Terapiile cognitiv comportamentale se concentrează pe reducerea directă a

simptomelor psihopatologice și au ca fundament credința că terapia ar trebui să ofere

clienților abilitățile necesare de a aborda problemele din viața de zi cu zi în absența
unei terapeut1. Terapia cognitivă comportamentală consideră interconectarea
gândurilor, stărilor de spirit și a senzațiilor fizice ca fiind un factor de influență asupra
comportamentelor, fie pozitive sau negative. Terapeutul folosește intervenții
specifice, bazate pe dovezi științifice pentru a ajuta clientul să restructureze și să
modifice gândurile și comportamentele negative. Abordările Beckiane consideră că
restructurarea are trei niveluri diferite, care se infleunțează reciproc: gândire,
dispoziție și comportament2. Cele trei niveluri mai pot fi denumite credințe de bază,
ipoteze intermediare și, respectiv, gânduri automate negative. Credințele de bază sunt
cel mai profund nivel de gândire, unde este alcătuită structura (schema) conform
căreia se grupează gândirea, evenimentele trecute și experiențele actuale rezultând în
credințele existente. Credințele de bază acționează ca fundament pentru un al doilea
nivel de gândire, numit ipoteze de bază (intermediare), care rezultă în atitudini
individuale. Atitudinile pot fi atât negative, cât și pozitive și sunt denumite ipoteze de
bază disfuncționale sau funcționale. La rândul lor, ipotezele susțin cel de-al treilea
nivel de gândire, numit gânduri automate, care apar ca răspuns imediat la
evenimentele cotidiene. Beck a considerat că ipotezele de bază disfuncționale susțin
gânduri automate negative, creând un cerc vicios al gândurilor și o denaturare
generalizată a gândirii.
Ca rezultat al terapiei, clientul înțelege dinamica care susține legăturile dintre gândire,
sentimente și comportament, învață metode diferite și mai eficiente de gestionare a
problemelor și dezvoltă noi tehnici pentru a face față problemelor. Pe parcursul
terapiei, există măsurători continue ale progresului, astfel încât se folosesc diferite
metode de colectare a datelor relevante (jurnale, diagrame de somn, înregistrări de
dispoziție și comportament, înregistrări de gândire negativă, jurnale de panică,
măsurători ale unor condiții diagnostice specifice, cum ar fi anxietatea, tulburare
obsesiv-compulsivă sau depresie). Rezultatele acestor înregistrări sunt analizate și
discutate în cadrul ședințelor pentru a demonstra progresul sau a evidenția aspectele
care necesită o abordare diferită. Terapia cognitiv comportamentală constă în procesul
de trecere de la o perspectivă negativă asupra sinelui, a lumii și a viitorului, la una
pozitivă ca rezultat al unei restructurări cognitive.
În contrast cu alte abordări terapeutice, terapiile cognitiv comportamentale pun accent
mai degrabă pe rezolvarea problememelor clientului folosind instrumentele
terapeutice specifice, decât pe folosirea relației terapeutice per se. Relația a fost
văzută ca necesară, dar nu suficientă pentru schimbarea terapeutică3. Acest lucru este
consecința faptului că terapiile cognitiv - comportamentale, dezvoltate pe baza
cercetăriilor științifice, au considerat intițial alianța drept o variabilă „nespecifică”, un
factor neinstrumental, auxiliar variabilelor specifice (procedurile tehnice folosite) care
produc efectiv schimbarea. Odată ce dovezile empirice au susținut operaționalizarea și
măsurarea valabilă a relației, și corelarea cu rezultatele obținute în terapie, susținătorii
acestei abordări au acceptat mai ușor relația terapeutică ca un potențial factor de
tratament în sine. O bună relație terapeutică este o consecință a unei bune tehnici
1
Grosse Holtforth, M., & Castonguay, L. G. (2005). Relationship and techniques in cognitive-behavioral therapy—
a motivational approach. Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 42(4), 443–455.
2
Charura Divine, Paul Stephen. (2014). The Therapeutic Relationship Handbook: Theory and Practice. Open
University Press, pg 31
3
Beck, A. T., Rush, J. J., Shaw, B. F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of depression. New York: Guilford
Press.
terapeutice, terapeutul poate dezvolta o alianța de lucru prin intermediul tehnicii, fără
a dedica spațiu explicit relației. Cu toate acestea, există studii care arată că terapeuții
de formare cognitiv-comportamentală au afișat semnificativ mai multă empatie,
autenticitate, contact interpersonal și căldură în comparație cu terapeuții de formare
psihanalitică4.
O altă caracteristică specifică a relației terapeutice în terapiile cognitiv-
comportamentale este accentuarea colaborării și a muncii în echipă. Modelul
„empirismului colaborativ”5 continuă să fie central pentru terapia cognitivă. Beck a
folosit analogia a doi oameni de știință care trebuie să colaboreze, unul furnizează
„datele brute” și celălalt ghidează întrebările de cercetare și oferă structură și
expertiză cu privire la modul de rezolvare a problemelor. Atunci când pacientul este
copleșit de simptome, încât nu este capabil să se alăture în rezolvarea problemelor,
terapeutul își asumă un rol de lider6. Pe măsură ce terapia progresează, pacientul este
încurajat să ia o poziție mai activă. Astfel, clienții și terapeuții lucrează împreună
pentru a identifica problemele centrale cu care se confruntă clienții și pentru a
identifica soluțiile posibile. Accentul se pune pe rezolvarea problemelor, nu pe
corectarea defectelor sau schimbarea personalității. Beck susține că utilizarea
tehnicilor cognitiv comportamentale într-o manieră colaborativă construiește o alianță
terapeutică solidă și crește așteptările de reușită ale clienților. Scopul principal al
relației terapeutice este acela de a încuraja implicarea în tehnicile specifice utilizate în
terapie și relația poate fi utilizată ca vehicul pentru promovarea învățării unor noi
comportamente.
La scară largă, variabilele în relație în terapiile cognitiv comportamentale sunt:
încrederea de bază și raportul. Încrederea de bază necesită ca clientul să aibă încredere
că terapeutul acționează în cel mai bun interes al său. Raportul este definit ca o
experiență interactivă între terapeut și client care implică un schimb sigur, confortabil,
sensibil și empatic.
Există șase pași secvențiali în terapia cognitiv-coportamentală aplicată: socializarea,
evaluarea, formularea cazului, intervenția de tratament, evaluarea și încheierea
terapiei7. Socializarea presupune informarea potențialului client despre principiile
cognitiv-comportamentale, despre metodele de evaluare și despre potențiale metode
de intervenție disponibile. Evaluarea, se desfășoară pe parcursul mai multor ședințe și
ajută clientul să înțeleagă modul său predominant de gândire negativă și modul în care
interacțiunile dintre gânduri, sentimente, stări de spirit, comportamente și context se
auto-alimentează într-un mod disfuncțional. Evaluarea poate ține cont inclusiv de
evaluarea vizuală (starea pielii, mersul, modul de a vorbi și prezentarea generală) care
poate furniza informații legate de starea mentală a clientului, și evaluarea întrebărilor
și răspunsurilor care poate da informații despre funcționarea cognitivă a clientului.
Formularea este procesul prin care problemele clientului sunt legate de abordările
cognitiv-comportamentale pentru a determina nivelul de gândire (imediat, intermediar
sau de bază), asocierea nivelului de gândire cu dispoziția, corelarea comportamentului
și a contextului și influența acestora în starea generală a clientului. Intervenția de
4
Sloane, R. B., Staples, F. R., Cristol, A. H., Yorkston, N. J., & Whipple, K. (1975). Psychotherapy versus behavior
therapy. Cambridge, MA: Harvard University Press.
5
Beck, A. T., Rush, J. J., Shaw, B. F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of depression. New York: Guilford
Press. Pg 6

6
Beck, A.T, Emery, G. and Greenberg, R.L. (1985) Anxiety Disorders and Phobias. A Cognitive Perspective. New
York: Basic Books. Pg 175
7
Charura Divine, Paul Stephen. (2014). The Therapeutic Relationship Handbook: Theory and Practice. Open
University Press, pg 32-33
tratament se face pe baza formulării. Există trei tipuri de formulare: protocol, generic
și individualizat. Formulările protocol sunt rezultate din testări practice și oferă
ghiduri de tratament pentru probleme comune cum ar fi anxietatea sau depresia.
Formulările generice subliniază aspecte particulare ale gândirii, sentimentelor,
senzațiilor fizice și comportamentului. Formulările individualizate combină aspectele
generice și specifice ale problemelor clientului cu informații legate de complexitatea
și stilul de viață particular al acetuia. Din punct de vedere al secvenței temporale,
formulările pot fi de întreținere și longitudinale. Formulările de întreținere se
concentrează pe aspectele imediate care mențin legăturile dintre gânduri, sentimente,
senzații fizice și mediu, și generează gândirea negativă automată.Acest tip de
formulare este utilă în terapia pe termen scurt până la mediu. Formulările
longitudinale se concentrează asupra influențelor din perioada copilăriei timpurii, la
nivel central sau schematic,și terapia necesită în mod inevitabil mai mult timp.
Evaluarea intervenției de tratament are loc în ultimele două ședințe de terapie, dar
poate avea loc pe parcursul tratamentului ori de câte ori se efectuează analiza temelor,
diagramele sau scorurile clientului. Evaluarea finală constă în analizarea obiectivelor
inițiale și în evaluarea nivelului de atingerea a acestor obiective prin folosirea
instrumentelor de măsurare utilizate în tratament. Evaluarea oferă timp clientului și
terapeutului pentru a revizui călătoria terapeutică. Discutarea scorurilor de măsurare
poate fi o platformă bună pentru a sprijini independența crescută a clientului și
pregătește spațiul pentru închierea terapiei.
Terapia cognitivă este o terapie explicită. Terapeutul nu formează ipoteze sau
interpretări în legătură cu clientul ca să le păstreze pentru sine, ci împărtășește
gândurile sale despre gândurile clientului și cere feedback. Terapeutul își admite
greșelile, este deschis la sugestii și este dispus să ajute clientul fără să-l patroneze sau
să-l desconsidere. Acest spirit de colaborare conferă o calitate de ping-pong
sesiunilor, timpul în care terapeutul și clientul vorbesc poate fi aproximativ egal.
Relația terapeutică poate fi o experiență corectivă în sine și poate fi folosită ca
„laborator pentru testarea credințelor”8 și ca spațiu pentru învățarea noilor abilități și
dezvoltarea unor noi credințe. Dificultățile care apar în relația terapeutică pot fi
utilizate ca indicii de diagnostic pentru identificarea schemelor folosite de client.
Prinicipala provocare a orientărilor cognitiv-comportamentale este folosirea unor
cadre teoretice rigide în practica clinică care pot conduce la disensiuni între terapeut și
client (cum ar fi diagnosticul sau conceptualizarea necorespunzătoare, aplicarea
necalificată a procedurilor terapeutice etc.) și ulterior la rupturi ale alianței
terapeutice. De multe ori terapeuții cognitiv-comportamentali presupun automat că
reticența clienților lor de a se implica în terapie este în primul rând rezultatul
gândurilor distorsionate, și este posibil să nu fie pe deplin conștienți de modul în care
contribuie la ruperea alianței. Ei pot să adere prea orb și rigid la tehnicile prescrise și
să piardă din vedere aspecte absente în relație, cum ar putea fi lipsa empatiei și să
creeze un ciclu vicios de neadaptare la experiențele clientului9.
. (Burns & Auerbach, 1996) sau o formulare bazată pe cazuri. pentru informații incomplete sau
învechite (vezi Beck și colab., 1979; Persons, 1989). Astfel de tipare rigide de interacțiuni au fost
observate în diferite
162 PraCtIC aND therapeUtIC aLLIaNCe
abordări (Henry, Schacht și Strupp, 1986, 1990; Piper și colab., 1999; Schut și colab., 2005

8
Feltham, C. (Ed.). (1999). Professional skills for counsellors. Sage Publications Ltd. Pg 130

9
 Acest neajuns, la rândul său, îi poate determina pe ), inclusiv terapii cognitive. De exemplu,
Castonguay și colab. (1996) au descoperit că, atunci când se confruntă cu ruperea alianței, terapeuții
cognitivi și-au sporit frecvent încercările de a convinge clienții de validitatea rațiunii terapiei cognitive
și / sau de impactul benefic al tehnicilor de terapie cognitivă. Totuși, această aderență crescută nu
pare să remedieze încălcarea alianței și poate că a exacerbat-o prin

Procesul de dezvoltare a unei astfel de relații de colaborare implică colaborarea cu clientul pentru a
stabili obiective pentru consiliere, a determina prioritățile, a menține un focus terapeutic și a
structura atât în cadrul sesiunilor, cât și în ansamblul terapiei în ansamblu.
Relația terapeutică poate face ping-pong înapoi și înainte între cele două extreme ale supra-distanței
și supraimplicării, reflectând schema și problemele clientului

Terapia cognitivă privește, de asemenea, influența terapeutului asupra relației terapeutice. În loc să
presupunem că simțim un anumit mod în legătură cu un client, deoarece acesta este întotdeauna un
efect al schemei clientului, terapia cognitivă privește efectul schemelor terapeutului asupra relației
terapeutice (Burns și Auerbach, 1996). De exemplu, conceptul de empatie implică experimentarea
terapeutului asupra pacientului. . . stări emoționale ”(Carte, 1988: 421). În timp ce răspunsurile
subiective ale terapeutului față de client în timpul ședințelor au o valoare deosebită, în special în
furnizarea de informații neverbalizate despre calitatea și natura relației terapeutice, terapia cognitivă
sugerează că astfel de răspunsuri spun mai multe despre percepțiile, sentimentele și credințele
terapeutului decât despre clientului. Cercetările indică faptul că conceptualizările terapeuților bazate
pe propriile sentimente nu sunt legate în mod sistematic de ceea ce gândește sau simte clientul (Free
și colab., 1985; Squier, 1990). De exemplu, pot exista diferențe semnificative între estimările proprii
ale terapeuților cu privire la nivelul lor de empatie, în comparație cu modul în care empaticul a
experimentat clientul ca terapeutul să fie (Burns și Auerbach, 1996). Arsuri și Auerbach (ibid.)
În timp ce examinarea sentimentelor și credințelor terapeutului este implicită în multe terapii, terapia
cognitivă descrie modalități explicite de a lucra cu propria noastră componență psihologică. Mary Ann
Layden (Layden și colab., 1993), de exemplu, subliniază importanța terapeuților cognitivi care
examinează propria schemă, în special atunci când lucrează cu clienți cu dificultăți pe termen lung în
arena interpersonală și tulburări de personalitate, unde atât schema clientului cât și terapeutul. poate
fi activat în sesiuni. Terapia cognitivă în sine oferă o serie de instrumente pe care terapeuții le pot
utiliza pentru a înțelege rolul lor în relația terapeutică, iar supravegherea și analiza periodică a
casetelor de terapie pot fi foarte valoroase pentru a ne ajuta ca consilieri să identificăm propriile
noastre probleme apărute în terapie.

descrie modul în care r

O constantă în tratamentul CBT este explorarea interrelațiilor dintre gânduri,

sentimente, senzații fizice, comportament și mediu, astfel încât clientul să vadă inițial
cum mențin problemele dificile. Pe măsură ce terapia progresează, clientul încearcă
diferite moduri de a schimba modelul într-o interrelație mai pozitivă și

În timp ce toți terapeuții încearcă să identifice

pentru a rezolva problemele clientului central, se simte un sentiment de colaborare în unele
tratamente. De exemplu, din perspectiva terapiei Gestalt, Perls, Hefferline și Goodman (1977) afirmă
în mod afirmativ: „Folosim o metodă de argumentare care la prima vedere poate părea nedreaptă,
dar care este inevitabilă” (p. 286). În terapia centrată pe client, puterea de schimbare este teoretic
diferită clientului (Rogers, 1951). În schimb, atunci când descrie empirismul (care încearcă să treacă
dincolo de percepția distorsionată și către o observație verificabilă), Simplu spus, terapeuții cognitivi și
comportamentali au văzut, în general, alianța ca un factor de schimbare terapeutic necesar, dar nu
suficient, (Beck și colab., 1979; DeRubeis et al., 2005; Friedberg și Gorman, 2007; Wolpe și Lazarus,
1966) .

 încercați să reîncadrați clientul în tratament manipulând direct așteptările sale pentru succesul
tratamentului. Această din urmă opțiune este realizată în primul rând în CBT prin reiterarea rațiunii
abordării, oferind cursuri de timp realiste pentru câștiguri de terapie și provocând așteptările
clientului cu empirism rațional de colaborare. Aceste abordări tradiționale ale problemelor cu relația
rămân populare în literatura CBT (de exemplu, J. S. Beck, 1995). S-a remarcat, de asemenea, că
problemele în terapie pot apărea nu datorită factorilor de client,
Așa cum s-a discutat mai jos, terapeuții cognitivi și comportamentali au fost adesea încurajați să-și
reconsidere formulările și ipotezele lor despre client atunci când apar pauze de alianță terapeutică (de
exemplu, Goldfried & Davison, 1976; Persoane, 1989).

Tehnicile de abordare a rupturilor de alianță dezvoltate de Burns și Safran au fost asociate cu un

anumit suport empiric. De exemplu, Safran, Muran și colegii săi (de exemplu, Muran și colab., 2009;
Safran, Crocker, McMain și Muran, 1990; Safran și Muran, 1996; Safran, Muran și Samstag, 1994) au
descoperit că în -examinarea sesiunii atât a terapeutului cât și a clientului facilitează rezolvarea
rupturilor și contribuie la rezultatul tratamentului. Cercetătorii au dezvoltat, de asemenea, terapie
relațională scurtă (BRT; Muran, Safran, Samstag și Winston, 2005), care este un stand
 alianța cognitiv-comportamentală 163
singurul tratament bazat pe alianță s-a dovedit că produce abandonul mai scăzut și angajamentul mai
mare în tratament decât terapiile psihodinamice și cognitive și comportamentale pe termen scurt
(Muran, Safran, Samstag și Winston, 2005; Safran, Muran, Samstag și Winston, 2005; ).
Goldfried și Davison (1976) au sugerat, de asemenea, că comportamentul în sesiune, inclusiv relația,
poate fi privit ca un eșantion de
164 PraCtIC aND therapeUtIC aLLIaNCe
comportamentul clientului în sine, probabil foarte relevant pentru modul în care clientul se comportă
în situații de terapie

Clientul trebuie să păstreze în permanență înțelegerea că are alegeri și poate controla unde dorește
terapia să se concentreze în contextul problemelor sale.
 O relație de lucru implică ajungerea la un acord comun cu privire la probleme terapeutice, cum ar fi
confidențialitatea, granițele, contribuția clientului în „temele” și activitățile din afara sesiunii,
importanța evaluărilor, modul în care trebuie furnizate feedback-ul, când vor fi efectuate evaluările. ,
explicații ale conceptelor și evaluarea rezultatelor, o explicație completă a diagnosticului lor și așa mai
departe. Această alianță terapeutică este uneori denumită contract terapeutic și importanța sa în
contextul abilităților relaționale nu poate fi supraestimată, deoarece în cadrul CBT se consideră în
general că o relație terapeutică solidă crește rezultatul benefic al terapiei (Roos și Weardon 2009;
Daniels și Weardon 2011). Ca și alte terapii vorbitoare, abilitățile relaționale CBT implică ascultarea,
punerea întrebărilor corecte, recunoașterea celuilalt, consolidarea elementelor pozitive de schimbare,
a fi autentic, a demonstra sprijin, a fi amabil și compătimitor și a fi sincer cu răspunsuri și răspunsuri,
deoarece acestea sunt cheia pentru Rezultate pozitive CBT

Ca răspuns la o astfel de critică, terapeuții CBT adoptă din ce în ce mai multe dezvoltări în mindfulness
și abordări bazate pe compasiune pentru a stresa că încrederea și empatia rămân competențele și
obiectivele principale ale intervențiilor CBT. Cu toate acestea, acest lucru nu este nou.
De exemplu, în ciuda dominanței formulărilor bazate pe protocol, există o dezbatere continuă despre
abordarea formulării care trebuie utilizată ca răspuns la problemele clienților. Formulările bazate pe
protocol sunt recunoscute ca modele de tratament preambalate, care au primit adesea un control de
cercetare și oferă seturi de intervenții standardizate pentru probleme de sănătate mintală; adesea
cele mai frecvent întâlnite în practica clinică, cum ar fi anxietatea și depresia. Suporteri precum Grant
și colab. (2010) afirmă că terapeutul are obligația profesională de a efectua formulări bazate pe
protocol, întrucât se bazează pe concluziile cercetărilor, în timp ce altele precum Kinsella și Garland
(2008), Thomas și Drake (2012) și Drake și colab. (2013) susțin că este bazat pe protocol
Descărcat de [Facultatea de asistență medicală, Universitatea Chiangmai 5.62.156.86] la [18.07.16].
Copyright © McGraw-Hill Global Education Holdings, LLC. Nu trebuie redistribuit sau modificat în
niciun fel fără permisiune.

36 MANUALUL DE RELAȚII TERAPEUTICE

formulările sunt restrictive în incapacitatea lor de a face față situațiilor reale. Clienții prezenți cu
condiții complexe, de durată sau severe și este puțin probabil ca terapeuții cu experiență să
întâlnească doar indivizi cu un singur tip ușor de afecțiune.
relația dintre gânduri, sentimente și simptome fiziologice. Terapia cognitivă comportamentală se
dezvoltă departe de o abordare centrată pe tratament, care poate fi utilizată de client ca terapie care
oferă suport în diferite perioade din viața lor, mai degrabă decât una care caută sfârșitul problemelor
specifice per

obiective de reducere a finanțărilor de la stat central Această formă de terapie oferă un set logic de
principii de bază și secvențiere în aplicarea sa. De asemenea, oferă practicienilor libertatea de a
explora probleme de prezentare imediată sau probleme de schemă mai profunde, precum și o gamă
uriașă de instrumente de măsurare validate pentru a evalua progresul. Terapia cognitivă
comportamentală continuă să dezvolte diferite abordări de formulare și noi tehnici de tratament cu
creșterea terapiilor cu undă a treia și noi modalități de a furniza terapia (în special prin intermediul
mijloacelor digitale). În plus, se acordă abordări multimodale și echipe din ce în ce mai
multidisciplinare, cu diferite persoane și profesii care adoptă tehnici CBT în activitatea lor de zi cu zi. În
cele din urmă, CBT continuă să exploreze noi modalități de a face aspectele interpersonale ale terapiei
mai egale și încorporează din ce în ce mai mult tehnici existențiale, centrate pe persoană și
psihanalitice în repertoriul CBT, păstrând în același timp principiile de susținere a înțelegerii de către
client a relației dintre gândurile sale, sentimente, senzații fizice, comportament și mediu

Literatura despre terapia cognitivă dă uneori impresia că relația terapeutică este un simplu recipient
în care să efectuezi adevărata muncă, vizualizând dificultăți și probleme în relația terapeutică, ca
probleme care trebuie rezolvate înainte de a continua terapia. În ultimii ani, însă, terapia cognitivă s-a
dezvoltat într-o abordare mai largă și mai deschisă (Wills and Sanders, 1997). Descriem modalități în
care relația terapeutică este utilizată în terapia cognitivă, în serviciul terapiei ”(Safran și Segal, 1990:
41), pentru conceptualizarea dificultăților clientului și facilitarea procesului de consiliere
Consider cu siguranță considerați alianța terapeutică ca un factor comun împărtășit cu alte terapii.
Dar, de asemenea, cred că accentul comun și explicit pe schimbarea sistemelor de credințe,
consolidarea și perfecționarea testării realității și dezvoltarea strategiilor de coping face o terapie mai
robustă ”(Beck, 1991: 194). Modul în care se realizează o astfel de muncă este prin dezvoltarea unei
relații de colaborare și empirism colaborativ (de exemplu, Beck și colab., 1979, 1985).

Empiricismul colaborativ ajută terapeutul să se alăture „clientului”, astfel încât munca de a „ataca”
problemele clientului nu va fi văzută ca un atac asupra clientului însuși. Din nou în cuvintele lui Beck:
Nu este funcția terapeutului să reformeze pacientul: mai degrabă rolul său este de a lucra cu pacientul
împotriva lui ”, este problema pacientului. Punând accentul pe rezolvarea problemelor, mai degrabă
decât pe presupusele sale deficite sau obiceiuri rele, ajută pacientul să-și examineze dificultățile cu
mai multă detașare și îl face mai puțin predispus să experimenteze rușinea, un sentiment de
inferioritate și defensivitate. (Beck, 1976: 221)

Ce înseamnă asta în practică? Beck și colab. (1985) prezintă două implicații. Relația se dezvoltă
reciproc. Atât terapeutul cât și clientul lucrează împreună pentru a observa ce se întâmplă, pentru a
observa și a comenta modul de a fi al clientului, pentru a oferi soluții la problemele și dificultățile cu
care se confruntă clientul. Atunci când clientul nu poate vedea calea de urmat, terapeutul poate fi
capabil să privească dintr-o perspectivă diferită și să ofere acest lucru clientului. În mod similar,
clientul poate vedea și oferi terapeutului o altă perspectivă. Există un sentiment în terapia cognitivă a
relației în terapia cognitivă, atât a clientului, cât și a terapeutului care își înfășoară mânecile și
continuă cu munca. Evitați agendele ascunse.

CBTs (and treatments heavily influenced by these approaches) focus on the direct reduction of
psychopathological symptoms and ascribe to the belief that therapy should (and good therapy does)
provide clients with coping skills with which they can approach their daily lives in the absence of a
therapist (Barber & DeRubeis, 1989; Castonguay, Newman, Borkovec, Grosse Holtforth, & Maramba,
2005).
have been developed for numerous disorders including, but not limited to, depression, phobias,
panic disorder and agoraphobia, posttraumatic stress disorder, social anxiety disorder, obsessive–
compulsive disorder, bipolar disorder, eating disorders, borderline personality disorder, and
substance abuse (see Barlow, 2008). Moreover, cognitive and behavioral therapies have become very
popular theoretical orientations among practicing clinicians (Norcross, Karpiak, & Santoro, 2005).
Many CBTs are empirically supported (Nathan & Gorman, 2002), reflecting the epistemological
outlook and historical strength of CBTs in establishing, relying on, and encouraging scientific research.
Interestingly, it may be that CBTs’ foundation on learning and conditioning is the main reason why the
therapeutic relationship went for years as an underrecognized factor in most of these treatments.
Although the pioneers of behavior therapy highlighted the importance of the relationship, many
described it as strictly context for learning to take place
As Wilson and Evans (1977) postulated, “ ‘Relationship’ is not easily defined operationally, unlike
contingencies of social attention. Not only could these social contingencies be defined and measured,
but they could also be altered, and with them the client’s behavior” (p. 545).
Once empirical evidence supported the operationalization and valid measurement of the relationship
as well as its correlation with outcome in CBTs, proponents of this approach have more readily
accepted the alliance as a potentially potent treatment factor in its own right.
Later, Goldfried and Davison (1976), in one of the first full chapters devoted to the therapeutic
relationship from a CBT perspective, made the bold statement “Any behavior therapist who maintains
that principles of learning and social influence are all one needs to know in order to bring about
behavior change is out of contact with clinical reality” (p. 55), going on to state that “the truly skillful
behavior therapist . . . interacts in a warm and empathic manner with his client” (p. 56).
Such unelaborated descriptions are likely attributable to the fact that CBTs historically considered the
alliance to be a “nonspecific” variable, that is, a nontechnical, noninstrumental, and essentially
interpersonal factor that is auxiliary to the specific variables (technical procedures) that actually
produce change (Castonguay, 1993). Wolpe and Lazarus (1966) famously concluded that a client’s
positive emotional reaction toward a therapist would engender “nonspecific reciprocal inhibition,”
the Cognitive-Behavioral alliance 153
meaning that the presence of the therapist reduces anxiety and therefore facilitates the aim of
specific desensitization through behavioral techniques.
Thus, CBTs have a long history of recognizing relationship variables as significant contributors to the
therapeutic process, generally in the same ways that other orientations defined the relationship. Of
course, the alliance in CBTs is different (at least theoretically) in some ways from the types of alliances
formed in other orientations. The primary distinction is that a CBT alliance emphasizes collaboration
and teamwork more than most other therapies do—especially those that are less directive (Raue &
Goldfried, 1994). The model of “collaborative empiricism” has emerged primarily from (Beck et al.,
1979, p. 6) and continues to be central to cognitive therapy (e.g., Young, Rygh, Weinberger, & Beck,
2008), with proponents of recent behavioral therapies (e.g., Dimidjian, Martell, Addis, & Herman-
Dunn, 2008) and CBTs (e.g., Fairburn, Cooper, Shafran, & Wilson, 2008; Turk, Heimberg, & Magee,
2008) using the construct of a collaborative relationship extensively. In a collaborative relationship,
clients and therapists work together to identify the central problems clients face and to identify
possible solutions

While all therapists seek to iden

154 praCtICe aND the therapeUtIC aLLIaNCe
tify central client problems, a sense of collaboration is eschewed in some treatments. For example,
from their Gestalt therapy perspective, Perls, Hefferline, and Goodman (1977) tellingly state, “We
employ a method of argument that at first sight may seem unfair, but that is unavoidable” (p. 286). In
client-centered therapy, the power for change is theoretically deferred to the client (Rogers, 1951). In
contrast, when describing empiricism (which seeks to move past distorted perception and toward
verifiable observation), Beck et al. (1979) used the analogy of two scientists who must work together,
one providing the “raw data” and the other guiding the research questions.
Another important difference in the way CBTs and other orientations have treated the alliance
underscores the role that this treatment factor is assumed to play in the change process. Specifically,
as with many directive therapies, CBTs are primarily concerned with orientation-specific techniques
that can demonstrably produce change on their own. Therefore, the alliance has typically been
treated as a factor that facilitates the use of and adherence to specific techniques not as a change
mechanism itself. That is, the main purpose of the therapeutic relationship is to foster engagement in
the specific techniques of therapy, and a collaborative relationship is ideally suited for this purpose.
Simply put, cognitive and behavioral therapists have generally seen the alliance as a necessary, but
not sufficient, therapeutic change factor (Beck et al., 1979; DeRubeis et al., 2005; Friedberg &
Gorman, 2007; Wolpe & Lazarus, 1966). Raue and Goldfried (1994) used a particularly evocative
metaphor illustrating this stance:
From a cognitive-behavioral vantage point, the alliance plays an important role in the change process
in much the same way that anesthesia is needed during surgery. The implementation of certain
surgical procedures requires an adequate and appropriate level of anesthesia. Great care is taken to
ensure that an effective anesthesia is in place before surgery begins. Once surgery is underway, the
primary concern is with the effective implementation of the surgical procedures—the primary reason
the patient entered the treatment setting. (p. 135)
As summarized above, there are essentially two reasons that CBT therapists seek to have a good
relationship with their clients. First, a strong relationship is indirectly beneficial by providing a
facilitative context for the specific techniques, and, second, the relationship can be used more or less
directly as a vehicle for promoting therapeutic learning, such as by providing empathic responding as
a social reinforcer (Krasner, 1962).
Beck et al. (1979), echoing earlier calls from behavior therapy (e.g., Goldfried & Davison, 1976),
emphasized relationship variables such as basic trust and rapport, which are now widely valued in
CBTs. Basic trust requires that the client have faith in the therapist acting in his or her best interest.
Rapport is defined as an interactive experience between therapist and client involving a secure,
comfortable, sensitive, and empathic exchange. It
It has been said that certain populations and treatments may differentially require trust and rapport
to be successful.
Moreover, Beck et al. (1979) argued that the use of CBT techniques in a collaborative manner is in
itself relationship building and good for treatment. The main goal of using specific CBT techniques in a
collaborative way is to increase client expectancies of succeeding in behavior change. To this end,
several authors (e.g., Goldfried & Davison, 1976; Wilson & Evans, 1977) have advanced the
importance of the therapist clearly explaining the treatment rationale, structure, and case
conceptualization in order to demonstrate an understanding of the client’s problems and how they
link with plausible solutions.
CBT techniques that are designed to produce change, the therapist can develop a sound working
alliance without spending valuable time in session explicitly devoted to “just” the relationship.
attempt to reengage the client in treatment by directly manipulating his or her expectancies for
treatment success. The latter option is primarily achieved in CBT by reiterating the rationale of the
approach, providing realistic time courses for therapy gains, and challenging the client’s expectations
with rational collaborative empiricism. These traditional approaches to problems with the relationship
remain popular in the CBT literature (e.g., J. S. Beck, 1995). It has also been noted that problems in
therapy may arise not owing to client factors but to therapist or technique factors (such as improper
diagnosis or conceptualization, unskilled application of therapeutic procedures, etc.).

As discussed below, cognitive and behavioral therapists have often been encouraged to reconsider
their case formulations and assumptions about the client when therapeutic alliance breaks occur
(e.g., Goldfried & Davison, 1976; Persons, 1989). Thus, the standard techniques of CBT can be used to
address the relationship directly and have been used in this way for many years.
CBT clinicians have endorsed a view of the alliance as a consequence of good therapeutic technique
rather than a constituent of productive therapeutic process (e.g., DeRubeis et al., 2005).
In a classic study, Sloane, Staples, Cristol, Yorkston, and Whipple (1975) found that behavior
therapists displayed significantly more empathy, genuineness, and interpersonal contact, as well as
comparable warmth, than did psychoanalysts. This finding, obviously counter to the idea of behavior
therapists as simply dry conduits for techniques, was highly unexpected, though these differences in
ratings were not associated with outcome.
Notably, however, behavior therapists were more supportive than the other therapists, likely a result
of their emphasis on positive reinforcement.
Yet, if CBT therapists automatically assume that their clients’ reluctance to engage in therapy is
primarily the result of distorted thoughts, then they may not be fully aware of how they are
contributing to the alliance rupture. This shortcoming, in turn, may lead therapists to adhere too
blindly and rigidly to the prescribed techniques and lose sight of another, more pressing, problem in
the relationship, such as an empathic failure (Burns & Auerbach, 1996) or a case formulation based on
incomplete or outdated information (see Beck et al., 1979; Persons, 1989). Such rigid patterns of
interactions have been observed in different
162 praCtICe aND the therapeUtIC aLLIaNCe
approaches (Henry, Schacht, & Strupp, 1986, 1990; Piper et al., 1999; Schut et al., 2005), including
cognitive therapies. For example, Castonguay et al. (1996) found that, when confronted with alliance
rupture, cognitive therapists frequently increased their attempts to persuade clients of the validity of
the cognitive therapy rationale and/or the beneficial impact of the cognitive therapy techniques. This
increased adherence, however, did not appear to repair the alliance breach and may have actually
exacerbated it by creating a vicious cycle of misattunement to the client’s experiences.
The techniques of addressing alliance ruptures developed by Burns and Safran have been associated
with some empirical support. For example, Safran, Muran, and colleagues (e.g., Muran et al., 2009;
Safran, Crocker, McMain, & Muran, 1990; Safran & Muran, 1996; Safran, Muran, & Samstag, 1994)
have found that the in-session exploration of the experiences of both the therapist and client
facilitates rupture resolution and contributes to treatment outcome. The researchers have also
developed brief relational therapy (BRT; Muran, Safran, Samstag, & Winston, 2005), which as a stand
the Cognitive-Behavioral alliance 163
alone alliance-based treatment has been shown to produce lower dropout from and higher
engagement in treatment than short-term psychodynamic and cognitive and behavioral therapies
(Muran, Safran, Samstag, & Winston, 2005; Safran, Muran, Samstag, & Winston, 2005).
Goldfried and Davison (1976) have also suggested that behavior in-session, including the relationship,
can be viewed as a sample of
164 praCtICe aND the therapeUtIC aLLIaNCe
behavior of the client itself, likely very relevant to the way the client behaves in nontherapy situations
. Cognitive behavioural therapy views the interconnectedness of thoughts, moods, and physical
sensations as influencing both negative and positive behaviours. The therapy helps clients to alter
unhelpful and distressing negative thoughts and behaviours using evidence- based interventions. The
outcome of therapy, therefore, is for the client to understand the dynamics that support the
interrelations between thinking, feeling, and behaviour and to have learnt different and more
effective methods of managing their problems and have more resilient coping skills. Cognitive
behavioural therapy does not provide a curative therapeutic approach but one that supports the
client to develop new techniques to deal with their presenting problems
Beck’s (1976) cognitive triad puts forward the theory that the individual may be influenced by
negative thoughts about the self, the world, and the future. For some 30
Downloaded by [ Faculty of Nursing, Chiangmai University 5.62.156.86] at [07/18/16]. Copyright ©
McGraw-Hill Global Education Holdings, LLC. Not to be redistributed or modified in any way without
permission.

COGNITIVE BEHAVIOURAL THERAPY 31

individuals, certain life events can be perceived as negative, which lowers mood and develops
unhelpful thinking. A dysfunctional circle is then established where low mood increases negative
thinking, which in turn increases low mood until there is a generalized distortion of thinking. Cognitive
behavioural therapy refers to the process of moving from a negative to a more positive view of the
self, the world, and the future as cognitive reframing or restructuring.
Beckian approaches see reframing or restructuring as occurring on three different levels of thinking,
mood, and behaviour, each of which influences the other two. The three levels are often termed core
beliefs, intermediate assumptions, and negative automatic thoughts (NATs) respectively. Core beliefs
are the deepest level of thinking, which supports a structure (schema) that clusters thinking, past
events, and current experiences into existing beliefs. Core beliefs act as the foundation for a second
level of thinking called underlying (intermediate) assumptions, which refer to individual attitudes.
Attitudes can be both negative and positive for the individual and are called dysfunctional or
functional underlying assumptions. Assumptions in turn support the more reachable level of thinking
called automatic thoughts, which occur immediately and sometimes below conscious awareness in
response to daily life events. Beck took the view that dysfunctional underlying assumptions supported
negative automatic thoughts.
There are six sequential steps to applied CBT: socialization, assessment, case formulation, treatment
interventions, evaluation, and end or termination of therapy. Socialization involves informing the
potential client, in words that are understandable, about the principles of CBT, the methods of
assessment and the potential levels of interventions available to the client. Assessments sometimes
span several sessions and direct the treatment intervention at immediate, intermediate or core level.
Assessments help the client to gain understanding of the most dominant mode of negative thinking
and how the interactions between thoughts, feelings, moods, behaviours, and environment maintain
each other in a dysfunctional way. Assessment tools can be categorized into two groups: comparative
and exploratory (Thomas and Drake 2012). Comparative tools are generally validated instruments
that provide scores for specific results, such as those for measuring anxiety levels, low mood states or
general wellbeing. Others use criteria for diagnostic purposes, as in the Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders V (DSM-V ; APA 2013) or the International Statistical Classification of
Diseases 10th Revision (ICD-1 0) (WHO 2007).
Downloaded by [ Faculty of Nursing, Chiangmai University 5.62.156.86] at [07/18/16]. Copyright ©
McGraw-Hill Global Education Holdings, LLC. Not to be redistributed or modified in any way without
permission.

32 THE THERAPEUTIC RELATIONSHIP HANDBOOK

Exploratory tools are individualized and relate to the client’s history, life experiences, relationships,
employment, general health, and any important issues such as alcohol intake, drug use or prescribed
medication. Exploratory assessment can also take into account visual evaluation (skin condition, gait,
speech, and general presentation) that may provide information related to the client’s mental state,
while question- and- answer assessment can take into account issues such as cognitive functioning or
physical problems. Exploratory assessments include measurements of sleep, diet, mood, behaviour or
thinking. Assessment leads to formulation, which is the process whereby the client’s problems are
linked to CBT approaches to demonstrate the level of thinking (immediate, intermediate or core) and
their association with mood, behaviour, and environment, which negatively influences the general life
of the client. The formulation is the basis for the agreed treatment plan. There are three types of
formulation: protocol-d riven, generic, and idiosyncratic (individualized) case formulation. Protocol
formulations have been tested in practice, are normally problem- specific, and provide treatment
guidelines for common mental health issues such as anxiety or depression. Generic formulations tend
to follow a specific model such as Padesky and Mooney’s (1990) five aspects model or Lazarus’s
(1997) brief therapy model, which emphasize particular aspects of thinking, feeling, physical
sensations, behaviour, and the environment. Individual or idiosyncratic case formulations combine
generic and problem- specific approaches with information related to the client’s particular and
unique presentation, complexity, and lifestyle. Two other types of formulation are maintenance and
longitudinal. Maintenance formulations focus on immediate problems and the issues that maintain
the problems via the interrelations between thoughts, feelings, physical sensations, and the
environment. Because the aim of therapy is to manage the immediate problems, maintenance
formulation works at the NATs and intermediate level, is useful in short- to medium- term therapy,
and protocol- driven and generic formulations are most useful. Longitudinal formulations work on
early childhood influences and at the core or schematic level, where therapy inevitably takes longer
and so individualized formulations are better. Treatment interventions follow on from discussion of
the case formulation and normally focus on issues at NATs, intermediate or core level. For protocol-
driven treatments there are pre- packaged interventions, whereas for idiosyncratic/ individualized or
generic treatments the client and the therapist discuss potential treatment options before agreeing
on those that provide the most realistic outcomes. Within treatment are continuous on-g oing
measurements of progress, so various methods of collecting relevant data are used, including diaries,
sleep charts, mood and behaviour records, negative- thought records, panic diaries alongside
measurements of specific diagnostic conditions such as anxiety, obsessive- compulsive disorder or
depression. Results of such records are analysed and discussed at set sessions throughout therapy to
demonstrate progress or highlight issues that require a different approach. A constant in CBT
treatment is the exploration of the interrelations between thoughts, feelings, physical sensations,
behaviour, and the environment so the client can initially see how they maintain difficult issues. As
therapy progresses, the client tries different ways of changing the pattern into a more positive
interrelationship and
Downloaded by [ Faculty of Nursing, Chiangmai University 5.62.156.86] at [07/18/16]. Copyright ©
McGraw-Hill Global Education Holdings, LLC. Not to be redistributed or modified in any way without
permission.

COGNITIVE BEHAVIOURAL THERAPY 33

improving coping skills. Sometimes this is by identifying triggers for negative responses such as
memories, negative automatic thoughts or specific situations, and altering the impact of the triggers
through improved recognition, responses or avoiding the triggers. At other times, the problems may
be perceived as recent but the roots for the emotional responses may be due to childhood events or
trauma, and treatment explores the impact of early memories on emotions and dysfunctional
underlying assumptions which support negative automatic thoughts.
Evaluation of the treatment intervention occurs properly during the final two sessions of therapy but
can occur throughout treatment whenever analysis of the client’s homework, charts or scores is
undertaken. End- of- treatment evaluation begins by looking at the original treatment objectives
which followed the compiling of the case formulation and deciding if the objectives have been
achieved. Evaluation is more effective if there are demonstrably improved scores on the measuring
instruments used in treatment; for example, a reduction in anxiety, improved mood scores, better
relations with others, improved sleep patterns. Discussing measurement scores can be a good
platform to go on to talk about future management techniques and self-h elp interventions after
therapy has ceased
It is not easy to take on therapy and it takes courage to open up to a stranger but equally it can be
difficult to say goodbye to the therapist who has shared difficult and traumatic thoughts and feelings.
Evaluation provides time for the client and the therapist to review the therapeutic journey, to provide
suggestions for self- help techniques once therapy is over, and to support the client’s increased
independence.
The client should at all times retain the understanding that they have choices and can control where
they want therapy to focus in the context of their problems.
A working relationship involves coming to a joint agreement on therapeutic issues such as
confidentiality, boundaries, the client’s input into ‘homework’ and out- of- session activities, the
importance of assessments, how feedback should be provided, when evaluations will be carried out,
explanations of concepts and assessment of results, a full explanation of their diagnosis, and so on.
This therapeutic alliance is sometimes referred as the therapeutic contract and its importance in the
context of relational skills cannot be overestimated, since within CBT it is generally held that a solid
therapeutic relationship increases the beneficial outcome of the therapy (Roos and Weardon 2009;
Daniels and Weardon 2011). Like other talking therapies, CBT relational skills involve listening, asking
the right questions, acknowledging the other, reinforcing positive elements of change, being genuine,
demonstrating support, being kind and compassionate, and being honest with responses and
answers, as these are key to positive CBT outcomes

In response to such criticism, CBT therapists are increasingly adopting developments in mindfulness
and compassionate- based approaches to stress that trust and empathy remain core competences
and objectives of CBT interventions. Yet this is not new.
For example, despite the dominance of protocol- driven formulations there is continuing debate
about the formulation approach to be used in response to clients’ problems. Protocol- driven
formulations are recognized as pre- packaged treatment models that often have received research
scrutiny and provide standardized sets of interventions for mental health problems; often those most
commonly encountered in clinical practice such as anxiety and depression. Supporters such as Grant
et al. (2010) state that the therapist has a professional duty to carry out protocol- driven formulations
as they are based on research findings, whereas others such as Kinsella and Garland (2008), Thomas
and Drake (2012), and Drake et al. (2013) argue that protocol- driven
Downloaded by [ Faculty of Nursing, Chiangmai University 5.62.156.86] at [07/18/16]. Copyright ©
McGraw-Hill Global Education Holdings, LLC. Not to be redistributed or modified in any way without
permission.

36 THE THERAPEUTIC RELATIONSHIP HANDBOOK

formulations are restrictive in their inability to deal with real-l ife situations. Clients present with
complex, enduring or severe conditions and it is unlikely that experienced therapists will only
encounter individuals with only one mild type of condition.
tionship between thoughts, feelings, and physiological symptoms. Cognitive behavioural therapy is
developing away from a treatment- focused approach to one that can be used by the client as a
therapy that provides support at different periods of their lives rather than one which seeks an end to
specific problems per s

objectives to cut central state funding. This form of therapy provides a logical set of underlying
principles and sequencing in its application. It also provides practitioners with freedom to explore
immediate presenting problems or deeper schematic issues as well as a huge range of validated
measuring tools to evaluate progress. Cognitive behavioural therapy continues to develop different
formulation approaches and new treatment techniques with the growth of third- wave therapies and
new ways of delivering therapy (particularly via digital media). It further lends itself to multi- modal
approaches and increasingly multidisciplinary teams with different individuals and professions
adopting CBT techniques in their everyday work. Finally, CBT continues to explore new ways of
making the interpersonal aspects of therapy more equal and is increasingly incorporating existential,
person- centred, and psychoanalytical techniques into the CBT repertoire while retaining the
principles of supporting the client’s understanding of the relationship between their thoughts,
feelings, physical sensations, behaviour, and environment

Literature on cognitive therapy at times gives the impression that

the therapeutic relationship is a mere container in which to do the
real work, viewing difficulties and issues in the therapeutic
relationship as problems to be solved before getting on with the
therapy. In recent years, however, cognitive therapy has developed
into a wider and more open approach (Wills and Sanders, 1997).We
describe ways in which the therapeutic relationship is used in
cognitive therapy, in the service of therapy' (Safran and Segal,
1990: 41), to conceptualize the client's difficulties and facilitate
the counselling process
Ί certainly consider the therapeutic alliance as a common factor
shared with other therapies. But I also believe that the shared and
explicit focus on changing belief systems, reinforcing and refining
reality testing, and developing coping strategies makes for a more
robust therapy' (Beck, 1991: 194). The way such work is achieved is
by means of developing a collaborative relationship and collaborative
empiricism (for example Beck et al., 1979, 1985). In the words of
Beck: The cognitive therapist implies that there is a team approach
to the solution of a patient's problem: that is, a therapeutic
alliance where the patient supplies raw data (reports on thoughts and
behaviour . . .) while the therapist provides structure and expertise
on how to solve problems. The emphasis is on working on problems
rather than on correcting defects or changing personality. The
therapist fosters the attitude two heads are better than one' in
approaching personal difficulties. When the patient is so entangled
in symptoms that he is unable to join in problem solving, the
therapist may have to assume a leading role. As therapy progresses,
the patient is encouraged to take a more active stance. (Beck et al.,
1985: 175) Collaborative empiricism helps the therapist to get
alongside' the client, so that the work of'attacking' the client's
problems will not be seen as an attack on the client herself. Again
in the words of Beck: It is not the therapist's function to reform
the patient: rather his role is working with the patient against it',
the patient's problem. Placing emphasis on solving problems, rather
than his presumed deficits or bad habits, helps the patient to
examine his difficulties with more detachment and makes him less
prone to experience shame, a sense of inferiority and defensiveness.
(Beck, 1976: 221)

What does this mean in practice? Beck et al. (1985) spell out two
implications. The relationship develops on a reciprocal basis. Both
therapist and client are working together to observe what is going
on, to observe and comment on the client's way of being, to offer
solutions to the problems and difficulties facing the client. When
the client is unable to see the way forward the therapist may be able
to look from a different view and offer this to the client.
Similarly, the client can see and offer to the therapist another
perspective. There is a feeling in cognitive The Relationship in
Cognitive Therapy 125 therapy of both client and therapist rolling up
their sleeves and getting on with the work. Avoid hidden agendas.
Cognitive therapy is an explicit therapy. The therapist does not form
hypotheses about the client, or interpretations, and keep these to
him or herself. Instead, everything is out on the table. If client
and counsellor are working to different agendas, then it is unlikely
that therapy will proceed smoothly. This means that the therapist
admits mistakes, is open to suggestions, and willing to go where the
client wants to go, without colluding with the client's difficulties.
A spirit of collaboration gives a ping-pong' quality to sessions: the
time that therapist and client are speaking may be about equal; the
therapist shares his or her thoughts about the client's thoughts, and
asks for feedback
In true collaboration, the therapist is willing to help the client
out without being patronizing or disempowering the client. The
process of developing such a collaborative relationship involves
working with the client to set goals for counselling, determine
priorities, maintain a therapeutic focus and structure both within
sessions and across therapy as a whole.
The therapeutic relationship may ping-pong' back and forward between
the two extremes of over-distance and over-involvement, mirroring the
client's schema and problems
Cognitive therapy also looks at the influence of the therapist on the
therapeutic relationship. Rather than assuming that we feel a certain
way about a client because this is always an effect of the client's
schema, cognitive therapy looks at the effect of the therapist's
schema on the therapeutic relationship (Burns and Auerbach, 1996).
For example, the concept of empathy involves the therapist's
experiencing of the patient's . . . emotional states' (Book, 1988:
421). While the therapist's own subjective responses to the client
during sessions are of great value, particularly in providing
unverbalized information about the quality and nature of the
therapeutic relationship, cognitive therapy suggests that such
responses say more about the therapist's perceptions, feelings and
beliefs than about the client's. Research indicates that therapists'
conceptualizations based on their own feelings are not systematically
related to what the client is thinking or feeling (Free et al., 1985;
Squier, 1990). For example, there may be significant differences
between therapists' own estimates of their level of empathy, compared
to how empathic the client experienced the therapist to be (Burns and
Auerbach, 1996). Burns and Auerbach (ibid.)
While examination of the therapist's feelings and beliefs is implicit
in many therapies, cognitive therapy describes explicit ways of
working with our own psychological make up. Mary Ann Layden (Layden
et al., 1993), for example, stresses the importance of cognitive
therapists examining their own schema, particularly when working with
clients with long-term difficulties in the interpersonal arena and
personality disorders, where both client and therapist's schema may
be activated in sessions. Cognitive therapy itself provides a number
of tools which therapists can use to understand their role in the
therapeutic relationship, and supervision and regular analysis of
therapy tapes can be very valuable in helping us as counsellors to
identify our own issues arising in therapy.

describes how the relationship can be used as a 'laboratory for

testing beliefs'. For example, the client who finds it difficult to
trust anyone, can be encouraged to try trusting the therapist in
small ways and observe the results, and use this as a way of both
learning new skills and developing new beliefs.
The therapeutic relationship can be a corrective experience in
itself, particularly for clients with long-term difficulties
characteristic of the personality disorders (for example Young, 1994;
Young and Klosko, 1993).
Difficulties in the therapeutic relationship can be used as
diagnostic cues' to identify schema, particularly those
characterizing the personality disorders (Beck et al., 1990; Young,
1994). Safran and Segal (1990) take the view that alliance ruptures
often occur when the therapeutic relationship activates an important
interpersonal schema. The process of being able to resolve
difficulties as they arise can be actively used in therapy,
particularly where clients have not had the experience of resolving
difficulties with others, or where people in the client's life do not
have the time or patience to work things through.