz

Un client în vârstă de 45 de ani, manager la o firmă de logistică vine la coaching cu următoarea

problemă: Aplicase pentru o poziție în afara organizației și pentru aceasta trebuia să parcurgă un
assessment. Raportul assessmentului îi atribuia o serie de calități de conducere, care, după spusele
lui, erau corecte: capacitatea de a se impune, abilități analitice, comunică clar obiectivele,
controlează rezultatele, conduce în manieră consecventă în situații de criză, are abilități de
turnaround, este angajat în proces etc. Pentru noua poziție de conducere îi lipsea însă abilitatea de
a anticipa schimbări, de a crea viziuni, cât și de a recunoaște și de a promova potențialul
angajaților. Nu era atât de tragic faptul că nu-i fusese oferită poziția nouă, dar punctele critice ale
raportului i-au dat de gândit. Până acum fusese mereu mândru de pragmatismul său și de abilitatea
de a privi lucrurile în mod lucid și din perspectiva eficienței lor. De atunci îi vine însă mereu minte
o situație de acasă, când se certase cu soția care îi spusese că gândirea lui de genul costuri-utilitate
o îmbolnăvește, că nu se poate discuta cu el nimic decât dacă acel lucru aduce un avantaj. Întrebat
fiind să ofere un exemplu de la locul de muncă clientul povestește despre cel mai apropiat angajat
care și-a dat demisia în mod neașteptat, argumentând că își dorește să ”lucreze mai orientat către
valori și nu să se orienteze doar către cifre și fapte...” Pentru client această argumentare nu este de
înțeles. A face profit este și aceasta o valoare importantă și până la urmă el nu este un manager
sever doar din plăcere, este o cerință a afacerii. În orice caz își dorește să lucreze la profilul
valorilor sale, fiind posibil ca în ultimii ani să se fi orientat unilateral.

Coachul pornește de la situația cu demisia neașteptată și face oferte din dimensiunile plăcerii:

§ Ce anume îi plăcea la relația cu fostul său angajat? Ce lucruri îi legau? Pentru ce anume își
făcea clientul timp? Ce anume era interesant pentru el în acest schimb? Ce i-a oferit această relație?
Cum își închipuie la modul general o relație bună cu angajații săi, astfel încât să se poată implica în
ea? După ce anume poate recunoaște dacă o relație îi oferă ceva, astfel că el să se simtă bine? Ce
lucruri valoroase poate el oferi în aceste relații?
Clientul povestește despre o conversație în care angajatul vorbea despre planurile sale de viitor.
Își asculta angajatul dar cumva se întreba constant dacă ar merita să facă această conversație pe
astfel de teme. Din perspectiva de astăzi îi este clar că s-a preocupat prea puțin cu ideile
angajatului. Nici nu prea își lua timp, pentru că multe dintre discuții aveau loc pe fugă sau erau
conferințe telefonice. ”De obicei nici nu mă prea pot concentra pe ceva așa cum trebuie, pentru că
am o întâlnire după alta.” Dacă stă să se gândească bine de fapt nici nu prea l-a cunoscut prea
bine pe angajatul său. Acest lucru îl preocupă acum – când stă să se gândească.

Coachul observă cum clientul nu prea face afirmații legate de timp, apropiere și relații. În lipsa unei
relații autentic abordate nu pot fi trăite valori. De aceea face o ofertă mai profundă în aria ”premize
pentru a-se-putea-dedica, a-plăcea-să-se-dedice”.

§ Există discuții pe care clientul și le aduce bine aminte? Ce s-a întâmplat în acele discuții? Ce a făcut
clientul? În ce condiții au avut loc aceste discuții? Ce anume l-a atins, mișcat sau motivat pe client?
Ce anume din interiorul lui a făcut posibile aceste lucruri? Pentru ce discuții își face el timp și
pentru ce discuții nu? Unde i se pare ușor să se dedice, unde i se pare mai greu? La ce oameni/

117
 teme/lucruri se poate raporta – unde îi lipsește acest raport? Unde vrea să se aducă în relație – cu ce,
cu cine?
Clientul aduce - în mod cumva surprinzător pentru coach – un exemplu din viața personală. În
cercul său de prieteni s-a vorbit în ultima vreme despre posibilitatea finanțării locuințelor private.
Astfel că a fost întrebat cum ar arăta casa lui de vis. Pentru el ar fi importantă funcționalitatea
estetică – nu kitsch, ci design adevărat – frumos, solid, funcțional – deci gândit pragmatic. Faptul
că nu s-a gândit atunci și la costuri acum îl surprinde. Chiar și soția i-a spus în drum spre casă:
”Nu te-am mai auzit vorbind de multă vreme atât de liber și creativ.”

Coachul se raportează la tema frumosului prin întrebări precum:

§ Cum este pentru client când ceva frumos are design atrăgător? Ce îl mișcă, ce trăiește? Ce îi oferă
acest lucru? În ce măsură îl îmbogățește pe el și viața sa?
§ În ce situații din viața profesională trăiește experiența că acel lucru îi oferă ceva, că îi merge bine,
că este frumos, că îi mobilizează disponibilitatea de a se implica și că este prezent? Ce anume îl
atinge în mod deosebit? Ce în acel lucru este unic, inconfundabil? Cât de mult este atent la
asemenea lucruri în viața de zi cu zi? Ce anume ar fi necesar ca el să fie mai atent la aceste lucruri?

În continuare coachul abordează valorile utile și valorile intrinseci și îi etalează – prin exemple
simple din viața clientului (pe cât posibil) diferențele sensibile – fără să facă o expunere teoretică.
Ca ”temă” asupra căreia să reflecteze până la următoarea ședință, coachul oferă următoarele
întrebări:

§ Care sunt pentru client valorile utile, la ce lucruri poate recunoaște valoarea lor intrinsecă?
Ce oportunități și riscuri sunt legate de acestea – pentru el, pentru stilul său de conducere, pentru
angajații săi, pentru firmă pentru modul cum își organizează viața? Prin aceasta se pot înțelege și
explica întrebări, neplăceri și conflicte actuale? Reiese de aici o nevoie de acțiune? Ce valoare
intrinsecă trăiește el în discuțiile cu angajații săi?
§ Coachul îl roagă pe client să țină un jurnal până la următoarea lor întâlnire și să urmărească pentru
ce anume investește mult timp. Cât timp alocă pentru lucrurile care îi par importante?

La sfârșit coachul întreabă: Cât de valoros ți s-a părut dialogul din în această sesiune? Cât de
relevant a fost? Cât de valoros a fost dialogul ?

Trei săptămâni mai târziu (la următoarea întâlnire):

Clientul povestește despre experiențele sale și despre faptul că într-adevăr există mai multă culoare
în viața sa atunci când își face timp, când este prezent și când se focusează în acest timp pe ceea ce
este ”frumos”, pur și simplu. ”Împlinirea nu poate consta doar în frumos”, spune el făcând cu
ochiul. În viața profesională se focusează, ca înainte, pe utilitatea lucrurilor. De îndată ce nu se

118
atinge un rezultat într-un anumit timp devine nerăbdător și preia conducerea. Apoi de acolo nu
prea mai are loc altceva decât devotamentul pentru obiective/scop …

Coachul cere ca exemplu o situație concretă și acompaniază tema cu modelul de proces:

Descriere: Ce este dat: Un angajat a făcut o listă de clienți pentru care în anul următor ar
vrea să facă un sondaj de satisfacție. Lista era lungă și procesul planificat destul de complicat și
laborios. A pus frână, după cum se exprimă, după ce a constatat că procesul nu fusese discutat cu
celelalte departamente. Așa ceva ar putea duce doar la ineficiență și costuri; acordurile interne și
schimbul de date doar sunt potențiale importante de sinergie. Angajatul nici nu a ținut cont de
acestea.

Impresie: Cum este acest lucru pentru tine? ”Mă supără, pentru că sondajele la clienți
sunt niște procese pentru care se poate recurge la experiența anterioară a altora. Doar nu trebuie
să reinventăm mereu roata. În plus, agenda mea este foarte încărcată și mă bucur și eu când
discuțiile sunt pregătite cât mai bine și mai eficient posibil.”

El descrie astfel sentimentul pe care îl trăiește: Cel mai mult i-ar fi plăcut să întrerupă
discuția și să programeze alta, dar asta l-ar fi costat din nou timp, așa că mai bine a rezolvat
treaba pe loc. Privind mai adânc situația el spune: ”Ce mă deranjează cel mai mult și lucrul după
care îmi pare rău este experiența că, în aria mea nu se cooperează mai strâns. Nu este vorba doar
de sinergie, ci și despre a face ceva împreună, de a avea succes ca echipă, de a învăța unii de la
ceilalți și de a dezvolta lucrurile împreună. Doar așa apar inovațiile creative, nu-i așa?”

Coachul face o ofertă în aria numirii valorilor: ”Comuniunea și învățarea sunt lucruri care
sunt importante în viața ta?” Da, spune clientul, de aceea demisia subită a angajatului său l-a și
afectat atât de mult… Și dacă într-o situație nu experimentează ”comuniunea” și ”învățarea”,
preferă să aducă discuția cât mai repede la sfârșit. Nu prea mai au sens celelalte lucruri.

Următorii pași ai modelului procesual – luarea de poziție și expresia – sunt parcurși destul
de repede de către coach și el se focusează apoi împreună cu clientul pe implementare - punerea în
acțiune: Cum pot fi multiplicate valorile ”comuniune” și ”învățare” și cum pot fi ele incluse în stilul
său de conducere? Cum poate să le aducă la viață? Cum poate trăi el însuși și echipa sa aceste
valori, practic, în cadrul activităților de echipă? Ce înseamnă aceste valori pentru sarcina sa de a
dezvolta profesional echipa - ce este de făcut aici, la ce anume vrea să fie atent? De ce anume are
nevoie pentru acest lucru?

Să facem un rezumat: A experimenta valori este legat de o serie de condiții. Pentru acest lucru este
necesară o capacitate sănătoasă de a experimenta (forță vitală), o deschidere intelectuală, o
asemănare interioară, apropiere și mai ales, este nevoie de o relație cu obiectul/fenomenul care
exprimă/simbolizează o valoare. Trăirea valorilor se întâmplă doar în relație cu obiectul care
prezintă acea valoare. Pentru a putea trăi ceva ca valoare trebuie creată o relație. Dacă ceva nu poate
fi experimentat ca valoare atunci trebuie mai întâi întrebat dacă există sau a fost creată o relație
eficientă. – Pentru ce este important acest lucru? Dacă a simți o valoare presupune relație, atunci,
într-o discuție în care clientul nu trăiește acea relaționare, nu poate avea loc trăirea valorii sau ar
pieri, dacă nu se întâmplă lucrul care îl interesează (de ex. a învăța împreună). Uneori a-fi-atins de o
valoare poate și să producă teamă, atunci când nu vrem să avem nicio relație (de ex. cu altă idee sau

119
cu alt om). Atunci când nu vrem să intrăm în relație într-o ceartă, atunci vom trăi mereu faptul că nu
ne lăsăm atinși de valoare argumentelor. În acest caz nu se poate produce vreo înțelegere a ”valorii
acelei valori” pentru viața noastră, pentru trăirile și implicit acțiunile noastre.

În următoarea secțiune observăm cum sentimentele sunt mediul prin care valorile dezvoltă
un efect asupra omului.

Simțire și instinct
Despre sentimente și instinct am vorbit deja în capitolul anterior în cadrul sentimentelor, pentru că
această abilitate este și ea un fel de sentiment și nu este o activitate rațională. Cu scopul unei mai
bune înțelegeri am prezentat instinctul în comparație cu simțirea pentru că prin comparație devine
mai clar despre ce este vorba în fiecare dintre cele două tipuri de sentimente. Mai este necesar aici
doar un rezumat pentru a putea trece direct la rezultatul abilității înnăscute numite: Conștiința.

Pe când sentimentul se produce din/prin apropiere și din/prin atingerea directă cu obiectul /

fenomenul (lucru, cuvânt, gând, simbol etc.), instinctul are un alt drum. El merge, adulmecă, ”pe
urmele” a ceva care poate să se arate, de aceea urmează o direcție, așa cum ar face-o un câine care
miroase o urmă la capătul căreia se află recompensa (o valoare). A urma o urmă înseamnă de cele
mai multe ori a urma o direcție, adică a localiza/a parcurge (fie și doar mental) un drum pe o
anumită distanță: O să iasă bine? Există potrivire între ceea ce fac acum și ceea ce este per ansamblu
important și valoros pentru mine? Cum este atmosfera la acest loc de muncă, este bun climatul de
lucru? O să fie bine, dacă astăzi îl angajăm pe acest om?
Toate acestea sunt arii de direcționare a atenției și a instinctelor – cu toată logica și raționamentul,
după ce au fost trecute în revistă bilanțurile sau CV-urile, după ascultarea tuturor argumentelor, în
cele din urmă ar trebui să ținem cont de instinct înainte de a ne decide. Căci instinctul este o
incredibilă abilitate intuitivă a omului de a simți ceea ce este important. El se educă, se antrenează.
El se ține cumva de fapte, de ceea ce percepe, vede elementele individuale într-un ansamblu
recunoscând ceea ce indică de fapt. Prin aceasta putem anticipa tendințe și evoluții și să cuprindem
conținuturi mai profunde. Datorită instinctului omul ajunge la ceea ce este important, la ceea ce se
află dedesubt, la ceea ce este hotărâtor, propriu, la ceea ce va deveni. În instinct este trăită abilitatea
naturală fenomenologică a omului, cea care îi conferă mult mai mult decât orice ”inteligență
artificială” oricât de sofisticată. Persoana este aceea care are această capacitate de a fi
”clarvăzătoare”, încât nu rămâne agățată de suprafață, ci poate vedea mai ”adânc”, poate vedea
lucruri care nici nu sunt acolo, ci care urmează să vină – dar care sunt ”vizibile” în mod intuitiv.
Latinescul ”sentire” are și o dublă semnificație interesantă, de a mirosi și a simți – din punct de
vedere neurologic capacitatea de a simți este localizată în bulbul olfactiv. În limba germană se
spune și: ”Am mirosit eu treaba asta” – am mirosit la modul simbolic (comp. și Shakespeare
Hamlet: ”E ceva putred în Danemarca!”). Evident că și omul ca și câinii (chiar antrenați) pot da greș
sau pot fi induși în eroare, dar reținerea rațională vis-a-vis de astfel de posibile erori e de cumpănit
de fiecare dată.
În timp ce simțirea este percepută ca o atingere (de ex. delicatețea) și are o temperatură (cald, rece),
instinctul are altă calitate. Este mai degrabă o rezonanță, un acord, respectiv un dezacord care
primește/recepționează cum s-ar spune o voce, cu cât mai mult timp este privit. Aici ne vine în
întâmpinare Persoana în intimitatea ei. O abilitate deosebită a Persoanei – Conștiința - este
capacitatea de a putea diferenția între bine și rău, acțiuni greșite și acțiuni corecte.

120
Conștiința
Conștiința este o temă care îl atinge pe om în fiecare zi. De multe ori nu suntem conștienți de cât de
prezentă este această temă sau ne lipsește înțelegerea pentru a ști ce este conștiința și prin ce se
delimitează de celelalte instanțe care există în noi. În cazul multor decizii pe care le luăm într-o zi
ne gândim că ele nu sunt legate în mod direct de conștiință. Noi le considerăm a fi o punere în
balanță a valorilor: Dacă mai degrabă merg la cinema sau îmi petrec seara acasă nu este în general o
întrebare care să încarce conștiința, ci o întrebare legată de preferințe sau pragmatism, sau legată de
stilul de viață. Întrebările legate de conștiință sunt întrebări morale care ne pun în fața deciziei: Ce
anume consider în adâncul meu că este corect? Prin decizia mea îmi fac dreptate atât mie cât și
celorlalți? ”Deciziile de conștiință” – decizii în care este implicată conștiința - pun întotdeauna sub
semnul întrebării totalitatea vieții. Astfel că și întrebări din viața de zi cu zi pot deveni pe nesimțite
întrebări ale conștiinței: Este corect față de partenerul meu dacă merg la cinema și îl las singur?
Acest comportament corespunde imaginii parteneriatului pentru care vreau să trăiesc? Este corect
față de mine și față de viața mea dacă îmi petrec fiecare seară acasă – din considerație pentru alt
om?

Cu conștiința venim în contact atunci când este vorba despre acordul valorilor: Am voie să
fac lucrul acesta? Pot să reprezint lucrul acesta? Pot să susțin lucrul acesta? Pot să mă las văzut cu
lucrul acesta – de mine și de ceilalți? Conștiința este ca un compas al cărui ac indică direcția către
bine. Este capacitatea de a vedea și de a simți ceea ce este per ansamblu corect și bun. Conștiința
îmi dă o orientare legată de care dintre direcții duce la un rezultat pe care îl pot reprezenta.

OMULET

Referire la situația individuală Referire la ceea ce este bun per ansamblu

Proces de punere în acord

Imag. 42: Polii acordului în conștiință

121
Ceea ce vorbește în mine
În vorbirea populară se amintește de ”vocea conștiinței”. Această descriere se potrivește foarte bine
caracterului conștiinței: Ceva în mine începe să vorbească. Acest ”ceva” este Persoana din noi –
dimensiunea spirituală/intelectuală a omului - cea care este liberă și cere cuvântul, fără ca noi să
putem influența sau prescrie vorbele ei prin voința noastră. Persoana are o perspectivă care privește
dincolo de aparențele inteligibil interpretate. Ca Persoană putem simți și vedea ceea ce este cu
adevărat important în ceea ce trăim. Persoana are o percepție pentru fundamentul profund al
lucrurilor/fenomenelor/situațiilor. De aceea o numim și abilitatea personală – legată de Persoană –
de a cuprinde esențialul și de a simți intuitiv ce este bine sau rău într-o situație și spre ce
deznodământ se îndreaptă lucrurile. Conștiința are în acest sens o dimensiune a viitorului, prin
faptul că ne arată prin experiențele a ceea ce simțim – urma, drumul, indiciul despre ce poate deveni
din această situație. Decizia din conștiință este în acord atunci când ea conduce la un rezultat bun,
de care putem să ne responsabilizăm în consecințele sale. Acest lucru înseamnă și: A o putea
susține.

OMULET

Privirea asupra ceea ce este actual Privire asupra a ceea ce poate deveni

Responsabilitate

Imag. 43: Procesul de creare a acordului între ceea ce este și ceea ce poate deveni

Astfel conștiința nu este o bibliotecă în care putem căuta ce este de făcut, ci este o simțire intuitivă
care se produce din nou și din nou în fiecare situație – în mod dinamic, dialogic, personal.
Conștiința nu este ceva străin, ci este ființa mea, persoana mea. În această înțelegere omul este
conștiincios și nu inspirat/insuflat/influențat. Intuitiv – și nu reflexiv – el ajunge la rezultat, la ce
este important acum în această situație.

Cum vorbește conștiința, vocea interioară? Dacă este vorba despre vocea interioară, atunci ea
vorbește totdeauna bine intenționat pentru noi, constructiv, susținând viața.

Conștiința ”are intenții bune” cu mine. Este fidelă și loaială, cu atât mai profund cu cât antrenăm
dialogul cu ea. Corespunzător, ea spune: ”Asta este bine, continuă așa” sau ”Îți rămâi fidel ție dacă
faci lucrul acesta? Conștiința nu se poate lăsa convinsă cu explicații bune și argumentări (”odată nu
este niciodată”), dar ... poate fi redusă la tăcere temporar. Deciziile împotriva conștiinței lasă în
urmă un sentiment ciudat, un dubiu care ne întreabă: Este acest lucru într-adevăr corect? Omul este
liber să decidă, dacă își urmează conștiința sau dacă vrea să meargă pe alt drum. Conștiința îi arată

122
doar care ar fi direcția cea mai bună pentru el – cea cu care se află în acord – și dacă ceva se
potrivește sau nu ființei sale.

Această raportare la viitor a conștiinței are și o altă dimensiune: Acordul, care se raportează
dincolo de timp, la propria biografie: Pentru ce voi fi trăit? Nu este vorba doar despre ceea ce este
important și corect acum, ci și despre ceea ce va fi important și în viitor pentru mine și pentru alții,
ceea ce pare a fi durabil pentru mine. Într-o situație actuală poate fi important a nu-și exprima
părerile din necesitatea de siguranță și acceptanță. Dar vreau să trăiesc oricum doar pentru siguranță
și acceptanță chiar compromițându-mi alte valori existențiale majore pentru mine ?

Ce este important pentru mine în viitor/ce contează în viața mea în viitor

OMULET Biografic: Pentru ce am trăit, pentru ce vreau să trăiesc

Ce este acum important pentru mine/ce contează acum în viața mea

Imag. 44: Procesul de atingere / trăire a acordului în timp

Un alt acord constă în punerea de acord cu întreaga omenire din care sunt parte integrantă dincolo
de granițele pe care le văd. El este dat dacă se instalează convingerea profundă: Ceea ce îmi spune
conștiința mie, ar spune toți oamenii dacă s-ar găsi în aceeași situație, cu premisa că dispun de
aceleași informații și aceeași ”înțelegere” (ceea ce bineînțeles se întâmplă foarte rar, căci fiecare om
vine dintr-un context biografic diferit și are și perspective/experiențe – integrate sau nu - diferite).
Așadar conștiința poate fi înțeleasă și ca ceva ce în fond este știut/acceptat/trăit de toți oamenii.
Cuvântul german Gewissen indică acest caracter generic: Ge-Wissen – sunt cunoștințele multora.
De aceste cunoștințe legate de ființă au parte și alții. Este ca o informație colectivă, ”con”-scientia, o
conexiune cu ceea ce este general, cu omenirea. În conștiință eu stau ca reprezentant al omenirii în
fața mea.

A-și urma conștiința de aceea nu înseamnă egoism, ci contrariul: A se pune în conexiune cu

întreaga omenire – cu umanitatea ca ființă - și a-și asuma ceva în comun cu toți oamenii. În acest
fapt se găsește și un paradox: Conștiința este cel mai intim lucru pe care îl avem, este intimul a-fi-
Persoană. Și în același timp este acel lucru care ne așază în caracterul colectiv al omenirii și care ne
leagă cu acesta. Dacă eu acționez împotriva mea, atunci acționez și împotriva omenirii. Nu am voie
să mă tratez pe mine mai rău decât i-aș trata pe alții. Dacă acționez după conștiință, atunci mă pot
lăsa văzut de alții. Eu pot să reprezint acel lucru pentru că sunt convins: Celălalt înțelege acest

123
lucru, și dacă nu îl înțelege imediat eu pot să i-l explic/să i-l arăt și atunci îl va vedea și el la fel ca
mine. Cu ceea ce este o decizie din conștiință nu am de ce să mă rușinez, nu trebuie să mă ascund,
cu toate că se raportează la ceea ce este cel mai intim în fiecare. Ceea ce este în acord conștient
poate fi făcut public. Poate că nu trebuie făcut public pentru că nu este treaba oricui, dar dacă ar fi
făcut public aș putea să reprezint acel lucru și în fața altora.

Totalitatea oamenilor

OMULET OMULETI

Imag. 45: A acționa în funcție de conștiință include omul în totalitatea tuturor oamenilor

Să facem un rezumat: Cuvântul ”simțire” indică faptul că simpla gândire logică nu este conștiință.
Gândirea și experiența aduc doar informații pentru conștiință, care nu doar procesează ci rezonează
sau nu. Conștiința este o rezonanță internă și nu este o simțire pentru ierarhia lucrurilor într-o
situație în perspectiva a ceea ce Persoana consideră a fi bun per ansamblu și de aceea percepe că
este ”bine”. Conștiința este deci o simțire pentru acordul între propria ființă și valorile care sunt
puse sub semnul întrebării: Ce este mai important, ce cântărește mai mult acum pentru mine și
pentru ceilalți oameni și valorile cu care sunt în legătură nemijlocită de viață ? Ce reprezintă
valoarea mai mare în această situație? Conștiința este deci întotdeauna individuală și situațională și,
în general, nu instituie nicio regulă. Cu alte cuvinte, este

§ un sentiment de evidențiere a ceea ce este corect: Recunoașterea prin sentimente a

conexiunilor și a ceea ce ar fi acum cel mai bine, prin prisma viitorului ființării și ce ar putea să iasă
din acest lucru. ”Este bine așa?” – ”După toate aparențele este corect?” – ”Aș putea să reprezint în
acest fel acest lucru?”
§ un simț pentru dreptate: a corespunde valorilor intrinseci care sunt în joc, a corespunde
esenței acelui lucru (vezi valori utile și valori intrinseci). ”Fac dreptate acestui lucru? Îmi fac mie
dreptate?”

Studiu de caz

O clientă de 35 de ani povestește în sesiunea de coaching despre un conflict cu o colegă. Conflictul

a izbucnit din cauză că clienta nu s-a dus la serviciu, pentru că în acea noapte copilul ei avusese
febră și nu a vrut să-l ducă așa la creșă. Pentru ea era important să rămână acasă și să aibă grijă
de copilul ei. Din punct de vedere al drepturilor angajaților situația era clară. Totuși colega ei i-a
făcut reproșuri și a criticat-o pentru că a rămas acasă, tocmai într-o zi în care era și mult de lucru.

124
Clienta știe că a procedat corect, cu toate acestea ”are pe conștiință detașarea de unele priorități,
importante și ele ...”.

Coachul sprijină clienta în consolidarea acordului prin următoarele întrebări: Ce este deosebit de
important pentru tine când copilul tău este bolnav? Care pot fi consecințele anticipate, dacă copilul
petrece ziua la creșă având febră? Ce imagine vrei să ai despre tine ca mamă, atunci când copilul tău
este bolnav și are nevoie de tine? Ai – eventual - vreo idee cum ar proceda alte mame dacă ar fi în
situația ta?

Clienta povestește că este familiarizată cu astfel de situații ca femeie care este activă în câmpul
muncii. În principiu pentru ea este însă clar că familia are prioritate (ceea ce este per ansamblu
bun). Ea știe și că cel mic de cele mai multe ori se însănătoșește repede atunci când se află într-un
mediu sigur și cunoscut (ceea ce poate să-i ofere). Ca mamă nu dorește nici să piardă asemenea
momente: să-i dea copilului sentimentul că este acolo pentru el când are nevoie de ea (pentru ce
vreau să fi trăit). ”Orice mamă cu inimă ar proceda așa”, spune ea la sfârșitul dialogului (intern)
(totalitatea umanității). ”Sigur și colega ei înțelege acest lucru.”

Ceea ce este ”corect” rămâne preponderent subiectiv. Acest lucru ține de caracterul personal al
conștiinței. Este sentimentul pentru acord. Acest acord este potrivirea dintre propria ființă în mine
însumi și valorile cu care Persoana este în contact. La deciziile din conștiință este vorba despre o
valoare mai mare, dar și despre valori mai ”mici” (să le numim așa), de moment (de ex. este bine că
am lăsat mașina unde era un semn de oprire interzisă? Să-mi iau 10 minute timp pentru acest
lucru?), care trebuie de asemenea să corespundă pentru că sunt în legătură cu ceva mai mare. ”În
conștiință, vorbește o voce cu mine, care sunt eu însumi. (…) Nimeni nu mă cheamă; eu însumi
vorbesc cu mine” (Jaspers 1956, 268). Sau cu cuvintele lui Heidegger (1979, 273): În conștiință este
existența (adică omul, umanitatea) ”chemată la sine însuși, adică la cel mai intim și propriu a putea
fi .” Prin conștiință omul este provocat să fie el însuși: ”Existența se cheamă în conștiință pe sine,”
(ibid., 275)

Diferența dintre Conștiință și Supra-Eu

Conștiința este capacitatea de a rezona cu ființa. Prin ”simțirea a ceea ce este corect”, conștiința ne
conduce în propriile noastre posibilități de viață: Este în acord cu mine ceea ce fac eu aici și cum o
fac? – Dar eu nu sunt singurul care apreciază acțiunile mele. Ce spun autoritățile, ceilalți? Aici intră
în joc a doua instanță morală: Supra-Eul, sau ceea ce numim oficial Eu. El se creează prin educație
și experiențe, prin învățare, religie ș.a.m.d. Spre deosebire de conștiință la întrebările adresate
Supra-Eului facem referire la norme și reguli externe. Societatea sau alte sisteme de referință
(religie, norme proprii etc.) au o voce interioară și sunt comentatori vehemenți deseori la întrebări
precum: Acest comportament este permis? Se cade? Ce reguli sociale trebuie urmate pentru a mă
putea integra în comunitate, pentru a putea exista sau a fi acceptat în acest grup? Vocea Supra-Eului
reglementează ceea ce este corect sau greșit. Dar spre deosebire de conștiință, sistemul de măsurare
a ceea ce este corect sau greșit nu este propria Persoană, ci ceea ce ”se cere” din punct de vedere
normativ. Privit astfel Supra-Eul este o instanță pragmatică ce reglementează coabitarea și
reprezintă în acest sens o altă instanță morală a omului. Supra-Eul are în această înțelegere caracter
general, o instanță externă de evaluare, preluată și adoptată. Ea are funcția de a reglementa viața
individului împreună cu/în societate și a-i da indicații morale de comportament (... cele zece

125
porunci!) și care dispune de multe ori de un control corespunzător a comportamentului prin umilire
publică, denunțare, presiune morală.

Spre deosebire de conștiință, care îmi vorbește binevoitor, liniștită, fidelă și loială (deci îmi
face oferte), Supra-Eul are un ton exigent: ”Așa ceva nu se face, asta nu ai voie, nu te lăsa prins”
(interdicții). Supra-Eul îngrădește libertatea, limitează individul cu reguli și norme, pentru că pentru
el este vorba despre valori generale, norme, idealuri, cutume, tradiții. Dar abia prin confundarea
Supra-Eului cu conștiința se produce pierderea sinelui. Uneori este nevoie de mult curaj pentru a
urma conștiința și de a ține piept Supra-Eului. Omul se vede pus în fața întrebării: Mă integrez mai
mult în societate sau mă dau de partea mea? Merg eu pe drumul meu personal și mă realizez, chiar
dacă este contrar opiniei publice? Presiunea internă sub forma regulilor adoptate sau a amenințărilor
cu consecințe ca și cu pedepsirea (”Cum poți să faci așa ceva!”, conferă Supra-Eului caracterul de
sancționator, ceea ce are de asemenea și ceea ce numim semnificații morale. Omul, deci și clientul
poate astfel confunda cu ușurință ceea ce este propriu și ceea ce – în contrast – exteriorul așteaptă de
la el.

Instanță Conștiință Supra-Eul

ceea ce este propriu, personal - ceea ce este general, Eul public
Se referă la Ceea ce este concret corect în
situație (corect în viziunea mea)
Este vorba despre Ceea ce este propriu (personal)
Simțire
Se bazează pe Relație cu mine (eu cu mine); stau în
spatele deciziilor mele, sunt în acord
cu propria ființă
Face Oferte (asta îți corespunde ție)
Caracterul vocii Liniștit, obiectiv, binevoitor
La acțiuni contra Tristețe legată de efectul trăirii sau
ne trăirii valorii (asta nu a fost bine)
Tab. 14: Comparație între conștiință și Supra-Eu
Convenții, reguli ale coabitării
(corect pentru funcționarea
comunității sau în lumina unei
ideologii/religii, a unei relative
consensualități social agreate)
Stipulări generale (din exterior,
dincolo de mine)
Relație cu autoritățile; acord cu
convenții sociale, norme, stipulări
Interdicții/Legi (acest lucru se cere)
Imperativ, amenințător
Teamă de sancțiuni/pedepse (acest
lucru este interzis)

√ Întrebări posibil stimulatoare pentru conștiință

Ce spui tu însuți despre asta? Tu personal? În profunzimea ta? Dacă ai fi complet singur pe lume
(această exagerare poate ajuta să ne protejăm față de un Supra-Eu puternic), dacă ar fi vorba doar
de tine …?
Ce simți atunci când te gândești la această posibilitate? Acest lucru îți dă un sentiment plăcut sau
se instalează uneori neliniște (chiar și fizică)? Poți să-ți spui: Îmi datorez mie acest lucru? (ceva
vine din conștiință doar atunci când este bine pentru mine)
Te regăsești în acel lucru? Ți se potrivește? Ca o rochie, ca o haină pe care ți-o pui – ți se
potrivește? Te îmbracă? Te arată cum ești tu cu adevărat ?
Ai face acest lucru din nou?
Dacă te întrebi la modul cel mai personal, în intimitatea ta, așa, doar pentru tine – nu știi deja ce
ar fi important? Acel lucru corect pe care ar trebui de fapt să-l faci?
Ești sigur pe tine? Chiar crezi asta?

De multe ori este necesară liniștea pentru verificarea și re-găsirea conștiinței, astfel încât clientul să
poată percepe ce începe să prindă voce în interiorul său. Conștiința nu poate rezista liniștii?

126
A se pune în acord
Atunci când omul se află în fața întrebării legate de Sens, este vorba întotdeauna despre
interconexiunea existenței sale, a sentimentelor și emoțiilor cu ceea ce percepem și interpretăm a fi
realitatea. Cum să-și dezvolte potențialul, cum să-și trăiască viața și pentru ce să se angajeze?
Anticipând finalul acțiunilor sale, trăind cu viziunea finalului unei acțiuni, omul stă în fața
întrebării: Pentru ce să fie bună acțiunea aceasta a mea? Ce o să aducă rezultatul ei, ce o să aducă
cui? O să fie ”corect/în acord”, o să fie îndreptățit pentru mine și pentru ceilalți?

În relația cu primele trei dimensiuni de bază ale existenței sale omul este echipat prin naștere
(general vorbind). El are abilități și putere, chef și relaționări și ține ceea ce este propriu delimitat de
celelalte lucruri/fenomene/situații, pe care însă le poate de asemenea întâmpina. Dar acum se pune
întrebarea: Pentru ce să existe? Pentru ce să trăiască – ce să facă cu/din viața cu care s-a pomenit ?

A fi om înseamnă a fi în această lume și a putea să te descurci cu ea și cu tine însuți.

Un proiect mare și nesigur. Dar nu avem, nu putem conta efectiv, la propriu, pe o altă existență în
afara acesteia, din această lume. De aceea este o sarcină existențială ca omul să se preocupe de
această lume și anume nu doar în sensul că poate să-și asigure, să se bucure și să-și dezvolte viața,
ci și că trebuie să se îngrijească de această lume – de această lume care îl poartă, îl adăpostește, care
îl integrează biologic și social și care îl încălzește, care îi vine în întâmpinare și îl lasă să fie el
însuși. Cum, în ce fel anume are nevoie această lume de la el? Cu ce ar putea el să contribuie, să fie
în această lume, pentru stabilitatea ei și a propriei vieți, eventual pentru îmbunătățirea ei, a
siguranței sale, pentru propria ei valoare și pentru viitorul ei?

Deci este vorba despre faptul că omul se deschide pentru lumea lui, pentru contextul mai
mare în care este plasat și care îl acceptă, se ocupă, ca și ființă liberă, deci responsabilă, de
conexiunile și structurile ei și că este prezent pentru ea. O structură de bază a existenței umane este
înflorirea omului în aceste contexte, integrarea în ele și conectarea cu alți oameni; a face ceva
împreună cu alți oameni, a crea ceva împreună cu alții. În viața asta nu trebuie doar să fie ceva, ci și
să devină ceva.

Pentru a ajunge acolo, pentru a cuprinde sensul vieții și al situației, este important ca în deschiderea
noastră să ne lăsăm întrebați de lume (vezi și cap. 5 – Inversiunea existențială): ”Ce vrea lumea de
la mine?” Și ca noi să ne punem de acord între aceste două întrebări - Ce vreau eu de la lume, ce
vrea lumea de la mine. A mă pune de acord înseamnă să aduc realitatea mea existențială, valorile ei,
caracterul ei propriu inconfundabil să se suprapună cu mine, cu ceea ce pot, îmi place și am voie, în
perspectiva unei valori în viitor. Ceea ce este să fie, acum, orientat astfel încât, prin acțiunile pe care
le aduc eu să se creeze ceva valoros.

Situația câștig-câștig

Pe ambele părți – pe partea celorlalți, a lumii, ca și pe partea mea – există potențiale și nevoi, exces
și lipsă, siguranță și pericol, bucurie și suferință, înstrăinare și a-fi-tu-însuți. Cum putem să venim
împreună, să trăim împreună, să acționăm împreună, astfel încât prin ambele fluxuri de existență să
se creeze, să poată fi creat ceva valoros?

127
 Această punere în acord se produce sub forma aducerii în acord propriu ! /potrivire cu sine.
Acord propriu înseamnă de fapt: a avea o rezonanță internă cu celălalt cu care am ajuns într-un
punct comun, cu care ne-am întâlnit undeva – și, totdeodată, este corect/bine așa pentru amândoi.
Asta înseamnă o situație win-win. Procesul este o acțiune personală, o abilitate a Persoanei de a se
putea sincroniza/potrivi/ întâlni cu celălalt sau cu lucrul celălalt și nu este o reacție automată sau o
reacție de coping.

Ceea ce trebuie să fac, ceea ce vine din exterior către mine, ceea ce trebuie făcut, ceea ce
cere situația, ce vrea viața – aceste întrebări existențiale au nevoie de acord cu mine însumi și
trebuie aduse în contextul vieții mele. Doar așa se poate ajunge la acord intern legat de acțiunile
mele, când cerințele, respectiv oferta este sincronizată și armonizată cu ceea ce îmi este propriu,
adică cu ceea ce este foarte important pentru mine, cu ceea ce este valoros și posibil. Altfel am
rămâne la distanță față de lume și la distanță față de sine și am face lucruri fără a ne pune în acord
cu noi înșine. Este nevoie de acord pentru a fi cuprinși/incluși și pentru a ne putea plasa personal
într-un context mai larg.

Sens
Sensul este tema profundă a oricărei vieți. El este ca o carenă și o hartă care oferă vieții și lucrurilor
pe care le facem orientare și direcție. Simțim intuitiv dacă ceva este valoros pentru noi și viața din
noi. Cum pe de altă parte lipsa de sens nu este doar gândire, ci o percepție, un sentiment, o suferință.
Nu este ușor de găsit răspunsuri legate de sens, în viața profesională marcată de valoare materială și
de eficacitate și eficiență sau de sărăcia relațională: Noi trăim experiențe de succes (social acceptat)
dar acestea ne și împlinesc personal, în ființa noastră intimă? Astfel apar întrebări precum: Pentru ce
mă duc de fapt la lucru? Să trec prin criza asta? Să rămân în relația asta? Dacă aceste întrebări
concrete nu sunt confruntate, ele se adună în întrebarea generală: Pentru ce trăiesc de fapt – după ce
lucruri mă orientez în existență?; pentru că rămâne deschisă întrebarea: Va ieși din asta ceva valoros
pentru mine?

128
 Sensul existențial
Existența
”Voința pentru sens” este un concept a lui Viktor
Frankl (2005) în completarea conceptului ”voință (omului)
pentru putere” a lui Nietzsche (urmărirea
superiorității). ”Voință pentru sens” spune în esență:
Orice voință are ca intenție un sens. Eu pot să vreau
doar ceva ce are sens. Omul nu poate face voluntar
ceva ce este complet lipsit de sens – nu pot vrea ceva
lipsit de sens. Frankl fixează prin această axiomă
A trebui
teoretică conceptul motivațional din logoterapia
dezvoltată de el. El vede în voința pentru sens ”forța (aspirație
Voință situativă
pentru
primară motivațională a omului.” Altfel spus: În esență către sens)
Sens
omul își dorește mai întâi de toate sens, vrea ca prin
OMULET
devotamentul său pentru valori să aibă parte de lume și
să-și umple viața de sens.

Această motivație este înnăscută, așa cum este capacitatea voinței. Conceptul mai presupune că
celelalte motivații ale omului sunt subordonate. Cheful și forța devin motivante sau chiar dominante
doar dacă voința pentru sens este frustrată. Ele nu sunt motivații de sine stătătoare, ci sunt motivații
de substituție. În spatele voinței pentru sens se află o putere vitală și intelectuală, care produce o
tensiune constantă între existență și trebuință (comp. Frankl 1982b).

Pentru că ”viața are un sens (…) în toate condițiile și contextele” (Frankl 1990, 23), pentru că viața
este prin natura sa plină de sens, noi, trăind, îl căutăm și-l descoperim ... de cele mai multe ori
parțial, relativ, sau dimpotrivă generalizându-l abstract și intangibil. În totul se află un sens.
Problema este doar că uneori el nu poate fi văzut/interpretat practic. El este de căutat de fiecare dată
din nou și din nou. Acesta este- forte pe scurt - conceptul logoterapiei lui Frankl prin prisma căutării
sensului. Este meritul incontestabil a lui Frankl să fi introdus, să fi reprezentat și argumentat ca
nimeni altul acest concept de Sens: Frankl a predat și practicat (Yalom 1980) acest concept în
interacțiunile sale terapeutice, fundamentându-și antropologia sa pe înțelegerea existențială a
sensului; el a fundamentat această paradigmă umană în psihologie. De acest lucru ține și faptul că a
pus la dispoziție fundamentele ”existențiale” umane și a argumentat părerea că sensul poate fi căutat
și găsit și fără aportul unei religii și/sau ideologii particulare. Astfel a fost posibil ca psihologia,
psihoterapia și consilierea să se pronunțe în raport cu aceste întrebări.

Sensul existențial implică în înțelegerea analizei existențiale, de la care concept pornește și

Coachingul Existențial, și emoționalitatea și valorile resimțite personal, găsite prin intermediul
acesteia. Prin aceasta conceptul lui Frankl este extins printr-o dimensiune adițională. Frankl (1990,
322) vorbește despre valori prin care se materializează sensul. Însă înțelegerea valorilor în
înțelegerea lui Frankl este încă una cognitivă. Pentru el ele reprezintă ”elemente universale”, care
Imag. 46: Tensiunea existențială
poartă cu ele posibilitatea sensului (Frankl 1987b, 80). Acestea sunt văzute ca fiind categorii
abstracte, care nu sunt conectate cu emoțiile (ca ”recipiente” de trăire). La înțelegerea existențial-

129
analitică a sensului astăzi însă, ”luăm cu noi toată Persoana” – cu percepțiile ei, cu motivațiile ei, cu
găsirea deciziilor și cu modul de acțiune în raport cu ceva valoros. Prin utilizarea modelului
procesual, coachul intră în raport direct cu aceste mișcări/fapte ale clientului.

Filtru de sens

Sens intuitiv – ”urme” Luare de

(simțire) poziție

OMULEȚ Voință cu sens

Sens-semințe Impresie/Amprentă Expresie

(emoții)

Realitate Mod de a acționa cu sens

Imag. 47: Modelul procesual legat de Sens

Cele două întrebări legate de sens

Cum știm deja din modelul structural (sensul ca al patrulea pilon al existenței), putem diferenția
între întrebarea ontologică de sens și întrebarea existențială de sens.

Întrebarea ontologică de sens este întrebarea de înțelegere pentru existența mea, pentru existență în
general. ”Ce sens are ca ceva să existe” – aici putem implica tot ce există. Copiii pun deseori
această întrebare ontologică: De ce banana nu e dreaptă, de ce există animale etc. Întotdeauna este
de fapt vorba despre întrebarea pentru ce a fost creat ceva. Mai apropiată și mai arzătoare devine
întrebarea atunci când suntem confruntați în mod direct cu ceva dureros: Ce sens are ca eu să fiu
bolnav, ca tatăl meu să moară sau că acest copil și-a încetat existența? Dacă omului îi lipsesc
răspunsurile la aceste întrebări, viața devine cumva lipsită de sens, goală și uneori absurdă, pentru
că cine nu poate vedea pentru ce este bine sau pentru ce ar fi bine, nu este pregătit să o ducă. Dacă
omul nu reușește să ordoneze o experiență dureroasă într-un context mai larg de valori, apar
sentimente de lipsă de sens. Nietzsche a indicat importanța sensului în viață. Sensul nu are de a face
doar cu calitatea vieții, ci și cu calitatea de supraviețuire, cum spunea Frankl, citându-l pe Nietzsche
și reformulând - în stil propriu: ”Cine are un răspuns la De Ce ?” pentru viață, acela suportă aproape
orice ”Cum”. Paleta și formele răspunsurilor la întrebarea ontologică se extind de la concepte
estetice până la credințe presupunând ontologii neverificabile practic. Totuși observăm că din punct
de vedere psihologic fiecare om are – de fapt - o credință legată de întrebarea ontologică de sens,

130
chiar dacă nu o poate formula explicit și convingător teoretic. Aici fiecare om este credincios: Fie
că nu crede în nimic, fie crede într-un Dumnezeu după o reprezentare proprie sau împrumutată din
vreo religie sau că nu poate spune nimic legat de această întrebare, precum agnosticii. Văzut astfel
și ateismul este o credință și în niciun caz o știință. Dacă îmi descrii suficient de clar Dumnezeul în
care mă întrebi dacă ”cred” îți pot răspunde dacă cred sau nu în El, altfel s-ar putea să
amestecăm/confundăm dumnezei.

OMULEȚ Sensul este dat dinainte

Răspuns
Eu întreb

Imag. 48: Sensul ontologic: contextul mai larg de valori în care este plasat ceva

Întrebarea existențială de sens este întrebarea pentru orientarea acțiunilor mele. ”Ceea ce fac eu,
are un sens?” Aici nu este vorba de un sens dat dinainte, precum în cazul întrebării ontologice, ci de
un sens care se formează acum prin mine. Situația devine întrebarea – este vorba despre a
recunoaște sarcina, de a conștientiza care este oferta sau ceea ce este necesar în situație și de a se
pune în acord cu aceste lucruri, a-și aduce contribuția în cel mai bun mod posibil.

Întrebările vin către mine – și eu răspund. Sensul, direcția în care să meargă lucrurile este
recunoscută prin mine și este realizată prin acțiunile mele. Sensul vine din condiția meu existențială.
El nu există fără mine. El devine prin mine, altfel el nu este în și prin sine. El ”încă nu este” dacă îl
recunosc ca posibilitate; el este de fapt recunoașterea exteriorului, a viitorului, a ceea ce va deveni,
și anume a ceea ce poate să devină acum prin mine, prin mijloacele acestea și în acest context. Sau
altfel spus: Sensul este cea mai valoroasă posibilitate în acea situație. Astfel se definește sensul
existențial (Längle 2007).

OMULEȚ
Sensul se limpezește/cristalizează
prin mine
Eu răspund Întrebarea situației

Imag. 49: Sensul existențial: posibilitatea cea mai valoroasă în acea situație

A mă cuprinde pe mine și viața mea

Unul dintre motivele căutării sensului poate fi găsit în libertatea și autonomia omului. Omul nu
trebuie doar să decidă, ci vrea și să se poată identifica cu decizia. De aceea omul vrea să înțeleagă

131
 în profunzimea sa, despre ce este vorba în viață. Doar atunci se poate realiza pe sine, dacă își dă
acordul pentru ceea ce a înțeles (care poate fi bineînțeles și ceva ce crede).

Înțelegerea presupune recunoașterea unor conexiuni. A înțelege este posibil doar din
conexiuni. Dacă de ex. vrem să știm pentru ce este bun un pix, trebuie să-l vedem în context cu
hârtia și scrisul; atunci înțelegem și pentru ce a fost creat. Înțelegerea lasă deschisă decizia dacă
suntem pentru sau împotriva acelui lucru. Dar prin înțelegere decizia nu este una întâmplătoare, ci
una argumentată. În baza înzestrării sale cu raționalitate și în baza libertății sale, este o sarcină a
omului, pe de o parte să înțeleagă, pe de altă parte să se plaseze în/între cele înțelese și să se plaseze
decisiv în contexte pentru care și-a dat acordul. Exact în acest domeniu vedem stabilirea sensului
existențial. Este vorba despre faptul că noi, ca și toți oameni nu doar suntem în lume ci și luăm în
posesie acest a-fi-în-lume.

În acest context putem să și aprofundăm întrebarea existențială pentru sens, în baza

modelului structural: Sensul este conexiunea înțeleasă a propriei existențe cu realitatea percepută
(a putea exista), a circuitului valorilor trăite (a vrea să trăiești), a ceea ce este propriu (a avea
voie să fii tu însuți) și a ceea ce trebuie să devină din situație, din mine și prin mine (a-și dori
ceva plin de sens).

În aceasta constă potențialul de dezvoltare în fiecare situație: Noi trăim ca fiind plin de sens ceea ce
servește la menținerea și îmbunătățirea existenței umane, a realizării de sine și a dezvoltării celuilalt
și a creării unui viitor bun pentru noi și a unei lumi mai bune.

Ingredientele sensului
Întrebările legate de sens sunt conexe/convergente de multe ori cu alte întrebări care nu au o
legătură directă cu întrebarea frontală legată de sens. Aceste neclarități pot masca întrebarea legată
de sens. Astfel, carențe, superficialități, interpretări confuze în experimentarea valorilor duce de
multe ori și la probleme legate de percepția mai clară a sensului. Modelul structural permite
coachului o privire/expunere sistematică și aprofundarea motivelor din spatele ”problemei”, pentru
a lucra împreună cu clientul la răspunsuri legate de întrebări de sens.

§ Facticitate: Căutarea existențială a sensului are ca premisă factualul (realitatea subiectivă). Căutarea
sensului începe cu recunoașterea și înțelegerea a ceea ce este dat, cu recunoașterea acelor spații care
se deschid sub formă de posibilități în mijlocul realității. Așadar căutarea sensului presupune
cunoștințe/modele verificate și informații. Cunoștința și acceptanța factualului sunt baza găsirii
existențiale a sensului. Lucrul care are un sens, acela este valabil ca fiind realist, trebuie să fie
realizabil (cel puțin din perspectivă existențială și practică) pe fundamentul faptelor și
circumstanțelor. Sensul trebuie diferențiat de dorințe, vise și imaginație. Punctul de pornire al
sensului este verificabilitate practică.
§ Valoare: Sensul are o dimensiune relațională. Cine caută sensul se află într-o relație emoțională cu
ceea ce este și a cărui sens îl caută. Această dimensiune relațională se exprimă practic prin a-putea-
simți valorile. Fără aport emoțional, respectiv dacă nu este vorba despre o valoare cu care există o

132
 relație, nu se poate vorbi despre sens. Atâta vreme cât ceva ne lasă rece sau indiferenți acel lucru nu
poate fi trăit ca fiind plin de sens.
§ Identitate: În această dimensiune a sensului este vorba despre întâlnirea a ceea ce este caracteristic
propriu (a ființei) tuturor persoanelor și lucrurilor participante la întrebare. Fiecare sens conține
ceva propriu și independent, care are o valoare intrinsecă dincolo de toate funcțiile sale. Dacă omul
participă la crearea sensului, atunci el contribuie cu valoarea sa intrinsecă.

Acest lucru se întâmplă în mod deosebit atunci când facem ceva în mod voluntar. Altfel spus acest
lucru înseamnă că în ceea ce facem este trăit ca fiind plin de sens doar acel lucru care este făcut în
mod voluntar. Obligația distruge sensul. Asta înseamnă că are probabil un sens pentru alții dar nu
pentru noi sau nu în acest moment. Libertatea este o caracteristică constitutivă a sensului existențial.

§ Sens: În dimensiunea practică a sensului este vorba despre potențialul de acțiune și despre
devenire. Prin aceasta devine subiect semnificația conexiunilor pentru propriul viitor ca și propria
contribuție la viitorul unităților sistemice mai mari (familie, grupe, proiecte). Sensul se află într-o
conexiune cu o totalitate mai mare și înseamnă disponibilitatea de a se angaja pentru acest lucru.
Altfel trăirea sensului rămâne incompletă. Lipsa de angajament este lipsită de responsabilitate și de
sens, sensul însă este disponibilitatea către responsabilitate, este angajare și înseamnă a se implica
personal și a participa personal.
Cu această descriere procesuală a căutării sensului intră în joc toate aspectele celor patru piloni ai
existenței. Astfel, prin modelul structural, coachului îi stă la dispoziție o ghidare completă pentru
găsirea sensului, cu care, pornind din puncte diferite, poate înțelege și însoți întrebările de sens ale
clientului.
Facticitate Valoare Identitate Sens
Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului

Ceva este plin de sens dacă clientul…

OMULEȚ
…poate accepta situația … este atins de o valoare
(atunci când îi ”place” ceva)
și se poate dedica acelui
lucru
… percepe comportamentul … simte caracterul solicitant al
său ca ceva al său și și-l situației (”ora aceasta este pentru
poate asuma (conștiință) acest lucru”)

Pot să accept (să suport) Pentru ce este bun acest lucru
și să mă angajez în ceea care este? Are vreo valoare?
ce este? Ce valoare are de ex. suferința
mea?
Din acțiunile mele va ieși
ceva bun?
De ce trebuie să mă ocup eu
de asta? Ce are de-a face acest
lucru cu mine? De ce tocmai
eu? – Ce să fac eu cu lucrul
acesta? Cum să mă înțeleg în
acest context?
Care să fie rezultatul situației?
Acest proces are nevoie de mine? –
Ce activitate are nevoie acest proces
de la mine? În ce context mă plasez
eu cu acțiunea mea? Care este binele
mai mare pe care îl servesc?

A putea exista/fi prezent A plăcea viața A avea voie să fii tu însuți Voință plină de sens

Imag. 50: Dimensiunile întrebării de sens

133
Deși Coachingul Existențial nu se preocupă doar de întrebarea de sens, într-o înțelegere existențială,
această întrebare se află mereu, în profunzime, în spatele oricărei teme de coaching. Căci
întotdeauna dialogul are la boltă întrebarea: Ce anume are sens pentru client (în situație, în intențiile
sale de a face schimbări, în obiectivele sale, în acțiunile sale)?

§ Pentru acest lucru modelul structural oferă o hartă pentru înțelegerea dimensiunilor
existenței în care se plasează pentru client ariile de dezvoltare (cele pe a cărei dimensiune este
plasată întrebarea legată sens, la ce anume trebuie lucrat, cum pot fi susținute premisele și
activitățile personale?).
Însă ceea ce a fost recunoscut ca fiind plin de sens își vrea locul în lume –vrea să fie realizat, naște
voința.

§ Pentru aceasta Modelul Procesual oferă un procedeu prin care coachul poate însoți și susține
clientul pentru a descoperi și a vrea să implementeze ceea ce este plin de sens pentru el.
Acest lucru ne conduce direct către ultima parte a acestui capitol.

Voința
A lua decizii și a se motiva pentru a începe lucrul la obiectivul stabilit și pentru a-l atinge, aceasta
este tema centrală pentru client în multe sesiuni de coaching. De tot atâtea ori și coachul are
experiența că obiectivul și măsurile sunt deja stabilite și cu toate acestea clientul se chinuie sau nu
reușește să realizeze ceea ce și-a propus. Munca de motivare nu este altceva decât lucrul cu voința.
A motiva înseamnă a mișca omul (sau pe sine) pentru a vrea ceva și astfel, de a aborda acel lucru în
modul potrivit – a trăi cu acord, conform credinței Coachingului Existențial: Cum poate fi susținut
clientul pentru a se putea ajunge la un ”eu vreau” în mijlocul lumii sale. Conceptul voinței, cum se
creează ea, în ce condiții și cu ce procedee poate coachul să însoțească acest proces de creare a
voinței, va fi explicat îndeaproape în cele ce urmează (vezi și metoda de consolidare a voinței în
capitolul 7).

Voință și libertate
Din start vești bune: Voința există peste tot în viața omului. Dacă ne întrebăm unde apare, când
avem de-a face cu ea, vom constata imediat că este prezentă și își întinde efectul în permanență.
Viața noastră de zi cu zi este marcată tot timpul de voință, astfel că se ajunge la 1000 de mișcări
voite într-o singură zi, dintre care cele mai multe nici nu sunt conștiente. Voința este pentru noi atât
de naturală, încât nici nu o percepem ca atare și nu am descrie niciodată acțiunile din timpul unei
zile prin ”eu vreau asta” – a bea o înghițitură de apă, a se spăla pe mâini, a privi un minut pe
fereastră. Dar aceste lucruri sunt voite, nu se întâmplă împotriva voinței noastre. Faptul că noi
susținem aceste acțiuni și ele se întâmplă în acord cu noi se re-cunoaște prin sentimentul de libertate
care le însoțește. Chiar dacă voința acționează inconștient, o simțim, pentru că nu ne simțim
obligați, ci liberi. De aceea voința poate acționa și inconștient – menționăm încă o dată explicit acest
lucru, pentru că de multe ori meritul voinței este recunoscut doar ca ”voință conștientă”.

134
 Voința nu doar este omniprezentă în viața omului, ci mai mult: omul nu poate fugi de voință.
Omul nu stă doar într-un continuu permanent al voinței, ci este și obligat să aibă voință, el ”nu poate
lăsa” voința. Când Sartre spune că omul este liber dar că nu se poate opri din a fi liber, prin aceasta
el formulează o condiție a existenței umane: Noi nu putem scăpa de libertate, pentru că prin natura
sa ființa noastră este liberă – liberi încât: nu putem altfel decât să fim liberi. Suntem obligați la a fi
liberi. Sartre (1946) vorbește despre ”condamnarea la a fi liber”. Faptul că nu putem evada din
libertate, deci din voință, înseamnă că voința este prezentă în toate acțiunile, chiar dacă modul liber
de a acționa este supus unor limitări. Existența nu este pur și simplu doar dată. Este o decizie mai
mult sau mai puțin conștientă de a vrea să fii prezent. Astfel voința are o semnificație centrală
pentru existență.

Trei aspecte ale libertății

Voința este liberă și aparent neliberă în același timp. Voința și libertatea țin una de cealaltă. Dar nu
putem dispune la voia noastră sau oricând de voință și de libertate. Mai mult decât atât: Omul este
chiar obligat la libertate pentru că este mereu obligat să ia decizii. – Dacă privim relația și legătura
dintre voință și libertate mai îndeaproape, este de ajutor pentru scopul nostru, dacă diferențiem cel
puțin trei aspecte ale libertății sub conceptul de voință liberă: una exterioară, una interioară și o
libertate intimă.

1. Ca libertate exterioară este văzută libertatea de acționa: Libertate exterioară înseamnă a

putea face ceea ce vrem. După Hobbes și Hume se înțeleg următoarele prin ”libertatea de acționa”:
”Liber este acela care poate face ceea ce vrea.” Decisiv pentru libertatea de acționa este a putea face
ceea ce vrem noi, fără a fi obligați din exterior la acțiuni pentru care nu ne-am decis noi înșine
(Hobbes 1651, 1654 și Hume 1758).
2. Libertatea internă (libertatea voinței, libertatea alegerii): Pe lângă libertatea exterioară de a
acționa, ține de o voință responsabilă și ”libertatea” interioară ”a voinței” sau libertatea alegerii:
Prin aceasta ne referim la libertatea de a putea decide ce vrem, fără a fi fixați în ceea ce vrem prin
nevoi, dorințe, frici etc.. Liber este acela care poate decide ce vrea și de ce vrea lucrul acela. De
libertatea omului nu ține doar ceea ce poate face, ceea ce vrea, ci și faptul că el cunoaște motivele
(temele, valorile), care îl aduc la voință. Cum am văzut și în partea despre atingerea de către valori,
omul este doar pe jumătate liber în acest punct: Voința nu poate stabili dacă omul este atins de
valori, dacă ele îl atrag și dacă au capacitatea de a-i mobiliza forța vitală (îmi place?). Voința se
referă, pe lângă a plăcea, și la a putea (pot eu?), care este mereu limitat. Voința devine complet
liberă abia prin Persoană, atunci când se pune în raport cu conștiința (am voie?) și când se plasează
într-un context care are sens (trebuie să?). Atunci decizia voinței este responsabilizată prin
conștiință, deci în acord cu propria ființă.
3. Libertatea intimă (încuviințare): Libertatea intimă este ”încuviințarea”: Da-ul interior,
acordul, hotărârea. Această libertate este dată întotdeauna, irevocabil. Este sursa intimă a voinței,

135
este a se angaja. Pentru acest lucru mai întâi spunem da în interior și apoi dăm cale liberă. Acest
lucru poate fi de ex. o valoare, o plimbare pentru care ne dăm acordul, o necesitate precum foamea
sau o dorință nestăpânita ca nevoia de nicotină: Dacă facem acel lucru înseamnă că ne-am dat mereu
încuviințarea, cel puțin pentru a ceda presiunii. Omul până la urmă este liber doar în acord – chiar și
în viciu: Spunem ”da” pentru lucrul pe care îl facem. Chiar și când cedăm de la a da încuviințarea.
Așadar omul participă mereu cumva la comportamentul său – nu doar i se întâmplă lucrurile pe care
le face. Măsura în care participă poate însă fi foarte mică și se poate diminua mereu, cum se
întâmplă în cazul tulburărilor de dependență, dar tot rămâne cel puțin un minim.

Libertate exterioară

Libertate de acțiune

Libertate interioară

Libertatea voinței

Libertatea alegerii

Libertatea intimă

Încuviințarea/Acordul

Imag. 51: Ariile libertății umane poziționate schematic

Unde există voință există și o cale

Ce înseamnă așadar a vrea? Ce este voința? În Analiza Existențială, de la conceptele căreia pornește
Coachingul Existențial, voința este definită astfel: ”Voința este o hotărâre, de a se implica într-o
valoare aleasă”. (Längle, Wicki 2000, 781f). Formulat foarte pe scurt voința poate fi descrisă ca un
”Da spus unei valori”. Realizarea libertății în voință constă în aceea că riscăm pentru o anumită
valoare, o cuprindem și ne implicăm. Aceasta este voința existențială. Prin voință omul se aduce
înnoit pe lume pe sine, pentru o valoare. Acest lucru se întâmplă și în situații mai mici, atunci când
de ex. pentru valoarea mâncării ne facem timp pentru a găti. Prin aceasta ne realizăm existența
pentru acea valoare, în acel moment. Un alt exemplu, dacă pentru valoarea întâlnirii intrăm într-o
conversație, vorbim din suflet chiar și riscând poate prin acest lucru o respingere. În orice caz luăm
asupra noastră existența noastră, existența a cine suntem, existența aici – adică pe noi înșine – și
prin realizarea acestui act de voință intrăm în acea situație.

O neînțelegere des întâlnită în cazul voinței este faptul că este forțat plasată pe același nivel
cu rațiunea, logica sau raționalitatea. O altă neînțelegere este convingerea că voința poate fi
mobilizată în mod intențional/voit. Acest lucru duce la afirmații precum: ”Trebuie doar să vrei și
atunci va merge!” Însă voința nu poate fi adusă la lumină în mod voit/deliberat sau prin decizie. Ea
nu se creează din rațiune sau prin gândire. Voința merge pe propria ei cale. Contemplările joacă în
acest proces doar un rol secundar. Astfel apare întrebarea în ce măsură pot eu să dispun de voința

136
mea, adică în ce măsură voința este de fapt ”ceva ce-mi aparține”. Voința este atât de liberă încât nu
poate fi comandată de conștiință, ce să vrea sau dacă să vrea ceva sau nu. Astfel zicala ”Unde există
voință există o cale!” are două semnificații:

1. Atunci când apare o voință, aceea deja și-a croit o cale, o cale în interior, a fost concepută o
idee și a fost adusă până la nivelul acțiunii.
2. Odată cu voința vine și o verificare a posibilității realizării. Acolo unde există o voință,
există cineva care este pregătit să preia acel lucru și care crede că realizarea sarcinii,
parcurgerea drumului este realistă.
Ambele ”căi” (”ceva își face loc în mine” și ”văd o cale pentru cum s-ar putea face”) sunt supuse
unor condiții. De aceea a avea o voință înseamnă a se împăca cu condițiile. Voința este întotdeauna
libertate condiționată. Astfel în timp ce libertatea este congruentă mai mult sau mai puțin cu ființa
omului, cu Persoana sa, voința este solicitată respectiv influențată (”călcată în picioare”) de
condițiile externe cât și de nevoile interne. În crearea voinței este vorba întotdeauna despre crearea
acordului între sine însuși și condițiile externe limitante dar care oferă și posibilități.

Cu cât mai puțin este congruentă voința cu Persoana, cu atât mai puțin liber se simte
omul; cu cât este mai puțin liber, cu atât mai puțin acționează responsabil (în răspunsul către
exterior) și cu atât mai puțin este răspunzător (în răspunsul către sine). Cu cât mai mult
comportamentul este resimțit ca o obligație, cu atât mai puțin voința se orientează după propria
ființă, după persoană. Acest lucru se poate întâmpla în situații cotidiene, de ex. menținerea unei
cure de slăbire pentru a rămâne suplu, poate fi resimțită ca o obligație, dacă programul este
împotriva ființei. La fel și invers, dacă nu putem să punem frână alimentației, cu toate că ne
deranjează greutatea și deja avem probleme de sănătate. O asemenea ”nelibertate” se poate însă
întâmpla și în deciziile mari ale vieții: De exemplu dacă mai rămânem încă 20 de ani lângă un
partener, cu care deja de la începutul căsniciei nu am avut o relație împlinită – din teama de a nu ne
putea descurca singur în viață. Astfel devine din ce în ce mai greu să urmăm ceea ce este cu
adevărat valoros. Ca ființe libere putem să ne forțăm să ținem dieta, să rămânem lângă partener și să
facem ceva ce de fapt nu vrem, pentru că simțim că de fapt nu este corect.

În aceste exemple trecerea de la libertate la obligație este evidentă. Matthias Claudius (1829)
a surprins bine o altă posibilă interpretare a libertății, spunând: ”Liber este, cine poate să vrea ceea
ce trebuie”. Atunci când omul poate să vrea ce corespunde ființei sale - el este liber. Acest lucru
conduce la întrebarea: Cum îmi găsesc purtată voința personală?

Voința existențială
Dacă voința trebuie să intre în raport cu ființa omului, atunci ea nu poate fi rațională, nu poate să
vină doar din gândire. Ființa omului nu se află în gândire, ci în schimbul dialogic și în simțirea
interioară. Astfel și voința trebuie să fie ancorată în simțire, în această dinamică a punerii de acord
a persoanei cu sine și cu exteriorul. Voința liberă începe din profunzimea de necuprins a existenței
persoanei. Calea în acea direcție trece prin a-se-putea-lăsa-pe-sine. Din această profunzime se naște
acordul. Acest sentiment se construiește dinainte ca noi să fi luat decizia. Lui Tolstoi i se atribuie o
descriere a voinței, respectiv a libertății, care se aseamănă foarte mult cu această înțelegere:

137
”Norocul nu constă în faptul că poți face ceea ce vrei, ci că vrei întotdeauna ceea ce faci.” Libertatea
(și norocul ei) constă deci în aceea că vrem într-adevăr ceea ce facem – că facem acel lucru cu
acord intern.

Norocul este în voință atunci când se află în rezonanță emoțională cu lumea interioară și cu
conștiința. Atunci voința este expresia libertății și dă existenței un fundament personal. Ceea ce din
nou poate fi observat: Voința devine liberă prin a-putea-lăsa! Aceasta este ”voința existențială”, nu
”voința formală”, condusă printr-un corset de stipulări. Forma existențială a voinței este simțirea
constantă a acordului interior pentru ceea ce facem, în rezonanță cu interiorul nostru. Oricând facem
ceva și simțim un Da interior, este vorba despre o voință în lăsare, o voință liberă. Voința în relaxare
nu este pasivă. Putem fi activi și relaxați în același timp. Voința liberă este aceea pe care o trăim ca
fiind eliberatoare, care aduce ușurare și este consolidantă. Când voința este născută omul devine mai
capabil să se impună, căci voința este identică cu EU.

Lăsarea (a te lăsa...) – Baza libertății

Voința și lăsarea par a fi antagonice: ori o vreau – ori o las, cum se spune. La o observare mai atentă
însă ele se dovedesc a nu fi opuse, ci extreme care formează o unitate. O voință care nu izvorăște
din lăsare (nu este resimțită ca fiind ”în acord/având o voce proprie” – ca libertate a voinței) și care
nu poate lăsa (libertatea acțiunii), este neliberă, este o obligație, o forțare și nu o ”putință” pe care o
acționez/asum sau nu. Încăpățânarea nu este voință adevărată pentru că s-a pierdut libertatea. Ea
este și o presiune pe care o exercităm noi înșine asupra noastră și pe care o trăim ca o obligație. De
ex. atunci când cineva spune: ”Trebuie să fac față în jobul acesta. Nu se poate să nu fiu potrivit
pentru el!”, el își îngustează viața. În acest câmp al lui a nu-a-putea-lăsa apare conflictul/suferința -
devine evident (poate mai mult mediului înconjurător decât nouă înșine), că în ceea ce privește acest
obiectiv, pe care într-adevăr l-am ales noi înșine și spre care tindem cu toate forțele, suntem conduși
mai mult către nelibertate și nu suntem atrași în libertate de către valoarea sa. Căci atunci când nu se
poate arăta ceea ce este, dacă nu are voie să fie adevărat, faptul că poate totuși nu suntem potriviți
pentru acel job, atunci ne poziționăm în afara realității. Nu mai suntem deschiși pentru adevăr și
pierdem legătura cu ceea ce este dat – raportarea la realitate este doar premisa pentru voință. De
aceea se creează tensiune sau frică, pentru că simțim: ”Pe această bază eu de fapt nu pot să exist.”
(Frica este sentimentul de a nu mai putea exista în aceste condiții). Voința conștientă este atunci
dată de o obligativitate (inconștientă).

De ce a-putea-lăsa este atât de fundamental pentru libertatea voinței? Prin lăsare voința intră în
existență. Libertatea este posibilă și realistă doar în adevăr. Acest lucru înseamnă că voința liberă
are ca premisă voința pentru existență, pentru a putea fi experimentată ca fiind liberă (fără această
relație cu existența nu este vorba despre voință ci despre arbitraritate – așa cum este cazul în
minciună: spunem ceva care nu are o relație cu realitatea.) Din perspectiva existențială la începutul
voinței stă lăsarea. Interesantă în acest context este etimologia cuvântului ”a lăsa”: Vine din
germanicul *letan – ”a deveni lipsit de putere, a nu ține ceva strâns”. În germana veche acest cuvânt
a devenit läzen. În germana de astăzi ”lassen” – a lăsa înseamnă de aceea de fapt: ”a renunța la
propriile pretenții”. Adică: a ne lăsa (deoparte) din joc cu obiectivele noastre și ne lăsa în voia a
ceea ce este!

138
 Aici se arată din nou caracterul paradox al voinței: Cu toate că voința este complet legată de
Eu (eu sunt acela care vrea), voința este liberă abia când putem în același timp să renunțăm la
propriile noastre pretenții, așadar când omul se poate lăsa liber pentru a permite existența sa.
Libertatea voinței înseamnă: a se putea lăsa în voia existenței. Prin a-putea-lăsa, adică prin
acceptarea a ceea ce este, în viață intră liniștea. Lucrurile se întâmplă cu adevărul precum se
întâmplă cu lăsarea: adevărul oferă liniște, pentru că putem să ne odihnim în ceea ce este. Nu putem
cădea mai jos – suntem ținuți și susținuți în existență. Pe de altă parte, viața în neadevăr produce
tensiune, neliniște, agitație. Odată cu neadevărul vine inevitabil și frica de realitate, care poate să se
prăbușească în orice moment în (fals) lume. În mod contrar, lăsarea este ca arcul pentru săgeata
voinței. O voință relaxată este încredere în existență și încredere în propria putință de realizare.
Cerc stânga – a lăsa Cerc dreapta – a vrea

”Nu este important pentru mine” ”Este important pentru mine”

è Mă desprind de à mă las liber pentru

Imag. 52: Inter-conectivitatea dintre lăsare și voință

Prin mine trebuie să devină ceva

Lăsarea nu este opusul voinței, ci mai degrabă o acțiune voluntară. ”Voința de lăsare” este o decizie
în care ne îndreptăm către ființa noastră. Ca și ”a-fi-liber de ceva” oferă voinței spațiu prin care
voința poate să se lege de realitate. Lăsarea este a se elibera de constrângerea străduințelor
individuale. Acest lucru oferă spațiu pentru a-se-putea-manifesta, pentru viață, pentru idee, pentru
inspirație. Lăsarea argumentează în același timp și ceea ce este propriu și face de asemenea referire
la valoarea intrinsecă a celuilalt. Păstrează ceea ce este propriu prin a-se-delimita, prin a spune Nu
față de ceea ce are puțină sau nicio valoare pentru om. Astfel ne păstrăm, rămânem la noi, ne
suntem fideli nouă, nu ne pierdem față de noi.

Lăsarea este și acceptare. Acolo unde nu mai putem face nimic rămâne doar lăsarea. Acest
lucru trebuie exersat – și merită ! - el ne înapoiază libertatea: De ex. mătușa de 80 de ani care
vorbește întotdeauna prea mult și nu poate ține nimic doar pentru ea – ea este așa. Așa vrea ea să
trăiască, așa a trăit mereu – este bine dacă putem s-o lăsăm să fie așa (referire la valoarea intrinsecă
a celorlalți).

În voință este conținută mereu o intenție: ”Prin mine trebuie să devină ceva, ceva trebuie să
intre în ființă/în existență”. Unei idei i se conferă putere de voință pentru ca realitatea să obțină acea
formă pe care vrea omul să i-o dea – pentru ca să se coacă o pâine, să se taie un copac, să se
construiască o casă sau să se poarte o discuție. Actul de voință este o implicare a sinelui, astfel încât
să poată fi creat ceva. Voința este o intenție creatoare, productivă. Voința oferă input, impuls. Aici
se arată celălalt aspect al voinței, ”a fi liber pentru ceva”. Prin a-se-orienta-pe-sine și a se strădui,
dăm ceva din noi pentru acel lucru, ne îmbinăm cu el, și îi adăugăm ceva propriu. Suntem orientați
pentru devenire, în timp ce gestionăm condițiile și suntem ocupați cu limitele. Privirea este
îndreptată către ceea ce este posibil, care să devină realitate prin input, în baza legăturii cu forțele

139
contextului. Și prin contactul cu valoarea, actul de voință se hrănește și modifică în același timp
ceea ce ne este propriu.

Planul de construcție al voinței

Voința este o măsură dinamică în om, iar crearea voinței se face printr-un proces, prin care sunt
alăturate mai multe abilități interioare. Abia prin întâlnirea dintre ele se construiește și se
influențează prin factorii individuali în mod specific voința. O abilitate individuală încă nu creează
voința. Ideea s-ar putea formula astfel:

Voința este facilitată de către putință, este purtată de sentiment, însoțită de instinct și
confirmată de intelect. În final mai sunt de observat și influențele externe, astfel încât trebuie
adăugat: și este frânată respectiv îndrumată/susținută de societate.

Condus de instinct Confirmat de intelect

Luare de

poziție

Purtat de sentiment OMULEȚ Voință liberă

Impresie/Amprentă Expresie
Facilitat de putință Frânat de societate

Imag. 53: Legăturile voinței libere

Acest lucru înseamnă că voința se dovedește a fi rezultanta mai multor structuri și pași care o
limitează: O voință este liberă și unitară atunci când este acordată cu putința, plăcerea și ...
obligativitatea/constrângerile/limitările (cerința situativă). Noi putem să întărim voința și s-o
susținem să vrea ceea ce corespunde omului, dacă avem grijă ca cele patru dimensiuni ale existenței
să fie integrate. Voința este cu atât mai goală, subțire și slabă, cu cât lipsesc mai multe
aspecte/nuanțe din vitalitatea celor patru dimensiuni. Atunci când apar probleme de voință se pune
imediat întrebarea dacă sunt conținute armonic toate aceste elemente. Un anumit deficit poate fi
compensat prin celelalte dimensiuni. Dar cu cât există mai multă ”inter-compensare” cu atât mai
fragilă devine voința, sau cu atât mai rigidă sau încăpățânată.

Ființa voinței poate fi văzută astfel într-o forță coordinatoare, care țintește să ajungă la ceea
ce poate omul să facă acum, la ceea ce îi place acum și la ceea ce exercită o atracție asupra sa, la
ceea ce îi este important prin prisma acordului exterior. Căci fiecare dimensiune a existenței poate

140
stăpâni voința unilateral.

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților
OMULEȚ
Sunt în stare să realizez acel
lucru?
Voința trece dincolo de
putința mea?
Este o voință, o dorință,
străină de lume?
Mă suprasolicită?
Cum arată existența sa
efectivă?
Este posibil și necesar?
Pot eu să fac acest lucru?
Orizontul vieții Orizontul reprezentării
morale
Este atractiv, mă atrage – Îmi este important, mie
are o valoare? personal?
Am eu o relație cu acest Corespunde propriilor mele
lucru? interese?
Mă simt conectat cu acest Pot să reprezint acest lucru?
lucru? Pot să mă identific cu el?
Îmi este aproape? Este al meu propriu?
Este plin de plăcere? Este în acord cu mine?
Îmi place? Mi se potrivește, prin acest
lucru îmi iau partea
mie/celorlalți? – am
permisiunea să-l fac?
Orizontul contextului
Se raportează la sistemul
meu de valori?
Se deschide în ceva mai
măreț – este semnificativ
pentru acel lucru?
Conferă sens și este
necesar?
Timpul acesta este potrivit
pentru acest lucru?
Există o cerință, o
necesitate?
Să fac acest lucru?

Așadar, un ”eu vreau” complet, unitar înseamnă: eu pot, îmi place, eu am permisiunea și eu trebuie.
Acestea sunt elementele din care se compune voința liberă ș unitară.

Voința este un proces

Voința este un proces – dar cu ce începe el, atunci când de exemplu vreau să fac o plimbare, să
citesc o carte sau să mănânc?

1. A-intra-în-mișcare prin a-fi-atins: Ceva mă atinge, mă cuprinde, ajunge la mine, mă mișcă –

o lipsă, un interes, o valoare. Asta înseamnă că fiecare voință este precedată de un a-fi-atins printr-o
valoare.
2. Găsirea deciziei (alegere): Ceea ce mă atinge crește în mine, mobilizează forțe. Prin
sentimentul dedicat acelui lucru devine mai clar despre ce este vorba sau se diminuează și dispare.
În această cântărire importanța a ceea ce fac sau nu fac este plasată într-o relație pierdere-câștig.
Dacă importanța persistă și după ce am evaluat, atunci mă conduce către o voință. Ajunși în acest
pas de obicei ne folosim - ca ajutor - de raționalitate și bun-simț: mă preocupă logica, dubiile,
consecințele. Ce cale există? Este ea realistă? Pot să fac acest lucru? Abia pe acest fundament voi
lua o decizie. ”Separ cele bune de cele rele”, urmează o decizie între cele importante și cele
neimportante, punerea în prim plan/preferința pentru o valoare și punerea în plan secundar a
celorlalte valori și posibilități.

141
3. Decizie: Deseori – mai ales în cazul deciziilor importante - mai are loc o verificare de
dragul siguranței: Pot să fac lucrul acesta? Merge? Există o cale de a face acest lucru? Cât de realist
este? Mai las timp de gândire, re-evaluez: vreau să mă apuc de ... și să fac lucrul acesta?
În decizie este vorba despre încuviințare. Pentru acest lucru trebuie să mă activez. Și atunci este
vorba de acel ”Da”, de impulsul pe care mi-l dau; pe care mi-l dă. Decizia este ca o deblocare: Mă
las în voia a ceea ce a apărut în mine; mă predau acelui lucru care a crescut în mine, și mă eliberez
pentru el. Acest ”impuls” este renunțarea la control. – ”bun, dacă așa este în mine, atunci las să se
întâmple, mă așez pe această parte și mă angajez în acest lucru”. Sau formulat altfel: Decizia este
acordul, Da-ul interior, încuviințarea acordată valorii alese. Astfel eliberez forța, voința își primește
dinamica.
Forma cea mai intensivă, cea mai curată cum poate fi experimentată voința se compune din Da-ul
care este rostit din acord: Atunci când este dată încuviințarea interioară.

4. Acțiunea. Doar astfel voința poate să-și îndeplinească funcția primordială și să dea sarcina
spre acțiune.
1. A fi atins printr-o valoare
A veni în mișcare

Text cerc stânga Text cerc dreapta

Lumea interioară Lumea exterioară

OMULET

2. Hotărâre 3. Decizie à 4. Acțiune

A simți și a evalua A dezlega
A se lăsa în voia sinelui

Acord

Imag. 55: Procesul formării voinței: Cum se ajunge la decizia de a mă angaja într-o valoare?

Toate acestea nu determină voința, nu o stabilesc, ci influențează doar formarea voinței. La urma
urmei, în mijlocul tuturor acestor influențe, voința rămâne liberă, un secret, o lumină din adâncimea
existenței. Acest da este libertatea. O altă libertate nu avem. Dar faptul că se poate ajunge la un Da
interior este ca o minune. Faptul că pot să încuviințez, adică să mă pot oferi lumii cu toate
încuvințările interne. Voința este atunci când pot spune: ”Acesta sunt eu în momentul de față și în
aceste condiții.” Din aceste circumstanțe se ajunge la decizie. Hotărârea și decizia nu se referă deci

142
la ceva ideal, ci pe ceea ce este realizabil acum. Prin hotărâre am disponibilitatea pentru acțiune și
forța necesară pentru a putea realiza ceva în mod activ. Voința vrea să vină pe lume - eu mă aduc
pe mine în lume, în situație. Se trece de la ”eu vreau asta” la ”eu fac asta”. Acest punct duce la
acțiune, la realizarea unei hotărâri.

Prin acțiune se manifestă lucrul pe care eu îl susțin și pentru care m-am decis. Acțiunea este de
asemenea determinată prin voință. Acțiunea este liberă și are un motiv care este voit. De aceea
sunt responsabil pentru acțiunile mele. Ele sunt urmările unui act de voință și prin aceasta se
deosebesc de reflexe sau reacții, care sunt comportamente fără voință.

Acțiune Reacție

Atins de o valoare Stimulat de un factor declanșator, de o cauză

Personal, situativ General, stereotip
Voit, dinadins, planificat Automat
Pentru că vine din bucăți libere, eu sunt Pentru că la baza reacției nu se află o decizie
responsabil pentru acest lucru sunt doar responsabil

Tab. 15: Comparație a acționa și a reacționa

Să revizuim: Voința se raportează întotdeauna la o valoare. De aceea voința poate fi definită ca un

”Da spus unei valori”. Așadar voința ”vrea” mereu o valoare, adică, dacă eu vreau ceva, vreau ceva
valoros. Nu pot să vreau altceva. Voința vrea mereu ceva, care din perspectiva subiectivă, pare bun
în momentul în care iau hotărârea; eu nici nu pot să vreau ceva care, cel puțin în acel moment, nu
pare a fi bun. Fiecare ”eu vreau” are deci și un ”pentru că”; nu există nicio voință fără motiv. Acest
motiv mă poartă, mă mișcă. Din ceea prin ce am spus este clar care este motivul unei voințe, a unei
motivații – este valoarea care m-a mișcat, pentru care m-am decis, despre aceasta este vorba în
voință. Când cineva spune ”eu vreau” putem întotdeauna întreba ”de ce?” – chiar dacă nu merită și
nu mai folosește să întrebăm asta. Dacă nu există un motiv, atunci nu vorbim despre voință. Este
însă posibil ca să nu putem formula încă motivul, dar să îl putem simți.

Vedem așadar că Persoana susține mai multe tematici. Pentru a putea înțelege Persoana este
important să le cunoaștem și să le vedem în legătura lor una cu cealaltă, iar acest lucru aduce
claritate și prin modelul procesual; devine mai inteligibil, asta ușurează munca clientului și a
coachului. Căci pentru a ajunge la un Da interior, la un acord intern, este necesară integrarea tuturor
elementelor. Ființa lor, funcția lor și modul în care coachul le poate mobiliza, este ilustrat în cele ce
urmează printr-un studie de caz.

Studiu de caz

De două luni clienta vine la coaching pentru că vrea să facă o schimbare profesională. Motivul
sunt tensiunile și conflictele de la locul de muncă în care practic clienta nu este implicată direct,
căci este mai mult ”o problemă de cultură”, cum spune ea. Există o luptă competitivă între colege,
presiunea crește tot timpul, și fiecare încercare de a vorbi cu șeful despre atmosfera de lucru nu
aduce nimic. Șeful doar dă mai departe instrucțiunile, dar nu se ocupă de împărțirea volumului de
muncă și atunci când rezultatele nu sunt bune, ”fiecare pentru el”. Cu toate că munca în sine îi
place clientei, aceste condiții sunt din ce în ce mai împovărătoare, astfel că a început deja să aplice
extern pentru locuri de muncă. Acum povestește despre experiențele ei. A avut deja două interviuri,

143
dar nici măcar nu a putut ”să se vândă bine”. În mintea ei era mereu prezentă o voce care îi
spunea: Doar nu vrei să pleci, dar trebuie, pentru că nu mai poți continua astfel la locul de muncă.
Uneori s-a simțit chiar ca un petiționar care trebuie să-și caute ceva din cauza condițiilor externe.
Îi este foarte clar că printr-o asemenea atitudine nu face o impresie puternică la interviuri. În
mintea ei este de asemenea clar că vrea să caute altceva, dar această ”fugă de vechi” nu este prea
convingătoare pentru un angajator. În coaching vrea să mai verifice odată motivația de a-și
schimba locul de muncă și să vadă cum poate intra mai mult în atitudinea de ”merg către ceva
nou”.

Pentru a clarifica împreună situația, coachul însoțește dialogul prin perspectiva procesului de
construire a voinței:

144
 1 A fi atins printr-o valoare

A intra în mișcare

Ce te face să te agăți de gândul acesta? 3. Decizie à 4. Acțiune

De ce ai sentimentul că este foarte important?
Ce anume te atinge – o lipsă, un interes, cheful, o valoare? A dezlega – a se lăsa în voia sinelui
Este atrăgător și știind că îți asumi un risc?

În atitudinea fenomenologică Gândul că vei face acest lucru, este eliberator?

2. Hotărâre
Există în el putere, zvâc? Ce ia naștere?
a deschiderii Ce se sfârșește?
A simți și a evalua Cum îți merg cu faptul că nu ai control deplin asupra modului
• Ce se arată în mine? cum vor decurge lucrurile?
Ce gânduri te preocupă? • Ce înțeleg eu, ce este În aceste condiții te poți implica?
Imaginându-ți că faci acel lucru, îți conferă forță sau mai degrabă te amorțește? important? Poți să suporți necunoscutul?
Ești dispus să plătești prețul pentru acel lucru? Cum se leagă lucrurile? Cine ar putea să critice cel mai puternic decizia ta?
Ai un motiv, un ”Pentru că”, pe care îl poți susține? Ai putea să-i explici acestei persoane motivul, ”pentru că”-ul tău?
Este și economic per ansamblu (evaluare costuri-utilitate)? • Este acest lucru într-adevăr
ceea ce este important? Da-ul tău are o bază?
La ce realitate sau conflicte trebuie să te aștepți? Ce este contra? Poți spune: acesta sunt eu?
Există alternative – ce valoare au acestea? Este acest lucru tot ce am
Ai curajul să-ți dai impulsul intern și să te implici sau te mai
înțeles eu/noi? reține ceva?

Acord: eu pot, îmi place, eu am voie, eu trebuie

Ai destul spațiu de joc? – care ar fi cel mai rău lucru ce s-ar putea întâmpla și ai putea accepta și suporta acel lucru?
Ce anume este valoros la acel lucru?
Gândul la acel lucru te liniștește sau mai degrabă îți provoacă griji?
Ți se potrivește? Prin această decizie devii mai mult tu însuți?
Poți să preiei responsabilitatea pentru acest lucru?
Este acest lucru o soluție pentru problema actuală sau este o dezvoltare bună per ansamblu pentru viața ta?

Imag. 56: Însoțirea procesului de formare a voinței

203
7. Metode -
strategii ale dialogului de autenticizare a persoanei
A dezvolta Persoana
În capitolul 4 au fost prezentați în detaliu pașii modelului procesual, pentru că acesta repr
miezul metodic al Coachingului Existențial. Prin el clientul poate recunoaște și exersa mi
căi pentru a putea trăi mai bine în relație cu cotidianul ceea ce este personal. Punctul de p
este mereu o situație concretă, în care trebuie gestionat în mod practic ceva.

Cu modelul de proces coachul activează resursele personale ale clientului: El în

persoana clientului cu întrebări referitoare la impresie – luare de poziție – expresie și pri
aceasta pregătește drumul persoanei pentru a se descurca cu factualul și lumescul iar prin
să-și extindă/dezvolte/manifeste ceea ce este personal.

Ceea ce este personal însă are nevoie de întâlnirea cu sine și de dialogul interi
sine. Un dialog este nepersonal atunci când clientul vorbește doar despre lucruri sau desp
(care nu sunt prezenți) evitând prin aceasta întâlnirea cu partenerul interior de dialog. El
la teme generale precum vremea, fără a intra în detalii referitor la cum îi merge lui cu ac
O conversație poate fi un schimb de observații sau poate de informații obiective, dar nu e
dialog cu ceea ce este personal; doar dialogul ne arată modul cum suntem așezați în relaț
situație/fenomen, cum trăim personal în acea situație, cum experimentăm personal acea s

Dialogul devine personal atunci când clientul este deschis și arată ce îi este imp
la o temă de coaching, ce îl atinge și atunci când devine vizibil ce îl atinge și preocupă (”
este acest lucru pentru tine?”). Abia când dialogul se desfășoară pe nivelul motivelor care
viața clientului și la nivelul luării sale de poziție (”Ce părere ai despre acest lucru?”) clien
implică în acel lucru, pentru că doar așa situația devine personală.

Modelul procesual mobilizează această implicare a sinelui și a-se-putea-descur

(impresie – luare de poziție – expresie). Căci abia prin aceasta omul își realizează ființa
Persoanei. Când persoana face acel lucru, ea devine ea însăși.
Cel mai important lucru pe scurt
Pentru a recapitula încă o dată pașii cei mai importanți ai aplicării practice (în baza întrebărilor
conform exemplului: Cineva se supără din cauza comportamentului colegului său):

1. Impresie: Ce sentimente te încearcă legat de acest lucru? Ce anume te supără? De ce te

supără de fapt acest lucru?
2. Luare de poziție: Înțelegi că acest lucru te supără – și înțelegi și de ce celălalt se
comportă așa? Ce părere ai despre asta – despre ce face el și despre cum reacționezi tu? Ce ți se
pare corect? Cum ai putea să gestionezi acest lucru? Ce vrei să faci?
3. Expresie: Ce ai putea să faci concret și cum ai putea realiza cel mai bine acest lucru?
Prin ce mijloace poți să realizezi cel mai bine acest lucru? Când?

Întâlnire Gestionare

Lumea EU
Lumea
interioară ca exterioară

Persoană

OMULEȚ

Impresie – Luare de poziție – Expresie

A avea o impresie

A fi atent la ce îmi spune acest lucru în

interiorul meu

Ce spun eu referitor la acest lucru?

Ce anume din acest lucru vreau să aduc eu

în exterior?

Imag. 57: Dinamica de prelucrare a Persoanei, baza pentru întâlnirea în dialog

152
Persoana face rezonanța interioară care se instalează în relație cu situațiile/contextele/oamenii și
care aduce în lume ceva complet propriu, genuin. Abordarea se face prin cei trei pași Impresie –
Luare de poziție – Expresie și mobilizează Eu-l în client. Persoana este o forță care nu poate fi
formalizată, ci care este o abilitate de a găsi un mod de gestionare a ceea ce este dat, care creează
din profunzimea personală, inconștientă (sau din înălțimile intuiției). Modelul procesual este deci
și formator de personalitate.

În adiție, la însoțirea procesuală și formatoare de personalitate există diverse metode

care intră în detaliu în subiecte speciale sau probleme specifice ale clientului. Ele pot fi utilizate
când fluxul liber al dialogului este îngrădit în anumite momente pentru că procesul neatent
parcurs nu mai poate mobiliza specific abilitățile de bază ale persoanei. Valabil în oricare din
procesele următoare (pe care le numim ”Metode” – strategii ale dialogului de autentificare, de
aducere a persoanei în dialog) și care toate au în esență același demers de principiu:
Dialog pentru relevarea Impresiei/Luării de poziție/Expresiei.
Aceste strategii sunt la limita dintre consiliere și coaching tocmai pentru că presupun o primă
evaluare non-judicativă a unei situații emoționale specifice a clientului.

§ Găsirea personală a poziției (PP): Intră în acțiune atunci când presupunerile, dorințele
sau visurile îl fac pe client de fapt pasiv, pentru că îi lipsește deschiderea dialogică cu
realitatea și nu se poate desprinde de ceea ce-și imaginează și de presupunerile sale.
§ Strategie pentru modificarea atitudinii (MA): Intră în acțiune atunci când prin ceea ce
decide dinainte, clientul se limitează la orizontul său și prin aceasta creează sau menține
o adversitate față de analiza altor opțiuni
§ Starategie de consolidare a voinței (CV): Atunci când clientului îi lipsește
disponibilitatea de a decide, rezistă și își pune singur piedici prin comportamente de
evitare, ocolire, amânare. Ea susține la client capacitatea de a găsi decizia proprie.
§ Strategia de cuprindere a sensului (CS): Atunci când procesul de găsire a sensului este
confuz sau blocat, pentru că clientul este îngrădit în modul de interacțiune pe
dimensiunile sale existențiale (a putea – a plăcea – a avea voie – a trebui), SCS poate
ajuta clientul să ajungă la un sens al acțiunii sale în patru pași.

153
Găsirea personală a poziției (PP)
Găsirea personală a poziției (PP)3 este o metodă în 3 pași (PP 1-3) pentru dezvoltarea unei baze
emoționale stabile pentru decizii autentice.

Aplicare în situații în care întâlnim: Presupuneri generalizante și convingeri

neexperimentate personal și rezultând din generalizări discutabile; sentimente străine de situația
în speță. Strategia are în substrat psihologic o muncă aprofundată legată de abilitatea oricărei
persoane pentru auto-distanțare; ea străpunge constrângeri resimțite din cauza unei evaluări
greșite – nerealiste în situația concretă și care aduc o anumită încurcare în situație; gândirea din
perspectiva victimei; desface ancorarea emoțională din prima impresie a clientului.

Pas/Direcție Despre ce este vorba?
PP1: ”A constata” (*în
Poziția către exterior germană feststellen:
fest=strâns, stellen = a
pune)
ce este această temă a
clientului în mod real
PP2: ”A se poziționa” (în
Poziția către interior germană einstellen:
ein = în/înăuntru,
stellen = a pune)
Poziția proprie față de
propriile forțe și auto-
distanțarea față de
propriile cerințe
PP3: ”A se adăuga/a se
Poziția față de pune lângă”(în
pozitiv germană dazustellen:
dazu – adăugat la;
stellen = a pune)
valoarea despre care
este vorba de fapt
Tab. 16: Găsirea personală a poziției – viziune de ansamblu
Întrebare esențială Urmare Mai departe către
După ce poți § Pornirea de la PP2,
recunoaște lucrul realitate când generalizarea a
acesta? § Obiectivitate, fost străpunsă
verificabilitate
Ce se poate întâmpla § Delimitare și
în mod real? protecție față de
lumea reală
§ Crearea de claritate
Ai putea să suporți § Evaluarea propriilor PP3,
(măcar) o dată ceea forțe, abilități și a când este recunoscută
ce este negativ? echilibrului interior cerința de fond și
§ Provocarea când ”worst case” ar
Ai fi dispus la lucrul distanței corecte putea fi (măcar în
acesta? față de propriile acest caz) suportat (a
cerințe, decizii se lăsa)
§ Revizuirea
atitudinii și lăsarea
Despre ce este vorba § A ținti obiective și Plan de măsuri,
de fapt? conținuturi (valori) atunci când
Care este lucrul § ”Ceea ce este cu ”asumarea propriilor
important aici? adevărat important” valori” este stabilă
(sens), motivația
inițială cu are
clientul a intrat în
situație

3
Surse pentru prima publicare Găsirii Personale a Poziției: Längle A (1994) Găsirea Personală a Poziției. În: Bulletin der GLE
11, 6-21; Längle A (1997) Găsirea poziției personale (PP) în terapia fricii. În: Hofmann P, Lux M., Probst Ch, Steinbauer M,
Taucher J, Zapotoczky H-G (Edit.). Psihoterapie clinică. Viena/New York: Springer,

154
 PP2: Ai putea suporta o dată
ceea ce este negativ?

PP1:
După ce poți recunoaște PP3: Despre ce este vorba de
lucrul acesta? fapt?
Ce se poate întâmpla în mod Luare de
real?
poziție

OMULEȚ

Impresie/Amprentă PP4: Expresie

Abordabil Răspunzând

Imag. 58: Cei trei pași ai găsirii personale a poziției

Aprofundarea metodei

Să observăm metoda mai în detaliu într-un studiu de caz.

Există situații în coaching când clientul este demoralizat și copleșit de sentimente, care
sfârșesc în a recunoaște: ”Eu fac totul greșit”, ”Toți ceilalți sunt mai buni decât mine” sau ”Nu
pot face acest lucru, sigur voi da greș din nou”.

PP1 – Poziția către exterior: A păși contra generalizării

Aici este important pentru coach să aducă clientul într-o deschidere fenomenologică,
prezentându-i situația concretă și întrebându-l:

√ Este într-adevăr așa, faci chiar totul greșit? De unde îți dai seama de acest lucru? Ce
ai făcut greșit, în mod concret în ultimele zile? Cine spune că este greșit? Crezi și tu că a fost
greșit, ceea ce ai făcut? Crezi că în acest caz/în această situație concretă despre care vorbim
ești pe cale să faci ceva greșit?

Dacă acesta ar fi cazul în mod real, ar trebui lucrat pe cât se poate de bine pe această temă. De
multe ori nu se arată ca greșit nimic concret, uneori însă da. Trebuie să se formeze o imagine
realistă și nu fantezistă. În ambele cazuri se face doar constatarea și coachul trece la PP2.
284-297 Längle A (2008) Analiza Existențială. În: Längle A, Holzhey-Kunz A Analiza Existențială și Analiza Prezenței. Viena:
UTB (Facultas).

155
PP1: Poziția către exterior Contextele

Obiectiv § Verificarea realității (constatare)

§ Punerea sub semnul întrebării a ceea ce este aparent știut
§ Confruntarea (*germană Aus-ein-ander-setzung = exterior-o-altfel-punere)
§ devierea experienței de la ceea ce este închipuit la starea de fapt
Procedură § Ce s-a întâmplat în mod real?
După ce poți să-ți dai seama de acest lucru?
Este acest lucru într-adevăr așa?
Ce anume din acest lucru este adevărat?
Ce se poate întâmpla în mod realist?
Ce anume din acest lucru este adevărat?
De unde ai siguranța că este așa?
Ce se întâmplă la PP1 § Adresarea către lume (a putea)
§ Ce anume este realitate percepută și ce anume este realitate integrată?
§ Conduce clientul către acea realitate care este apăsătoare
Urmările PP1

Tab. 17: PP1 în detaliu

PP2 – Poziția către interior:

A recunoaște cerința și a putea permite ”worst case” (a rezista și a accepta)

De cele mai multe ori nu se așteaptă ca după raportarea la poziție către exterior, să fi dispărut
sentimentele apăsătoare. Într-un caz fericit, după PP1 se instalează poate o mirare despre faptul
că nu toate exemplele indică în mod clar un eșec, o neputință sau ceva făcut greșit. Sentimentele
apăsătoare însă persistă de multe ori. De aceea, cel mai important element în PP2 este acceptarea
acestor sentimente, să le putem lăsa să existe în loc de a ne lupta cu ele și a vrea să scăpăm de
ele. Deci este vorba despre a verifica, dacă încă o situație singulară poate fi suportată, în ce
măsură este suportabilă și câtă putere interioară este prezentă împotriva ei. Astfel întrebările
tipice sunt:

√ Ai pretenția să faci întotdeauna totul perfect? Îți este posibil să mai faci o dată această
activitate, chiar dacă prin aceasta va persista acest sentiment?
Ce pierzi dacă abordezi această sarcină așa cum ți-ai închipuit și acest sentiment vechi,
cunoscut persistă?

Și aici punctul de plecare este exemplul practic:

√ Și dacă de data asta într-adevăr nu ar merge bine, acest lucru s-ar încadra și ar avea greutate
în lungul șir al dezamăgirilor? Ai putea să suporți acest unic eșec, sau te-ar apuca disperarea?

Când avem sentimentul că toți ceilalți sunt mai buni decât noi, s-ar putea pune următoarele
întrebări:

√ Dacă acest lucru ar fi într-adevăr așa, că toți ceilalți sunt mai buni decât tine, ce semnificație
ar avea acest lucru pentru tine? Ai nevoie de acest lucru astăzi, să fii cel mai bun în această
sarcină? Sau de astă-dată ai putea să renunți la această pretenție? Ce ai pierde tu concret în
cazul în care alții ar fi mai buni ca tine? Este atât de important acest lucru pentru tine (de ex

156
valorizarea pentru performanță) precum ai presupus în mod constant? Poți să reușești să faci
odată ceva, fără să vrei să fii cel mai bun – fără așteptări legate de ceilalți?

PP2: Poziția către interior Contextele

Obiectiv § Poziția față de propriile pretenții, așteptări, presupuneri

§ ”a se poziționa” față de propriile forțe/abilități și a le evalua
§ Auto-distanțare de la propriile pretenții/cerințe
Procedură Ai putea să mai suporți (încă) o dată presupusul negativ? Ai putea să renunți astăzi la asta?
Ai putea accepta de data asta că…?
Este chiar atât de important ca și de data aceasta ... Trebuie să fie așa cum te aștepți?
Poți să suporți de data asta să se întâmple lucrurile și altfel?
Dacă realitatea ar fi așa (precum în descrierile negative din PP1), ce s-ar pierde astăzi
pentru tine?
Ai fi dispus să mai suporți încă o dată celea de care te temi – de data aceasta în mod
voluntar, astfel încât să accepți din start că este o posibilitate și să nu te lupți împotriva
acestui lucru?

PP2: Poziția către interior Contextele

Ce se întâmplă în PP2 § Orientarea către valori (a plăcea)

Urmările PP2
Tab. 18: PP2 detaliat
§ Confruntarea propriilor cerințe și așteptări
§ Sunt puse sub semnul întrebării propriile idei despre valori
§ Evaluarea propriilor forțe, putința de a suporta situația din punct de vedere emoțional
§ Desprinderea de situația concretă și de pretenții generale (”nu se poate întâmpla așa
ceva” vs. ”se poate întâmpla o dată, chiar dacă nu mereu”:
Poziționarea de partea lucrurilor valoroase și care au sens).
Pas de la 0 la 1: de data asta, voluntar nu mă opun ci las liber ceea ce se va întâmpla
§ Mobilizarea forțelor opuse ale intelectului (”vreau să încerc acest lucru măcar o dată”)
§ Libertate interioară pentru o atitudine legată de situație:
”Da, de data aceasta nu am nevoie de acest lucru și cât de important este acest lucru pentru
viitor, voi lăsa deschis.

PP3 – Poziția față de pozitiv:

a ținti către ceea ce este valoros/are sens

Dacă s-a reușit cu PP1 punerea sub semnul întrebării a generalizărilor și convingerilor și în pasul
al doilea mobilizarea putinței Persoanei de a lăsa, adică, dacă este posibil pentru client să
accepte punerea sub semnul întrebării și să se distanțeze de propriile cerințe emoționale, în PP3
este vorba despre a-se-implica pentru motivația propriu-zisă.
Înseamnă ”a se adăuga” pe sine la valorile personale:
Ne poziționăm de partea lucrurilor valoroase și care au sens.

Urmărind exemplul anterior, în care cineva are sentimentul că face totul greșit: Prin
PP1 clientul a devenit nesigur de faptul dacă acea presupunere și acest sentiment au valabilitate
în general. După PP2 este clar că poate risca în sarcina concretă din această situație o greșeală
singulară. Acum este vorba despre următoarele întrebări:

157
√ Ce este important pentru tine în această sarcină? Despre ce este vorba aici pentru tine?
Ce este atât de important aici? Vrei să faci ceva/să experimentezi ceva? Sau vrei să nu faci vreo
greșeală, să nu faci nimic greșit? Forma este mai importantă decât conținutul?

Să ne mai întrebăm o dată, ce te-a determinat inițial să te apuci de treaba asta.

PP3: Poziția față de pozitiv Contextele

Obiectiv ”A se adăuga pe sine” lângă valoarea despre care este vorba în situație
Procedeu Ce este important pentru tine în această situație? De ce nu poți s-o lași fără probleme?
Ce vrei? Despre ce este vorba de fapt pentru tine aici?
Ce te atrage totuși să încerci?
Ce s-ar pierde dacă nu ai face acest lucru?
Ce se întâmplă în PP2 Devotamentul pentru ceea ce este propriu (a avea voie) și pentru ceea ce este valoros în
situație (a trebui)
Persoana se poate raporta la motivele inițiale care au mișcat-o (motivația autentică)
Urmările PP2 A rămâne autentic (devotamentul pentru valoarea motivantă pentru client în această situație)
A spune Da pentru ceea ce este aici și pentru ceea ce oferă situația (sensul este posibilitatea
cea mai valoroasă în acea situație)
Sentimentul că situația se lasă abordată
A-și rămâne fidel și în condiții adverse
Tab. 19: PP3 în detaliu

La această metodă este important ca obiectivul vizat să corespundă într-adevăr voinței

clientului și ca el să nu lucreze doar din cauza unei presiuni externe la sentimentele
”deranjante” (vezi psyche ca și co-rector în capitolul 2). Ca exemplu dăm un angajat care se
teme să realizeze o prezentare a firmei. Șeful său îi cere acest lucru dar el nu se simte capabil
pentru această sarcină. Tot viitorul său ar putea depinde de cum se va realiza această prezentare
și îi este teamă de o retrogradare sau chiar concediere.
Aici nu este vorba în primul rând despre gestionarea nesiguranței de sine în situație.
PP poate însă chiar afecta siguranța de sine într-o situație și nu ar trebui utilizată această strategie
din simplul motiv că clientul nici nu vrea să facă această acțiune (prezentarea, în exemplul dat).
Problema nu este de fapt cum va realiza această prezentare. Povara era teama de concediere.
Utilizarea PP are trebui introdusă în acest context situațional doar dacă ar fi vorba de exemplu
despre o discuție cu șeful.

158
PP în cazul diferitelor stări emoționale
Teama eșecului (”mi-e teamă să nu dau greș în discuțiile cu clienții”) sau sentimente pesimiste
(”dacă nu iau promovarea, nimic nu mai are sens /valoare”) sunt stări emoționale des întâlnite în
coaching. Utilizarea PP în cazul sentimentelor de teamă sau a celor pesimiste (depresive)
urmează în principiu aceeași pași, dar are o importanță diferită și subiecte diferite, care, în
funcție de caz, pot fi împinse în prim-planul dialogului. Pentru a putea menține claritate aici,
poate fi de ajutor o alăturare a temelor și comparația lor.
Granița dintre consiliere și coaching se poate ușor observa privind cele de mai jos:

Sentimente de teamă Pași Sentimente pesimiste (depresive)

(de ex. îmi este teamă să nu dau greș (de ex. dacă nu reușesc să iau
în discuțiile cu clienții) promovarea, nimic nu mai are
sens/valoare)
Subiect: pericol PP1 (poziția către exterior) Subiect: Pierdere
Sarcină: După ce recunosc faptul că dau Raportarea la realitate Sarcină: A străpunge închipuirile (după
greș cu un client? ce îmi dau seama că este posibil să nu
primesc promovarea?)
”Realitatea filtrată”
Separarea (separarea de realitate și posibilitate/închipuire)
Atitudine fixatoare: PP2 (poziția către interior) Atitudine fixatoare:
Ce nu se poate întâmpla în nici un caz, Sarcina Ce trebuie să se întâmple neapărat,
pentru ca să fie bine absolutizărilor (cerințelor) pentru ca să fie bine
Subiect: Libertate Subiect: Valori
Sarcină: A lua spațiu de mișcare – am Sarcină: A suporta pierderile – aș
posibilitatea, am curajul să fac o dată puterea să încerc o dată să fac lucrurile și
lucrurile altfel (pot să primesc acest altfel (nu este totul pierdut dacă nu iese;
lucru și din altă parte, nu sunt legat de există și alte valori)
această situație)
Atitudine conformă situației
Renunțarea la interzis, la ceea ce are PP3 (poziția față de pozitiv) Renunțarea la comparația cu alții sau
voie să se întâmple și devotament pentru Devotamentul pentru valoarea cu norme (nu este vorba despre eșec sau
ceea ce este aici și pentru ceea ce poate motivantă despre a fi mai bun) și afirmarea
oferi situația devotamentului pentru ceea ce există
acum aici și pentru ceea ce poate oferi
situația
Deschidere pentru valoarea intrinsecă a
situației
Tab. 20: Importanța tematică a PP în cazul conținuturilor de teamă și pesimiste

159
Metoda - strategia pentru modificarea atitudinii (MA)
Metoda pentru modificarea atitudinii (EA)4 este un procedeu de modificare a atitudinii prin
verificarea unei ierarhii a valorilor. Ea facilitează pentru client luarea de distanță și eliberarea
pentru situația actuală prin această lărgire de orizont.

Aplicare: Atitudini limitatoare, care nu sunt în concordanță cu situația, ci care provin din decizii
preliminare; lipsa deschiderii pentru situația concretă/cerințe specifice; păreri preluate sau care
nu au fost prelucrate; închipuiri care au ca efect blocaje în acțiune; pentru disiparea atitudinilor
față de valori și a experiențelor neprelucrate.

Părere: O părere este o judecată personală despre o situație existentă în care este conținut
rezultatul actual al reflexiei Persoanei și care descrie poziția ei actuală față de acea situație.
Părerile sunt destul de instabile și sunt supuse modificărilor. Este doar ”o părere”, nu ne
identificăm complet cu ea și suntem conștienți (de procesul) de căutare. Se vorbește și despre
procesul formării părerii, în care sunt strânse și verificate divers pe rezultate de gândire
provizorii.

Atitudine: Atitudinile sunt anticipări legate de cum gestionăm o situație. Anticipând propriile
rezultate (de ex. dacă urcă o persoană mai în vârstă în tramvai îi cedez locul meu dacă nu este alt
loc liber), dispunem de instrucțiuni de acționare care ne pun în poziția de a începe acțiunea. Dacă
acea situație chiar se produce nu mai este necesar să mă gândesc de fiecare dată.

Multe probleme devin mai grele pentru că atitudinea față de ele le face să fie mai grele,
respectiv ele se produc prin atitudini care mențin problema. În astfel de situații acțiunea provine
dintr-o decizie preliminară care nu este în concordanță cu situația actuală. Prin aceasta se pierde
pentru client deschiderea pentru situația concretă și sensul său existențial.

4
Pentru prima ediție a metodei de schimbare a atitudinii vezi Längle A (2000a)
În: Stumm G, Pritz A (edit), Dicționar de psihoterapie. Viena: Springer; Längle A (2008) Analiza Existențială. În Längle A,
Holzhey-Kunz A: Analiza Existențială și Analiza Prezenței. Viena: UTB (Facultas), 157f.

160
 Patru pași pentru lărgirea orizontului
În coaching, vorbind despre schimbarea atitudinii, deseori este vorba doar despre a ajunge la o
nouă deschidere (de ex. tema: ”dacă pierd jobul acesta, atunci asta nu ar mai fi viață”). Cei patru
pași pot fi ordonați conform modelului structural:

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților
OMULEȚ
1. Experiență și informațiile
extrase de aici
Viziune asupra lumii
Ce este important și ce nu?
Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
2. Raportare emoțională: 3. Raportare la propriul 4. Deschidere către o atitudine
comportament nouă
A simți ce se pierde
pentru noi (a aduce în Raportare la comportamentul Atitudinea fenomenologică a
experiență valoarea concret deschiderii
atitudinii)
Ce anume face să fie atât de Ce posibilități văd? Ce mă Ar putea să iasă ceva bun din
greu? ajută și ce nu-mi face bine? asta?

Imag. 59: Metoda - strategia MA de modificare a viziunii de ansamblu

1. Conștientizarea atitudinii și stabilirea valabilității

Formularea clară a atitudinii recunoscute (eventual împreună),

pentru a o face palpabilă (de ex. ”Aici ai o atitudine foarte concretă
Formularea
atitudinilor față de viață, și anume că viața merită trăită doar în condițiile
succesului.”)

Prin rezumatul/reformularea de către coach a ceea ce a fost înțeles ca

” A aduce în atitudine, clientul poate să audă acum atitudinea cu care trăiește. Ești
fața ochilor”
chiar atât de convins de asta, acum că ai auzit lucrul acesta spus așa?

Aprofundare și înțelegere: Cum ai ajuns la această atitudine? Ce experiențe

și convingeri se ascund în spatele ei? Ce viziune asupra lumii? Ce crezi,
acest lucru este valabil doar pentru viața ta sau pentru toți oamenii? Ce
A înțelege experiențe și situații ai trăit tu, care să confirme această atitudine sau care
conexiunile cu
viața
te-au condus la ea? Ce efect au avut până acum în viața ta aceste atitudini?

161
Prin acest procedeu (strategie de abordare a persoanei clientului) poate deveni clar de ce este
importantă pentru client această atitudine și ce speră el să câștige prin ea, deci care valori sunt
definitorii pentru el.

Capcane în coaching, care sunt – evident - de evitat:

§ Afirmația clientului irită și se cere contrazisă

§ Afirmația clientului duce la discuții (argumentări, dezbateri) și se iese din dialog
§ Coachul confirmă (brutal) faptul că clientul se află în acea atitudine nepotrivită

2. Aria experienței: A face să fie trăită valoarea atitudinii

Atingere emoțională:
A trăi emoții
A pune întrebări și a înțelege ce simte clientul și ce pierde el:
Ce anume concret face să fie așa greu?
Ai vreo situație în care ai aflat tu că aceasta nu e viață?

Aprofundare:
Lărgirea Cum este pentru celălalt?
orizontului
Tu experimentezi/trăiești acest lucru la fel?
Există posibilitatea de a vedea lucrurile și altfel? (a se introduce cu
mare grijă posibila viziune diferită a coachului)

Metode multiple Stimulare/sugestie: Umorul, o glumă potrivită, o poezie, un gând

162
 3. Evaluarea vechii atitudini

Concentrare și câștigarea de distanță în continuare: Cum este să fii fără job?

A câștiga Cum trăiești acest lucru? Ai mai trăit acest lucru? (experiențe anterioare)
distanță
Ar putea fi altfel decât îți închipui? Există posibilități de a aborda altfel acest
lucru? Ai putea să vezi lucrurile altfel, să le plasezi în alt orizont?
Ar putea să te ajute ceva pentru a face acest lucru?

A purta doliu
Atenția către ne-valoare: Cât de mult cântărește – ce anume este greu
la acest lucru? Ce anume face să fie o problemă? Ce ți s-ar lua, dacă
nu ai avea jobul? De ce ar trebui să te desparți?
Ce se poate crea nou?

4. Atitudine nouă: Noua atitudine a deschiderii (atitudinea fenomenologică)

Atitudinea fenomenologică a deschiderii: Ar putea să iasă ceva bun din

Deschidere
pentru viitor asta sau ai putea să faci tu ceva bun din asta? Ar putea fi și asta viață,
dacă este ceea ce este? Pentru cine faci asta (întrebare de sens)?
viitor

Ar putea să fie viață și fără jobul acesta? În ce ar putea consta viața

pentru tine? Ce ai face concret dacă ți-ai pierde jobul?
Pentru ce
Ce ar mai fi atunci important pentru tine?
trăiesc Ce perspective te-ar mai bucura?

Studiu de caz

”Dacă pierd jobul acesta, atunci asta nu ar mai fi viață.” Aceasta este afirmația unui client de
43 de ani, care povestește în coaching cât de mult îl apasă reorganizarea firmei. ”Nu știu cât pot
să mă țin.” Ideea că și-ar pierde jobul îl paralizează – tocmai acum când ar fi foarte mare
nevoie de angajamentul lui. I s-ar părea și îngrozitor și umilitor să fie scos pur și simplu din
joc/decor. ”Prin asta iei omului demnitatea”, spune el.

El povestește despre doi colegi, a căror departament deja a fost desființat și care de atunci nu au
mai găsit altă poziție. Sunt înregistrați acum la o bursă internă de joburi – la ”Loser-Pool”,

163
după cum i se spune intern neoficial. … ”Cine își pierde locul de muncă în branșa mea nu se
comportă destul de inteligent.” Despre neliniștile din firmă încă nu i-a povestit nimic soției sale,
”se enervează foarte ușor, mai ales de când cu cumpărarea noii case...”.

1. Conștientizarea atitudinii și stabilirea valabilității

Formularea ”A aduce în fața A înțelege conexiunile

atitudinii ochilor” cu viața

Pentru ce

trăiesc

Coach: Dacă am înțeles bine, ești de părere că nu ar mai fi viață dacă ți-ai pierde jobul și că
oamenilor li se ia demnitatea prin desfacerea contractului de muncă și că acest lucru se
întâmplă doar ”loser”ilor? Ai trecut vreodată prin experiența asta? Cunoști sentimentul de a-ți
pierde demnitatea? La locul de muncă, în relații, în viață? Ești de părere că toți oamenii sunt
”loseri” dacă își pierd jobul?

În discuție devine clar cât de mult clientul face ca valoarea vieții sale să depindă de succesul
profesional. El trăiește complet pentru asta. Alte motive pentru care ar fi valoros de trăit au
semnificație subordonată – conținutul vieții active este dat de profesie.

2. Aria experienței: A face să fie trăită valoarea atitudinii

Lărgirea Metode multiple

A trăi emoții
orizontului

Coachul întreabă: Care este totalitatea lucrurilor valoroase din viața ta care s-ar pierde, dacă
într-adevăr ai primi demiterea? Ce anume face ca demiterea să fie atât de grea în viața ta? Știi
cum este pentru cei doi colegi ai tăi? Toți oamenii din jurul tău sunt de părere că demiterea este
egală cu pierderea demnității sau există și alte viziuni?

Clientul povestește cât de important este pentru el, ca soția lui să nu trebuiască să-și facă griji
din cauza finanțelor, nu merită așa ceva. Și dacă ar trebui să aibă loc o schimbare profesională,
atunci ar vrea el să decidă și nu pur și simplu să fie dat afară. Pe lângă aceasta jobul acesta este
foarte potrivit pentru el, îi este greu să se închipuie făcând altceva.

Până acum a evitat contactul cu ceilalți doi colegi – ar fi fost neplăcut pentru el, la urma urmei
nu voia să zică și el ceva nepotrivit; cu toată implicarea sa precis nu ar fi găsit cuvintele
potrivite. În orice caz l-a surprins afirmația succintă a unui coleg mai tânăr, care era de părere

164
că: ”Atâta vreme cât firma mă susține financiar până mi-am găsit altceva, nu prea mă
interesează.”

Coachul introduce aici câteva idei din lucrul său de până acum și un citat din Henry Ford:
”Există mai mulți oameni care renunță, decât oameni care au eșecuri.”

3. Evaluarea vechii atitudini

A câștiga distanță A ține doliu

Coachul spune mai departe: Este această atitudine una bună, una care susține? Care anume
sunt lucrurile care ar lua valoarea vieții și demnitatea? Ce valori vrei să menții prin această
atitudine? Este importantă această atitudine pentru tine – de ce? Ar mai fi și alte atitudini față
de pierderea unui loc de muncă? Ce alte atitudini ar fi posibile?

La început clientul mai spunea că această atitudine îl ajută să vadă mai bine gravitatea situației.
La o observare mai atentă însă, i-a devenit clar că prin această atitudine nici nu poate schimba
și nici nu poate opri nimic. A fi dat afară dintr-un job atât de bun i-ar provoca o mare îndoială
de sine. De fapt i-ar lua mai puțin din demnitate, pe cât l-ar devaloriza. Vrea să evite acest lucru
cu orice preț. Alt lucru la care ar trebui să renunțe este ideea că ar putea s-o protejeze pe soția
sa o viață întreagă de situații dificile. ”Nu pot să fac lucrul acesta – trebuie să vorbesc cu ea
despre asta.”

Valoarea muncii sale pentru viața lui era de fapt o temă, dar în timpul scurt nu a putut fi tratată
substanțial.

4. Noua atitudine: Noua atitudine a deschiderii (atitudinea fenomenologică)

Deschidere Pentru ce
pentru viitor trăiesc?

A trăi emoții

Coachul preia tema și întreabă: Ce ar putea să iasă bun după pierderea locului de muncă
(discuție cu soția)? Pentru cine și pentru ce faci munca asta, lăsând-o la o parte pe soția ta?
În ce constă pentru tine viața? Ce are mai fi atunci important în viața/căsnicia ta? -
Ce este important acum în relația cu soția ta, în afara faptului de a o proteja financiar?

Ideea de a-și pierde locul de muncă este în continuare apăsătoare pentru client, dar faptul că
totuși ar putea ieși ceva bun din această situație, la asta nu s-a gândit până acum. A fost nevoie

165
de ceva timp până a recunoscut în această situație posibilitatea de a putea privi viața altfel și de
exemplu de a acorda în ierarhia valorilor sale, o valoare mai mare relației și lucrurilor pe care le
are în comun cu soția. Referitor la ce ar mai putea însemna viață a mai apărut o idee de la sport și
până la prieteni, invitații și viața de cuplu. Ceea ce a fost adus la stadiul de relativizare a fost
sentimentul de a fi ”la mâna” evenimentelor care se desfășoară în firmă.

Nu demiterea în sine ar fi umilitoare pentru el, ci ideea de a fi fost o alegere făcută de altcineva,
de a nu putea acționa și de a nu avea altă opțiune.

Vrea să facă împreună cu soția sa ”un ghid de ordine”, după cum îl numește el.

Acest dialog va fi pregătit cu coachul în următoarea sesiune de coaching.

166
Metoda-strategia de consolidare a voinței (CV)
Voința ocupă o poziție centrală pentru om – căci reprezintă libertatea ființei umane. De aceea
este surprinzător că într-o anumită măsură putem spune foarte provocator: Omul este la cheremul
voinței sale. El nu poate pur și simplu să vrea ”să vrea”. El nu poate comanda voinței, nu poate
dispune de ea după ”propriul lui plac” sau să-i dea instrucțiuni bazându-se pur și simplu pe
raționalitate sau logică. Trebuie lăsat la voia voinței să vrea ceva sau să nu se preocupe de ceva.5
Dar acest ”ceva” trebuie să fie pentru ea ceva demn de atins. Voința nu poate fi antrenată dacă
obiectivul vizat nu are pentru client o valoare subiectivă și nu este important pentru el. Clientul
trebuie să vadă ceva ”pozitiv” în acest obiectiv sau lucru, sau să aibă așteptări de la el. Dacă
voința este ”ceea ce este liber în om”, clientul însuși trebuie să simtă importanța (valoarea)
acelui lucru și nu poate delega asta unei alte instanțe.
În coaching este deci vorba despre a trezi voința, a o mișca, a o cuprinde, a o forma și de a
o examina în mod critic.
Metoda-strategia de consolidare a voinței (CV)6 este un procedeu în cinci pași, prin care clientul
este susținut să se implice hotărât/autentic/profund, personal, în valoarea aleasă. În acest proces
trebuie să aibă în permanență în viziunea sa caracterul rațional/sensul voinței sale.

Aplicație: Atunci când ceva este vrut, dar nu se întreprinde nimic; pentru depășirea
situațiilor neplăcute; în cazul neclarităților legate de propria voință; în cazul lipsei puterii de a
rezista.
5 Descrierea relației dintre voință și sens a lui Frankl (1982a, 76): Este vorba despre ”apariția sensului” pentru ca apoi
”să lăsăm în voia voinței să vrea sensul”. Și Schopenhauer spunea: ”Omul poate să facă ce vrea, dar el nu poate să vrea
ceea ce vrea.” (Formulare cunoscută a citatului său original din: Schopenhauer A (1978) Despre libertatea voinței. Hamburg;
Felix Meiner, pg. 58-59)
6 Prima publicare a metodei de consolidare a voinței în: Längle A (2000d) Metoda de consolidare a voinței (WSM). În: Analiza
Existențială 17, 1, 4-16; Längle A (2008) Analiza Existențială În: Längle A, Holzhey-Kunz A: Analiza Existențială și Analiza
Prezenței . Viena: UTB (Facultas), 165f.

Pași Despre ce este vorba? Întrebarea de bază Obiectiv Focus

1. Lucrul de bază Întărirea motivațiilor De ce este bine/bun Consolidarea Culegerea
(nivelul factual) spontane lucrul acesta ? motivației primare avantajelor
2. Nivelul problemei Înțelegerea piedicilor în Care este câștigul Raportarea la realitate Culegerea de motive
fața obiectivului dacă nu faci lucrul Ușurare contra
acesta? Merită?
3. Interiorizare A face simțite valorile Ai mai trăit vreodată Relația cu valoarea Includerea
acest lucru pe care îl centrală emoționalității
vizezi?
4. Orizontul sensului Conexiunea cu Pentru ce vrei să faci Concepția de viață se Propria contribuție
concepția proprie acest lucru? poate materializa deja la sensul/caracterul
asupra vieții astăzi rațional al vieții
5. Consolidare Exersarea hotărârii Instrumente diverse Dezvoltarea obiceiului Antrenarea voinței
pozitiv

167
Descoperirea voinței libere
1. Lucrul de bază (nivelul factual)
Obiectiv § Reflecție obiectivă și căutarea motivelor ”obiective” pentru țel/scop/obiectiv
Procedeu Pentru ce este bine dacă tu…?
De ce vrei să faci acest lucru?
Ce te-a determinat?
Ce îți este important în acest lucru?
Care este avantajul?
Ai experiențe personale, din care tragi concluzia că este bine?
Ce știi deja despre asta?
Ce idei ai despre…?
Ce așteptări ai de la…?
Ce se întâmplă § Culegerea motivelor pozitive, concretizare și conștientizare
§ Claritate legată de avantaje
Sarcina coachului § A pune întrebări care invită la reflecție, concrete, la obiect, nu vagi, generale
§ A simți și reflecta/rezona odată cu clientul cât de importante sunt motivele
§ Încurajări legate de cât de realistă este motivația spontană

Culegerea
avantajelor de ex. pentru a învăța o limbă

2.Nivelul problemei
Obiectiv § Claritate asupra motivațiilor care sunt o piedică
§ Conștientizarea motivelor care se află în conflict
§ Descoperirea voinței presupuse, descoperirea propriilor ambiții
Procedeu Ce ar putea duce la greutăți sau probleme?
Care ar fi câștigul dacă nu ai face acest lucru?
Ar exista alte posibilități care ar fi mai ușoare?
Ce este per ansamblu potrivnic?
Cum ar fi pentru tine dacă nu ai face acest lucru?
Cum ar merge mai departe?
Ce ai face mai bine, mai ușor în cazul acesta?
Dacă totuși vei face acest lucru, care ar fi o primă reușită pentru tine?
Ar putea fi și doar un pas foarte mic?
Ce condiții/eforturi ești pregătit să îndeplinești pentru acest lucru?
Ce se întâmplă § Ușurare
§ Atitudine relaxată față de voință; forțe antagoniste nu ar trebui date la o parte (ar trebui să…)
§ Tematizarea viziunii despre ceea ce e opus acțiunii vizate
§ Observația că pierderea motivației nu este – pe fond - o pierdere !
Sarcina coachului § Tematizarea motivațiilor contrare până când nu mai au nicio putere
§ Eventual întoarcerea la pasul 1
§ Abordarea clară, deschisă a piedicilor
§ Piedicile în fața obiectivului să devină un subiect la fel de important precum obiectivul
(de multe ori acest lucru este surprinzător, ca și cum ”ai vrea să-l faci să se răzgândească”)

168
 Culegerea
motivelor Cerințe emoționale, investiția de timp,
contra motive care ar putea duce la renunțare sau la eșec,
găsirea de alternative

3.Interiorizare
Obiectiv § Relaționare cu valoarea centrală identificată de client
§ A face comprehensibil ceea ce este bun în proiect
Procedeu Ai mai trăit vreodată ceea ce intenționezi să faci acum?
Ce ți-a plăcut la lucrul acela, ce a fost frumos?
Ce efecte a avut acest lucru?
Cum ai experimentat acel lucru?
Ce te-a determinat atunci la acțiune ?
Ce s-a schimbat prin asta?
Care a fost câștigul?
Ce se întâmplă § Aducerea aminte d.p.d.v. emoțional a experiențelor anterioare
§ Obiectivul trebuie să devină palpabil, valoarea trebuie să fie simțită și ”pe gustul” clientului
§ Simțirea interioară a valorii indicate de client
§ Sentiment: trebuie să pot să vreau!
§ Realizare: A vrea nu este chiar atât de obositor, dacă mă las atras de valoare
Sarcina coachului § Să rămână la subiect și să se întoarcă mereu la el

Includerea
emoționali A se lăsa cuprins de valoarea identificată și frumusețea amintirii
tății experiențelor anterioare în trăirea valorii identificate,
care se aprofundează în client, se extind și se re-simt.

4. Orizontul sensului
Obiectiv § Includerea raportării la valoarea identificate de client în concepția sa asupra vieții
Procedeu Observând viața ta:
Ce are ea nevoie acum de la tine?
Obiectivul tău este o premisă pentru acest lucru?
Pentru ce vrei de fapt să faci acest lucru?
Ce poți face concret azi pentru acest lucru?
Ce va fi în 5 ani și ce vei crede atunci despre decizia ta de azi?
Pentru ce ai trăit de fapt în ultima vreme? Dar înainte?
Pentru ce vrei de fapt să trăiești mereu?
În ce chestiuni ai fost dezamăgit?
Ce se întâmplă § A recunoaște legătura între concepția clientului despre viață și obiectivul voinței sale
§ Raportarea unicității momentului (șansă, dacă fac acest lucru acum) la totalitate (sens)
§ Posibilitate de a materializa viitorul meu
Sarcina coachului § Să tematizeze situația actuală în contextul vieții sale
§ Să tematizeze decizia de astăzi ca semnificantă pentru viitor
§ Să rămână la subiect și să se întoarcă mereu la el
§ În lumina conexiunilor de sens poate apărea dezamăgire
(baza pentru a continua și aprofunda prelucrarea valorilor identificate de client)

169
 Integrarea în
sensul vieții, Cum se poziționează acest lucru față de concepția de viață a clientului –
așa cum îl a învăța o limbă are vreo importanță pentru aceasta?
percepe
Are sens ca pe lângă alte valori și posibilități să-mi fac timp pentru asta?
clientul

5. Consolidarea
Obiectiv § Exersarea hotărârii
Procedeu Își dorești într-adevăr acest lucru?
Poți să simți (că vrei acest lucru), că este important pentru tine?
Ce momente sunt periculoase și cum poți să le previi?
Cum ai putea să-ți antrenezi constant decizia?
Cu ce imagine se poate compara cel mai bine tentația/slăbirea voinței tale?
Într-o asemenea imagine, ce te ”protejează” cel mai bine?
Ce se întâmplă § (Familiaritatea de a relua decizia din nou în fiecare situație)
Conexiunea și ancorarea deciziei în situații ”live”
Sarcina coachului § Susținere instrumentală (de ex. vizualizare)
§ Adresarea clară și perseverentă a întrebărilor, oferirea de susținere
§ A rămâne în concret, a include eventuale cunoștințe ale clientului,
§ A indica posibile pericole
§ Confruntări, încurajări da, lupte de putere, argumentări, discuții, conversații, nu

Antrenarea Pași mici pentru a învăța, prevenirea procrastinării, punerea de acord că se

voinței
renunță doar după ce s-a discutat împreună, recompense ș.a.

Și la această metodă este important ca modelul de structură să fie menținut de către coach în
fundal, ca hartă de orientare:

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților
Poate clientul?
Obiectivul corespunde
abilităților și posibilităților
sale?
Cum poate el veni în
întâmpinarea posibilelor
limitări?
Unde există posibilități, în cazul
în care obiectivul vizat nu se
poate implementa atât de ușor?
Imag. 60: Modelul de structură reprezintă fundalul pentru voință
Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULEȚ
Îi place clientului? Are clientul permisiunea? Clientul trebuie?
Ce anume este valoros Ceea ce este propriu clientului În ce context mai larg stă
la acest lucru? se exprimă în obiectiv și în obiectivul pentru client?
Îl atrage pe client? modul cum este abordat Pentru ce valoare din
Poate adresa posibilele acesta? viitor vrea să se
obstacole? Sau clientul se deformează angajeze?
pentru acest lucru?

170
Metoda- strategia de cuprindere/înțelegere/găsire personală,
profundă, a sensului (GS)

Găsirea sensului se poate produce printr-o succesiune de pași, pe care de cele mai multe ori îi
parcurgem spontan și în mod natural și de obicei nefiind complet conștienți. În coaching este însă
de ajutor dacă coachul cunoaște pașii individuali și poate prin aceasta susține punctual clientul.
Metoda de cuprindere a sensului (GS - SEM)7 pornește de la înțelegerea logoterapeutică a
sensului:

7
Ref. La prima publicare a metodei de cuprindere a sensului: Längle A (1988c) Întoarcerea în existențial. Metoda de cuprindere a
sensului. În Längle A (publ.) Decizia pentru existență. V.E. Frankl Logoterapia în practică. München: Piper, 40-52; Längle A
(2008) Analiza existențială. În: Längle A, Holzhey-Kunz A: Analiza existențială și Analiza Prezenței. Viena: UTB (Facultas),
164f.

”Sensul este posibilitatea cea mai valoroasă înaintea fundalului adevărului” (Frankl 1982; Längle
2007).

Aplicare: pentru structurarea zilei, pentru designul vieții; în cazul întrebărilor de sens și al
dezvoltării posibilităților de sens; în cazul stagnării în găsirea sensului; în cazul sentimentelor de
lipsă de sens.

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților
Raportare la realitate:
A putea
Perceperea realității
Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULEȚ
Raportarea la valoare: Raportarea la sine: Raportarea la acțiune:
A plăcea A avea permisiunea A trebui (din mine)
(îmi dau voie, îmi permit)
Cântărirea Modul de a acționa într-o
posibilităților Alegerea a ceea ce este valoros situație

Ce există – ce ar fi Cât de Ce vreau eu? Când și cu ce anume pot face

posibil? importante/valoroase acest lucru?
sunt posibilitățile?

Imag. 61: Viziune de ansamblu a metodei de cuprindere a sensului

171
Metoda cuprinde din punct de vedere psihologic cele patru funcții de bază ale interacțiunii ființei
umane cu lumea, și anume

§ Percepere (prelucrarea informației, recunoaștere)

§ Simțire (simțirea valorii)
§ Gândire (judecare, decizie)
§ Acțiune (executare, practică)
Metoda primește prin aceasta un caracter unitar. Ea reprezintă un principiu de bază unitar și prin
aceasta revendicând pretenții asupra găsirii deciziei.

Pentru a putea ține minte mai ușor succesiunea, metoda poartă și numele ”Metoda 4C (W”* în
germană -vezi notă) , deoarece toți pașii încep cu un ”C”* (vezi notă) pentru: percepere,
cântărire, alegere, efect. Acestor pași li se subordonează și întrebări care vizează direct lucrul
despre care este vorba în fiecare pas.*NT – În limba germană întrebările deschise încep cu cuvinte care au ca
literă de început litera ”W” (W-Fragen: was – ce, wie –cum etc. =întrebări-W). În mod similar în limba română ar putea fi
”Metoda 4C” – ce/cum/cine/când-cu ce

Cei patru ”C” pentru sens

A percepe: Sensul pornește întotdeauna de la realitate, și nu de la nivelul dorințelor. Căutarea

sensului care pornește de la nivelul ”mie mi-ar plăcea” duce la un drum fără ieșire. Sensul este
un concept realist, nu este o analiză a viselor, ci o analiză a realității. Ceea ce vede clientul, ceea
ce există, ceea ce formează cadrul condițiilor, mijloacele și posibilitățile care există, de la acestea
trebuie pornit.

è Ce: Clientul conștientizează ceea ce există, ceea ce ar fi posibil?

A cântări: Poate fi plin de sens doar ceea ce îl atrage pe client și ceea ce el percepe ca fiind bun.
De aceea este nevoie de o relaționare cu ceea ce există, o simțire a valorii și – ca o greutate
așezată pe taler – o cântărire a semnificației.

è Cum: Clientul are o senzație, un sentiment despre cât de importante/pline de valoare sunt
posibilitățile?
A alege: A alege înseamnă a se angaja în posibilitatea care pare a fi cea mai valoroasă – a-și da
un avânt pentru aceasta.

è Cine: Clientul are voința sa (proprie) pentru acest lucru?

A avea efect: Acțiunea – a se implica personal (prin/cu persoana sa) pentru acel lucru. Prin
aceasta clientul realizează existența. Atunci când realizarea existenței se petrece în acest fel,
există cea mai mare probabilitate ca acel lucru să fie valoros.
Când/Cu ce/ În Ce context:
Are clientul motivația pentru execuție?

172
Pregătirea drumului persoanei

Pentru ca sensul să devină personal pentru client – spre deosebire de un sens construit în mod
pur rațional din contaminări ale supraeului – este important ca demersul coachului să actualizeze
modelul de proces. Acesta indică încă o dată legătura dintre succesiunea de întrebări și abordarea
de către Persoana clientului a lumii ei, din care ea își extrage sensul (ca o busolă care trebuie
stabilizată pentru a indica cât mai corect).

A alege: a se implica în cea mai valoroasă posibilitate

Pe care dintre aceste posibilități o preferi?

Este într-adevăr cea mai valoroasă pentru tine?
Spui da acestei posibilități?
Are pentru tine o valoare permanentă?

A cântări: Verificarea a cât cântăresc posibilitățile

conștientizate.
A avea efect: Sensul bazat pe posibilitățile reale ale
Cât de importante/valoroase sunt posibilitățile? situației

Cum trăiești acest lucru? Are acest lucru putere de atracție? Când și cu ce poți face acest lucru ?
În ce constă următorul pas al meu ?
Luare

de

poziție

OMULEȚ

Impresie/Amprentă Expresie

abordabi/ răspunzând
A percepe: Preluarea informației/orientare

Ce există?
Ce ar fi posibil?
Care sunt condițiile cadru?
Despre ce este vorba?
Ce este de făcut?
Care este cerința, necesitatea?

Imag. 62: Caracteristicile procesului în metoda de cuprindere a sensului

Important pentru coach

1. A percepe. Coachul încearcă să înțeleagă situația fără prejudecăți prin percepția clientului
și este atent la posibile distorsiuni ale sale privind realiatatea/adevărul, idei fixe sau
caracteristici biografice care eventual deformează perspectiva clientului.

173
 2. A cântări. Clientul percepe valorile/valorizările clientului prin sentimentele exprimate de
acesta. Pentru a putea avea loc o dedicare de sine a coachului relația, timpul și apropierea
sunt elemente importante în acest punct.
3. A alege: Aici coachul are sarcina de a asigura raportarea la prezent, raportarea la viitor și
raportarea la totalitate: Este corect în raport cu această situație și cu ceea ce este bun per
ansamblu? Este corect prin perspectiva a ceea ce este important acum în viața ta și pentru
ce contează în viitor tău – vrei să trăiști pentru asta? (Vezi și întrebările legate de
conștiință din capitolul 6).
4. A avea efect: Dacă procesul a reușit, clientul experimentează decizia sa ca fiind ”logică”,
ca pe o forță necesară pentru materializare și împlinirea sa. Acest lucru eliberează voința
plină de sens.

Studiu de caz

O clientă în vârstă de 49 de ani lucrează de 18 în domeniul achiziții într-o firmă. De mai multă
vreme vrea să facă o schimbare profesională și de aceea apelează la coaching. Jobul ei în
achiziții a devenit rutină, șanse de promovare prea mari nu mai există. De aceea s-a decis să
urmeze o dorință profesională mai veche – lucrul cu copiii. Dar până în momentul de față a avut
parte doar de refuzuri la aplicațiile pe care le-a trimis, mai ales sub pretextul lipsei pregătirii
pedagogice. Ar exista și posibilitatea unui voluntariat la o creșă sau la un restaurant pe timpul
prânzului. Aceste lucruri însă nu intră în discuție, pentru ea fiind vorba despre o schimbare
adevărată a meseriei. Jobul pe care îl are acum i se pare din ce în ce mai lipsit de sens și altceva
față de lucrul cu copiii nu-și poate imagina – ”altceva ar fi probabil la fel de lipsit de sens ca
ceea ce fac acum.”

A percepe: Coachul începe procesul cu clarificarea situației actuale: În acest proces se dovedește
că aplicațiile de până acum au fost acțiuni spontane, fără a se ține cont de viziunea de ansamblu
sau de cunoștințele necesare în domeniu. Clienta nici nu a abordat acest lucru în mod sistematic.
Refuzurile au demotivat-o, pentru că fără pregătirea pedagogică nu are ”nicio șansă”. Coachul
continuă orientarea și întreabă dacă în momentul de față există momente pe care le
experimentează ca fiind pline de sens. Clienta povestește astfel despre un proiect de predare la o
facultate cu specialitatea achiziții unde este activă 2 ore pe semestru. Uneori corectează ca expert
examenele de absolvire. În firma în care lucrează nu mai sunt activi trainees de doi ani, fapt
pentru care îi pare rău. Această activitate i-a adus mereu multă bucurie.

Cântărire: Ca pas următor coachul cântărește împreună cu clienta valoarea în activitatea ei cu

trainees. Clienta povestește despre bucuria și entuziasmul pe care le simte când poate susține
oameni tineri la început de drum. Povestește cu entuziasm exemple de la locul de muncă. În

174
curând pentru clientă devine clară paralela dintre dorința ei de a preda și mulțumirea pe care o
simte când lucrează cu trainees. ”De fapt nu este vorba despre copii, ci despre nevoia mea de a
lăsa ceva în urmă și de a transmite experiența mea – și despre a arăta tinerilor că jobul în achiziții
nu este doar o treabă administrativă. Mulți fac această specializare pentru că nu știu nimic
altceva – este defapt rău și pentru ocupația aceasta.” Coachului i se pare că aude aici mândrie
legată de ocupație și continuă pe aceasta linie pentru a recupera de aici valoarea pozitivă. Pentru
a verifica dacă posibilitatea percepută (a educa trainees în această ocupație) reprezintă într-
adevăr o valoare, coachul mai rămâne ceva timp la această temă și pune întrebări legate de
participarea emoțională: ”Ce simți când îți închipui lucrul cu trainees? Cum ai experimentat până
acum acest lucru?” Cu cât mai mult clientul revine la acele experiențe, cu atât mai plină de viață
este. Apoi amândoi se orientează către dorința unei noi profesii. Însă aici clienta nu mai este la
fel de animată. Coachul vrea să împiedice ca clienta, în entuziasmul ei actual, să aleagă calea cu
cele mai puține obstacole, de aceea mai insistă asupra experienței și pune întrebări legate de
emoțiile față de viziunea lucrului cu copiii. Obiectiv această opțiune mai există, dar din punct de
vedere emoțional clienta nu prea mai participă. În mod contrar. ”Foarte greu îmi pot închipui să
mă mai apuc acum de studiat – din punct de vedere financiar nici nu ar fi o opțiune.”

A alege: După ce (în acest caz) sunt dezvoltate doar două valori, poate fi vorba (în pasul
următor) despre decizie, Da-ul interior și a se-alătura, personal perspectivei descoperite. Deja la
pasul ”cântărire” cea mai valoroasă posibilitate era deja atât de evidentă, încât decizia a fost
spontană. Coachul a rămas însă la acest stadiu și a făcut oferte pentru verificarea deciziei. ”Dacă
ți-ar fi deschise toate posibilitățile, unde ai aplica mâine? Ce simți când te gândești la
posibilitatea de a fi activă permanent în educație? Poți să-ți spui ‘îmi datorez acest pas‘? Ți se
potrivește, se potrivește biografiei tale – te regăsești în acest lucru? Percepi acest lucru ca pe o
creștere în evoluția ta?”

A avea efect: Pentru primii pași de implementare nu mai există obstacole în acest caz. Clienta
decide să se informeze sistematic despre posibilități și să facă o programare pentru a purta un
dialog cu directoarea facultății cu care deja colaborează.

Procesul de găsire a sensului nu poate fi parcurs întotdeauna într-o singură ședință de coaching.
Metoda-strategia se poate împărți prin pașii ei, și pe parcursul mai multor ședințe de coaching.
Coachul poate să susțină procesul dându-i clientului teme pentru timpul dintre ședințe pentru
aprofundarea pașilor. Exemple are putea fi:

Perceperea realității – ce ar fi posibil?

√ Ce anume în situația actuală (mai) este important pentru tine? Pe lângă tot ceea ce este lipsit
de sens există și momente de împlinire? Ce este aici - ce se întâmplă aici? Despre ce valori este
vorba? Există lucruri care au totuși însemnătate?

Cântărirea posibilităților – cât de importante/valoroase sunt posibilitățile?

175
√ Ce ar lipsi, dacă ceea ce are momentan însemnătate ar dispărea? Cât timp investești în
lucrurile care sunt importante pentru tine? Ce stări sau emoții spontane apar atunci când te
preocupă intelectual cele două alternative (conflicte posibile cu alte valori)?

Alegerea a ceea ce este cel mai valoros – ce vreau eu?

√ În ce măsură se exprimă în această alegere ceea ce este propriu? Cum vrei să organizezi ceea
ce ai ales, astfel încât acest lucru să fie indubitabil complet al tău, propriu, personal ?

A avea efect într-o situație – când și cu ce pot să fac acest lucru?

√ Cum poți începe astăzi cu procesul de implementare? – Definirea planului, priorităților, a

etapelor etc.

176
8. Lucrul cu grupuri
Dezvoltarea echipei, consilierea companiilor și supervizarea de grup sunt, de multe ori în
combinație cu know-how-ul coachului dar și cu ariile de consiliere individuală experimentate.
Mulți consilieri țin și workshopuri sau evenimente pentru grupuri pentru dezvoltarea
personalității, competențe de leadership și transfer de cunoștințe. Și lucrul cu grupurile poate fi
structurat din perspectiva existențială și cu ajutorul hărților din Coachingul Existențial. În cele ce
urmează prezentăm pe scurt câteva puncte de pornire pentru modul în care Coachingul
Existențial poate stimula lucrul cu grupurile.

Dezvoltarea echipei
La lucrul cu echipele tot dialogul este, din perspectiva Coachingului Existențial, elementul
central. Pentru a dezvolta bine dialogul sunt fundamentale pentru fiecare persoană din grup dar
mai întâi pentr Persoana grupului (izvorâtă din Identitatea sa – mai mult sau mai puțin
conștientizată colectiv), accesibilitatea, prelucrarea proceselor și siguranța, din punct de vedere al
înțelegerii structural existențiale. Premizele necesare pentru o colaborare de succes sunt respectul
pentru celălalt – ca individ și ca membru în grup - și a-putea-fi-tu-însuți.

Accesul prin Persoană

Accesul pentru o comuniune constructivă în echipă se caută în primul rând prin Persoana
fiecărui membru al echipei în parte și prin capacitatea lor personală de interacțiune. În acest
proces Persoana individuală și capacitatea de a putea fi Persoană în comuniunea cu ceilalți
membri ai echipei se află în prim-plan. Prin Persoană nu ne referim însă la o individualitate
închisă în sine. A-fi-persoană este, în înțelegere existențială, o forță orientabilă și orientată în
esență spre diversitate, care este investită într-un Tu (comp. de ex. Buber 1973; Frankl 1959;
Längle 2008). Această aspirație către Tu stă în fața unui alt element, care se orientează către
Persoana inconfundabilă, unică și singulară care suntem noi înșine - fiecare.

Prin această înțelegere a Persoanei deja s-a conturat o arie în care omul se regăsește în
comuniunea cu ceilalți: Pe de o parte are sarcina de a se proteja, de a păstra o relație bună cu
sine, de a fi el însuși, de a se găsi prin delimitare, individualitate, prin păstrarea intimității și
trăirea a ceea ce îi este propriu – este vorba despre a deveni el însuși în comuniune. Pe de altă
parte omul vrea și să se desprindă de el însuși, să se depășească, să fie prezent pentru alții și
pentru alte lucruri, să se dedice iar prin aceasta să înflorească, să rodească, să creeze ceva, să
îmbunătățească ceva, să organizeze ceva, să dezvolte ceva, pentru că doar prin celălalt/ceilalți el
poate deveni în totalitate el însuși (transcendența de sine descrisă de Frankl 1982a). Multe din
aspectele/manifestările aceastei polarități - de fapt antropologice – afirmarea Eului vs. găsirea de
sine în celălalt – sunt adesea șabloanizate (de multe ori inconștient), rămân în culise (ascunse
conștient sau inconștient, trecute sub tăcere) pentru conflictele interpersonale din cadrul unei
echipe, unde este de fapt vorba despre apărarea, protejarea a ceea ce este propriu și despre lupta

177
pentru ceea ce ne aparține, pe de o parte, iar pe de altă parte când este vorba despre celălalt,
despre a-l întâlni pe celălalt și a-l recunoaște, ceea ce uneori ne apare ca destul de dificil.

Dacă unii membri ai echipei (sau niciunul dintre ei) nu reușesc să creeze și să păstreze un
echilibru între delimitare și dedicație, atunci aceasta produce neliniște, din care se pot dezvolta
tensiuni și conflicte în echipă.

Atitudini constructive în echipă

Atitudinile personale și pozițiile psihodinamice în relațiile din cadrul unei echipe sunt bineînțeles
importante pentru procesele din cadrul echipei. Atâta vreme cât celuilalt i se arată respect și
valorizare și atâta vreme cât există o bună relație cu sine însuși și valorizare de sine, astfel încât
prin celălalt să ne putem simți stimulați și nu inhibați, relația în echipă are substanță și poate
contribui la succesul multilateral al tuturor. Pentru acest lucru este însă nevoie de schimb și de
comuniune trăită autentic. Cea mai eficientă și constructivă formă a unui schimb interpersonal
este dialogul personal – de la persoană la persoană în nume propriu, nu în general. Acesta însă
se bazează pe persoane, care au acces la ele însele, care îl respectă pe celălalt, care au interes
pentru celălalt și care îl apreciază pe celălalt în diversitatea sa.

În timp ce respectul și permisiunea de a fi tu însuți sunt bazele în lucrul cu echipa, coachul este
atent la dezvoltarea unei comuniuni constructive în cadrul echipei. La aceasta îi servește viziunea
largă asupra celor patru dimensiuni ale existenței, care formează o structură în toate relațiile
omului, precum și pentru relații personale reușite. În contextul echipelor trebuie ținut cont în
mod special de următoarele aspecte:

Facticitate și a putea exista (MF 1): Fiecare din echipă are nevoie de protecție. Acest lucru
trebuie tematizat în mod deschis. Fiecare are nevoie de spațiu, atât de mult spațiu cât i se pare
necesar (dar nu mai mult decât i se cuvine în mod echilibrat). De acest lucru ține și a-l putea lăsa
pe celălalt să fie cu părerile și punctele lui de vedere – deci a-l accepta. Educația răspunsului
suspendat e de făcut în împărtășirile de grup (tehnica moreniană). Astfel oricine se poate simți
acceptat și poate trăi faptul că are susținere.
Este de asemenea important să se revadă – în grup - în mod clar, deschis, prin dialog care sunt
condițiile și atribuțiile echipei (pentru a se contura Identitatea de grup trăită și a da voie
Persoanei – de grup să se manifeste în dialog).

Valoare și relație (MF 2): Este necesar ca fiecare să-și facă un minim de timp pentru celălalt,
respectiv pentru echipă, pentru ca să poată avea loc întâlnirea și relația să primească de la toți
căldură. Sunt importante de exemplu pauzele de cafea împreună cu ceilalți. Pentru a putea
menține relațiile (inclusiv cele informale), este importantă atitudinea de acordare a atenției în
timpul conversației pentru că ea creează apropiere și pentru că face posibil ca celălalt să se simtă
mai bine (să simtă empatia colegilor). În afară de aceasta ar trebui să existe un acord, privind
faptul ca fiecare să poată face pe cât posibil lucrurile care îi plac așa cum se simte el bine și nu
jenează valorile celorlalți.

178
Din punct de vedere tematic este important să se acorde atenție valorilor și ca ele să fie plasate în
centrul muncii în echipă.

Identitate și a avea permisiunea de a fi tu însuți (MF 3): Interacțiunea cu ceilalți trebuie să fie
condusă de respect și dreptate dar și de valorizarea celuilalt. Este foarte important ca fiecare să
aibă o bună cunoaștere a lucrurilor pe care le fac ceilalți și ca fiecare să-i informeze pe ceilalți
despre ceea ce face. Fiecare vrea să fie văzut și are nevoie de recunoaștere, cât și de critică
corectă și constructivă.
Este important pentru echipă să fie conștientă de ceea ce îi este propriu (eventual în delimitarea
ei față de alte echipe) și să se poată identifica cu aceste lucruri. Astfel echipa își construiește
identitatea și ”personalitatea” proprie, lasă să fie văzută persoana grupului.

Sens și aspirații de viitor (MF 4): În ce context se vede/înțelege echipa? Are fiecare clar definită
aria de activitate? Vede fiecare către ce finalitate se lucrează și are acest lucru valoare pentru
fiecare?

Abia când un asemenea obiectiv poate fi recunoscut se instalează și individul, astfel încât să fie
bine pentru el și celălalt/pentru ceea ce este comun.

Dacă în comuniune lipsește una sau mai multe dintre activitățile acestea personal-existențiale,
structura relațiilor în echipă este slăbită. De aici se poate porni cu crearea unor atitudini ale
membrilor echipei unii față de ceilalți, care să fie dezvoltate în sensul creării unei fundații.

Facticitate Valoare Identitate Sens

Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULET

A fi prezent pentru celălalt
și a-l lăsa pe celălalt să fie,
a-i acorda spațiu și siguranță.
A dori binele celuilalt și
a fi dispus să simt cum
este el, ce face el, cum îi
merge.
A fi interesat de cine este de
fapt celălalt, cum gândește,
cum simte, cum decide.
A-l aprecia și a se arăta
celuilalt și a fi văzut în ceea
ce este important pentru mine.
A vrea să trăiesc pentru ceea ce
este comun, într-un cadru
definit, a mă implica, a vrea să
fac împreună cu ceilalți ceea ce
este important pentru
identitatea/persoana echipei.

Imag. 63: Structura relațiilor personale în echipă

Din fundalul modelului structural coachul poate deriva diverse teme și întrebări prin care poate
însoți și susține procesele de dezvoltare ale echipei dintr-o perspectivă existențială. De aceasta
țin și întrebările legate de

1. Structură și procese (de ex. arii definite de lucru, continuitate, directive, raporturi clare,
flux de informație, siguranță, regularitate, descrieri obligatorii și clare ale sarcinilor și
competențelor, organigramă funcțională, parteneri de dialog stabiliți în mod clar etc.).
Acestea sunt implementarea concretă a nevoii existențiale de spațiu, protecție și
susținere într-o echipă.

179
 2. Aria relațiilor (de ex. comunicare personală, settinguri, permiterea apropierii, timp
pentru discuții, permisiunea de a vorbi despre lucrurile apăsătoare/împovărătoare,
permisiunea de a petrece timp cu ceilalți, atenție pentru valoarea lucrurilor/faptelor/
acțiunilor, a fi trist/îndurerat sau a sărbători împreună etc.). Aceasta este implementarea
concretă a nevoii existențiale de devotament și apropiere într-o echipă.
3. Persoana și abilitățile ei (de ex. sarcini și proiecte proprii, spațiu de mișcare pentru
luarea deciziilor, preluarea/predarea de responsabilități, feedback și feedforward autentic,
susținere în dezvoltarea competențelor, susținere din partea șefului etc.). Acestea sunt
implementarea concretă a nevoii existențiale de recunoaștere și valorizare.
4. Context, arie de activitate și viitor (de ex. aria de activitate, înțelegerea propriilor
sarcini, stabilirea de comun acord a obiectivelor, raportare la obiective supraordonate
etc.). Acestea sunt implementarea concretă a nevoii existențiale de sens.

Inputuri pentru aprofundarea nevoilor existențiale la nivel individual

√ A putea: Ce posibilități am eu în această echipă? Cu ce limitări îmi fac uneori viața grea?
Ce anume creează pentru mine relații/raporturi clare? Cum contribui eu la claritate în această
echipă? Pe ce anume mă pot baza în ceilalți în situații de criză? Pe ce anume se pot baza ceilalți
la mine? Ce în această echipă îmi conferă siguranță? Am destul spațiu pentru a putea exista în
această echipă – le ofer celorlalți destul spațiu pentru a putea exista?

√ A plăcea: Ce este valoros pentru mine la această echipă? La ce experiențe pozitive cu această
echipă privesc în urmă – ce face ca acestea să fie lucruri demne de rememorat? Există și
amintiri dificile pentru mine? Ce lucruri valoroase s-au pierdut atunci și în ce măsură lipsesc
astăzi acele lucruri bune din echipă? Ce îmi este foarte drag astăzi la această echipă? Primesc
destul timp de la ceilalți pentru a trăi împreună cu ei ceea ce este frumos în echipă? Ofer eu
celorlalți destul timp pentru acest lucru? Lucrăm de fapt noi împreună?

√ A avea permisiunea: Ce este important pentru mine în această echipă? Unde pot să las să se
dezvolte ceea ce îmi este propriu? Unde aș vrea să aduc personal și mai mult ceea ce îmi este
propriu? Ce ajută portanța valorilor în această echipă? Unde îmi îngreunez situația? Care este
feedbackul cel mai important pe care l-am primit vreodată în această echipă – ce anume a făcut
ca acesta să fie un feedback deosebit? Primesc destulă valorizare pentru ceea ce fac? Apreciez
eu ceea ce fac alții? Cu cine pot să stau de vorbă, cu cine nu? Cum aș putea-o face?

√ A trebui (nu ca obligație etică): În ce anume constă pentru mine valoarea adăugată prin
participarea în această echipă? Pentru ce este bine faptul că eu fac parte din această echipă?
La dezvoltarea cărui context supraordonat lucrez de fapt în această echipă? În ce anume constă

180
contribuția mea? Ce imagine de viitor în această echipă mă impulsionează? Ce imagine nu mă
impulsionează? Pentru ce este bine că lucrăm împreună? Contribui eu la viziunea (sensul)
comună? În cadrul proiectelor văd eu contribuția mea? Ce contribuție mi-ar fi necesară de la
ceilalți?

Acolo unde are loc întâlnirea…

Din modelul structural derivă și alte căi de acces, care pot fi potrivite pentru lucrul la dinamica
echipei și care promovează comuniunea personală și colectivă. Prin ele poate să se formeze o
atmosferă de deschidere pentru ceilalți, pentru mine însumi și pentru cele colective. Deschiderea
este importantă pentru dezvoltarea unei echipe. Deschiderea în baza respectului și onorării în
demnitate și libertate a Persoanei permite ca ființa fiecăruia, cât și ființa colectivului, să poată fi
trăită și experimentată în unicitatea sa. Dacă are loc întâlnirea, Persoana individuală și
colectivă este prezentă. Și acolo unde este Persoana, este vorba de ceea ce este important în
viață.

Următoarele întrebări prezentate pot fi prelucrate împreună în echipă, cât și individual cu

fiecare membru pentru reflecție personală. Membri echipei își pot adresa reciproc aceste întrebări
și pot schimba idei în baza lor. Întrebările pot fi legate de situații concrete și nu e consult a fi
puse la modul general. În cadrul susținerii pe termen lung a echipelor ele pot fi date și ca ”temă
de casă”.

2. Luare de poziție
Ce părere ai despre asta?

Mă simt eu înțeles? Unde da? Unde nu?

Unde îi înțeleg eu pe ceilalți în ceea ce este important pentru ei? Unde nu îi înțeleg?
Ce imagine am eu despre mine ca și coleg al lor?
Care este contribuția mea la aceste relații?
Unde mă străduiesc? Unde las să mă coste ceva?
Am sentimentul că această echipă trebuie să fie împreună?
Ce este important pentru mine personal în această echipă?
Este corect ca eu să fiu în această echipă și modul în care interacționăm?

1. Impresie 3. Expresie
Cum este acest lucru pentru tine?
Luare Cum poți realiza ceea ce vrei?
Cum mă simt cu această echipă?
Cum mă trăiesc eu pe mine în prezența
Ce vreau eu să ofere/facă celorlalți cu plăcere?
celorlalți? de Ce nu dau eu cu plăcere – dar ceilalți cer acest
Ce îmi place la ei?
lucru (tot timpul) de la mine?

Ce impuls simt eu spontan – când ne adunăm,

poziție Ce aș vrea de fapt să le spun celorlalți?
Ce anume din aceste lucruri vreau să le comunic
când suntem împreună? la următoarea întâlnire – cui?
Ce percep ca fiind deranjant din partea lor? Ce anume din aceste lucruri aș vrea să păstrez
Ce îmi dau ei mie de înțeles prin toate acestea? pentru mine?
Ce îmi transmit prin modul cum se raportează la
mine? OMULEȚ
Ce îmi oferă ei mie?

Impresie/Amprentă Expresie

181
Imag. 64: Modelul procesual ca punct de pornire pentru lucrul cu grupurile

Consilierea la nivel de companie

Consilierea la nivel de companie este în mod tradițional aria abordării sistematice, în care
conceptul de Persoană în sensul său existențial nu apare. Însă analiza companiei (în colaborare
cu managementul) se poate raporta la condițiile de bază ale existenței, pentru că acestea indică
structurile care sunt mereu importante, atunci când este vorba de oameni. Deciziile și acțiunile au
o importanță fundamentală în orice organizație, dar sunt făcute de oamni concreți, pentru oameni
concreți. Din punct de vedere existențial s-ar putea vorbi despre ”designul existenței
organizației”.

A conduce cu sens

Facticitate și raportare la realitate: Pentru cei din conducere este decisiv să cunoască
condițiile legate de mediu, relevante pentru organizație, să poată conștientiza tendințele de
schimbare și să ia decizii și să acționeze în conformitate cu acestea. Deciziile cu sens și care
asigură existența organizației sunt construite pe evenimentele și posibilitățile realității.
Fundamentul pentru voința plină de sens nu este construit de dorințe ambițioase sau de visuri.
Deciziile realiste și acțiunile pornesc de la fapte și de la situațiile date, oricât de deranjate ar fi
pentru că nu sunt conforme cu planul.

Valoare și relație: Din sarcinile managementului fac parte și crearea relațiilor cu grupurile de
interes (stakeholderi), cu care se lucrează împreună la realizarea valorii organizaționale.
Devotamentul, asta însemnând relația, timpul și apropierea față de clienți, angajați, investitori și
față de alți parteneri cu care organizația se află într-o relație de schimb, este premiza pentru
orientarea organizației către plusvaloare. Sentimentul de a crea plusvaloare se poate produce
atunci când forțele de conducere percep deciziile și rezultatele lor ca fiind subiectiv valoroase,
atunci când le place să facă acest lucru, astfel încât au sentimentul că ar pierde ceva, dacă nu ar
putea face acest lucru. Conducerea trăiește datorită raportului personal al persoanelor de
conducere cu conținutul și cu sarcinile organizației.

Identitate: În interacțiunea cu grupurile de interes apar deseori și diverse situații conflictuale,

solicitări, interese sau pretenții la adresa conducerii, pe care aceasta trebuie să le gestioneze. A
lua poziție, a face decizii, a se implica în unele lucruri, a refuza altele și a lucra în mod sistematic
și ordonat cu structuri și procese cere de la forțele de conducere decisivitate, commitment
personal și disponibilitatea de a se implica personal. ”Da”-ul interior poate fi dat doar dacă
activitatea corespunde elementului propriu, dacă se suprapune cu ceea ce noi considerăm a fi
important și cu ceea ce este în rezonanță cu propriile noastre convingeri, valori, obiective vizate,
în esență cu propria ființă și cu conștiința.

182
Sens: Organizațiile sunt expuse unei puternice dinamici a mediului economic și cultural
înconjurător, fapt pentru care dezvoltarea organizațională este o sarcină centrală a
managementului. Deciziile și acțiunile supuse acestei complexități au nevoie de orientare și de o
viziune supraordonată, un ”Pentru ce anume să-și aducă organizația contribuția” și un ”În ce
sistem mai larg se plasează produsul sau serviciile organizației” – pentru piață, pentru angajați,
pentru organizație. Organizațiile însăși servesc unui scop prin oferta lor de servicii, dar acestea
trebuie privite ca având sens și dincolo de acest aspect, căci oamenii care participă în aceste
activități își pun întrebarea sensului (pentru diferența dintre sens și scop vezi capitolul 6).
Managementul, în această înțelegere, nu înseamnă stabilirea obiectivelor, ci găsirea scopului,
respectiv formularea misiunii și a viziunii. Stabilirea obiectivului urmărește un scop. Sensul însă
este orientat către valoarea intrinsecă, către conținut, sarcină, către valoarea omului implicat în
procese, către propria sa valoare. Dacă obiectivul este creșterea acestor valori, atunci conducerea
este orientată către existență și oferă împlinire – atunci a conduce are sens.
Facticitate Valoare Identitate Sens
Orizontul posibilităților Orizontul vieții Orizontul reprezentării morale Orizontul contextului
OMULET

Deciziile și acțiunile se Deciziile și acțiunile se Deciziile și acțiunile se Deciziile și acțiunile se

raportează la realitate și la raportează la valoarea raportează la ierarhia raportează la sensul unui lucru.
posibilitățile recunoscute în unui lucru sau la o valorilor. Forțele de conducere știu pentru
care organizația se află. sarcină, nu doar la scopul ce fac un anumit lucru.
lor funcțional.

Imag. 65: Cele patru perspective ale designului existenței unei organizații

Supervizarea
Temele existențiale cu clientul pot fi de regulă prelucrate bine atunci când ele sunt clarificate și
în viața proprie a coachului. Căci acolo unde coachul trăiește și a trăit existențial, el este
„experimentat” în existență. ”Pentru a recunoaște ceva plin de viață este nevoie să participăm la
viață”, scria v. Weizsäcker (1949). Cum am văzut în capitolul referitor la abordarea
fenomenologică, Persoana coachului este inclusă într-o mare măsură în mod practic și metodic.
De acest lucru țin trei abilități specifice ale persoanei:

1. Abilitatea de a putea rămâne timp mai îndelungat la o anumită temă (”problemă”,

posibilitate de sens)
2. Abilitatea de a putea intra în atitudinea fenomenologică de bază a deschiderii
3. Abilitatea de a contura relații în dialog (cu clientul și cu lumea sa)
Tocmai supervizarea individuală a coachului este potrivită și pentru pașii experienței existențiale
de sine. Căci problemele coachului, care apar în lucrul său cu clientul (sau ale altui coach care
dorește să supervizeze un proces de coaching), au deseori de-a face și cu propriile spații

183
invizibile sau cu probleme sale nerezolvate. Munca bună are nevoie de o abordare liberă și
grijulie a sinelui, abordare care se bazează pe: distanța față de sine și pe acceptarea de sine.
Experiența de sine poate fi condusă de următoarele arii tematice:

1. Evaluarea proprie a competențelor și limitelor

2. Gestionarea ariilor de tensiune, a ariilor problemă și a tiparelor comportamentale
3. Accesul la propria emoționalitate, gestionarea emoțiilor și conștientizarea propriilor valori
4. Conștientizarea de sine, conștientizarea propriului comportament și a efectului asupra altora
5. Raportarea reflexivă a temelor din coaching la propria viață
6. Introspecție în/pe propriul drum spre devenire (raportare biografică)
7. Propriul proiect de viață (”Designul vieții”:
Pentru ce am trăit și cum/pentru ce vreau să trăiesc?)
Dacă un coach este afectat în mod personal într-o situație cu clientul sau este implicat într-o
situație, se recomandă abordarea conform modelului procesual. Pentru aceasta sunt cuprinse aici
întrebările principale:

2. Luare de poziție

Ce părere am despre asta?

Cum îmi merge cu asta? Ce îl mișcă? Ce este important pentru

mine la ceea ce spune? Ce vrea el?
2. Impresie 3. Expresie
Cum este acest lucru pentru tine?
Cum pot realiza ceea ce vreau?
Cum îmi merge mie ca și coach în relația asta?
Ce trezește în mine ceea ce am trăit în coaching?
Ce se mișcă în mine în confruntarea cu clientul? Ce pot eu? Ce poate el?
Luare

de

poziție

Descriere: OMULEȚ
Ce există?

Ce spune clientul?
Impresie/Amprentă Expresie

Imag. 66: Modelul de proces ca bază pentru discutarea situațiilor din practică

Orientare în caracterul complex al informațiilor

Dacă procedeul descris mai sus prin modelul procesual nu duce pentru coach la orientarea și
claritatea dorită, se recomandă întoarcerea la întrebarea de start (”Ce există?”) și pornirea de la
aria facticității: Ce spune clientul, ce înțeleg eu, ce nu înțeleg eu?

184
OMULET

Coach

Situațiea concretă (client)

Imag. 67: Întoarcerea de la aria impresiei la descriere

Dacă nici concentrarea pe fapte nu duce la clarificarea dorită, se recomandă coachului să

privească ceea ce trăiește și să se întrebe: Cum îmi merge mie în această situație cu acest client?
Ce anume trezește în mine ceea ce trăiesc acum? (”Cum este acest lucru pentru mine?”)
Obiectivul acestui procedeu este ca persona coachului, să se poată întoarce la sine și prin
claritatea propriei experiențe să se întoarcă la situația cu clientul.

OMULET

Coach

Situația concretă (client)

Imag. 68: Focusare pe impresia pe care o lasă situația asupra coachului

Ce ar mai putea ajuta în afară de acest lucru ar fi cunoașterea propriei ”tipologii de

recunoaștere” a coachului. În ce mod găsește el accesul către client, mai degrabă prin explicații
și prin înțelegerea cognitivă (tipul ”obiectiv”), mai mult prin trăirea emoțională (tipul
”emoțional”) sau mai ales prin intuiție (tipul ”intuitiv”). În funcție de aceste lucruri este nevoie
de o recunoaștere profundă și o înțelegere din partea coachului a diverselor alte parcursuri de
completat. Astfel:
- în cazul tipului intuitiv este nevoie de completarea prin facticitate.
- tipul cognitiv câștigă dacă persistă în mod intenționat asupra stărilor pe care evenimentele le
trezesc în el,
- iar tipul emoțional câștigă dacă își exersează auto-distanțarea.

185
9. Aprofundare teoretică (foarte pe scurt)
Dialogul – artă sau tehnică?
Importanța metodicii, a strategiilor în consiliere și în terapie
Alfried Längle

Această contribuție a apărut în 2001 în raportul la conferința ”Metode ale analizei existențiale și
logoterapie partea a 2-a” (Asociația Internațională de Logoterapie și Analiză Existențială, GLE
2001) respectiv în revista Analiza Existențială, revista Asociației Internaționale pentru
Logoterapie și Analiză Existențială, 19/2+3/2001, Seria 18., 7-18.

Abstract

Practica analizei existențiale este îndreptată către libertatea personală, autenticitatea și auto-
responsabilizarea individului, practica logoterapiei către sensul personal, raportat la situație.
Această cerință nu face ca utilizarea metodelor și tehnicilor să fie de la sine înțeleasă, pentru că
acestea nu pun accentul pe Persoană, ci se raportează la structură și de aceea sunt investibile la
modul general.

Pentru început se așază în centrul atenției limita absolută a tuturor formelor de intervenție și se
clarifică motivul pentru dezvoltarea unor metode în analiza existențială și în logoterapie. Pentru
a clarifica poziția acestor procedee structurate, care trebuie stabilite dinainte în această formă
de terapie și consiliere, se pleacă de la obiectivul purtării dialogului și de la accesul
antropologic la om, pentru a putea deriva de aici mijloacele potrivite. Se dovedește necesitatea
ambelor forme de intervenție, a celor metodice, care oferă structură, și a celor libere și artistice.
În special se explică rolul fenomenologiei ca punte între polaritatea dialogului tehnic vs. a celui
personal care îl întâmpină pe celălalt.

Prezentarea problemei

Două scurte exemple din practica psihoterapeutică sunt utilizate pentru a clarifica problema
despre care este vorba în acest segment.

O femeie de 35 de ani vine la psihoterapie din cauza tulburărilor legate de control și de

nevoia de a număra lucrurile. Suferința ei a început în timpul studiului, când, din cauza presiunii
cerințelor, lumea a început să i se pară din ce în ce mai amenințătoare și înfiorătoare. A început
să se protejeze prin ritualuri magice, să-și spele foarte des și mult mâinile și să numere toate
detaliile. Însă acest tip de auto-ajutor nu a putut să-i împiedice fricile. S-a îmbolnăvit atât de
tare, încât a trebuit să renunțe la studiu. Acum, prin boala ei este amenințată și relația cu
prietenul ei. Zile în șir și de mai multe săptămâni îi povestește acestuia despre compulsia ei, fără
ca acest lucru s-o ajute.

186
 O discuție fără un obiectiv anume, care nu se raportează la originea bolii și la factorii care
o susțin în mod sistematic, nu va mișca nimic într-o asemenea suferință. Ea este prinsă prea
puternic în niște mecanisme psihice rezistente la o simplă întâlnire și care necesită o pârghie,
pentru ca forțele psihice să poată fi conduse către alte căi.

Într-un alt caz o pacientă borderline de 50 de ani în stare gravă de suicid, vine la psihoterapie la
recomandarea neurologului. Ea a întrerupt în urmă cu doi ani psihoterapia prin dialog, pentru că
nu a suportat apropierea terapeutei, care încercase s-o înțeleagă prin apropiere empatică. A trecut
la psihanaliză, de la care se așteptase la un stil mai obiectiv și distanțat. După jumătate de an a
întrerupt și acest tratament, pentru că nu primise un răspuns de la terapeut, ceea ce de asemenea
nu a putut suporta.

În ambele cazuri femeia suprasensibilă la întâlnirile personale, s-a lovit de metode care au
adus-o la limită și care nu i-au oferit ceea ce avea nevoie – și anume întâlnirea personală. Avea
în primul rând nevoie să fie văzută ca persoană. Înainte de orice încercare de vindecare avea
nevoie de întâlnire, în care partenerul să i se arate în adevărata și sincera sa umanitate. Avea
nevoie de o ”bucată de prietenie”, un interes pentru ea ca om. Orice metodă o jignea, o rănea în
durerea ei primordială. De aceea a urmărit cu mare sensibilitate cea mai mică modificare în
relația terapeutică, a descoperit teama terapeutului față de pretențiile ei, care în cazul ei erau
foarte ridicate, fapt care a fost interceptat cu abstinență față de metodică. Ceea ce i-a făcut bine a
fost răspunsul liber, deschis și participarea sinceră, autentică a terapeutului, care era prezent și
interesat de ea ca persoană nu doar ca specialist, ci ca om și persoană. Acest lucru a permis
stabilirea unei relații de terapie care s-a desfășurat pe perioada câtorva ani și în cadrul căreia au
putut fi utilizate și ... metode (strategii).

Cele două cazuri cuprind amplitudinea în care se desfășoară psihoterapia. Pe de o parte există
cerințe clare adresate terapeutului legate de cunoștințe, cunoștințe anterioare, structură,
conducerea proceselor, construirea și designul terapiei, pentru care sunt necesare cunoștințe de
specialitate, metode și tehnici.

Pe de altă parte consilierul, terapeutul este în multe cazuri solicitat și ca om și Persoană

într-un mod existențial-analitic. El trebuie să și implementeze această forță personală pentru
beneficiul pacientului (clientului). Ea este una dintre cele mai eficiente forțe în psihoterapie, căci
prin ea se creează o relație umană (nu doar una profesională).

Ce procedeu este deci necesar în analiza existențială? – Pentru a clarifica acest lucru
urmează în paragraful următor o reflecție asupra obiectivului muncii existențial-analitice.

Obiectivul și limitele psihoterapiei, a consilierii și a coachingului

Psihoterapia are ca obiectiv vindecarea (ameliorarea) bolilor și tulburărilor de natură
sufletească și/sau intelectuală (comp. Frankl 1959, 704; Strotzka 1984). Psihoterapia lucrează în

187
special cu mijloacele înțelegerii, a găsirii conexiunilor, cu experiența comună a proceselor
emoționale sub îndrumare, conducere, susținere și confruntare, prin consilier, terapeut.

Consilierea și coachingul mijlocesc cunoștințe și instrucțiuni pentru soluționarea independentă a

problemelor emoțional-intelectuale prin clarificare (recunoaștere) și prin exercițiu (mobilizarea
de abilități și resurse și implementarea lor în practică). (comp. Längle S 1996; May 1991)

Metodica și tehnica se folosesc din motive de eficientizare. Foarte ușor sunt văzute (în mod
inconștient) ca și factori care pot garanta succesul. De aceea deja de la început trebuie ținut cont
de faptul că orice procedeu de terapie sau consiliere conține factorul imprevizibil al saltului către
succes – de aceea existând nesiguranța inevitabilă - dacă prin eforturile noastre vom și ajunge
efectiv la obiectivul pe care îl vizăm.

Obiectiv •

OMULET Succes = ?

Efort

Imag. 69: Efortul este fundamentul succesului, dar nu este suficient și nici singurul ingredient pentru reușită

Întregii metodici și tehnici dar și folosirii fenomenologiei, a raporturilor umane sau a simplelor
întâlniri, le sunt inerente limitări legate de efectul ce poate fi obținut. Nici tehnica, nici metodica
și nici simpla întâlnire nu duc la vindecare. Faptul că vindecarea nu poate fi făcută este valabil
atât pentru psihoterapie cât și pentru medicină, unde din bătrâni există vorba că medicul poate
doar ”îngriji” pe când natura singură execută vindecarea. Medicus curat, natura sanat. Aceasta
poate fi privită ca fiind limita absolută în toate profesiile dedicate vindecărilor. Ajutorul se poate
raporta doar la cultivarea și designul îngrijirii, pentru a impulsiona natura și intelectul și pentru a
pune în mișcare forțele lor astfel încât să poată fi refăcută structura funcțională.

Întrebarea legată de valoare a metodei, tehnicii sau a întâlnirii ajunge de aceea la

întrebarea legată de optimizarea modului de interacțiune cu omul pentru îngrijire.
Problema alegerii mijloacelor se reduce la întrebarea dacă îngrijirea cu un sistem particular
conceptualizat poate fi mai eficientă decât îngrijirea fără un sistem.

La începutul tratării unei boli, a unui conflict sau a unei probleme aproape întotdeauna
experimentăm faptul că ne lovim de o rezistență. A-nu-putea acaparează discuția, iar
incapacitatea sau pur și simplu imposibilitatea de a schimba ceva, devine palpabilă și pentru

188
terapeut sau consilier. Sarcina centrală a terapiei sau a consilierii este de a trece peste acest zid,
peste această inaccesibilitate, rigiditate în tiparele comportamentale, de a depăși acest deficit.

În logoterapie m-am aflat și eu cu ani în urmă în fața acestor ”ziduri ale bolii” și m-am
simțit destul de neajutorat. Această experiență a fost cea care m-a determinat să dezvolt și alte
metode. Motivul a fost de fapt acela că hotărâsem pentru mine, ca din cauza acestor ”ziduri” să
nu apelez mereu la metode și teorii consacrate teoretic sau experimental de alții, ceea ce fusese
salutat și de către Frankl (comp. 1982b, 271f.), ci să operez doar cu nuclee logoterapeutice și
existențial-analitice. Orice deviere în metodele altor direcții nu a făcut decât să-mi confirme
faptul că logoterapia nu este o psihoterapie de sine stătătoare. Am văzut însă în această
antropologie valoroase căi de acces către om, care încă nu erau folosite în sens logoterapeutic de
alte direcții terapeutice. Mai târziu am observat cum am început să îndrăgesc și diverse metode
(nu scheme/rețete comportamentale), ca pe niște unelte/repere bune – o perte din muncă fiind
deja structurată/orientată prin folosirea lor.

Istoria dezvoltării metodelor existențial-analitice ca ilustrare

În acest cadru ar putea prezenta interes redarea unor experiențe care au dus la dezvoltarea
metodelor (strategiilor). Ele ilustrează necesitatea unui procedeu metodologic și procesul
consolidări experiențelor în utilizarea lor.

Dezvoltarea metodică continuă în analiza existențială și în logoterapie a fost mereu legată

de unul sau de mai mulți dintre următorii trei factori:

1. O analiză fenomenologică a problemei foarte personale. Asemenea analize au condus la

elemente comune, care se repetau în cazul unor probleme similare.
Prin aceasta se indica faptul că trebuie să fie vorba despre o structură generală, care are legătură
cu problematizările similare.
La problemele legate de sens mă loveam de exemplu mereu de situația că pacienții nu se raportau
la evenimentele reale și se mențineau în dorințe și idei generale. De aceea nu ajungeau niciodată
la un sens pe care să-l poată trăi, la sensul real al situației de viață. În multe cazuri de suferință
din cauza lipsei de sens se regăsea acest tipar.

Un al doilea tipar în cazurile sentimentelor de lipsă de sens era faptul că pacienții nu se

raportaseră în mod personal la valorile lor (proprii) legate de posibilitățile din viața lor, ci că le
prescriseseră acestora valori izvorâte din convingeri, speranțe sau presupuneri, de multe ori
împrumutate din mediul lor. De aceea decizia luată nu putea fi trăită în valoarea ei. Din astfel de
experiențe repetitive s-a creat materia primă pentru dezvoltarea metodei de cuprindere a sensului
(Längle 1988c).

2. Claritatea adusă de elementele comune găsite a adus apoi înțelegerea teoretică prin care
elementele individuale s-au legat apoi în mod logic. Prin teorie au putut fi umplute goluri care

189
încă nu fuseseră constatate în mod empiric și prin ea a putut fi verificat modul în care se pot
înțelege lucrurile constatate în practică. S-a putut verifica în final și dacă pașii conduc la
conceptul numit sub denumirea ”sens”.
Frankl (1982a, 255) descria sensul ca pe o ”posibilitate pe fundalul realității”. Această definiție
cuprindea raportarea necesară a sensului la realitate (”pe fundalul realității”) și libertatea
necesară (”posibilitate”). Frankl (1982a, 56ff.) explica cu altă ocazie, că sensul poate fi găsit prin
conștiință și că de aceea reprezintă o decizie asumată. Aceste elemente teoretice și experiența
practică cu suferința de lipsă de sens au condus la extinderea definiției sensului și la faptul că,
din acest punct înainte se poate vorbi despre ”cea mai valoroasă” posibilitate a situației. Prin
aceasta au fost incluse în definiție raportarea la valoare și responsabilitatea. Noua definiție
descrie deja elementele procesului de găsire a sensului.
Astfel teoria a adus claritate în practică iar practica a adus o corectură a teoriei.

3. Ca al treilea factor care a fost de ajutor, pe lângă fenomenologia problemei și dialogul cu

teoria, a fost aprofundarea prin introspecție. Am observat la mine însumi, cum de exemplu pot
eu găsi sensul într-o situație. Experimentarea și studiul concret al experiențelor a adus informații
adiționale și a ajutat uneori în depășirea unor obstacole aparent de netrecut. În acest proces a
trebuit ținut cont și de pericolul de a trage pur și simplu concluzii de la sine asupra altora.
Valoarea introspecției mi-a rămas foarte bine întipărită în minte în dezvoltarea metodei de
consolidare a voinței (Längle 1987, publicată 2000d). Lucram pe atunci cu o pacientă bulimică,
care suferea de faptul că avea atacuri bulimice împotriva voinței ei. Această repetiție era o eroare
sistematică în comportamentul ei dorit. Dar unde era plasată această eroare?

Fenomenologia indica faptul că necesitatea fizică distrusese valoarea intelectuală. Prin

introspecție, am efectuat în paralel cu terapia, o analiza fenomenologică a propriei mele voințe.
M-am întrebat cum fac eu ca voința să facă față unei încercări. Și ce se întâmplă dacă acționez
împotriva oricărei premeditări/intenții. Cum se făcea că dintr-o dată voința se răsturna ”împotriva
voinței mele”? Am constatat apoi în cazul meu, că acest lucru se întâmpla atunci când raportarea
emoțională la valoarea care era cuprinsă în ..., intenționată prin voință, era dezvoltată prea puțin
– atunci când ”re-conturarea interioară” a valorii, mișcarea prin valoare și simțirea valorii,
greutatea pe care o avea, nu era simțită suficient. Atunci nu aveam ceva destul de valoros cu care
să țin piept asaltului celeilalte valori și voința mea era devastată. – Acesta era exact fenomenul
de care suferea și pacienta bulimică. Astfel a fost găsit un pasaj important în dezvoltarea metodei
de consolidare a voinței în schimbul dintre fenomenologia imaginii eronate și a fenomenologiei
introspecției.
În același mod au fost dezvoltate pe lângă metoda de cuprindere a sensului și metoda de
consolidare a voinței și Găsirea Personală a Poziției (Längle 1994; 1997) dar și punctele de
pornire ale metodei pentru Schimbarea atitudinii (Längle 1986; publicat 2000a). Acestea sunt
toate metode raportate la conținut, în care este vorba despre o abilitate înnăscută a Persoanei,

190
căreia i se poate da o formă prin pași individuali. La aceasta se adaugă și exercițiul care a fost
publicat ca Exercițiu de dialog fenomenologic (”Metoda fotoliului”) (Längle 1987; 2000b).

Frankl a indicat ca bază pentru dezvoltarea Intenției Paradoxale (Frankl 1982a, 184ff) o
constatare întâmplătoare, care apoi a fost dezvoltată și adusă la stadiul de tehnică (metodă,
strategie) prin experimentare sistematică. În mod contrar, dezvoltarea de-reflectării (Frankl
1999) a contribuit înapoi către alte reflecții teoretice.

Dezvoltarea analizei existențiale personale - AEP

În acest context aș dori să mai spun câteva cuvinte despre dezvoltarea Analizei Existențiale
Personale (AEP) (Längle 1993; 2000c), căci prin ea s-a instalat o pistă de dezvoltare a analizei
existențiale care nu a luat încă sfârșit.

Cam cu un an înainte de descoperirea sistemului motivațiilor de bază, a fost prelucrat

modelul de proces al analizei existențiale, AEP, acesta fiind disponibil începând cu 1989.
Punctul de pornire al dezvoltării AEP au fost câteva idei despre cum s-ar putea implementa în
mod productiv în practică, conceptul central de a-fi-Persoană. Căci până atunci, Persoana
reprezenta un important concept teoretic dar practica se raporta mereu doar la elemente
individuale ale realizării personale, ca de ex. găsirea conștiinței, luarea deciziilor, modul de a
acționa. Cu toate că mentorul spiritual a lui Frankl, Max Scheller, conferise emoțiilor o mare
valoare personală, lipsea cu desăvârșire lucrul practic cu acestea în logoterapie.

Astfel se puneau din nou în practică vechile întrebări: Ce este de fapt Persoana? Ce face
ea? Ce o caracterizează? Cum se poate ajunge la ea? Cum poate fi mobilizată și utilizată forța ei,
”forța disprețuitoare a intelectului” (Frankl 1982a), printr-un sistem coerent și congruent?

Cu aceste întrebări am lucrat ani de zile în practică. Și de fiecare dată când

comportamentul unui pacient – sau chiar comportamentul meu – îmi părea a fi impersonal, îmi
puneam aceste întrebări mai acut. Pentru a vedea apoi, în contrast, care sunt caracteristicile
relevante atunci când comportamentul părea a fi ”personal”.

Am constatat astfel că lucrurile deveneau ”personale” atunci când Persoana era

abordabilă, când se simțea și se dădea/se manifesta/se releva ca fiind ”ea însăși” (era autentică și
avea o identitate). Persoana devenea vizibilă când luase decizia și când se exprima prin acțiune.
Din acest schimb între teorie, fenomenologie/practică și introspecție s-a creat rezultatul în care
aceste trei elemente ale impresiei, luării de poziție și expresiei, au fost scoase în evidență ca
fiind fundamentul existenței persoanei. Prin aceasta conceptul de Persoană a devenit productiv
psihoterapeutic în mod direct și a fost posibilă o restructurare personală și sprijinirea Persoanei,
pentru a se ajunge la forța ei de acțiune, atât în ariile în care nu exista înțelegere de sine, cât și în
cazul suferințelor încă nepătrunse în mod personal, în care domina psihodinamica.
Acest procedeu nu a rămas fără urmări asupra înțelegerii Persoanei. A apărut de exemplu
întrebarea legată de logoterapia lui Frankl, dacă emoțiile nu aparțin cumva tot Persoanei și care

191
ar fi relația lor cu conștiința. S-a pus întrebarea în ce relație se află impulsurile și reacțiile cu
persoana intelectuală. Pot lipsi asemenea impulsuri dintr-o înțelegere unitară a existenței și din
înțelegerea de sine? Nu au ele o importanță centrală în devenirea biografică și nu au contribuit
ele la transformarea personalității?

Astfel prin practica AEP s-a creat baza pentru o transformare masivă a antropologiei
existențial-analitice, care nu este nicidecum încheiată sau realizată, dar care germinează de ani de
zile: Și anume, că psihodinamica nu este nici pe departe atât de nespirituală pe cât susținea
Frankl, și că nu trebuie mereu privită ca fiind contrară intelectului/spiritului, ci că ea poartă deja
în sine sămânța spiritului. Același lucru este valabil și pentru corp.

Prin aceasta devine relativ din punct de vedere antropologic conceptul spiritualului ca și
antiteză la psyche și soma – baza antagonismului psiho-noetic, iar golul dintre spirit și psyche, pe
care Frankl nu l-a putut delimita destul de profund se închide parțial. Astfel munca riguroasă din
practică, cuplată cu teoria, conduce la schimbări în întrega antropologie și teorie existențială – un
efect productiv și un flux dinamic, care se deschide prin dialogul dintre spirit și lume.

Scopul consilierii și terapiei existențial-analitice

Valoarea metodelor (strategiilor) reper, de fapt a unui procedeu (ne rețetar) lipsit de metode (de
ex. prin discuții spontane, nestructurate) poate fi constatată a fi valid în special prin opținerea
spontană a efectului dorit. Astfel, dezbaterile noastre ne conduc către întrebarea legată de scopul
terapiei, consilierii și coachingului existențial-analitic. Căci numai din perspectiva
scopului/obiectivului se poate decide care este procedeul adecvat, dacă există unul anume.

Noi vedem ca obiectiv al terapiei, consilierii și coachingului existențial-analitic în analiza

existențială mai nouă, găsirea unui acord interior pentru viață. Găsirea ”Da-ului spus vieții”
poate fi înțeleasă conform condițiilor (motivațiilor) fundamentale, ca un Da cuadruplu spus
diferitelor arii tematice, prin care este dat concret un acces orientat și o ordonare metodică pentru
procedeul existențial-analitic:

§ Acordul pentru lume și pentru condițiile ei

§ Acordul pentru viață
§ Acordul pentru propriul mod de a fi (pentru Persoană)
§ Acordul pentru devenire (pentru schimbare, acțiune și sens)
Pentru a ajunge la acord este nevoie de un schimb dialogic cu sine (atât cu lumea interioară sau
cu propria lume) dar și cu lumea (lumea care este cu mine sau mediul înconjurător) și care
pornește de la supra-lumea percepută în mod subiectiv.

192
Ariile de influență
Pe lângă aceasta, în cadrul cercetării importanței metodicii și tehnicii, se pune întrebarea, cealte
căi de acces către om sunt disponibile în principiu, adică pe ce alte căi poate fi atins efectul dorit.
Conform antropologiei noastre (AE, de ex. Frankl 1959, 666ff.), putem diferenția trei planuri
diferite unul față de celălalt, care se întâlnesc într-unul singur în om: cel somatic, cel psihic și cel
personal-existențial (”spiritual”, ”noetic”, să-i zicem). Eu aș adăuga ca al patrulea plan realizarea
practică a existenței. Pentru că ele formează o unitate este posibilă influențarea din oricare plan a
oricăreia dintre aceste ”dimensiuni ale existenței umane”.

OMULET – schemă

à plan personal-existențial

à plan psihosomatic
Imag. 70: Antropologia existențial-analitică descrie un plan psihosomatic cauzal determinat la om și un plan cauzal
nedeterminat, personal-existențial liber, prin care sunt marcate diferite căi de acces către om.

Primele două ”canale de recepție cu efect psihoterapeutic” (Längle 1988a, 70), se suprapun cu
planul psihosomatic. Ele se caracterizează prin principiul efectului cauzal-determinat și de aceea
se află pe nivelul stimul-reacție.

În mod contrar planul personal-existențial are o structură de proces nedeterminată.

Recepția și prelucrarea efectelor (influențelor) nu se stabilesc prin stimul, ci sunt expresii libere
ale unui subiect care se auto-determină. De aceea ele nu se întâmplă în baza unor legi și nu se
desfășoară pe canale și structuri prescrise care stabilesc un rezultat generalizabil.

Această polaritate structurală, care se găsește în antropologie, parcurge întreaga viață a

omului, cum se va mai explica și astfel parcurge de asemenea și dezbaterea dintre metodică și
modul de abordare fără metode în coaching, consiliere și terapie.

193
Alegerea mijloacelor
Dacă vrem să atingem succesul, efectul psihoterapeutic trebuie aliniat la ”canalele de recepție” și
la structura acestora. Astfel antropologia deja stabilește o parte a procedeului.

De aceea, pentru alegerea mijloacelor este necesar la început o evaluare, un diagnostic clar,
pentru a se ști unde se află cauza și unde se află aria de desfășurare a dezechilibrului, a tulburării,
pentru a decide apoi cu care mijloc se va lucra și în ce ordine vor fi utilizate mijloacele.

Un procedeu aliniat la structura de prelucrare cauzal-determinată a planului psihosomatic

necesită tehnici psihologice, care furnizează omului informații și impulsuri pentru schimbare,
prin pași clari și gradat adecvați la modul și viteza de procesare a celui din față.

În plan corporal acestea pot fi de ex. mișcări armonizatoare ca Qi Gong, masajul, metoda
Feldenkrais etc. O altă arie largă este posibila influență cauzală prin psihofarmaceutice.

Asupra canalului psihic au efect tehnici precum cele de relaxare, hipnoza, mobilizarea agresiunii
sau a impulsurilor compulsive cu oferirea unei arii de transfer sau cea a de învățare a
condiționării precum în terapia comportamentală, prin care sunt cuprinse regularitățile proceselor
psihice și din care pornesc procesele de schimbare.

OMULET – schemă

à plan personal-existențial

à plan psihosomatic

Imag. 71: Corespunzător diferitelor structuri antropologice aflate în om derivă puncte focale diferite ale mijloacelor folosite în
terapie: tehnicile sunt adecvate pentru aria determinată a realității umane, pe când metodele își au punctul focal în aria
nedeterminată.

Pe planul existențial-personal domină spiritul liber, care opune tuturor influențelor o procesare
personal-autonomă. Acest lucru înseamnă că o influență poate avea efect asupra acestui plan
doar atunci când a trecut prin evidența subiectivă respectiv prin acordul emoțional. De aceea pe
acest plan nu mai există cauze ale influenței/efectului care ar putea determina o schimbare per se,
ci doar oferte ale influenței/efectului, care, pentru subiectul care alege și care evaluează propriile
emoții și raporturi cu viața, sunt motive de a intra de la sine în ceva nou. Prelucrarea efectului nu
se face cauzal-determinat, ci conține ca și unitate de măsură o forță creativă, imprevizibilă, care
provine din profunzimea ”spiritualului-inconștient” (Frankl), ce nu poate fi cuprinsă în totalitate.
Aceasta este forța Persoanei.

Discuțiile care trebuie să mobilizeze Persoana cu atitudinile, părerile, abordările, abilitățile și

forțele ei se apropie cel mai mult de ea printr-un caracter întâmpinător. Prin aceasta Persoana
194
devine din nou conștientă de potența ei originară – de decizia sa autonomă. Pentru a atinge acest
obiectiv poate fi adecvat un procedeu metodic, căci nu se pornește de la procesele cauzale de
prelucrare cu pași delimitați, ci de la conținuturile și ariile care servesc desfășurării forțelor
libere ale Persoanei. Ceea ce se infiltrează aici în discuție nu este know-how-ul ci mai de grabă
un know-what. Discuția este purtată aparent pentru a înțelege și are ca obiectiv deschiderea
posibilităților pentru partenerul de dialog. Modul acceptant prin care este întâmpinată Persoana
în această abordare, faptul că are mereu motive întemeiate pentru deciziile ei, chiar dacă poate
sunt de neînțeles sau au alt deznodământ, îi oferă acea protecție de care are nevoie ca Persoană,
pentru a putea fi mai mult ea însuși. Acest lucru face posibil și adăpostirea emoțiilor și a
impulsurilor, care țin de totalitatea existenței Persoanei. Această dezvoltare a fost promovată și
descrisă în psihoterapie în mod sistematic, cu variabilele de bază în conducerea discuțiilor, de
către Carl Rogers (de ex. 1987). Aceeași abordare și același procedeu se regăsesc și în Analiza
Existențială Personală, în care variabilele de bază ale lui Rogers apar într-o succesiune metodică
de pași (comp. Stumm 2000). Elementul principal al acestei abordări terapeutice este acela că
Persoana este invitată să ”opună permanentei stări de a fi interconectat la lume, un efect creativ
al Persoanei” (Längle 1988a, 73), prin care se ajunge la o ”conectare procesuală a Persoanei cu
valorile” sale (ibd., 74).

Pentru aceasta procedeul fenomenologic este acela care se apropie cel mai mult de Persoană și de
restructurarea raportului ei cu lumea, așa cum se încearcă în psihoterapia existențial-analitică.
Concret acest lucru înseamnă de ex. în AEP, a atinge Persoana în abordabilitatea ei, prin
întâlnirea empatică și din aceeași perspectivă.

Un alt mijloc pe planul personal este confruntarea, prin care Persoana este solicitată să
ia poziție. Acest lucru se întâmplă în AEP în pasul al doilea. Și abordări provocative, cum de ex.
prelucrase Frank Farrelly (1985), pot servi la mobilizarea luării de poziție a Persoanei. La noi, în
AE, acest procedeu se folosește mai puțin. Cu ceva timp în urmă însă, lucrul cu Paradoxul în
cadrul logoterapiei și al analizei existențiale era mai obișnuit. Astăzi acesta este un procedeu
folosit mai ales în alte direcții sistemice (de ex. Watzlawick 1974; Selvini-Palazzoli 1977).

Într-un final se produce o comuniune deosebită și o solidaritate cu pacientul în ultimul

pas al AEP, acolo unde este vorba despre fenomenologia posibilităților de acțiune și unde
Persoana este însoțită pe drumul ei către a-se-aduce-pe-sine-pe-lume.

Elementul comun în procedeul existențial-analitic este în orice caz apropierea

participantă și căutarea comună a ceea ce este necesar pentru realizarea actuală a existenței
(Längle 1988b, 15). Analiza existențială pornește întotdeauna de la elementul personal-
existențial și își are acolo punctul de greutate al terapiei.

În cronologia unei psihoterapii sau a unei consilieri apar puncte de greutate care în principiu
urmează modelul AEP. Faza de introducere este caracterizată prin deschidere și înțelegere și aici
este vorba despre găsirea, identificare, formularea problemei. Această fază este preponderent

195
fenomenologică. Faza de mijloc a terapiei necesită însă mai multă metodică, pentru a permite
prelucrarea internă a problematicii (temei). În faza de încheiere a AEP 3 este vorba despre
consolidarea și despre realizarea reală, concretă, acționabilă a noului, deci despre a exersa și a
implementa, fapt pentru care adecvate sunt deseori alte tehnici (strategii).

Definițiile pentru ceea ce numim ”metodă” și ”tehnică”

Prin metodă înțelegem utilizarea planificată (strategic) a unei teorii în pași definiți, fără a fi
prescrise instrucțiuni concrete (tactice) pentru modul de acțiune. Metoda nu este o rețetă !

Utilizatorul unei metode (strategii) cunoaște astfel conținuturile despre care este vorba în
practica lui. Procedeul metodic este precum însoțirea unui om în turul unei case, unde încăperile
sunt parcurse oarecum pe rând. Cât de mult se stă într-o încăpere și ce se întâmplă acolo, rămâne
la alegerea vizitatorului. Astfel metodele oferă un anumit spațiu, traseu posibil de mișcare,
permnent adaptat vizitatorului. Ele oferă orientare fără însă a stabili execuția. De aceea metodele
sunt potrivite pentru arii care solicită o mare variabilitate și o adaptare a pașilor. Metodele însă
solicită o mai mare participare personală a terapeutului decât în cazul tehnicilor, pentru că
acestea se caracterizează printr-o schematizare relativ mai mare. Pentru a putea aplica o metodă,
terapeutul trebuie să fie ”format” în teorie și trebuie să știe despre conținuturile și contextele
acestora și a sensurilor și limitelor pentru care vor fi utilizate.

Metodele clasice în analiza existențială sunt Dereflecția (Frankl 1959, 729ff.) și Analiza
Personală Existențială (Längle 1993). Alte metode în analiza existențială și în logoterapie sunt
metoda de cuprindere a sensului (MSS), schimbarea atitudinii (SA), metoda de consolidare a
voinței (CV) precum și găsirea poziției personale (PP).

Un procedeu care ne este foarte apropiat este conducerea discuției după Carl Rogers (de ex.
1987), care lucrează pe principiile autenticității, a valorizării necondiționate și a empatiei,
aducând prin aceasta în acțiune trei ”spații” categoriale, care, în realizarea concretă, trebuie
adaptate la nevoile clientului și la abilitățile terapeutului.

Prin tehnică înțelegem mai de grabă pași de intervenție elaborați principial, cu caracter de
unelte, prin care nu se stabilește doar succesiunea ariilor, ci și pașii concreți de intervenție.

O tehnică este așadar un fel de ”instrucțiune de utilizare” pentru soluționarea unei probleme
descrise (de ex. tehnici de respirație, tehnici de învățare, tehnici de dialog). Aici aspectul de
relație este mai puțin important decât în utilizarea metodelor, căci procedeul se orientează în mod
primordial către obiect. De aceea tehnicile își au punctul de greutate natural în abordare/tratarea
structurilor determinate cauzal (corp, psyche, randamentul uneltelor noopsihice precum
gândirea, memoria, ”gramatica” dialogului). Tehnicile ”bune” sunt cele care au o eficiență
crescută pentru că prescriu o direcție riguroasă demonstrată în practică. În mod figurativ,
tehnicile nu doar țin companie omului care umblă prin încăperile unei case, ci îl iau de mână și îl

196
conduc (chiar și în întuneric!). Ele sunt inevitabil mai directive. Ele stabilesc drumul și
activitatea din fiecare încăpere. Tehnicile ca și instrumente mijlocesc un ”know-how”.

Ca și tehnică clasică în analiza existențială și în logoterapie Frankl a descris Intenția Paradoxală

(Frankl de ex. 1959, 723ff.). [NT: străpungerea/rezolvarea unui paradox este demersul esențial al
oricărui proces de coaching]. Se mai adaugă și Exercițiul fenomenologic al dialogului (Längle
2000b).

În afara școlii noastre (AE și L), tehnici cunoscute sunt Trainingul Autogen (Schultz
1970), Desensibilizarea Sistematică (Wolpe 1958), Tehnica Transferului în Psihanaliză etc.

Sensul metodicii și tehnicii se află în structurarea procedeului. Structura procedeului rezultă din:

1. Raportare la cunoștințe anterioare despre structura:

§ problemei (a problematicii) și
§ a psihicului
De aici rezultă mijloacele necesare pentru rezolvarea unei astfel de probleme, prin care se
mijlocește o orientare pentru terapeut și consilier, precum și siguranță în modul de realizare
pentru cei care oferă susținere/ajutor și pentru persoanele care au nevoie de ajutor;

2. Utilizarea cunoștințelor anterioare și exercițiu practic, ceea ce conduce la

§ structurarea mijloacelor necesare, la
§ cumularea experienței, la
§ adunarea forțelor prin concentrare asupra acelei teme, la
§ descompunerea procedeului în pași, la
§ intensificarea forței de impact prin procedee uniform repetate, prin repetiție exersată și la
§ co-crearea în caz de nevoie, la pacient, a unui instrument pe care îl poate utiliza singur.
Ca dezavantaje și pericole ale unei metodici predetarminate și insuficient adaptate fiecărui
caz/context/situație și aplicării unor tehnici pot fi menționte următoarele:

§ sunt impersonale și vizează o cadrare uneori nepotrivită

§ sunt generalizatoare, fără o argumentare (epistemică, teoretică) judicioasă
§ sunt limitative, respectiv ignoră probleme și abilități personale ce pot fi exențiale
§ sunt rigide mai ales când astfel sunt aplicate
§ sunt lipsite de viață și tind să formalizeze esențialul - trăirea
Niciodată o tehnică sau o abordare metodică nu trebuie să înlocuiască relația directă umană cu
pacientul și clientul – acest lucru ar însemna marcarea sfârșitului psihoterapiei și începutul
psihotehnicii.

197
Profesionalism: metodică și artă
Profesionalismul ar putea fi definit în situațiile/faptul că cineva, care se dă drept ”ajutător” și este
recunoscut de societate pentru acest lucru, oferă un ajutor adecvat pentru o problemă, în mod
argumentat și demonstrat științifico-teoretic, ajutor ce transcende cunoștințele laice ale unei
persoane care caută ajutor (comp. Frankl 1981; Strotzka 1984). Astfel profesionalismul este
întotdeauna, prin aspirația sa, metodă – sau, cel puțin, metodă, dacă nu o tehnică. Lucrul
profesional are de obicei la bază un sistem teoretic sau conceptual, iar procedeul are la bază
metode. Adică, facilitatorul/susținătorul profesionist trebuie să știe ce face, de ce o face, cum o
face (ce mijloace sunt potrivite pentru acest lucru) și când să utilizeze mijloacele potrivite.

Cu cât există mai puține metode într-o psihoterapie, cu atât mai mult este periclitat
profesionalismul ei și i se atribuie caracterul de conversație (poate intelectuală sau în care se
depune un oarecare efort dar rămâne o dezbatere laică) sau o discuției (filozofică respectiv pe
teme psihologice). În această direcție au fost îndreptate cele mai multe critici asupra logoterapiei
lui Frankl (comp. Görres 1978, 33). La început acest defect nu a fost privit ca fiind un deficit,
căci Frankl concepuse logoterapia ca și completare antropologică pentru toate formele de
psihoterapie, fără a lega de ea pretenția de a fi o formă de psihoterapie individuală (pentru o
viziune de ansamblu comp. Längle 1998, 251ff.). Cu cât mai mult însă logoterapia începea să se
dezvolte în acea direcție, cu atât mai acută a fost nevoia de a dezvolta în continuare metodica și o
tehnică izvorâtă din antropologia care îi stă la bază.
Pe lângă aceste argumente pentru structura metodică a consilierii și terapiei există și o părere
contrară, conform căreia psihoterapia și consilierea ar fi mai mult o artă decât o tehnică, adică ar
trebui să fie mai mult o întâlnire umană, ”pură”, neconstrânsă, decât o metodică și o tehnică pre-
structurată și caracterizată de cunoștințe specializate, înstrăinate de elementul uman concret.
În această înțelegere psihoterapia poate fi privită ca o artă, care, ca atare, este greu de învățat
mecanic și poate fi, în cel mai bun caz, mai rafinată, dacă există o vocație/talent. Și această
părere reprezintă o punere de problemă importantă. – Despre ce este vorba în această înțelegere?

Această părere apare ca susținere împotriva pericolului tehnicizării și dezumanizării în

modul de desfășurare a dialogului terapeutic. Ea subliniază ceea ce nu poate fi realizat în
întâlnire, importanța talentului, a sensului pentru estetică, pentru finețea și sensibilitatea în
interacțiunea cu persoana celui din față și a consilierului însuși. De aceste elemente nerealizabile
țin și charisma terapeutului, ”chimia” relației, care îi face abordabili atât pe terapeut, cât și pe
client. Ca și artă putem să ne referim și la improvizația, de respectat – atunci când este adecvată
și potrivită judicios în cadrul tehnicilor și metodelor, prin care modul de desfășurare se adaptează
complet la persoană și la nevoile ei. Utilizarea structurilor prescrise nu trebuie privită per se ca
fiind ceva obtuz, ci ea lasă spiritului creativ destul spațiu de mișcare.

Pentru stabilirea relației personale interumane în coaching, consiliere și terapie,

tehnicile și metodele nu-și au locul.
Încrederea, deschiderea, implicarea emoțională, compasiunea sunt atitudini profund

198
întâmpinătoare, care pot creia din libertatea Persoanei înnoiri, în fiecare situație și relație și care
nu pot fi înlocuite cu norme sau cu calcule obiective, fără a-și pierde autenticitatea. Într-o
psihoterapie orientată către Persoană, aceste elemente au – adecvat aplicate o funcție de
susținere, de reper.

Conceptul conform căruia terapia sau consilierea ar fi mai mult artă decât tehnică, conține de
aceea o intuiție fină pentru caracterul evenimentului întâlnirii, pentru un rest perfect necesar de
neprofesionalism, întâlnire care este caracteristică unei adevărate înțelegeri și unui sentiment de
a se simți înțeles. Căci adevărata înțelegere pornește de la un om în calitate de om, nu de la un
specialis stăpân pe metodică sau tehnici. Mai ales în purtarea dialogului existențial-analitic este
deosebit de important ca Persoana să aibă spațiu.
Pentru aceasta trebuie să poată apărea și Persoana coachului/consilierului/terapeutului. Orice
discuție bună, existențial-analitică este de aceea, după părerea mea și o artă. O artă care face un
cadou ambelor părți implicate, cadoul întâlnirii umane, cel al devenirii și facerii vizibile a
Persoanei, față de raportarea obiectivă la sarcini.

Cu toate acestea acest punct de vedere are și limitări. Căci oricât de frumos ar fi
caracterul artistic al discuțiilor și pe cât de mult ne împlinește în munca noastră, de obicei
pacienții nu vin la terapie pentru acest lucru. Pacientul caută ajutor pentru fricile sale, pentru
problemele sale, pentru a-și putea trasa sarcini clare, dar, în general el nu caută în mod
primordial întâlnirea.

Totuși: Cu toate că el nu vine din acest motiv, nu vrea să plece fără experiența întâlnirii!

Dilema procedeului psihoterapeutic și de consiliere

Privind mai atent coachingul, consilierea și terapia profesională opservăm că ele nu conțin
niciodată dileme complet amortizabile. S-ar putea vorbi despre ”cuadratura cercului” în
coaching, consiliere și terapie. Ea se oglindește în discuția legată de faptul dacă psihoterapia este
mai mult artă sau mai mult tehnică. Este vechiul antagonism între spirit/intelect și natură, între
artele liberale și științele naturii.

Acest antagonism ridică și în psihoterapie problema, că ea,

§ pe de o parte trebuie să facă dreptate Persoanei și solicitării ei legate de individualitate,

diversitate, independență, a fi înțeleasă și a fi întâlnită;
§ pe de altă parte trebuie să fie pregătită pentru boli respectiv tulburări, cu normele și
elementele lor determinate, cu generalitatea structurii lor și cu uniformitatea simptomelor
și psihopatologiei.

199
Aici omul stă în fața unei bipolarități care este prezentă pe tot parcursul vieții, și de aceea are un
rol codeterminant în discuția psihoterapeutică, de consiliere și coaching, un fel de Yin-Yang
între:

elementele rigide, lumești, și elementele flexibile, personale,

care condiționează care oferă posibilități
sau
vechi, istoric, înrădăcinat și nou, din viitor, încă netrăit
sau
ceea ce s-a exersat, trăit, disciplinat, a și ceea ce nu a fost exersat, ceea ce este slab,
devenit rutină/obicei ceea ce germinează
sau
forța și ajutorul adus către Persoană și încredere în forța vitală și intelectualitatea
din exterior, eliberarea ei din exterior /spiritualitatea autonomă din interior, care se
auto-actualizează și crește și care
realizează vindecarea din sine însuși

Este ca la construcția unui tunel, unde se începe de regulă din două părți pentru ca totul să se
întâlnească apoi în mijloc. Acest principiu al polarității parcurge toate ariile omului, de ex. și
economia, politica, pedagogia. El caracterizează situația și mai mult în psihoterapie, care este și
mai apropiată de persoană și care lucrează mai mult în mod procesual decât consilierea. Această
polaritate este marea provocare în munca noastră, și anume, a aduce sub aceeași umbrelă două
paradigme percepute drept contrare (paradoxale).

Rolul fenomenologiei
Există oare un ajutor o perspectivă sau un procedeu special pentru soluționarea acestei dileme?
Ce poate ajuta la întegrarea celor doi poli? Pentru că ei reprezintă două părți ale aceleași realități
în care suntem legați, din ambele părți. Nimic nu ar putea fi mai rău decât așezarea lor în opoziție
unule față de celălalte. Este ca statul în două picioare, nu ajută la nimic dacă vrem să înlocuim un
picior cu celălalt. Arta de a sta în două picioare constă în exploatarea antagonismului și a
polarității dinamice [NT: echilbrul dynamic instabil spun fizicienii], prin care într-un final
ajungem de la a sta la a merge. Mersul poate fi înțeles și ca un beneficiu cu caracter continuu,
succesiv al unilateralității celor două picioare…
Dacă transferăm această imagine asupra polarităților spirituale suntem în căutarea unei punți
între necesitatea metodicii/tehnicii pe de o parte, iar pe de altă parte a necesității de a lăsa
dialogului caracterul de artă. După părerea mea, un asemenea rol poate fi conștientizat cel mai
bine prin aprofundarea abordării fenomenologice.

Fenomenologia este o atitudine de recunoaștere fundamentată în comportamentul practic

către lume, este ”o atitudine a privirii spiritual/intelectuale”, cum o numea de exemplu Scheller
(1957, 380). Ceea ce este caracteristic acestei atitudini de recunoaștere, este faptul că îl lasă pe
celălalt să existe ”în caracterul său individual” (Lleras 2000) și că se orientează după ceea ce
fenomenul însuși îi indică, după ceea ce se lasă să fie văzut din sine, în mod ”voluntar”.

200
Din punct de vedere fenomenologic, în practică acordăm atenție lucrurilor pe care pacientul
/clientul/aspirantul și problema sa le lasă să fie văzute de la sine, în modul prin care Persoana și
problema sa își exercită efectul asupra mediului înconjurător al său și prin modul în care mediul
său înconjurător influențează omul și problema așa cum o formulează el. Fenomenologia privește
de aceea interconectivitatea, efectul reciproc sau cum trăiește, vorbește, se prezintă cineva –
modul cum apare el cu problema sa în mediul său.

Realizarea și obiectivul fenomenologiei hermeneutice în sensul prezentat de Heidegger

este înțelegerea. A înțelege înseamnă a cuprinde ceva sau pe cineva în caracterul său respectiv în
motivațiile sale, din sine, sau mai bine spus, de a putea privi/vedea acel lucru sau acea persoană.
De a putea înțelege și simți prin propriile emoții de ce omul se simte cum se simte, de ce se
comportă așa cum se comportă.

”A cuprinde motivațiile pornind din sine însuși” înseamnă a nu dori să înțelegem bazat pe
alte cunoștințe, a nu dori să-l explicăm pe celălalt, să nu ținem cont de teorii, cunoștințe
anterioare sau de explicații empirice. La toate acestea trebuie renunțat - Epoché.

Pentru a putea face acest lucru este nevoie de exercițiu, pentru a putea ajunge la o privire
liberă, spirituală, pentru a fi disponibil și pentru a fi deschis pentru celălalt, pentru a avea curajul
și încrederea (Scheler 2008, 325) de a se putea expune și de a putea renunța la sine în asemenea
măsură.

Mai exact, în fenomenologia hermeneutică (Heidegger 1997) nu este vorba despre o metodă, ci
despre o pură atitudine de deschidere, despre o cale. Dacă această atitudine este cu adevărat
deschisă, ea poate să adopte ca unitate de măsura doar fenomenele, iar modalitatea însăși nu
trebuie să devină măsură pentru fenomene. În modul de desfășurare, ea trebuie să se lase ghidată
de ceea ce arată fenomenele. Fenomenologia este o cale de acces adecvată fenomenului; doar
atunci este înțelegere adevărată dinspre obiect respectiv subiect.

De aceea Heidegger nu mai folosește în scrierile mai târzii conceptul ”metodă” (Vetter
1992, 34ff.), pentru că metoda deja înseamnă un ”după aceea”, o urmare (met-hodos), care,
precum post-gândirea (*în germană nachdenken – a se gândi la ceva, în text Nach-Denken =
după aceea / mai târziu-gândire) se exclude deja din procesul întâlnirii nemijlocite.
Un asemenea mers pe urme conține deja stabilirea obiectivului, devine o reajustare, o urmărire,
ceea ce ar conține deja o prea mare intenție a fenomenologului. Fenomenologia autentică este
conform lui Heidegger ‘hodos’, drum/cale, adică pășirea împreună, o formă de comuniune cu
celălalt și nu de urmare a celuilalt. De aceea fenomenologia este procedeul cel mai adecvat în
analiza existențială și în logoterapie și i se conferă o importanță centrală.

Fenomenologia în analiza existențială

Spiegelberg (1985, 68) constata în cercetarea sa asupra antropologiei lui Frankl, că ”teoria valorii
aflată la baza logoterapiei sale, este de natură fenomenologică”, dar că fenomenologia nu este ”o
parte importantă a mesajului său”.
201
În analiza existențială de astăzi, Analiza Existențială Personală (AEP) este acea ”metodă”, care
în fenomenologie își are locul în diverse arii și care este utilizată în mod sistematic (comp. și
Lleras 2000).

În primul pas al AEP (AEP 1) este vorba despre fenomenologia situației (acum și în
trecutul imediat încă prezent) sub perspectiva experienței personale.

În al doilea pas al AEP (AEP 2) este vorba despre fenomenologia interiorului, a trăirilor
interioare și a luării de poziție preponderent filtrate intelectual.

În al treilea pas al AEP (AEP 3) se practică fenomenologia situației (viitor), sub

perspectiva acțiunii.

Pentru că AEP se lasă condusă ca fenomenologie hermeneutică, la fiecare pas, de către fenomen
(așa cum o fenomenologie strictă o cere) și nu se ajustează după rezultat, devine de înțeles de
ceexperimentăm în permanență în practică o ”deviere de la subiect”.
De ce trebuie chiar să experimentăm acest lucru. Cu toții avem experiența de a ne fi desprins de
pașii individuali ai AEP și de a fi abordat teme care se aflau în afara succesiunii metodice.
Acest lucru poate fi explicat deseori prin deschiderea pentru pacient și pentru problema sa, o
deschidere pentru ceea ce se instalează în mod neplanificat în drumul către pacient și către
resursele sale.

Limitele fenomenologiei în adevăratul sens sunt atinse, atunci când se realizează înțelegerea.
Datorită fenomenologiei am pus bazele pentru un mod de acțiune și ne-a fost indicat drumul
pentru intervenția practică. Acum însă se instalează cealaltă paradigmă, legată de cunoștințele și
experiențele anterioare, de explicații și interpretări. Aici este atins punctul în care metodele și
tehnicile îmbogățesc lucrul concret și în care ele pun la dispoziție mijloacele necesare pentru a
străpunge zidurile fixațiilor/rutinelor ale obișnuințelor, ale rigidității – pe scurt: normele
tulburărilor și bolilor.

Prin înțelegere deja se realizează și se deschid multe, dar doar prin înțelegere încă nu este
rezolvat totul. De aceea în timpul fazei fenomenologice pacienții întreabă deseori în mod
spontan: ”Și acum eu ce să fac ?”. – Ei caută mijloace și instrucțiuni, au nevoie cumva de tehnici
și metode pentru a putea folosi forța lor și pentru a face astfel saltul către voința schimbării.
Căci doar cu libertate, responsabilitate și sens, omul nu poate gestiona o tulburare gravă.
Ar fi o suprasolicitare mentală, cu tot respectul față de ”puterea psihicului în fața adversității”
(Frankl), prin care problemele nu sunt soluționate, ci pot fi doar ținute în frâu.8 Faptul că acest
lucru ar fi o suprasolicitare reiese și din antropologia noastră. În conformitate cu aceasta, psihicul
și somaticul au propria lor autonomie și nu sunt supuse în mod direct intelectului. De aceea în
practică este nevoie de un pas alternativ, de un ”mers” în psihoterapie și consiliere – de un
schimb între

202
fenomenologie metodă/tehnică
8
În contextul dezvoltării AEP, Kolbe (2000, 40) a evidențiat această problemă imanentă a logoterapiei. ”Ce se întâmplă însă dacă
el nu trăiește această libertate interioară, ceea ce de fapt reprezintă o normalitate în practica zilnică a psihoterapiei?” Pentru a
putea ajuta psihic oamenii bolnavi este nevoie de o metodă. Din lipsa unei metode logoterapia a devenit în acest punct apelativă.

Fenomenologia ne deschide, după cum am văzut, accesul către Persoană prin atitudinea de
deschidere pentru nou, pentru ființă, pentru ceea ce nu este stabilit. Acestea sunt bazele muncii
noastre. Odată ce structura pentru acțiunea eficientă a fost recunoscută, experiența cumulată și
cunoștințele anterioare legate de metode și tehnici ne pot ajuta, să și putem parcurge drumul până
la obiectiv. Desfășurarea în mod structurat ne oferă o soluție pentru elementele rigide și
elementele repetitive ale problemelor și tulburărilor. Tehnica și metodica conțin atâta structură,
cât este necesară pentru a putea păși în fața problemei problemelor și anume a faptului că
problemele se repetă, că ele demotivează și lasă oamenii să sufere, pentru că sunt ”mereu și
mereu aceleași”, în ciuda intenției intelectului și a voinței sau a dorinței Persoanei de a se
schimba. Doar schimbul dintre deschidere și structură conduce la progrese în psihoterapie și în
consiliere. Căci doar acest lucru face dreptate faptului că, fiind oameni, suntem întrețesuți în
condiționările acestei lumi și, până la urmă, înrădăcinați în viața noastră.

Ar fi naiv să credem că doar intelectul – buna intenție – este destul de puternic pentru a putea
depăși obstacolele diverselor realități. El are nevoie de un parteneriat cu structura și normele,
pentru a putea veni pe lume și pentru a deveni roditor în ea. Atunci creativitatea intelectului se
răsfrânge într-un plan de construcție al casei existenței noastre, o existență în care propria
experiență și propriul comportament se personalizează tot mai mult în viața care se dezvoltă, iar
lumea, în ”inelele sale crescătoare” după cum spunea Rilke, poate fi inclusă tot mai mult în
propria existență experimentată în fiecare aici și acum.

203
Dimensiunea antropologică a
Analizei Existențiale Personale (AEP)
Alfried Längle

Această contribuție a apărut în 1999 în revista Existenzanalyse, Revista Asociației

Internaționale de Logoterapie și Analiză Existențială, 16, 1, 18-25.

Abstract

Relația dimensiunii intelectuale cu dimensiunea psihică și cea somatică în antropologia

existențial-analitică, trebuie înțelesă ca fiind opusă dialectic. – Analiza Existențială
Personală (AEP) diferențiază această relație. Corpul și psyche sunt incluse în lucru cu/în
ea ca ”stând în intelect”. Intelectul este privit ca o forță, care nu ”se alătură” fizicului,
ci care îi stă la bază. Într-o asemenea înțelegere includerea corpului și minții în terapia
existențial-analitică este de la sine înțeleasă și este chiar o cerință. – Cu toate că în AEP
Persoana este legată mai puternic de corporal și emoțional-psihic decât în sensul indicat
de Frankl, conceptul său despre spirit este susținut neschimbat în pasul metodic de mijloc
al AEP, chiar dacă fără să solicităm o anume suprastructură metafizică obligatorie.

Antropologia analizei existențiale

Analiza existențială descrie omul ca pe o unitate și o totalitate, care se actualizează în trei
”moduri diferite de existență”: somatic, psihic și noetic (Frankl 1959, 667; 1982a). Frankl alege
pentru descrierea acestei varietăți a aceluiași lucru, ”punctul de vedere dimensional”, urmându-l
pe Spinoza (Frankl 1982a, 31). Prin aceasta reușește să prezinte ca model și să accentueze mai
puternic, potența intrinsecă conținută în dinamica diferitelor modurilor de a exista pentru
diversificare. Prin aceasta, modelul tridimensional al formelor se distanțează de formele statice
de descriere a omului, de exemplu de structura stratificată sub forma cercurilor concentrice la
Max Scheler (1980) sau de modelul în trepte ca la N. Hartmann (Frankl 1959, 667; 1979, 21).

Ceea ce este nou la antropologia existențial-analitică – de fapt marea ei noutate - este încercarea
de a introduce spiritualul ca dinamică în forma sa de descriere. Dinamica spirituală formează
punctul central al antropologiei existențial-analitice, este placa sa turnantă și devine
fundamentul pentru învățăturile sale motivaționale (”voința de/pentru sens”). Intelectul în esența
sa nu este static, nu poate fi cuprins și nu este material. Cu toate că nu poate fi cuprins, efectul
nemijlocit ”creator” al dimensiunii intelectuale este unitatea omului (Frankl 1990, 176f.).
De aceea Frankl poate spune pe scurt, că omul nu este ”compus” din trup, suflet și intelect.
Atât unitatea sa cât și dinamica legată de aceasta își au originea în faptul că ”intelectul se
confruntă cu corpul și cu sufletul” (idb.)

204
Tema centrală a antropologiei existențial-analitice se dovedește a fi prin urmare relația
intelectului cu psihicul și cu somaticul. Frankl atribuie fiecărei dimensiuni o autonomie.
Dimensiunile se deosebesc în mod evident una de cealaltă. Acest lucru este vizibil în modul de
prezentare dimensional prin unghiul ortogonal în care se află așezate dimensiunile una față de
cealaltă. Faptul că unitatea și totalitatea OM se poate actualiza în dimensiuni atât de diferite,
arată tensiunea potențială care se deschide în interiorul omului. Formulat altfel: dacă în om se
contopesc într-o unitate, în mod esențial, dimensiuni atât de diferite, tensiunile în ”tectonica
antropologică” a unității omului sunt pre-programate în baza totalității sale. O dinamică ce
rezultă din tensiune de ex. dintre nevoi și rațional ține de ființa omului. La fel ține de existența
omului suferința care însoțește această tensiune.

Frankl indică și locul unde apar tensiunile. Ele nu se găsesc între psihic și fizic, pentru că
acolo guvernează un ”paralelism obligatoriu” (Frankl 1959, 666) și se vizează un echilibru
homeostatic: schimbările la nivel fizic determină în paralel însoțirea de către psihic și invers, fapt
prin care tensiunile acumulate se disipează. Tensiunile apar doar între intelect și psihofizic.
Intelectul este legat în mod inseparabil de psihofizic pentru toată viața, dar nu se află într-un
paralelism cu acesta și are de aceea – în ciuda anumitor granițe ale realității umane – o oarecare
independență de principiu. Intelectualul în antropologia Scheler-Frankl (Wicki 1991, 39-48, 82-
89) nu oscilează concordant, ci discordant, conform propriilor legi: Este în esență liber față de
psihofizic. Prin această independență principială a intelectului față de psihofizic se creează un
antagonism, după cum descrie Frankl (1959, 666) această relație. Precum în braț, mușchii flexori
și extensori păstrează balanța prin mișcări antagonice, în om, intelectul și psihofizicul țin omul în
mișcare prin forțe antagonice. Frankl descrie originea dinamicii personale a omului, provenită
din opoziția intelectuală, ca ”antagonism psihonoetic” sau ”antagonism noopsihic” (Frankl
1959, 666; 1990, 235).

Întrebări adresate antropologiei existențial-analitice

Ca și cu orice concepție antropologică și de cea existențial-analitică sunt legate întrebări vaste și
care vizează fundamentele sale. Una dintre ele este, dacă esența intelectului poate fi concepută
doar ca antagonică fizicului și psihicului. Intelectul nu ar putea fi un principiu intern al fizicului
și psihicului, organizatorul lor ”din interior”? Atunci intelectul ar fi – pur și simplu - un
principiu, un mecanism antagonist.

Legat de acest aspect este o altă întrebare și mai profundă: Intelectualul are alte origini
decât psihicul și fizicul? Este de ”altă natură” decât psihicul, iar dimensiunea psihică este de
”aceeași natură” ca somaticul? Se regăsește aici conceptul dual despre dumnezeiesc (idee,
rațiune) și lumesc (material, trecător)?

Cum se poate ajunge la ”unitatea omului”, solicitată de teorie și de practică, dacă omul
este caracterizat de asemenea diferențe esențiale? Pentru evitarea unei incoerențe până la urmă
de nedepășit între intelect și minte, ar trebui să presupunem că toate cele trei modalități ale

205
existenței (somatică, psihică și noetică) sunt apariții polimorfe ale aceluiași lucru? Nu este acest
lucru deja valabil pentru somatic și psihic în antropologia lui Frankl? De ce să rămânem limitați
la acesta? – În esență vorbim tot de vechile teme ale antropologiei filozofice, care ni se arată într-
un mod nou în lumina experienței.

Frankl a răspuns la aceste întrebări. Intelectualul este în înțelegerea lui un principiu care nu își
are originile în lume. ”Omul ca persoană cu intelect nu este creat de noi.” (Frankl 1990, 171).
Ca origine poate să indice odată cu Aristotel, doar că intelectul ”intră pe ușă” și ”cumva se
alătură” corpului și sufletului (Frankl 1990, 186). Dacă intelectualul nu vine din natură, ci este
insuflat omului, de aici reiese în mod logic că el nu poate sfârși nici odată cu moarteav corpului,
ci că are o existență dincolo de moartea fizică. ”Altfel, persoana cu intelect s-ar fi dovedit a fi
ceva care deja din timpul vieții este dincolo de fizic și emoțional.” (Frankl 1990, 207). Frankl
dezvoltă mai departe că ”persoana cu intelect nu este dată nemijlocit deja din timpul vieții –
mijlocit însă și după moarte.” (ibd., 208) Schimbul intelectului cu partea lumească a omului
produce libertatea specifică (”condiționată”) umană, care oscilează în dialectica existenței
integrate (în trecut și condițiile sale) și a existenței nelegate (originea conștiinței). Antagonismul
facultativ al intelectului investit în om este fundamentul pentru capacitatea omului de a se putea
opune, care la Scheler (de ex. 1991, 55) caracterizează ceea ce este specific în om și la Frankl
conduce la sublinierea ”forței disprețuitoare a intelectului” (Wicki 1991, 123 f.). Paralelismul
psihofizic este posibil pentru că somaticul și psihicul au aceeași origine. Intelectualul însă, în
special în consolidarea sa drept conștiință, se înțelege pe sine ca fiind deschidere către
transcendență (Frankl 1979, 45 f.).

Espinosa (1998) și Vetter (1998) au indicat, cât de mult sunt influențate concepțiile
antropologice de tradițiile istoriei intelectului, respecti că trebuie înțelese ca reacție la direcții și
mentalități. De aceea conceptele antropologice nu trebuie înțelese ca ”adevăruri eterne”
(Espinosa 1998, 5), ci sunt de regândit oricând și în orice aspect referitor la utilizarea și la
obiectivele lor. În această muncă nu este vorba despre a dezvolta idei fundamentale în
antropologie. Sarcina este mai modestă și se limitează la a crește conștientizarea antropologiei
implicite, așa cum este ea utilizată în practica AEP. Faptul că este așezată înaintea fundalului
antropologiei clasice a lui Frankl, determină în continuare reflecții și menține discursul
antropologic în GLE (Asociația Internațională de Logoterapie și Analiză Existențială).

Intelectul ca oponent al fizicului

Antropologia lui Frankl este în esența ei bivalentă: ea unește două principii contrare. Acest mod
de gândire își are tradiția în antichitate (maniheismul, gnosticismul, platonismul). Imaginea
originară a creaționismului iudaic și creștin, conform căruia Dumnezeu i-a insuflat omului
sufletul într-un corp făcut din pământ, este precursoarea acestei antropologii filosofice. Intelectul
care se află dincolo de toate, o forță de necuprins, aduce în mișcare corpul fizic, cu greutatea sa
prezentă aici și cu legătura sa telurică. În om, orizontul dintre partea aceasta de lume și lumea de
dincolo este mereu activ. Și tocmai acest lucru caracterizează de fapt ”semnătura existenței

206
umane”, și anume ”coexistența unității antropologice și a diferențelor ontologice” (Frankl 1990,
198). În consecință a exista este, urmarea acestei linii antropologice o ieșirea din sine, o trecerea
de sine (o auto-transcendența) în baza unei distanțe intelectuale față de psihofizic (o auto-
distanțarea).

Imaginea dihotomică a antropologiei lui Frankl prezintă omul ca fiind un element

psihofizic, pe care îl întâlnește intelectualul și cu care intelectualul se confruntă, cu care uneori
se aliază, iar căruia alteori i se opune. Acest lucru înseamnă cu alte cuvinte, că somaticul și
psihicul nu sunt intelectuale, ci că reprezintă un alt principiu. Somaticul și psihicul sunt, în
exprimare directă, ”anti-intelectuale”, deci opuse intelectului. Cu toate acestea, în înțelegerea lui
Frankl, ele nu sunt lipsite de intelect, ci, prin interacțiunea lor cu intelectul sunt cumva ”pătrunse
de intelect” (comp. Frankl 1990, 237). Ca și consecință logică a acestui concept Frankl ajunge la
concluzia că între psihofizic și intelect se găsește un gol, un ”hiat”, ”care nu poate fi accentuat
destul de puternic” (Frankl 1979, 17f.). El continuă o idee a lui M. Boss, care a descris
”determinarea și intelectul ca apariții incomensurabile” (ibd.) Acest ”hiat ontologic” desparte
”două arii în cadrul structurii complete a ființei om”: pe de o parte existența, ”ceva esențial
intelectual, pe de altă parte facticitatea, care conține ”atât elemente psihologice, cât și
fiziologice” (ibd. 18). Aici Frankl subliniază că nu trebuie amestecat ceea ce este opus deja de la
originea și începuturile sale, cât și prin natura lor. Unii au impresia că puritatea intelectului nu
trebuie să fie pătată de natura psihofizică. Pentru Frankl însă nu era important acest efect
secundar, pe care mai degrabă l-ar fi respins, ci importantă este eficacitatea terapeutică a acestui
gând: abilitatea de auto-distanțare și de auto-transcendență, care reiese din antagonism.

Din câte știu, Frankl trece dincolo de această atitudine strictă a separării intelectualului de
psihofizic într-un singur loc, și anume acolo unde continuă părerea lui Portmann, care declară că
psihofizicul este inconfundabil omenesc. ”Omenescul omului” ”poate fi urmărit până în
anatomia sa (…). Căci chiar fizicul omului este caracterizat de intelectul acestuia dintotdeauna.”
(Frankl 1982a, 34) În același loc, în Omul suferind Frankl (1990, 237) scrie că omul, ca persoană
cu intelect, ia poziție față de toate, chiar și față de adevărul psihofizicului său. Astfel, și
”instinctul la om este supra-configurat mereu deja de o luare de poziție intelectuală”. (ibd.) Prin
aceasta, o influență a intelectualului se alătură ”instinctului omenesc deja ca lege intelectuală
apriori”. (ibd.) Psihofizicul este ”intelectualizat” de la început prin unitatea cu intelectul. Însă
explicația lui Frankl, precum că acest lucru s-ar produce prin luările de poziție, este relevantă
pentru supraformarea psihicului. Dar cum se produc în mod anatomic luările de poziție?
A observat aici Frankl cumva o incompatibilitate a modului de gândire a lui Portmann cu
antropologia lui Scheller? În mod curios el adaugă citatului de mai sus o notă de subsol, care
indică direcția declarațiilor noastre: și anume că intelectualul este bază și element formator,
principiu intern și natură a psihofizicului, deci că se află la baza acestuia, de la bun început, ba
era deja ”acolo” chiar dinainte de începutul acestuia și nu că s-ar alătura acestuia ulterior. Nota
lui Frankl este: ”Intelectul se potrivește omului deja biologic și chiar anatomic. Vezi A.
Portmann, ”Biologie și Intelect”, Zürich 1956.”

207
 Fiecare concepție antropologică are consecințe care influențează practica în mod
extensiv. Amintisem deja importanța conceptului intelectului lui Frankl pentru practica
logoterapeutică, în care este vorba despre a face conștientă capacitatea de auto-distanțare și
orientarea omului către auto-transcendență. Pe acest fundament antropologic se bazează
înțelegerea lui Frankl a existenței. În acord cu această înțelegere a intelectului, Frankl nu a fost
interesat de emoționalitate, instinct, sau de corporalitatea omului. Logoterapia trebuia să
servească drept susținător al acestei înțelegeri a intelectului. Acest lucru însă se află pe partea
opusă corporalității, simțurilor, emoțiilor, trecutului, experienței proprii.

Conceptul intelectului în AEP

În AEP se poate exprima un alt raport cu emoționalitatea, impulsurile, instinctul și cu
corporalitatea omului, față de cum s-a făcut acest raport în logoterapie. Unitatea omului nu este
văzută în confruntare, ci în unitatea originară și în conexiunea celor trei dimensiuni. Mișcările
corporale, reacțiile și impulsurile, emoțiile, vizualizările și amintirile sunt tratate la fel de serios
și cuprinse în AEP, precum reflecțiile, rațiunea și conștiința. – Poate un asemenea procedeu
metodic și practic fi unit cu antropologia lui Frankl? În cadrul GLE este cunoscută atitudinea de
respingere a lui Frankl față de dezvoltarea AEP și acesta a fost un factor decisiv în luarea
deciziei de a părăsi GLE (Längle 1998). Presupunem că pentru Frankl înțelegerea intelectului,
așa cum formează acesta baza a AEP, nu era compatibil cu antropologia sa, ceea ce este de
înțeles din cele discutate până acum.

În AEP apare într-adevăr o imagine a omului, care la prima vedere se rupe de tradiția lui
Frankl. Abia printr-o observare mai atentă se poate vedea, că este vorba despre o altă diferențiere
față de antropologia lui Frankl, care rămâne totuși în esență compatibilă cu conținuturile acesteia.
Acest lucru va fi realizat în comentariile/descrierile care urmează.

Desprinderea - AEP
Pentru că este posibil ca nu toți cititorii să se fi familiarizat cu modelul Analizei Existențiale
Personale, oferim aici o scurtă vedere de ansamblu.
AEP (Längle 1993) este o metodă de mobilizare a forțelor personale, care prin procesul
psihoterapeutic existențial-analitic sunt ajutate să iasă la suprafață. Prin aceasta se promovează
abilitatea fundamentală a omului pentru dialog, faptul de a se aduce într-un schimb cu lumea și
se pot dizolva fixații existente.

În tradiția filosofică a intelectului, prin ”Persoană” se înțelege, ceea ce este liber și se

responsabilizează în om (Frankl 1959). Pentru a se ajunge însă la modul de gândire dialogic
relevant pentru practică, în cadrul AEP, Persoana a fost definită și ca ”ceea ce vorbește în mine”
(Längle 1993, 137). Ca și trăsături ale Persoanei, caracteristice și relevante în practică, în AEP
nu mai sunt așezate în prim-plan conceptele filozofice, ci acele aspecte care sunt importante

208
pentru a se putea ajunge la Persoană în practică. În aceste aspecte se păstrează în continuare
teoremele filosofice numite mai sus, dar ele sunt așezate în fundal.

În prim-planul existenței Persoanei sunt așezate trei caracteristici, care descriu Persoana
ca fiind abordabilă, ca înțelegând și răspunzând.

§ Ca Persoană, omul este abordabil, pentru că prin natura sa este un vorbitor, el se află în
dialog cu sine și cu ceilalți. Este un vorbitor, pentru că ”ceva vorbește în el”.
§ Ca Persoană omul poate înțelege, poate găsi conexiuni și motivații în alții și în sine, se
poate regăsi în ele, se poate înțelege plecând de la ele și se poate raporta la ele. El a fost
înzestrat să înțeleagă, pentru că ”ceva vorbește în el” și aduce ființa sa la conștientizare și
prin aceasta face accesibil în profunzimea sa (a ființei sale), ceea ce îi spun ceilalți.
§ Omul răspunde pentru că, fiind unul care vorbește în ființa sa, nu vrea să rămână la sine,
ci este orientat către comunicare, schimb, întâlnire și diversitate. El este un ”răspunzător”,
pentru că ”ceva vorbește în el” și acest lucru vrea să fie oferit, să fie comunicat în și prin
răspunsul său.
înțelegând

Luare

de

poziție

OMULEȚ

Impresie/Amprentă Expresie

abordabil răspunzând
Imag. 72: Trăsăturile înțelegerii Persoanei în PEA

În mod analog acestor trei ”trăsături de întâlnire” ale Persoanei, se găsesc procesele interne.
În trăirea subiectivă, omul receptează acolo unde este abordat, o impresie, înțelegerea îl conduce
la o luare de poziție și el se experimentează în răspunsul său, ca exprimând interiorul său.
În baza acestui model al Persoanei au fost stabiliți în intervențiile de coaching, consiliere și
terapie pașii individuali. Fiecare pas este compus din sub-pași, care oferă indicații practice,
despre cum pot fi cuprinse și prelucrate fixații care împiedică ”dialogul existențial” cu sine și cu
lumea. Pentru reflecția antropologică ce urmează este important să cunoaștem în ansamblu
conținuturile elementelor individuale ale pașilor din AEP:

209
 § Impresie: Impresia constă din sentimentul spontan, nereflectat, a impulsului care ține de
acesta (împreună ele produc emoția, sunt ”emoția primară”) și compun substanța
fenomenală a conținutului cuprins în impresie.
§ Luare de poziție: Ea începe cu înțelegerea sinelui, apoi a celuilalt, conduce la luarea de
poziție personală în baza conștiinței și trece în găsirea propriei voințe.
§ Expresie: Comportamentul, expresia care trebuie dezvoltată în baza luării de poziție,
trece prin mai multe filtre de natură personală și practică, precum rușinea (pentru
diferențierea a cea ce nu trebuie (ca obligație externă, etică, oferită în public), a
modalității, a timpului, a receptorului, cu luarea în considerare a efectului retroactiv și a
realizării practice.
AEP – Sistematica pașilor detaliați
Text vârf piramidă:

Conștiința

(emoție profundă de acord)

I.E.

Text latura stângă, de sus în jos Text latura stângă, de sus în jos

Luarea obiectivă de poziție

Ne-înțelegere – V3 în baza emoțiilor – S1
Înțelegerea situației și Luarea subiectivă de poziție în Luare de poziție
înțelegere străină V2 Înțelegere baza evaluării de sine -S2
Înțelegere de sine – V1

Conținut fenomenal – Ceea ce este perceput ce? – Voință à conținutul exprimării

Impuls – cât? – F1 – Rușine
P.E. cui? – F2 – Rațiune
Emoție - cum? – F3 – Mijloc/Modalitate
Text latura de bază când? – F4 – Timp
MF 4 Încotro conduce acest lucru?

MF 3 Pot eu să mă stimez?

MF 2 Îmi place să trăiesc?

MF 1 Pot să exist?

210
Piramidă colț stânga

Descriere (AEP 0)

Piramidă colț dreapta

Adaptare

Acord cu reacția anticipată

Acceptare de sine

Imag. 73: Elementele AEP în procesul terapeutic

AEP 1 – E: Ce sentimente îmi produce acest lucru?

- I: Ce mișcare inernă resimt în mod spontan?

- F: Ce spune/îmi spune de fapt acest lucru?

AEP 2 - V1: Mă înțeleg eu pe mine? Ce mă mișcă în această înțelegere?

- V2: Îl înțeleg pe celălalt?

- V3: Ce anume nu înțeleg?
Conștiință: Ce simt eu în profunzimea mea față de acest lucru?
- S1: Ce părere am eu de fapt despre asta?
- S2: Ce spun eu personal față de asta?
Voință: Ce aș vrea eu cel mai mult să fac aici de fapt?

PEA3: -F1: Ce anume din această situație vreau să fac concret? –

Cât de mult din aceasta sunt dispus să divulg?

- F2: Cui? – Este ok să divulg acestui om?

- F3: Cum și cu ce mijloace fac cel mai bine acest lucru?
- F4: Cu ce ocazie?

Lucrul cu ”totalitatea omului” în AEP

În modelul AEP intelectul nu este ceva care este privit ca aflându-se de la bun început în
antagonism cu psihofizicul. Chiar dimpotrivă: în primul rând este dată o unitate. Într-o percepție,
într-o emoție, într-un impuls, într-o reacție spontană a omului, intelectul omului este privit ca
fiind conținut la fel ca și psihicul și somaticul. Același lucru este valabil și pentru exprimarea
omului: Și aici este vorba despre faptul că ceea ce este intelect pur se pune în acord cu forțele
psihice și cu condițiile corporale și factice ale lumii. Privind acestea ca pe un antagonism ar fi
contra-productiv și ar îngusta, ar anula efectul conținutului intelectual sau ar acționa pe lângă
receptor.

Doar luarea de poziție se ridică din incluziunea psihofizică până la un anumit nivel și se
raportează de fapt la un intelect, care se află dincolo de îngustarea situativă. Pentru că acest lucru
este cel mai greu de înțeles, vom vorbi mai detaliat despre acest subiect în capitolul următor.

211
 Corespunzător
noetic Conținuturilor MF 1: Adevăr/Credință

MF 2: Valoare/Viață

MF 3: Unicitate/Dreptate
somatic σ somatic σ
OMULET
MF 4: Sens/Religiozitate
psihic Ψ psihic Ψ

noetic ν noetic ν
Corespunzător formelor –
Condiții/Relații/Limite/Dezvoltare - Viitor

Imag. 74: Raportul antropologic al pașilor AEP și într-o oarecare măsură o paralelizare cu motivațiile de bază, care însă nu sunt
detaliate aici.

Din antropologia implicită a AEP reies trei diferențe față de antropologia clasică a lui Frankl:

1. Caracterul opus al noeticului este anulat în pașii metodici ai AEP1 (Impresie) și AEP3
(Expresie). Caracterul opus al intelectului ar sparge unitatea și totalitatea omului și ar fi
contra-productiv atât pentru psihosomatica omului cât și pentru eficiența existențială și
dialogică.
2. Antagonismul psihonoetic este limitat la o fază specială a efectului/influenței intelectului,
și anume la AEP 2 (Luarea de poziție). În aceasta este depășită incluziunea situativă și se
acordă spațiu elementului opus, a-putea-avea, efect a ceea ce este pur noetic. (vezi mai jos)
3. Ceea ce este noetic în această înțelegere a persoanei este subordonat fizicului și psihicului
și este conținut deja într-o oarecare măsură în psihic și în fizic. Nu este adăugat ”din
exterior”, ci este prezent încă ”de la început”. În AEP corpul este ”intelectualizat”, ca și
psihicul. Nu este dat în mod antropologic un hiat în ariile AEP1 și AEP3 și poate fi depășit
metodic, în cazul în care ar apărea.

Dacă soma și psyche sunt de la bun început și intelect, atunci în mod consecvent li se pot atribui
și ”reacții intelectuale”. De aceea reacțiile corporale, dereglările funcționale și bolile corpului
trebuie privite de la bun început și ca expresie a unui intelect. Acest lucru repetă în esență ceea
ce Frankl a sugerat pentru nevroză și lucrul pentru care a intrat în conflict cu Adler (Längle 1998,
64): și anume că nevroza nu este doar un mijloc pentru atingerea unui scop, ci este și expresia
Persoanei și forma personală de prelucrare a dereglării. Același principiu trebuie să fie valabil și
în cazul corpului. Astfel de ex. migrenele, cistite care recidivează, infarctele conțin, pe lângă

212
normele fizico-chimice și ”cunoștințe intelectuale” despre comportamente discrepante sau de ex.
incompatibilități cu mediul înconjurător, care au fost și ele ”memorate” de-a lungul anilor. De
atunci corpul a învățat să reacționeze ”mai conștiincios” decât gândirea conștientă sau rațiunea.

Această înțelegere a unor ”cunoștințe intelectuale” în reacțiile corporale (și în paralel în

cele psihice) este larg răspândită în cadrul populației și oferă ocazia celor afectați și celor
apropiați lor, de a interpreta de multe ori în mod riscant și simplist geneza psiho-intelectuală de
ex. a unui carcinom sau a unei infecții. Pentru medicul și psihoterapeutul care lucrează cu
psihosomaticul acestea pot fi posibilități valoroase de început, de abordare de natură euristică,
pentru a ajuta pacientul să descopere conținuturi intelectuale în viața sa. În același timp însă
trebuie să avertizăm asupra unor interpretări prea grăbite și determinante. A reduce cauza
carcinomului la una singură și anume un conflict neprelucrat, ar fi greșit.

În mod similar cu ”intelectul corpului” se comportă și reacțiile psihice. Merleau-Ponty

(1972, 183ff) prescrie dorinței sexuale compulsive ”o formă vitală și originară a intenționalității”
omului (Kovacs 1982, 212). Și Paul Ricɶur vede în sexualitate ”natura expresivă a subiectivității
omenești” (Kovacs 1982, 215). Corpul fiind în existența sa sexuală, ”o limbă fără cuvinte”
(Ricɶur 1955, 201). Într-o frică, într-o stare depresivă, în reacții isterice, în tulburări de
personalitate și în psihoze sunt conținute ”cunoștințe intelectuale”, există atitudini, concepte de
viață, evaluări, luări de poziție, judecăți, decizii și responsabilități, care transcend cu mult
vitalitatea pur biologică. Mi se pare important întocmai pentru ca cei ce practică analiza
existențială, să aibă o asemenea perspectivă cuprinzătoare asupra forțelor influenței și a
designului, pentru ca apoi, împreună cu pacientul și cu ajutorul AEP, să îmbunătățească și să
activeze aceste conținuturi intelectuale. Faptul că asemenea conținuturi intelectuale
caracterizează psihopatologia și participă activ în crearea ei, permite abordarea lor terapeutică
prin ”mijloacele intelectuale” ale analizei existențiale.

Mai trebuie făcută încă o diferențiere. Gradul de influență al personalității crește de la

AEP1 la AEP3. Abia în expresie, care se bazează pe luarea de poziție, pe impresie și raportare la
realitate (AEP 0), Persoana devine completă. Acest lucru înseamnă că intelectul conținut în
AEP1 încă nu a atins gradul de diferențiere al AEP 3. În AEP 1 intelectul omului este creat așa
zis în sămânța sa, se află într-un plan relativ, și-a trezit polimorfismul, dar încă nu l-a dezvoltat și
actualizat (lucru ce se întâmplă în AEP 2). În AEP 3 este într-un final scoasă la ”suprafață” și
realizată Intelectualitatea. AEP1 este una așa-zis în ”statu nascendi”. Îi lipsește caracterul
distanțat, cuprinzător-decisiv și responsabilizat.

Intelectul în luarea de poziție conștientă

„Existența în lume” a omului cere o incluziunie unitară prin cele trei dimensiuni antropologice.
Pentru a fi însă ancorat în această existență și pentru a-și putea manifesta existența în mod
permanent, este nevoie de o legătură solidă și deschisă cu originea ei, cu profunzimea sensului,
cu acel lucru din care a provenit. Într-un limbaj psihologic aceasta ar putea fi descrisă ca

213
”autenticitate ontologică”, ceea ce ar putea corespunde conceptelor lui Heidegger de
”decisivitate” (de ex. Heidegger 1979, 229f,), de ”deschidere” (ibd. 62) și ”iluminare a
existenței”.

În ce constă acest ”cordon ombilical” al omului cu originea sa?

La animale instinctivitatea este cea care le leagă de specie și de cunoștințele lor care transcend
individul sub forma unor activități care le conservă specia. Omenescul ”a-fi-așa”, specificitatea
sa, este caracterizată de altfel de cunoștințe față de cele ale instinctivității.
Există însă o paralelă la acestea: Și aici este vorba despre raportarea la cunoștințe generale, care
transcend atât granițele individualității cât și pe cele ale situației. Aceste cunoștințe-abilități
”originare” ale omului provin dintr-o profundă rezonanță interioară, care se raportează dincolo
de existența sa individuală la ”legile veșnic valabile”, la ceea ce pătrunde în situația concretă ca
adevăr, valoare, frumusețe, sens ”în sine”. Ca absolut, ele nu sunt niciodată identificabile de
către om. Însă prin presimțire omul se poate ”acorda” la ele, și în inconștiența sa se poate raporta
la ele prin simțuri – deci nu în mod rațional, ci doar intuitiv – (Frankl 1979, 16-33). Dacă acest
lucru îi reușește, atunci el percepe (receptează) o evidență, o certitudine pe fond inexplicabilă.
Ea însă nu poate ridica pretenții nici la valabilitate absolută și nici la absolut. Căci omul nu este
niciodată protejat față de erori. Abilitatea lui de a cunoaște rămâne relativă, depinzând de
orizontul vieții sale. Și privitul său se raportează la altceva (”relativ”) și niciodată la lucrul în
sine, nu este niciodată (”absolut”) liber de influențe.

Certitudinea se bazează mai mult pe două circumstanțe concrete. Una este acordul cu
sinele. ”Așa este corect în ochii mei – asta mi se potrivește.” Este actul concret de a se crea pe
sine în fiecare situație concretă. A se regăsi în ceea ce stă și în ceea ce face este sensul
certitudinii. Este o acordare cu propria ființă, o căutare a ceea ce este continuu în noi înșine, a
ceea ce transcende situația și prin aceasta a ceea ce transcende timpul. Frankl (1979, 46) se
încumetă chiar să afirme că aici este vorba despre absolutul din om (”vocea transcendenței”) -
ceea ce probabil necesită o dezbatere.

Celălalt sens al certitudinii este acordul cu comuniunea, cu ceilalți oameni. Dacă la

această certitudine este într-adevăr vorba despre originea existenței umane, atunci aceasta este o
formă a ”generalului”, situația și individualitatea transcend (deci ”transcendență de sine”
autentică) cunoștințele. După părerea mea, înțelegerea antropologică a transcendenței lui Frankl
își găsește aici argumentarea. Pretenția la transcendența individualității și a atemporalității are o
implicație concretă. Pe lângă acordul cu ființa sa proprie, personală, există un acord potențial,
ipotetic cu ființa celorlalți oameni. Ca și criteriu pentru acest lucru trebuie văzută certitudinea
subiectivă, a se ști în comuniune cu ceilalți oameni, cu deciziile proprii și cu propriul
comportament. Este acea cunoaștere personală legată de faptul că alți oameni aflați în situația sa
și în aceleași condiții, ar considera ca fiind corect același lucru, și astfel ar lua aceleași decizii.
Este certitudinea că ceilalți l-ar putea înțelege și nu l-ar exclude, nu l-ar învinovăți, ci l-ar aproba
(poate s-ar putea găsi aici un punct de legătură cu înțelegerea arhetipală a omului la C.G.
Jung). Legătura cu originea este deschisă dacă există certitudinea subiectivă de ”a se putea lăsa
214
văzut” cu comportamentul său. Ea se transformă în certitudine trăită atunci când într-adevăr
putem exista în fața noastră (și în fața propriei istoricități, care aduce în permanență aspecte și
experiențe noi) și în fața altora. Acest lucru nu înseamnă nicidecum – lucru ce deseori se
confundă ușor – că ne comparăm cu alții sau că îi luăm pe ceilalți ca referință. Din contră:
Înseamnă cea mai înaltă individualitate, care însă nu cade în izolare, ci din esența sa este
”transcendentă de sine”, capabilă de întâlnire, pentru că se raportează la ființa tuturor
oamenilor. Un conflict izbucnit prin aceasta este justificabil, pentru că servește ”cazului
omenirii” și are ca scop să se ajute fie pe sine, fie să-l ajute pe celălalt să-și găsească drumul
către ființa sa.
Noi numim acest a-putea-ști conștiință. Este de fapt un instinct, o stare de acord interior, o
corespondență între mine și cerințele situative ale lumii. Acest a ști nu are pretenția de a avea
dreptate, ci de a fi cuprins ”cea mai bună variantă posibilă” în mijlocul condiționării și limitării
subiective și obiective. Nu înseamnă că lucrurile nu ar putea fi făcute mai bine. Înseamnă doar
că, în baza informației existente, a experienței și a posibilității sale, acel om, cu ceea ce știa la
momentul respectiv, nu ar fi putut acționa mai bine și de aceea a fost corect pentru el cum a decis
și cum a acționat în acea situație. Dacă ar fi avut alte informații și altă experiență, dacă ar fi avut
la dispoziție alte cunoștințe și alte mijloace, ar fi acționat în mod diferit.
Dacă omul acționează astfel, criticile și neînțelegerea pot fi îndreptate doar către deficitele de
informație și către deficitele de experiență – niciodată însă asupra omului ca Persoană. Ca
Persoană, în ciuda confuziilor și a erorilor, omul a rămas fidel ființei sale – și prin aceasta per se,
existenței umane. În ciuda tuturor adversităților legătura cu sursa sa se păstrează, dacă omul
menține deschisă și acționează, în limita posibilităților sale, această rezonanță interioară
profundă și, ocazional, o conștientizează. Legătura cu sursa nu înseamnă să avem pretenția de a
fi atotputernici !

Există multă potență terapeutică în analiza existențială în această expunere a înțelegerii

”persoanei instinctuale” și într-o luare de poziție față de sine. La acest strat profund coachingul,
consilierea și – la limită – terapia conduc la deschiderea unei căi de acces către origine, în găsirea
propriului adevăr personal, a valorilor care ne susțin și ne dau vitalitate, a dreptății care oferă
împăcare și a dezvoltării personale în cadrul unui întreg plin de sens, la care ne putem raporta
(ceea ce corespunde raportării la cele patru motivații de bază).

De ce este AEP2 o raportare la originea și ”intelectualitatea” omului?

Nu este originea omului în același timp corporală, psihică și spirituală? Nu are de aceea nevoie în
egală măsură de corp și de psihic, precum și de intelect, pentru a ajunge la propria origine? De ce
s-ar găsi deci originea omului în intelect?

Mai întâi să conștientizăm încă o dată ”impregnarea” Persoanei. Pentru Persoană și

pentru o viață bazată pe Persoană AEP1 și AEP3 sunt la fel de fundamentale ca și AEP2. Acest
lucru este indicat în mod grafic printr-un triunghi din care nu poate lipsi niciun vârf, fără ca acest

215
lucru să nu-i distrugă forma. Fiecare dintre unghiurile ”triunghiului personal” are sarcina sa
specifică.

AEP1 este deschiderea către lume, firul de legătură cu prezentul, cu actualitatea, cu

abordabilitatea, cu partenerul extern.

AEP3 este realizarea existenței Persoanei, materializarea acesteia, deschiderea viitorului

în baza prezentului și a trecutului, este partea Persoanei care are puterea de a acționa. În această
parte este vorba despre devenire și acțiune – ceea ce creează o altă caracteristică importantă a
Persoanei. Și în aceasta se realizează intelectul, aici se manifestă dinamica sa.

În lucrarea de față ne interesează cel mai mult relația antropologică a dimensiunii

intelectuale în cadrul AEP. Aceasta este altceva în pasul AEP2 față de AEP1 și 3, căci în AEP2
intelectualitatea nu rămâne în aria trecerii timpului. AEP2 reprezintă pe undeva o ieșire din
procesul mereu schimbător al evenimentelor, astfel din cerința situației și din cerința unei acțiuni
care determină viața (de aceea în reprezentarea grafică AEP2 este vârful (”de sus”) al
triunghiului – sau cel mai de jos punct al său, dacă răsturnăm imaginea. Este o întoarcere la
”Da”-ul existenței în ”iluminarea” sa (Heidegger), în care se găsește originea existenței umane ca
existență personală. Este un pas în acordul existenței individuale și situative cu principiile sale de
bază, și anume abilitatea de a se putea înțelege pe sine, în sine. AEP2 este realizarea intimității
omului, acea mare interioritate, cu care omul a fost înzestrat. Aceasta se sustrage oricărui acces,
chiar și celui propriu. Acest partener interior este eliberat din voința și responsabilitatea omului.
Ambele - libertatea și responsabilitatea ca potențialitate personală – rămân limitate în modul în
care interacționează cu propria interioritate. Această raportare extrem de intimă are în același
timp și caracteristicile unei anumite ”transpersonalități”, când pornim de la libertate și de la
responsabilitate ca și caracteristici ale existenței Persoanei.

Această intimitate este căminul și cel mai profund sentiment de siguranță. Cu toate acestea omul
nu poate rămâne în ea. Omul, ocupat și care stă în mijlocirea temporală a vieții, este expus
existenței din ”afară”. Pentru că nu poate dispune de interioritatea sa, nu o poate influența, nu
poate s-o creeze, s-o planifice, nu o poate ține, în intimitatea sa. Ca homo faber, el nu se află
acasă. Căci aici nu este doar unul care oferă ci este și receptor. În acest punct omul se întâmpină
singur, de fiecare dată, din nou. Aici se întâlnește în mod paradoxal cu sine: într-o oarecare
măsura nelocuind acasă, pentru că este eliberat de accesul său creator și organizator, se lovește
din nou de sine și se creează pe sine în originea sa mereu nouă și care nu dorește să ajungă
niciodată la final. Aici el trăiește faptul de ”a-și fi dat sie însuși” ca Persoană, care se poate naște
mereu neabătută. De aici se naște aici.

Putem descrie această deschidere, posibilitate către un acord cu niște ”cunoștințe

generale” și cu o ”co-(n)știință”, acord ce nu poate fi constatat sau derivat în continuare, ca
originea intelectuală a Persoanei. Din ea provine identitatea cu sine însuși (inconfundabilitate, a
fi tu însuți vs. înstrăinare), care are mereu și o rezonanță cu celălalt în noi. Persoana se înțelege

216
pe sine în găsirea identității ei ca și congruență cu ființa sa. În aceasta își găsește autenticitatea
(inconfundabilitatea) și primește în același timp prin ea legătura intelectuală a comuniunii, a
apartenenței la celălalt, în final la omenire. Pe celălalt îl poate găsi doar prin raportarea la ceea ce
îi este propriu, la ”Eu”-l său interior, care începe deja să se dizolve, pentru că niciodată nu a fost
doar un ”Eu”, ci a fost întotdeauna un ”Noi”. A fost un ”Noi” pentru că omul provine, la început
și la origine, dintr-un ”Noi”. Raportându-se la cel mai profund ”Eu-Noi” al său, omul de fapt
spune ”Tu”.

Raportarea la această intimitate este motivul atât pentru unicitatea inconfundabilă a

Persoanei și exclusivitatea acțiunilor ei, cât și pentru depășirea acestei separări de celălalt în
forma de manifestare a Persoanei prin întâlnirea cu Tu, de a cărei intimitate depinde și este legat
demult și la de la origine.

217
10. Bibliografie
Buber M (1973) Principiul dialogic. Heidelberg: Schneider

Buber M (1977) Eu și tu. Heidelberg: Schneider

Camus A [1938] (1957) Întoarcerea acasă la Tipasa (L’été). Zürich: Arche

Claudius M (1829) Asmus omnia sua secum portans, sau Lucrări culese ale lui Wandsbecker
Bothen. Hamburg: Perhes, Vol. 7, Scrisoare către fiul Johannes 1799

Espinosa N A (1998) Despre sarcina logoterapiei și a analizei existențiale în era post-metafizică.

În: Analiza Existențială 3, 15, 4-12

Farrelly F, Brandsma J (1985). Terapie provocativă. Berlin: Springer

Frank J D (1981) Vindecătorii. Efectele influenței psihoterapeutice: De la șamanism la terapiile

moderne. Stuttgart: Klett-Cotta

Frankl VE (1959) Bazele analizei existențiale și ale logoterapiei. În: Frankl VE, v Gebsattel VE,
Schultz JH (publ.) Ghid al învățăturii despre nevroze și psihoterapie, Vol. III, 663-736

Frankl VE (1979) Dumnezeul inconștient. Psihoterapie și religie. München, Kösel, 5°

Frankl VE (1982a) Consiliere medicală. Viena: Deuticke

Frankl VE (1982b) Psihoterapia în practică. Viena: Deuticke

Frankl VE (1987a) Logoterapie și analiză existențială. Texte culese în cinci decenii. München

Frankl VE (1987b) Suferința de viață fără sens. Herder, Freiburg/Basel/Viena, 11°

Frankl VE (1990) Omul suferind. Baze antropologice ale psihoterapiei. München: Piper (ediție
nouă)

Frankl VE (1999) Teorie și terapie în nevroze. München: Reinhardt (Uni-TB 457), Ed. 8

Frankl VE (2005) Voința pentru sens. Bern: Huber 1972 – 2005, Ed. 5

Frisch M (1998) Jurnal 1946 – 1949. În: Lucrări culese în ordine cronologică. Volumul al doilea,
Frankfurt am Main: Suhrkamp

Görres A (1978) Cunoaște psihologia omul? Întrebări între psihoterapie, antropologie și

creștinism. München: Piper

Guardini R (1931) Bunul, conștiința și adunarea. Mainz: Matthias-Grünewald

218
Heidegger M (1975) Problemele de bază ale fenomenologiei, GA Vol. 24, Frankfurt/M:
Klostermann

Heidegger M (1979) Existenta și timpul. Tübingen: Niemeyer, 15°

Heidegger M (1997) Problemele de bază ale fenomenologiei. Frankfurt/M: Klostermann

Hobbes T (1651) Leviathan. Hamburg: Meiner 1996

Hobbes T (1654) Of Liberty and Necessity. Reprint în: British Moralists: 1650-1800, Volumul 1,
Raphael DD (Publ). Oxford University Press 1969, 61-70

Hume D (1758) O cercetare asupra minții umane. Rev. de R. Richter, cu o introducere de

Kulenkampff J (Publ) Hamburg: Felix Meiner 1993

Jaspers K [1941] (1977) Despre filosofia mea. [Logos 24, 5, 1941, 227-259] Reprint în: Ce este
filosofia. O carte de citit, 389-414

Și în: Adevăr și viață. Stuttgart: Clubul european de carte 1965

Și în: Conștientizare și perspectivă. Cuvântări și compuneri. München. 1951, 426ff.

Jaspers K (1956) Filozofie II, Berlin: de Gruyter

Jaspers K [1962] (1984) Credința filosofică înaintea epifaniei. München: Piper

Jaspers K (1965) Mică școală a gândirii filosofice. München: Piper

Jaspers K (1974) Filosofia existenței. Berlin. de Gruyter

Kolbe Ch (2000) Pentru dezvoltarea analizei existențiale personale. În Längle A (publ.) Practica
analizei existențiale. Viena: Facultas, 39-52

Kovacs G (1982) The Personalistic Understanding of the Body and Sexuality in Merleau-Ponty.
In: Review of Existential Psychology and Psychiatry, XVIII, 207-2017

Längle A (1987) Recenti sviluppi dei metodi logoterapeutici. In: Peresson L. (ed) Lineamenti per
una Classificazione delle Psicoterapie. Padova: Edizioni CISSPAT, 111-118

Längle A (1988a) Logoterapia ca cerință. Analiza existențială efect psiho-terapeutic. În: Längle
A (Publ.) Existența între obligativitate și libertate. Proces terapeutic și decizie existențială.
Viena: Raportul conferinței GLE, 62-93Längle A (1988b) Despre procedeul metodic în analiza
existențială și logoterapie. În: Längle A (publ.) Existența între obligație și libertate. Proces
terapeutic și decizie existențială. Viena: Raportul conferinței GLE, 14-16

Längle A (1988c) Întoarcerea către existențial. Metoda cuprinderii sensului. În: Längle A (publ.)
Decizia pentru existență. V.E. Logoterapia lui Frankl în practică. München: Piper, 40-52

219
Längle A (1988d) Adevărul la patul bolnavului. – Medicul și îngrijirea între obiectivitate și
umanitate. În: Austr. Krankenhaus-Zeitung, 29, 5, 379-388

Längle A (1988e) Decizia pentru existență. München: Piper

Längle A (1993) Analiza existențială personală. În: Längle A (publ.), Întâlnirea valorii.
Fenomene și căi de acces metodice. Editura GLE, Viena, 133-160

Längle A (1994) Găsirea personală a poziției. În: Buletinul GLE 11, 3, 6-21

Längle A (1997) Găsirea personală a poziției (PP) în terapia fricii. În Hofman P, Lux M, Probs
Ch, Steinbauer M, Taucher J, Zapotoczky H G (publ.) Psihoterapia clinică. Viena/New York:
Springer, 284-297

Längle A (1998) Viktor Frankl. Portret. München: Piper

Längle A (2000a) Metoda pentru schimbarea atitudinii. În: Stumm G, Pritz A, (publ.) Dicționarul
psihoterapiei. Viena: Springer, 152f.

Längle A (2000b) Exersarea fenomenologică a dialogului (”metoda fotoliului”). În: Analiza

existențială 17, 1, 21-30

Längle A (2000c) (publ.) Practica analizei existențiale personale. Viena: Facultas

Längle A (2000d) Metoda de consolidare a voinței (WSM). În: Analiza Existențială 17, 1, 4-16

Längle A (2007) A trăi cu sens – ghid practic al logoterapiei. St. Pölten/Salzburg: Editura
Residenz
Längle A (2008) Analiza existențială: În: Längle A, Holzhey-Kunz A. Analiza existenței și
analiza prezenței. Viena: UTB (Facultas), 29-180

Längle A (2013) Manual pentru analiza existențială – fundamente. Viena: facultas.wuv

Längle A, Wicki B (2000) Voință. În: Stumm G, Pritz A (publ.) Lexiconul psihoterapiei. Viena:
Springer

Längle S (1996) Ce este consilierea și însoțirea existențial-analitică logoterapeutică? În: Analiza

existențială 13, 1, 36-37

Lévinas E (1978) De l’existance à l’existant. Paris: Gallimard

Lleras F (2000) Atitudinea fenomenologică. În: Stumm G, Pritz A (publ.)

Dicționar de psihoterapie. Viena: Springer, 513f.

May R (1991) Arta consilierii. Mainz: Grünewald

Merleau-Ponty M (1972) Phénoménologie de la perception. Paris: Gallimard

220
Pascal B Fragment 72, cit. după Spoerri T (1955) Pascal cel ascuns. Hamburg: Editura Furche

Portmann A (1956) Biologie și intelect. Reinbeck: Editura Rowohlt

Ricɶr, P (1995) Histoire et Vérité. Paris: Seuil

Rogers C R (1987) O teorie a psihoterapiei, a personalității și a relațiilor interumane. Köln: GwG

Sartre JP (1946) L’Être et le Néant. Paris: Gallimard

Scheler M (1980) Ordo armoris. În: Scriituri din moștenire, Vol 1: Despre etică și epistemologie.
Bern: Francke, 2. Ed. extinsă

Scheler M (1980) Formalismul în etică și etica materială a valorilor. O nouă încercare de fondare
a unui personalism etic. Franke, Bern, 6°

Scheler M (2008) Opere culese, Volumul 3, Bonn: Bouvier

Schopenhauer A (1978) Scriere despre libertatea voinței. Hamburg: Felix Meiner, 58-59

Schultz J H (1970) Trainingul autogen. Stuttgart: Thieme, Ed. a 13-a

Selvini-Palazzoli M, Boscolo L, Cecchin G, Prata G (1977) Paradox și contraparadox. Stuttgart:

Klett-Cotta

Spielberg H (1985) Rolul fenomenologiei în logoterapia și analiza existențială al lui Frankl. În.
Längle A (publ.) Căi către sens. München: Piper, 55-70

Strotzka H (1984) Psihoterapie și psihoanaliză. Viena: Springer

Stumm G (2000) Analiza existențială personală din perspectiva conceptului centrat pe persoană
după C. Rogers. În: Laengle A (publ.) Practica analizei existențiale personale. Viena: Facultas,
85-98

Vetter H (1992) Semnificația fenomenologiei pentru psihoterapie. În: Analiza existenței 9, 24-38

Vetter H (1998) Ce înseamnă ”a-fi-persoană”? Pentru înțelegerea conceptului și aplicarea sa în

antropologia filozofică. În: Analiza existențială 3, 15, 15-23

Watzlawick P, Weakland J, Fisch R (1974) Soluții: Bern: Huber

Weizäcker v V. (1949) Întâlniri și decizii. Stuttgart: Koehler

Wicki B (1991) Analiza existențială a lui Viktor E. Frankl ca și contribuție la o pedagogie

validată antropologic. Bern: Haupt
Wolpe J (1958) Psychotherapy by reciprocal inhibition. Stanford: University PressYalom I
(1980) Existential Psychotherapy. New York: Basic Books

221
11. Literatură recomandată

Pentru practica de consiliere

Längle A (2007) A trăi cu sens – o îndrumare practică în logoterapie. Prelucrare și editare ca
manual de lucru: Bürgi D. St. Pölten/Salzburg: Editura Residenz

Längle A (2000) Urme de sens – a răspunde vieții. St. Pölten: Editura Residenz

Längle A (2011) Existență împlinită – Dezvoltarea, aplicarea și conceptele analizei existențiale.

Texte pentru psihoterapie, consiliere și coaching. Bürgi D (publ.) Viena: facultas.wuv

Längle A (2002) Când sensul devine întrebare. Viena: Picus

Cărți pentru teoria analizei existențiale personale

Längle A (2013) Manual pentru analiza existențială – Baze. Viena: facultas.wuv

Längle A (2003) (publ.) Emoție și existență. Viena: facultas.wuv. Editura Universității

(disponibil ca e-book)

Cărți de Viktor E. Frankl

Frankl VE (2013) … a spune totuși Da vieții. München, Kösel. Ed. 5

Frankl VE (2013) Omul în fața întrebării sensului. München: Piper. Ed. 25

Frankl VE (2011) Suferința de viață fără sens. Freiburg/Basel/Viena: Editura Herder, Ed. 21

222
Autorii

Prof. Dr., PhD. Alfried Längle, Medic în medicina generală și medicină psihoterapeutică,
psihoterapeut, psiholog clinic, profesor la Facultatea de Psihologie a HSE Moscova, profesor
invitat la Universitatea Sigmund Freud din Viena, docent la Facultatea de Psihologie Klagenfurt,
mai multe titluri onorifice și doctorate onorifice. Președinte și membru fondator al Societății
Internaționale de Analiză Existențială și Logoterapie (GLE-Int), director științific al Existential
Trening & Leadership Academy (ET&L) cu sediul în Viena/Zürich, practică psihoterapeutică în
Viena. Din 2000 activ ca și coach și trainer în coaching.

Dorothee Bürgi, PhD, psiholog, coach pentru dezvoltarea personalității și a abilităților de

conducere, lector în aria Healthcare, Etică și Îngrijire Spirituală, director general al Existențial
Trening & Leadership Academy (ET&L) cu sediul în Viena/Zürich, colaborator științific la
Asociația Internațională de Analiză Existențială și Logoterapie (GLE-Int) cât și la Dialog Etică,
Institut Inter-Disciplinar pentru Etică și Sănătate. Din 2008 activează în propria firmă de
consultanță din Zürich.

223
Workshop aferent cărții Coaching Existențial

Coaching Existențial – Utilizarea în practică

Deja într-o singură zi puteți să obțineți și să vă însușiți în profunzime explicații din practică și
conținuturi cheie și conceptele cuprinse în cartea Coaching Existențial.

Din workshop:

§ Modelul structural ca hartă în consiliere

§ Modelul procesual pentru însoțirea proceselor de consiliere
§ Metode-strategii în practică
§ Procedeul fenomenologic în practica de consiliere

Informații legate de această zi de practică, de workshopul intensiv și de formarea continuă în

coaching găsiți pe pagina de internet www.et-l.org

SIGLĂ

Existential Training & Leadership Academy

Academie für Existentielles Training und Führungsfragen

Wien - Zürich

224