PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 1.
ELEMENTE INTRODUCTIVE ALE PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

1. APARIŢIA PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

Psihologia sănătăţii s-a născut în anii ’70 ca reacţie la o serie de factori medicali economici și
sociali. Cel mai semnificativ aspect a fost modificarea treptată a tipurilor de boli şi modificarea cauzelor
morţii, în societăţile industrializate. Anterior epocii industrializării, cauze ale morţii erau foarte adesea,
afecţiunile precum gripa, pneumonia, tuberculoza, gastroenteritele. Descoperirea vaccinului şi
antibioticelor, precum şi îmbunătăţirea igienei şi îngrijirii medicale, au dus la un declin al importanţei
bolilor infecţioase pentru îmbolnăvire şi moarte. Treptat, a crescut frecvenţa bolilor neinfecţioase, şi
anume a celor generate de comportamente dăunătoare sănătăţii. Cu 100 de ani în urmă, cancerul sau
bolile cardiovasculare erau rareori cauza decesului. Astăzi, aceste boli, determinate şi influenţate mai
ales de stilul de viaţă, sunt cele mai comune cauze ale morţii. În cea de-a doua jumătate a secolului XX,
boli precum cancerul, accidentele vasculare, bolile cardiologice, boala pulmonară obstructivă cronică,
ca şi accidentele de circulaţie, au devenit cauzele principale ale deceselor. Acestea din urmă sunt boli
acute sau cronice şi traumatisme influenţate de stilul de viaţă. În anii ’80, Academia Naţională a
Ştiinţelor din SUA, arată ca jumătate dintre primele 10 cauze de deces sunt puternic influenţate de stilul
de viaţă. Alegerile cu privire la stilul de viaţă, precum fumatul, consumul de alcool, aportul alimentar
excesiv şi sedentarismul determină anual milioane de morţi care ar fi putut fi prevenite. Psihologii din
domeniul sănătăţii au oportunitatea să intervină pentru prevenţia multora dintre aceste decese.
Prevenţia, reabilitarea, schimbarea comportamentală sunt subiecte ale cercetării psihologice şi nu
medicale şi de aceea domeniul psihologiei sănătăţii a primit multă atenţie din interiorul şi din afara
comunităţii ştiinţifice.
Un al doilea factor al apariţiei acestei discipline a fost costul crescând al asistenţei medicale. A
devenit clar faptul că, pe termen lung, societatea nu va putea să îşi permită îngrijirea medicală bazată
pe o tehnologie medicală avansată, costisitoare. În acelaşi timp, psihologia demonstra eficienţă în
proiectarea şi aplicarea intervenţiilor comportamentale, care s-au dovedit a fi mult mai puţin costisitoare.
Schimbarea stilului de viaţă al oamenilor pentru a preveni instalarea bolilor este o metodă mai ieftină
decât tratarea bolilor datorate comportamentelor nesănătoase, deci este preferată.
Cel de-al treilea factor a fost noul mod de a înţelege sănătatea şi boala. Sănătatea nu mai este
văzută doar ca absenţă a bolii, ci, mai curând, ca prezenţa stării de bine. Modelul biomedical
focalizează atenţia numai asupra patologiei, neglijând sursele stării de bine, şi priveşte mintea şi corpul
drept entităţi separate, ignorând influența lor reciprocă. În interiorul ştiinţelor sociale a avut loc o
reformulare și anume, s-a trecut de la modelul biomedical la modelul biopsihosocial, care priveşte
sănătatea şi boala ca rezultat al interacţiunii determinaţilor biologici, psihologici şi sociali, care implică
imposibilitatea separării minţii şi corpului în procesele legate de sănătate. Sănătatea poate să fie
înţeleasă acum drept un produs dobândit în mod activ şi nu un rezultat al întâmplării. Psihologia
sănătăţii adoptă şi urmează acest nou model şi aplică o metodologie de cercetare avansată pentru a
dezvălui relaţiile complexe inerente acestei paradigme biopsihosociale.
Factorii menționați sunt principalii determinanţi ai apariţiei acestui domeniu în interiorul
psihologiei. În Statele Unite ale Americii prima întemeiere formală a psihologiei sănătăţii are loc în 1978,
când se înfiinţează divizia 38 (Health Psychology Division) în Asociaţia Americană de Psihologie. În
1986 s-a înfiinţat şi în Europa, Societatea Europeană de Psihologia Sănătăţii (EHPS – European Health
Psychology Society), care desfăşoară o activitate de diseminare a rezultatelor cercetării în domeniu prin
conferinţele anuale. Lucrări ştiinţifice în domeniu sunt publicate în tot mai numeroasele jurnale de
specialitate, mai ales cele de limba engleză: Health Psychology, Psychology and Health, International
Journal of Behavioral Medicine, Journal of Health Psychology, British Journal of Health Psychology,

365
DANIELA MUNTELE

Journal of Occupational Health Psychology, Journal of Health Communication, Anxiety, Stress, and
Coping, Japanese Health Psychology, Psychology, Health and Medicine.

2. DEFINIREA PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII ŞI RELAŢIILE SALE CU ALTE DISCIPLINE

Psihologia sănătăţii este domeniul psihologiei dedicat influenţelor psihologice asupra proceselor
legate de sănătate, cum ar fi: cauzele îmbolnăvirii, reacţiile oamenilor la îmbolnăvire, felul în care se
însănătoşesc sau cum învaţă să facă faţă unei boli cronice şi mai ales, cum îşi păstrează sănătatea.
Psihologia sănătăţii se ocupă de aspectele psihologice implicate în etiologia şi corelatele sănătăţii şi
bolii, în prevenţia şi tratamentul bolilor, în readaptarea de-a lungul unor boli şi după vindecare şi în
promovarea sănătăţii. Există trei întrebări principale în psihologia sănătăţii: (a) cine se îmbolnăveşte şi
cine îşi menţine sănătatea? (b) dintre cei bolnavi, cine se însănătoşeşte şi care sunt factorii care
favorizează refacerea sănătăţii? şi (c) cum poate o boală să fie prevenită şi însănătoşirea stimulată?
Psihologia sănătăţii realizează cercetări asupra originilor şi corelatelor psihologice ale bolilor,
identifică antecedente de personalitate şi de comportament care influenţează patogeneza anumitor boli,
analizează adoptarea şi menţinerea comportamentelor favorabile sănătăţii precum, exerciţiul fizic, dieta
sănătoasă, folosirea prezervativelor, controlul medical periodic pentru depistarea precoce a afecţiunilor,
autoexaminarea regulată a sânilor, igiena dentară şi explorează pentru a preveni și combate
comportamentele de risc cum sunt fumatul, consumul excesiv de alcool, sedentarismul și dieta
nesănătoasă. Promovarea sănătăţii şi prevenţia îmbolnăvirilor se află în agenda cercetării şi a practicii
în ţările dezvoltate, aşa cum este şi creşterea calităţii serviciilor oferite de sistemul de sănătate.

DEFINIŢIE
După Matarazzo, psihologia sănătăţii este suma contribuţiilor educaţionale, ştiinţifice şi profesionale ale
psihologiei, pentru promovarea şi menţinerea sănătăţii, pentru prevenţia şi tratamentul bolilor, pentru
identificarea corelatelor etiologice şi diagnostice ale sănătăţii şi bolii precum şi pentru îmbunătăţirea
îngrijiri medicale şi a politicii de acordare a îngrijirii în sistemul de sănătate publică.

Psihologia sănătăţii se ocupă de toate aspectele psihologice ale sănătăţii şi bolii de-a lungul vieţii.
În Statele Unite, specialiştii din acest domeniu sunt centraţi pe menţinerea şi promovarea sănătăţii,
dezvoltarea la copii a comportamentelor eficiente în menţinerea sănătăţii, aspecte precum exerciţiile
fizice regulate, dieta sănătoasă etc. O altă preocupare este prevenţia şi tratamentul bolilor. Persoanelor
cu activităţi profesionale care implică stres crescut li se prezintă modalităţi prin care să facă faţă eficient,
astfel încât stresul să nu le afecteze sănătatea. Cu pacienţii care sunt deja bolnavi, se urmăreşte
adaptarea cât mai bună la suferinţa pe care o au şi crearea unor bune deprinderi de a urma regimul şi
tratamentul prescris. Nu mai puţin semnificativă este cercetarea etiologiei şi corelatelor psihologice ale
sănătăţii şi disfuncţiilor. Etiologia se referă la originile şi cauzele bolilor, iar psihologia sănătăţii se
interesează cu precădere de factorii psihologici şi sociali care contribuie la sănătate şi boală. Astfel de
factori pot fi obiceiurile cu efecte importante asupra sănătăţii cum sunt consumul de alcool, fumatul,
exerciţiile fizice, modalităţile de coping în condiţii de stres etc. Un alt rol al psihologiei sănătăţii este
analiza şi îmbunătăţirea sistemului de ocrotire medicală, a politicii din interiorul acestui sistem. De
exemplu, este studiat impactul pe care îl au instituţia, unitatea sanitară, cadrul medical, asupra
comportamentului pacientului şi sunt formulate recomandări pentru îmbunătăţirea ocrotirii medicale.
Shelley Taylor arată că sănătatea implică starea generală a organismului. Psihologia se ocupă de
starea minţii. Mintea şi corpul lucrează împreună pentru a produce sănătatea fizică şi psihică, astfel că
psihologia sănătăţii aduce contribuţii importante deopotrivă ştiinţelor medicale şi psihologiei. Anterior
apariţiei psihologiei sănătăţii, subiecte care astăzi îi aparțin ei au fost atinse de alte domenii de

366
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

cercetare. De exemplu, psihologia medicală era principala branşă însărcinată cu aplicarea cunoştinţelor
psihologice în profesiunile medicale şi cu evaluarea psihologică a pacienţilor şi a rezultatelor
tratamentelor. Mulţi cercetători au studiat psihosomatica, o paradigma puternic influenţată de
psihanaliză, care încerca să identifice precursorii psihologici ai bolilor. Acum, psihologia medicală, cu
studiul factorilor psihologici în experienţa bolilor, devine tot mai mult integrată psihologiei sănătăţii.
Medicina comportamentală, care istoric se fundamentează pe teoriile învăţării, a studiat condiţiile care
modifică şi care menţin comportamentele defavorabile sănătăţii. Astăzi, studiul diverselor fenomene
legate de sănătate si boală a devenit obiect al efortului colaborărilor interdisciplinare.
După Ralf Schwarzer, psihologia sănătăţii este doar una dintre disciplinele care studiază în
această direcţie, alături de medicină, farmacologie, epidemiologie, asistenţă socială, educaţia pentru
sănătate, sociologie, sănătate publică, etc. Psihologia sănătăţii se ocupă cu aspectele bio-psiho-sociale
ale bolilor fizice şi contribuie la determinarea cauzelor, la diagnostic, la tratament şi la prevenire.

IMPORTANT
Psihologia sănătăţii se preocupă de două direcții mari de interes: stresul şi boala pe de o parte,
comportamentul important pentru sănătate şi protecţia sănătăţii, pe de altă parte.

3. MODELUL BIOPSIHOSOCIAL

George Engel (1913-1999), părintele medicinii psihosomatice moderne, elaborează în 1977

modelul biopsihosocial pentru studiul interacţiunii dintre minte şi corp. Engel a fost unul dintre cei mai
însemnaţi specialişti ai disciplinelor aflate la interfaţa dintre ştiinţele medicale şi cele comportamentale
(Fava, 2000). Acest model postulează că orice stare de boală sau de sănătate este consecinţă a
interacţiunii factorilor biologici, psihologici şi sociali (conf. Taylor, 1998).
În medicina contemporană, modelul biomedical este din păcate predominant. El a influenţat
gândirea în practica medicală de sute de ani şi susţine că orice boală se explică prin procese somatice
aberante, precum dezechilibre biochimice, anomalii neurofiziologice. Factorii psihologici şi sociali sunt
consideraţi independenţi de acest proces al bolii.
Modelul biomedical este reducţionist deoarece: 1. se focalizează exclusiv asupra proceselor
organice implicate în boală, 2. consideră mintea şi corpul entităţi distincte şi 3. ia în considerare mai
mult boala decât sănătatea. Există factori psihologici şi sociali care explică de ce, de exemplu, din şase
oameni predispuşi la anumite boli, numai doi fac boala, iar modelul biomedical nu acordă atenţie
factorilor psihologici şi sociali care influenţează tratamentul şi vindecarea. Relaţia medic-pacient este de
asemenea neglijată de modelul biomedical, deşi această relaţie conduce adesea la rezultate diferite în
condiţiile aceluiaşi tratament medical competent.
Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi macroscopici, iar cei biologici microscopici. Pentru a
înţelege cum interacţionează aceşti factori, cercetările utilizează teoria sistemelor, care arată că toate
nivelele organizării într-o entitate sunt legate ierarhic unul de altul şi că o schimbare la un anumit nivel
determină o schimbare la toate celelalte nivele. Aceasta înseamnă că procesele la nivel microscopic,
precum modificările celulare, au efect la nivel macroscopic şi viceversa (Taylor, 1998). În activitatea
clinică există câteva implicaţii ale modelului biopsihosocial.
Modelul bio-psiho-social arată că diagnosticul ar trebui pus ţinându-se cont de interacţiunea
tuturor factorilor în producerea stării de sănătate sau boală. Prescripţia pentru tratament ar trebui, de
asemenea, să ţină cont de cele trei seturi de factori. Pentru aceasta, lucrul în echipă este extrem de
important. Modelul biopsihosocial abordează explicit relaţia medic-pacient, care poate îmbunătăţi mult şi
utilizarea de către pacient a serviciilor medicale, eficacitatea tratamentului şi timpul de vindecare.

367
DANIELA MUNTELE

Putem înţelege obiceiurile, comportamentele sănătoase ori nocive numai în contextul lor
psihologic şi social. De exemplu, în cazul unui om de afaceri de 40 de ani care a suferit un infarct
miocardic, modelul clasic biomedical ar aborda problema stabilind tratamentul medicamentos adecvat.
Modelul biopsihosocial s-ar interesa de obiceiurile şi practicile acestui om, care au contribuit la
instalarea infarctului de miocard. Tratamentul s-ar focaliza pe exerciţii fizice, reabilitare, training în
tehnici pentru reducerea stresului şi recomandarea unui program care să îl ajute să se lase de fumat. În
plus, o astfel de evaluare poate privi şi către mediul său social. S-ar putea descoperi, de exemplu, că
petrece prea puţine momente alături de cei semnificativi pentru el (e.g. familia) şi i s-ar recomanda să
intensifice interacţiunile sociale pozitive ca scop adiţional în reabilitarea lui.

4. STRESUL – O NOȚIUNE CENTRALĂ ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂȚII

Stresul, adesea un concept imprecis al limbajului uzual, poate fi conceput fie ca o influenţă
dăunătoare a mediului înconjurător (un atac violent, o infecţie, un val de căldură, un divorţ, pierderea
locului de muncă sau ratarea unui examen etc.), fie ca o reacţie a organismului la diverse tensiuni (de
exemplu, reacţiile de alarmă, rezistenţă şi epuizare în cadrul sindromului de adaptare generală, descrise
de Hans Selye), fie ca o interacţiune între organism şi mediu. Toate cele trei perspective sunt larg
răspândite şi nici una nu este corectă sau falsă. Cea care s-a impus în ultima perioadă este mai ales
perspectiva tranzacţională, la baza căreia se află o interacţiune între situaţie şi persoană. R. Lazarus
mută accentul de la studiile biologice asupra stresului la studiile psihologice, conturând ceea ce numim
astăzi teoria tranzacţională asupra stresului.
Mulţi dintre noi au avut experienţe intense pe care le-au putut considera stresante (ex. pierderea
cuiva apropiat, graba la culoarea roşie a semaforului, examenul când nu eşti tocmai bine pregătit sau
când nu ai studiat ce trebuia, pierderea trenului, o zi foarte ploioasă când aveai o întâlnire foarte
importantă, etc.).
Unii dintre cercetătorii stresului s-au focalizat pe modificările fiziologice produse de stres.
Fenomenele fiziologice generate de starea de stres, când organismul intră într-o stare de intensă
activare, le sunt multor oameni bine cunoscute: gura devine uscată, inima bate repede, mâinile tremură
puţin, transpiraţia devine mai abundentă etc.
Alţi cercetători s-au orientat spre studiul evenimentelor stresante denumite agenţi stresori. Printre
agenţii stresori se numără zgomotul, aglomeraţia, o relaţie care merge rău, o inspecţie sau un control la
locul de muncă, schimbarea locului de muncă. Studiul agenţilor stresori a ajutat la definirea unor condiţii
care sunt mai susceptibile de a produce stres decât altele, dar cercetarea exclusivă a agenţilor stresori
nu poate explica pe deplin experienţa stresului. Oricare dintre experienţele mai sus menţionate poate fi
stresantă pentru unele persoane, dar nu şi pentru altele. Pentru cineva, muzica tare la un vecin poate fi
un zgomot stresant, în timp ce pentru altcineva un prilej de a fredona relaxat ceea ce ascultă; pierderea
serviciului ar fi o tragedie pentru unii, în timp ce alţii ar fi bucuroşi de oportunitatea de a merge în
căutarea unei slujbe mai satisfăcătoare.
Modul în care o persoană percepe un anumit agent cu potenţial stresant face ca stresul să fie sau
să nu fie experimentat, trăit. De aceea, în definirea stresului se pune accent pe interacţiunea dintre
persoană şi mediu. Stresul este consecinţa procesului de evaluare pe care îl face persoana: evaluarea
faptului dacă resursele personale sunt suficiente pentru a face faţă cerinţelor mediului. După Lazarus şi
Folkman (1984, conf. Taylor 1998), stresul este o funcţie a gradului de adecvare între persoană şi
mediul său. Atunci când persoana consideră că resursele sale sunt mai mult decât adecvate pentru a
face faţă situaţiilor dificile, stresul resimţit este foarte scăzut. Când consideră resursele sale suficiente
pentru a face faţă, dar cu un mare efort, atunci ar putea resimţi stresul la un nivel moderat. Când
persoana consideră propriile resurse insuficiente pentru a face faţă situaţiei, stresul va fi considerabil
mai mare.

368
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

DEFINIŢIE
După S. Taylor (1998), stresul este procesul de evaluare primară a evenimentelor ca fiind dificile,
periculoase, provocatoare etc., procesul de evaluare secundară, anume evaluarea potenţialului răspuns
şi procesul de răspuns propriu zis la aceste evenimente; răspunsurile pot include modificări fiziologice,
cognitive, emoţionale, comportamentale.

Agenţii stresori cu conotaţie afectivă pozitivă generează eustresul în timp ce stresul negativ
(engl. distress) este determinat de agenţi stresori cu conotaţie negativă. Eustresul, stresul pozitiv,
apare atunci când agenţii stresori au semnificaţie favorabilă pentru individ, declanşând stări afective
pozitive: bucurie, extaz, râsul în hohot, fapt cu repercusiuni pozitive asupra tuturor organelor şi
aparatelor. O apreciere aproape unanimă este aceea că eustresul este o premisă a longevităţii mai ales
prin creşterea imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale.
Investigând mecanismele fiziologice ale stresului, Hans Selye demonstrează că stresul implică
atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului. Pentru a realiza această distincţie Selye introduce
termenii de eustres şi stres negativ (engl. distres). A. Băban prezintă în lucrarea sa, ”Stres şi
personalitate”, o sintetizare a accepţiunilor noţiunilor de eustres şi stres negativ, indicând că eustresul
presupune o stimulare optimă, menținerea echilibrului fizic și psihic, efecte stimulante de antrenare și
adaptare, presupune o reacție acută și nu cronică, o activare fazică de scurtă durată. (reluăm sinteza sa
în tabelul de mai jos). Dimpotrivă, stresul negativ este însoțit de o solicitare intensă, prelungită, el
induce modificări fiziologice şi fiziopatologice, are efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare,
generează o reacţie cronică o activare tonică de lungă durată. Băban arată că deşi la nivel conceptual
aceşti doi termeni introduc ideea unui stres pozitiv necesar şi respectiv a unui stres negativ, nociv, la
nivel practic distincţia este inoperantă atât timp cât evaluarea graniţei dintre cele două rămâne destul de
imprecisă.
În tabelul de mai jos prezentăm (după Iamandescu, 1997) unele distincţii între eustres şi stresul
negativ din punctul de vedere al agenţilor stresori, al reacţiilor în plan comportamental, somatic,
emoţional.

Distincţii între stresul pozitiv (eustres) şi stresul negativ

STRES NEGATIV EUSTRES
Calitatea agenţilor stresori Neplăcuţi, ameninţători, solicitanţi Plăcuţi, solicitare moderată într-
un climat afectiv pozitiv
Tipuri de reacţii Furie, ruşine, tristeţe, lipsă de Bucurie, extaz, râs
speranţă, nesiguranţă
Tipuri de situaţii Suprasolicitare, frustrare, pierderi Câştiguri morale, financiare,
majore surse de umor, situaţii
provocatoare în care persoana
are siguranţa asupra controlului,
etc.
Sistem imun Inhibiţie Imunostimulare
Aparat cardiovascular Creşteri ale tensiunii arteriale Vasodilataţie
(vasoconstricţie)
Sistem endocrin Creşterea secreţiei de Creşterea secreţiei endorfinelor
cotecolamine şi cortizol

369
DANIELA MUNTELE

APLICAŢIE
Daţi exemple de situaţii generatoare de eustres şi respectiv de stres negativ, dintre cele trăite de
dumneavoastră. Descrieţi la fiecare exemplu agenţii stresori şi reacţiile pe care le-ați avut.

Hans Selye începând cu anii ’50 ai secolului trecut, aduce importante contribuţii în domeniul
stresului, din perspectivă fiziologică. El a studiat iniţial efectele hormonilor sexuali asupra funcţionării
fiziologice, iar treptat a devenit interesat de efectele situaţiilor stresante. A expus şobolani la variaţi
agenţi stresori, timp îndelungat (ex., frig sau căldură intensă) şi a observat reacţia lor fiziologică. În
1956, Hans Selye dezvoltă conceptul său de sindrom de adaptare generală. Atunci când organismul se
confruntă cu un agent stresor el se mobilizează pentru acţiune. Acest efect de mobilizare este datorat
glandelor secretoare de adrenalină, hormon cu efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic.
Acest răspuns este nespecific în legătură cu agentul stresor, adică oricare ar fi primejdia, individul va
răspunde cu acelaşi tip de reacție fiziologică. Dacă expunerea la agentul stresor este prelungită,
repetată, atunci se produce o uzură a sistemului. Sindromul de adaptare generală constă în tiparul de
răspuns fiziologic produs invariabil și nediferențiat de orice agent stresor, indiferent de natura lui:
1. lărgirea zonei corticale responsabile de secreţia adrenalinei, 2. micşorarea glandelor cu rol în
apărarea organismului și 3. ulceraţii la nivelul stomacului şi duodenului.

Fazele sindromului de adaptare generală descris de Hans Selye

În prima etapă, organismul intră într-o stare de alarmă, se mobilizează pentru întâmpinarea
situaţiei problematice (intensificarea activităţii sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă
de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; rezistenţa generală a organismului scade sub medie;
se produc hemoragii gastrointestinale, involuţia timusului, creşterea permeabilităţii membranelor
celulare, reducerea tonusului muscular, creşterea presiunii arteriale, a frecvenţei cardiace, hipotermie,
hipoglicemie, inhibiţia sistemului nervos central, predomină fenomene de catabolism). Apoi, în faza de
rezistenţă, organismul face eforturi pentru a face faţă situaţiei (ex., prin confruntare sau, dimpotrivă, prin
evitare). Adaptarea atinge nivel optim și predomină procese anabolice, de sinteză în glanda
corticosuprarenală. În faza de epuizare, organismul nu mai reuşeşte să facă faţă situaţiei deoarece şi-a
consumat resursele fiziologice (rezistenţa scade din nou sub medie, funcţiile corticoadrenale se reduc

370
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

iar cele meduloadrenale se intensifică, prevalează fenomenele de uzură şi distrofie, echivalente în parte
cu cele din senescenţă; poate surveni colapsul sau moartea).
Modelul lui Selye a primit ulterior şi o serie de critici (conf. Taylor, 1998) pentru că: 1. Atribuie un
rol limitat factorilor psihologici, iar cercetători actuali consideră că estimarea, aprecierea făcută de
subiect asupra agentului stresant este determinantă în apariţia stresului; 2. Consideră că răspunsul la
stres este uniform, iar studii recente arată că agenţi stresori diferiţi determină răspunsuri endocrine
diferite. În plus, răspunsul este influenţat de personalitatea, percepţia, particularităţile constituţiei
biologice ale individului și 3. Selye considera stresul doar ca pe un efect, ca pe un rezultat, astfel că
stresul era evident doar atunci când sindromul de adaptare generală era în funcţie şi astfel, modelul
confundă experienţa stresului cu rezultatele ei.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Cu ce argumente ați putea apăra modelul lui Hans Selye, într-o polemică imaginară în care vă opuneți
celor 3 critici enumerate de Taylor?

5. Teoria tranzacţională a stresului

Această teorie a fost formulată de Lazarus în anul 1966 în lucrarea Psychological Stress and the
Coping Process şi a fost prezentată în limba română de Adriana Baban în 1998. Prin tranzacţie se
exprimă faptul că stresul nu se limitează la input sau output, ci el reflectă o legătură între o situaţie
schimbătoare şi o persoană raţională, simţitoare şi activă. Stresul psihologic se bazează pe evaluarea
pe care o realizează persoana cu privire la relaţia dintre ea însăşi şi mediul înconjurător; această relaţie
este fie provocatoare, fie ameninţătoare sau dăunătoare. Evaluarea cognitivă (engl. appraisal) devine
astfel partea determinantă centrală a stresului.
Două faţete ale acestui proces cognitiv apar aproape simultan: evaluarea primară, în care se
verifică dificultatea sau gravitatea situaţiei, şi evaluarea secundară, în care se cercetează posibilităţile
de a stăpâni, a ţine sub control, a rezolva sau a face faţă situaţiei apărute. Rezultatul evaluării primare
poate fi clasificat în provocare, ameninţare şi pagubă/pierdere. Deşi nu este exclus să apară simultan
mai multe evenimente, cel puţin una dintre aceste cogniţii va fi dominantă. Un examen, de exemplu,
poate fi considerat ca ameninţător, însă şi ca provocator, deoarece posibilitatea unui succes sau câştig
se află aproape. Evaluarea privind paguba/pierderea se orientează după un eveniment din trecut şi
conduce la cu totul alte emoţii şi modele de stăpânire (Jerusalem & Schwarzer, 1992).
La baza evaluărilor cognitive se află condiţii obiective, însă hotărâtor rămâne modul în care
subiectul vede şi interpretează, şi nu pericolele efective ale mediului înconjurător. Aşadar, nu
caracteristicile propriu-zise ale unei persoane reprezintă experienţa stresului, ci perspectiva personală,
poate deformată, asupra acelor caracteristici. Evaluarea primară se referă preponderent la mediul
înconjurător, la loviturile sorţii, solicitările zilnice (inclusiv cele impuse personal) sau la oportunităţi care
exercită o anumită atracţie, în timp ce evaluarea secundară se bazează mai ales pe caracteristici ale
persoanei, pe competenţele acesteia, pe reprezentările privind valoarea personală, pe scopuri, pe
convingeri etc. O resursă foarte importantă în procesul evaluării secundare este considerată expectanţa
privind autoeficacitatea personală. Vulnerabilitatea înseamnă, dimpotrivă, un deficit de resurse obiective
sau subiective, pentru a stăpâni o situaţie stresantă. Persoanele care se simt vulnerabile vor resimţi mai
mult stres şi vor rezolva mai puţin constructiv şi perseverent problemele care apar.
În funcţie de felul evaluărilor, rezultă apoi diferite forme de coping. În general, Lazarus face
deosebirea între o funcţie a copingului orientat către rezolvarea problemei şi una orientată către
controlul emoţional sau către reducerea consecinţelor emoţionale negative. În primul caz,

371
DANIELA MUNTELE

comportamentul tinde spre rezolvarea problemei, în cel de-al doilea spre ameliorarea încărcăturii
emoţionale generate de eveniment. Ambele pot fi mai mult sau mai puţin potrivite în diverse situaţii.
Agenţii stresori psihologici sunt descrişi de S. Taylor (1998) ca aparţinând la trei categorii:
1. Prima categorie cuprinde agenţii stresori care determină frustrarea, starea emoţională experimentată
de o persoană atunci când aceasta este împiedicată să îşi atingă un obiectiv, să realizeze un scop
(ex. frustrare minoră – prestaţia slabă la un examen, frustrare majoră – exmatricularea, pierderea
serviciului etc.).
2. A doua categorie sunt agenţii stresori care generează tensiunea emoţională, starea dată de
confruntarea cu responsabilităţi care solicită propriile abilităţi (ex., un astfel de agent stresor explică
faptul că o echipă este mai susceptibilă să piardă „acasă” într-un meci decisiv decât în deplasare).
3. A treia categorie de agenţi stresori psihologici cuprinde situaţiile generatoare de conflict intern, atunci
când o persoană are de ales între două sau mai multe variante. Kurt Lewin identifica trei tipuri de
conflict:
 Apropiere-apropiere – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele dezirabile, favorabile (ex.
femeile care menţin timp îndelungat opţiunile pentru familie şi carieră);
 Evitare-evitare – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele nefavorabile (ex. când ai de
ales să mergi la stomatolog sau să rămâi cu durerea de dinţi);
 Apropiere-evitare – când simţim simultan atracţie şi respingere faţă de aceeaşi situaţie (ex. cei care
ţin o dietă pot fi atraşi de un desert apetisant şi pot simţi simultan repulsie faţă de acelaşi lucru la
gândul că acesta i-ar îngrăşa).

6. Măsurarea stresului

Este o formulare adecvată să întrebăm oamenii cât de împovăraţi de greutăţi se simt sau cu ce
lovituri ale sorţii au fost confruntaţi de-a lungul vieţii lor, sau chiar cât de stresați s-au simțit în ultima
vreme. Totuşi trebuie să avem în vedere faptul că în general oamenii nu au o noţiune clară asupra
stresului şi nici nu ştiu să facă diferenţa între cele trei paradigme ale cercetării (stresul ca eveniment
extern, ca reacţie a organismului şi ca interacţiune între agenţi stresori şi organism). Drept urmare,
pentru cineva, stres mult poate însemna faptul de a nu avea un loc de muncă, iar pentru altcineva faptul
de a dormi prost. Există numeroase scale psihometrice care s-au dovedit relativ obiective şi de
încredere, însă a căror validitate nu este incontestabilă.
O scală este Scala Stresului Perceput - Perceived Stress Scale (PSS) a lui Cohen, Kamarck şi
Mermelstein (1983, apud Taylor, 1998). Scala conţine 14 afirmaţii cu privire la faptul de a te simţi stresat
sau nepregătit pentru cerinţe. De aici rezultă o valoare însumată care trebuie să indice gradul stresului
resimţit. Deşi aceasta este, cu siguranţă, una dintre scalele cel mai des utilizate, ea rămâne totuşi fără
teorie şi nediferenţiată. Această scală nu ia în calcul faptul că oamenii atribuie diverselor evenimente o
importanţă deosebită pentru domenii diferite ale vieţii, că şi provocările, ameninţările sau
paguba/pierderea pot reprezenta un stres intens şi că tipul încercărilor anterioare şi actuale pentru a
face faţă exercită o anumită influenţă asupra trăirii acute a stresului. Cu cât scalele care măsoară
stresul ţin cont şi de simptome cum ar fi depresia sau diverse dureri fizice, cu atât mai mult acestea
amestecă trăirea stresului cu urmările şi cu fenomenele lui secundare.
O modalitate mult mai obiectivă pentru măsurarea stresului constă în înregistrarea evenimentelor
dificile sau chiar tragice ale vieţii. Pierderea membrilor familiei, accidentele, sarcinile, pierderile locului
de muncă, divorţurile, schimbarea şcolii sau îmbolnăvirile pot fi marcate de experienţa stresului intens şi
pot influenţa în mod dramatic cursul vieţii. Thomas Holmes şi Richard Rahe (1967) au dezvoltat un
procedeu pe bază de chestionar, Scala de Evaluare a Readaptării Sociale - Social Readjustment Rating
Scale (SRRS), care cuprinde o listă de 43 de astfel de evenimente. Au cerut pacienţilor cu diferite boli
somatice să enumere evenimente pozitive şi negative din ultimele luni de dinainte de îmbolnăvire. În
felul acesta, au elaborat o listă cu 43 de tipuri de evenimente generatoare de schimbări în viaţa

372
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

oamenilor în general. Subiecţi ai altui lot au avut ca sarcină evaluarea, pe o scală cu 100 de puncte (Life
Change Unit = LCU), a nivelului schimbării sau al adaptării sociale pentru fiecare dintre cele 43 de
evenimente de viaţă. Astfel, fiecărui eveniment i s-a atribuit o valoare fixă de evaluare care poate fi
utilizată ca indicator de stres.
Cel mai înalt rang a fost atribuit morţii unui partener de viaţă (LCU = 100), apoi au urmat divorţul
(LCU = 73), despărţirile conjugale (LCU = 65), pedeapsa prin arest (LCU = 63) etc. Pe poziţiile 40, 41,
42 şi 43 se află schimbarea obişnuinţelor privind alimentaţia (LCU = 15), concediul (LCU = 13),
Crăciunul (LCU = 12) şi mici încălcări ale legii (LCU = 11). Scala conţine şi evenimente pozitive, ca de
exemplu căsătoria (LCU = 50), deoarece autorii nu urmăresc doar evenimentele negative, ci „cheltuiala”
necesară pentru readaptarea la modificarea survenită în viaţă. Scala include deopotrivă evenimente
negative (pierderea averii) şi pozitive (sărbătorile de iarnă). Nota totală este suma scorurilor
evenimentelor de viaţă la o anumită persoană într-o anumită perioadă de timp; de regulă, se evaluează
pe ultimii doi ani sau pentru ultimul an. Holmes şi Rahe au găsit că oamenii care obţin scoruri totale mai
mari decât 300 de puncte pentru anul precedent au un risc de cel puţin două ori mai mare de a se
îmbolnăvi decât cei care obţin scoruri mai mici decât media înainte de instalarea bolii.
Cu toate acestea, metoda este criticată deoarece însăşi persoana ar trebui să decidă cât de
important sau cât de mult îi schimbă viaţa un eveniment care a survenit. În acest sens, Sarason,
Johnson şi Siegel (1978) au dezvoltat o scală a evenimentelor care solicită evaluări subiective.
Persoanele indică frecvenţa cu care a apărut fiecare eveniment din listă în decursul ultimelor 6 (sau 12)
luni şi evaluează în final intensitatea experienţei subiective legată de acel eveniment. Instrumente de
acest fel au apărut între timp în număr mare. Deşi această metodă a măsurării stresului este legată de
conceptul discutabil privind senzorii de stres, totuşi ea îşi va păstra cu siguranţă şi în viitor importanţa
pentru cercetare pentru că aici sunt făcute compromisuri acceptabile între obiectivitate şi subiectivitate.
Dacă, de exemplu, aflăm că persoane care au fost cândva victimele unor fapte criminale se prezintă
mai des la medic şi lipsesc mai mult de la locul de muncă, atunci aceste elemente reprezintă indicatori
puternici pentru raportul complicat existent între stres şi boală, care necesită alte lămuriri. Corelaţia
empirică între scalele de tip evenimente de viaţă şi indicatorii bolilor, se situează de la circa 0,20 până la
0,30.

373
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 2.
STRESUL ȘI BOLILE

1. UNELE ASPECTE LEGATE DE INFLUENȚA STRESULUI ASUPRA SĂNĂTĂȚII

Impactul negativ al stresului precum şi modalităţile de coping cu stresul şi bolile sunt astăzi tot
mai bine documentate. Există opinii care susţin că unele persoane sunt mai predispuse decât altele să
dezvolte diferite afecțiuni. Instalarea anumitor boli precum cancerul sau bolile coronariene este
determinată de un număr de factori printre care şi predispoziţia genetică. În absenţa predictorilor majori
precum prezenţa unei astfel de boli la predecesori, caracteristicile personalităţii au un rol deosebit de
important. Howard Friedman demonstrează că strategiile maladaptative de coping în confruntarea cu
stresul, exprimarea cronică a emoţiilor negative şi sărăcia relaţiilor sociale joacă un rol important în
dezvoltarea bolilor şi îngreunarea însănătoşirii după boli. Depresia, ostilitatea, furia şi dispreţul s-au
dovedit asociate cu o morbiditate mai crescută. Trebuie însă reținut faptul că emoţiile negative sunt nu
doar precursori ai bolilor, ci şi consecinţe ale acestora. Asocierea dintre cancer şi depresie nu este o
surpriză pentru nimeni, având în vedere că oricine devine deprimat când află că are cancer. Cu toate
acestea, studiile prospective au stabilit că persoane stresate, deprimate sau neajutorate au un grad mai
mare de risc decât persoanele vesele, entuziaste. Aceste asocieri se explică prin faptul că cele dintâi
tind să dezvolte un sistem imunitar compromis care nu poate face faţă bine agenţilor infecţioşi şi
celulelor tumorale.
Cercetările asupra cancerului arată că personalităţile care nu exprimă emoţiile, care sunt
defensive, reprimate, evitante de conflict pot avea în mod special riscul de a face cancer. Unii
cercetători au avansat ipoteza că, de exemplu, fumatul, în interacţiune cu factori de personalitate
predispozanţi, are efectele nocive asupra plămânilor, adică nu fumatul singur conduce la cancerul de
plămâni dacă individul nu este predispus la această boală şi prin personalitatea sa. Acesta este un
subiect controversat, dar există dovezi în sprijinul acestei asocieri între cancer şi aşa-numitul tip C de
comportament, caracterizat prin trăsăturile deja enumerate. Nevoia crescută de relaţii sociale
armonioase şi tendinţa de a nu exprima emoţiile pot favoriza în decenii instalarea unor tumori. Un studiu
realizat în Spania la sfârşitul anilor ‘90 compara femei sănătoase cu cele cu cancer de sân. Cele
sănătoase tind să aibă scoruri mai scăzute la anti-emoţionalitate şi nevoia de armonie. Fiind un studiu
corelațional, el nu arată o relaţie de tip cauză-efect. Nu este exclus ca dispoziţiile de personalitate
cercetate să fie secundare instalării boli, mai curând decât să îi premeargă. Cu toate acestea, este de
reţinut că unele paciente au fost interogate înainte de aflarea diagnosticului, astfel că scorurile înalte la
anti-emoţionalitate nu pot fi considerate mai mult o reacţie instalată după aflarea înspăimântătorului
diagnostic.
O altă cale spre boală şi deces este atitudinea favorizantă pentru instalarea bolilor coronariene.
S-a depistat devreme în anii ‘70 că cei ambiţioşi, grăbiţi, competitivi, ostili, nerăbdători, agresivi - tip A
de comportament – sunt mai predispuşi la infarct miocardic decât cei lipsiţi de aceste caracteristici, tipul
B de comportament. Două studii longitudinale realizate în Statele Unite ale Americii cu mii de
participanţi probează faptul că cei cu tip A de comportament sunt de două ori mai susceptibili la
îmbolnăviri coronariene decât cei cu tip B. În studiile acestea au fost controlate variabilele vârstă,
presiune arterială, nivele ale colesterolului şi fumatul. Aceste rezultate au marcat un început în istoria
medicală, deoarece au determinat, în 1981, recunoaşterea de către Institutul Naţional al Inimii,
Plămânilor şi Sângelui (National Heart, Lung, and Blood Institute), a asocierii dintre tipul A de
comportament şi bolile coronariene.
Cercetări recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou concept, şi
anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin epuizarea emoţională, fizică şi mentală,
exprimată în aplatizare afectivă, depersonalizare (detaşare excesivă faţă de alţii, iniţial cu scopul

375
DANIELA MUNTELE

autoprotejării dar treptat ducând până la dezumanizare) şi scăderea realizărilor personale ca urmare a
sentimentelor de incompetenţă şi de eşec.

IMPORTANT
A. Băban (1998), evocând pe Ronald Burke şi Esther Greenglass, ca fiind unii dintre autorii care au
impus în literatură conceptul de burn-out, arată că acest sindrom rezultă dintr-o implicare de lungă
durată în activităţi profesionale cu oamenii şi este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a
celor din domeniul legislativ.

Expunerea cronică la agenţi stresori menţine starea de alarmă a sistemului nervos. Activarea
repetată a reacţiei de „fugă sau luptă” a organismului poate genera sau agrava boli precum astmul
bronşic, migrena, diabetul, ulcerul gastric, artrita reumatoidă, colita ulceroasă, hipertensiunea arterială,
bolile coronariene. Aceste boli erau numite tradiţional boli psihosomatice şi exista asumpţia că ele sunt
cauzate sau agravate de factori emoţionali, de exemplu de conflicte refulate. Bolile coronariene sunt
cauzate de ateroscleroză care este dată de depunerea de colesterol pe pereţii interiori ai arterelor. Sunt
studii care au dovedit că, în situaţii stresante, concentraţia colesterolului în sânge creşte.
Psihoneuroimunologia este domeniul interdisciplinar care studiază relaţia dintre factorii
psihologici şi boală, în special prin efectul factorilor psihologici asupra sistemului imunitar. Stresul
afectează sistemul imunitar prin intermediul creierului şi sistemului endocrin. În condiţii stresante,
hipotalamusul determină creşterea secreţiei de cortizol din glandele corticosuprarenale. Acesta
mobilizează resursele de energie ale organismului, dar scade, în acelaşi timp, răspunsul imun (e.g.
scade activitatea limfocitelor care în mod normal atacă bacteriile, viruşii, celulele cancerigene şi
ţesuturile străine organismului). Sistemul imunitar, cel care apără organismul de substanţe toxice şi de
factori patogeni, inclusiv de celulele maligne care apar în corp, este sensibil la hormonii neuroendocrini
şi la neurotransmiţători şi de aceea se consideră că are un rol mediator important în cadrul influenţei pe
care agenţii stresori o exercită asupra apariţiei bolilor.
Există o serie de studii care verifică scăderea funcţiei imune în stare de depresie, fie prin
modificări hormonale, fie prin intermediul unor comportamente fals adaptative precum consumul crescut
de alcool, fumatul, insomnia, modificările în dietă, consumul nejudicios de medicamente etc. Dacă
episoadele de depresie sunt asociate cu reducerea imunităţii, atunci ar trebui văzute ca perioade de risc
şi pentru alte îmbolnăviri. Dacă depresia nu este recunoscută şi abordată terapeutic adecvat, atunci
boala, chiar şi moartea, pot să apară ca rezultat, după cum sugerează morbiditatea şi mortalitatea
crescută în primul an după decesul partenerului de viaţă sau după pensionare.
Sistemul imun este extrem de implicat în transformarea semnalelor psihologice în semnale
somatice. El joacă un rol important în bolile infecţioase, alergii, cancer. Sistemul imun este sensibil la
influenţa hormonilor şi transmiţătorilor neuroendocrini. Reactivitatea sistemului imun este modificată de
glucocorticoizi, ACTH, endorfine, catecolamine, acetilcolină, şi orice dezechilibrare a funcţionării
sistemului imun creşte susceptibilitatea la îmbolnăvire. Experimentele pe animale demonstrează
creşterea frecvenţei tumorilor şi infecţiilor din cauza stresului psihic. Există o serie de preocupări de
cercetare asupra sistemului imun la om, în depresia majoră. Severitatea şi durata îmbolnăvirii determină
diferenţe suficient de mari în funcţionarea sistemului imun, încât aceste diferenţe să fie corelate cu
modificări la nivel hormonal neuroendocrin.
Sistemul imunitar acţionează pentru a ne proteja de o mare varietate de agenţi patogeni şi de
toxine. Mai întâi, el recunoaşte aceste elemente ca fiind străine, iar apoi utilizează unul dintre
mecanismele lui pentru a le elimina sau inactiva. Răspunsul imun poate utiliza anticorpii sau celulele
sistemului imun. Anticorpii, produşi de limfocite, inactivează unii viruşi şi bacterii. Celulele sistemului
imun (ex. celulele T, NK, macrofagele) distrug celulele infectate şi neoplazice. Cei mai mulţi dintre
pacienţii depresivi au niveluri crescute ale cortizolului (numit şi hormonul stresului) în sânge şi o

376
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

rezistenţă foarte mare la intervenţia pentru scăderea producţiei de cortizol. Comparând efectul unor
medicamente care în mod normal scad producţia de cortizol, s-a observat o rezistenţa mare la acest
medicament la 69 % dintre pacienţii depresivi şi aceeaşi rezistenţă doar la 9 % dintre pacienţii lotului de
control.

IMPORTANT
Sintetizând diversele aspecte ale influenţei stresului asupra organismului uman, Cox (1978, apud
Derevenco, 1992), le prezintă grupate în seturi de manifestări care se influenţează reciproc:
1. Influenţe asupra personalităţii: agitaţie, agresivitate, apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment
de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate, alienare;
2. Influenţe asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de alcool şi narcotice,
crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.
3. Efecte cognitive: incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii, hipersensibilitate la
critici, inhibiţie sau blocaj mental;
4. Efecte fiziologice: niveluri crescute ale cortizolului în sânge şi urină, hiperglicemie, tahicardie.
Presiunea arterială mărită, uscăciune în gură, hipertranspiraţie, dispnee şi hiperventilaţie, valuri de
căldură sau friguri, furnicături la extremităţi;
5. Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale, diaree, vertije şi leşin, micţiuni, frecvente cefalei
şi migrene, insomnii, coşmaruri nocturne, impotenţă, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise;
6. Influențe asupra capacității de muncă: lipsă de concentrare, conflicte la locul de muncă,
productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacție, instabilitate/fluctuație.

2. ASPECTE PSIHOLOGICE ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CORONARIANĂ. TIPUL A DE COMPORTAMENT

Comportamentele cu risc cardiovascular sunt cele care sporesc riscul evoluţiei maladiei
circulatorii cardiace, de exemplu afecţiunile coronariene, respectiv infarctul miocardic. În lista acestora
sunt incluse fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi şi sedentarismul. Bolile inimii reprezintă cea mai
frecventă cauză a mortalităţii în ţările industriale. În acest caz sunt incluse tablouri clinice precum
hipertensiunea arterială, angina pectorală, infarctul miocardic.
Boala numită cardiopatie ischemică coronariană este expresia unei obliterări variabile, ireversibile
şi de regulă progresive a reţelei vasculare coronariene (coronara este artera care irigă ţesutul inimii), cu
consecinţe variabile, în funcţie de teritoriul cardiac irigat. Există următoarele sindroame care au substrat
ischemic coronarian: angina pectorală, infarctul miocardic, tulburările de ritm şi de conducere,
insuficienţa cardiacă, moartea subită.
În apariţia diverselor forme de cardiopatie ischemică coronariană, stresul psihic poate avea un rol
favorizant, prin intensificarea procesului aterosclerotic, instalarea unor procese trombotice la diverse
niveluri. Argumentele epidemiologice privind incidenţa crescută a bolii în rândul unor categorii de
subiecţi cu „încărcătură stresantă” majoră sunt completate de studii de laborator capabile să evidenţieze
procesele fiziopatologice cu rol ischemiant coronarian, care apar în cursul stresului psihic.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Elaborați un mesaj pentru explicarea riscului de infarct miocardic din cauza comportamentelor
nesănătoase.

377
DANIELA MUNTELE

Vasele coronare ale inimii ajută, pe lângă altele, la alimentarea muşchiului inimii cu sânge,
respectiv cu oxigen. Pe parcursul vieţii se poate ajunge la două tipuri de aspecte degenerative,
ateroscleroza şi arterioscleroza. În cazul aterosclerozei este vorba despre o depunere de sedimente pe
pereţii interiori ai arterelor; aceste sedimente sunt formate din colesterol şi alte lipide (grăsimi în sânge).
În cazul arteriosclerozei, care apare de obicei în acelaşi timp, este vorba despre o îngroşare a arterelor
astfel încât acestea devin mai puţin elastice şi pot reacţiona mai prost la modificările de tensiune care
apar de exemplu în activitatea fizică. Dacă aceste două procese atacă arterele coronare alimentarea
muşchiului inimii cu oxigen este periclitată şi putem vorbi în acest caz de boli coronariene. Aceasta
poate evolua neobservată şi nu se poate depista prin metodele standard de diagnosticare deoarece
electrocardiograma (EKG) convenţională s-a dovedit puţin edificatoare în acest caz a fi doar. EKG-ul la
efort şi angiocardiografia sunt considerate a fi metode mai bune, fără a putea însă prevedea într-un mod
satisfăcător un infarct miocardic. În timp ce unii pacienţi se plâng de dureri ocazionale de piept, la alţii
nu apare nici un simptom, astfel încât infarctul la inimă sau atacul cardiac pot reprezenta prima şi
totodată ultima manifestare a bolii. Infarctul miocardic înseamnă necroza ţesutului muscular al inimii din
cauza blocării alimentării cu oxigen. Infarctul de miocard apare, de obicei, însoţit de un atac de
slăbiciune, greaţă, sufocare, senzaţie de ameţeală, sudoare rece şi dureri de piept, de braţ şi de umăr
şi, în aproape jumătate din cazuri, este mortal.
Infarctul miocardic este precedat adesea de ischemii miocardice minore, o stare momentană în
care alimentarea muşchiului inimii cu sânge este insuficientă pentru a satisface necesitatea de oxigen.
Ischemiile miocardice sunt considerate a fi un element important de legătură între modificarea
patologică a arterelor coronare şi apariţia formelor clinice grave de boli coronariene. Diagnosticarea
modernă prin aparate mobile de EKG furnizează date relevante chiar şi atunci când pacientul nu simte
nici un simptom. Aici se află o arie importantă de cercetare în psihologia sănătăţii, deoarece
demonstrarea legăturii între trăirea stresului şi ischemia miocardică înseamnă una din căile principale în
lămurirea problemei privind condiţionarea psihică a bolilor fizice. De fapt, am putea arăta prin această
metodă că stresul psihic provoacă ischemiile, în măsură mai mare decât stresul fizic (sport).
Angina pectorală este o altă manifestări ale bolilor coronariene. Este vorba despre atacuri/crize
care se manifestă prin dureri în piept şi sufocare şi care, de obicei, se declanşează prin stres sau prin
activităţi fizice încordate. Atacul care se produce prin diminuarea alimentării cu sânge trece, de obicei,
după câteva minute. În cazul lipsei de oxigen pe o durată mai lungă se produce distrugerea ţesutului,
deci infarctul miocardic. Începând cu jumătatea anilor 60, rata mortalităţii cauzată de bolile cardiace
coronare a scăzut continuu în SUA, fără a ceda însă poziţia cea mai înaltă în comparaţie cu celelalte
cauze ale mortalităţii. Atunci a fost declarată clar nocivitatea fumatului, a colesterolului şi a
hipertensiunii. Acum se consideră că americanii au luat în calcul acest mesaj şi şi-au schimbat modul de
viaţă. Acest lucru se vede din numărul în scădere al fumătorilor, consumul diminuat de grăsimi animale
şi monitorizarea şi controlarea hipertensiunii.
Deocamdată pentru ţara noastră sunt alarmante datele despre creşterea mare a ratei mortalităţii
din cauza afecţiunilor coronariene din 1980 în 2005. În timp ce în rândul bărbaţilor mortalitatea din
această cauză a crescut cu 135 decese la o sută de mii de decese pe an, pentru femei a crescut cu 130
decese la o suta de mii de decese (Panduru şi colaboratorii, 2006).
Pe lângă creşterea alarmantă
pentru ambele sexe (mai mult decât
dublarea valorii în timp de 25 de ani),
remarcăm şi avansarea semnificativă
a mortalităţii feminine în raport cu cea
masculină ca urmare a acestei
patologii: dacă în 1980 rata mortalităţii
feminine reprezenta 85% din cea
masculină, în 2005, valoarea acestui
procent a avansat la 90%.

378
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Nu există cauze unice pentru bolile coronariene cunoscute, ci există un şir întreg de factori de
risc care influenţează în grade diferite infarctul miocardic. Hipertensiunea şi nivelul ridicat al
colesterolului în sânge sunt considerați a fi, de exemplu, factori proximali, care, la rândul lor, sunt
determinaţi de alţi factori precum fumatul, alimentaţia şi activitatea fizică. Aşadar, cei din urmă fac parte
de la distanţă din lanţul cauzal fără a fi însă mai puţin importanţi. Alţi factori distali sunt, de exemplu,
personalitatea, integrarea în societate şi predispoziţia genetică. Greutatea excesivă este considerată
uneori a fi un factor de risc care, însă, este strâns asociat cu hipertensiunea, colesterolul şi
sedentarismul şi probabil că nu poate servi decât ca indicator, fără a exercita o influenţă independentă
asupra evoluţiei bolii. În subcapitolul acesta, ne interesează însă factorii care ţin de personalitate şi de
comportament în predicţia bolilor coronariene, mai precis tipul A de comportament
Medicii internişti Ray Friedman şi Mayer Rosenman au observat pentru prima dată în 1959 o
frecvenţă mare a bolilor coronariene la persoane care se manifestau ca fiind foarte grăbite (trăind cu
sentimentul de presiune a timpului) şi care dădeau dovadă de ostilitate uşor de activat. Ei au denumit
această conduită, tip A de comportament (Type A Behavior Pattern - TABP). Studii ulterioare au arătat
că persoanele sănătoase cu aceste manifestări comportamentale ajungeau să facă mai târziu
cardiopatii ischemice mult mai frecvent decât cei care nu prezentau simptomele tipului A
comportamental.

IMPORTANT
Tipul A de comportament a fost descris ca un complex acţiune-emoţie, implicând dispoziţii
comportamentale precum ambiţia, agresivitatea, competitivitatea, impacienţa, comportamente specifice
precum tensiunea musculară, alerta, stilul vocal rapid şi emfatic, activităţi realizate într-un ritm accelerat
şi răspunsuri emoţionale precum iritarea, ostilitatea, potenţialul crescut pentru furie. Tipul B de
comportament a fost conceput ca lipsa însuşirilor specifice tipului A şi se caracterizează aşadar prin
lipsa senzaţiei de presiune a timpului, a impacienţei, a ostilităţii.

Friedman (1996) arată că sunt susceptibili de îmbolnăviri coronariene acei indivizi angajaţi într-o
luptă relativ cronică pentru a obţine un număr nesfârşit de lucruri vag definite, în cel mai scurt timp,
eventual împotriva eforturilor potrivnice ale altor persoane, din acelaşi mediu. Principala dimensiune,
arată Friedman, de-a lungul căreia variază tipul A, respectiv B, de comportament este
susceptibilitatea/vulnerabilitatea pentru îmbolnăviri coronariene. El descrie tipul B ca fiind propriu
acelora care manifestă calm, relaxare, satisfacţie, un stil de viaţă liniştit. Tipul A de comportament (TAC)
se caracterizează deopotrivă prin componente evidente/deschise şi componente mascate. Componenta
mascată despre care el crede că este factorul determinant, responsabil pentru declanşarea şi
menţinerea TAC, este insecuritatea, insuficienţa stimei de sine. Cea mai frecvent observată
componentă deschisă a TAC este presiunea timpului (impacienţa). Adesea, presiunea timpului este atât
de intensă, încât creează şi susţine un sentiment cronic de iritare sau exasperare. Cea de-a doua
manifestare comportamentală deschisă a TAC este ostilitatea. Ea poate fi amorsata de incidente
mărunte în cazul acestor oameni.

Componentele Deschise ale TAC

Sentimentul de presiune a timpului, impacienţa, este principala componentă deschisă a TAC
şi constă în trăirea persistentă a ideii că nu va fi suficient timp pentru a face acele lucruri pe care
persoana cu TAC simte că trebuie să le facă. Această tensiune se deteriorează adesea într-o variantă a
ostilităţii, adică iritabilitatea, irascibilitatea dată de nerealizarea scopurilor într-o perioadă acceptată.
Indicatori ai impacienţei la TAC:
1. Insecuritatea mascată. Datorită stării emoţionale neadecvate pe care o creează stima de sine
scăzută, persoana cu tip A de comportament face eforturi de a realiza cât mai multe lucruri, de a se

379
DANIELA MUNTELE

implica în cât mai multe activităţi. Deoarece de multe ori calitatea activităţilor este scăzută, stima de
sine nu creşte, ci se accentuează deteriorarea ei.
2. Cultul vitezei. Friedman consideră că viteza de lucru, cultura grabei din societăţile industriale sunt
cauza majoră a presiunii timpului.
3. Lăcomia. Subiectul „goneşte” să realizeze cât mai mult, în timp cât mai scurt, să participe la cât mai
multe evenimente. Toate aceste sunt de natură să accentueze impacienţa.
4. Incapacitatea de a se abţine de la excese în acordarea ajutorului cronofag altor persoane sau altor
organizaţii. În zilele noastre se aşteaptă de la persoanele care conduc organizaţii profesionale
puternice să dea o mână de ajutor altor organizaţii ale aceleiaşi comunităţi (cluburi, echipe sportive,
organizaţii de binefacere, etc.). Persoana cu TAC exprimă, mimic şi vocal, o mare capacitate de
autodeterminare şi decizie şi de aceea este considerată capabilă si adecvată pentru funcţia de
conducere. Din nefericire, persoanele cu TAC, dorind să fie apreciate cu orice preţ, găsesc că este
foarte greu să refuze astfel de cereri. Ca urmare a numeroaselor implicări, persoana ajunge la
concluzia că timpul nu-i mai este prieten, ci inamic. Astfel, sentimentul de presiune a timpului apare
sau se accentuează.
5. Incapacitatea de a delega alte persoane. Datorită nesiguranţei, cei cu TAB găsesc foarte dificil să
lase altor colaboratori unele sarcini.
6. Datele limită inutil autoimpuse. Fără să ia în calcul aspecte imprevizibile care pot perturba şi întârzia,
persoanele cu TAC au o tendinţă irezistibilă de a stabili date fixe, până la care activităţile lor vor fi
încheiate.
Ostilitatea persoanelor cu TAC are câteva forme de manifestare:
1. Relaţii familiale disfuncţionale. Persoana cu TAC este incapabilă de a formula verbal mesaje prin
care să manifeste afecţiunea şi admiraţia pentru partenerul de viaţa. Relaţia de cuplu este trăită ca o
competiţie, o rivalitate în care cel cu TAC critică persistent activităţile domestice ale partenerului. Îşi
critica mereu şi copilul, convins fiind că ştie exact ce este mai bine pentru acesta.
2. Pierderea răbdării la volan. Persoanele cu TAC devin extrem de furioşi când apar nereguli în trafic din
cauza întârzierilor, nerespectării regulilor de către alţii. Impacienţa se transformă în furie.
3. Incapacitate cronică de a simţi bucurie pentru altcineva. Cei cu TAC nu reuşesc să se bucure nici
pentru succesele celor mai apropiaţi. Şi propriile succese sunt paleative trecătoare pentru stima de
sine scăzută. Insecuritatea se transformă în ostilitate pentru că este foarte greu să îi vezi pe alţii
valoroşi până când nu te vezi pe tine valoros.
4. Intoleranţa pentru greşelile şi omisiunile altora. Greşelile de orice fel ale celorlalţi îl fac lesne pe cel cu
tip A de comportament să devină furios. Este un mod de a fi receptiv la orice ocazie de
redirecţionare a lipsei de satisfacţie faţă de sine.
5. Neîncredere în altruism. Mulţi dintre cei cu TAC, subevaluându-şi propria integritate, manifestă
suspiciune faţă de motivele generozităţii altor persoane (îşi suspectează partenerul de infidelitate,
copiii de nerecunoştinţă etc.).

ÎNTREBARE
Care sunt indicatorii impacienței și cei ai ostilității, după teoria tipului A de comportament descrisă de
Freidman și Rosenman?

TAC este o tulburare medicală şi ca urmare nu se poate diagnostica doar în baza introspecţiei la
care apelează chestionarul (Friedman, 1996). Examinatorul trebuie să identifice nu doar simptome şi
trăsături, ci şi semne fizice sau psihomotorii care sugerează prezenţa TAC. O metodă standardizată de
evaluare a tipului A de comportament este publicată in lucrarea lui Friedman şi se numeşte examinare
clinica înregistrată video (Videotaped Clinical Examination-VCE). La Anexa 1 găsiţi traducerea acestui
instrument de evaluare.

380
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Într-un studiu comparativ care a utilizat VCE, la subiecţii cu tip A de comportament s-a obţinut un
rezultat mediu de 146, în timp ce la cei cu tip B media scorurilor finale era 12. De asemenea si la
ostilitate, impacienţă, insecuritate, cei cu TAC obţin cote semnificativ mai mari. Insecuritatea se
corelează pozitiv atât cu scorul total la VCE, cât şi cu impacienţa, respectiv ostilitatea, separat.

Componeta Mascată a TAC

Insecuritatea sau stima de sine neadecvată a fost greu de depistat datorită faptului că pacienţii
cu TAC se manifestată aparent siguri de ei, încrezători în forţele proprii. Vreme de zece ani de la
debutul cercetărilor asupra TAC, nimănui nu i-a trecut prin minte că aceşti oameni erau, în esenţă,
nesiguri, cu o imagine de sine neconvenabilă.
Originea insecurităţii în copilărie şi adolescenţă. Nesiguranța privind valoarea personală şi se
dezvoltă ca urmare a absenţei percepute a afecţiunii exprimate şi admiraţiei din partea părinţilor.
Friedman prezintă câteva afirmaţii ale pacienţilor cu TAC, incluşi într-un studiu:
- „nu îmi amintesc ca mama să mă fi îmbrăţişat sau sărutat vreodată”
- „dacă mă certam cu fraţii mei şi eram indisciplinaţi, numai eu primeam pedepse şi eram certat”
- „dacă aduceam carnetul de note cu un 9, chiar dacă în rest aveam numai de 10, eram tratat ca un
criminal”
Sentimentul de insecuritate apare şi mai târziu, în şcoala primară, gimnazială. O pacientă de 55
de ani cu TAC arată ca s-a bucurat de iubire, admiraţie şi respect din partea părinţilor, dar îi scrie lui
Rosenman o scrisoare în care povesteşte cum, la vârsta de şapte ani, învăţătoarea a râs de
incapacitatea ei de a citi o propoziţie în clasă. „După ce au râs şi colegii de mine – scrie ea – am încetat
să mai citesc. Superioritatea mea la aritmetică a devenit scopul pentru care am luptat. Am căpătat o
atitudine de tip ”le arăt eu lor!” Abilităţile la matematică s-au dezvoltat, în timp ce scrisul şi cititul au
rămas în urmă. Ostilitatea datorată dificultăţilor mele de a citi există şi astăzi.”
Demersuri pentru a compensa lipsa percepută a afecţiunii. Când se conturează stima de sine
neadecvată din cauza atitudinii insuficient valorizatoare a părinţilor, copilul afectat caută de cele mai
multe ori să compenseze această absenţă percepută prin urmărirea trăirilor emoţionale confortabile în
afara familiei. Dar copilul nu caută substitute emoţionale de tipul iubirii sau afecţiunii de la cei de
aceeaşi vârstă, ci caută respect, admiraţie, adesea chiar invidie. Urmăreşte ca atare să dobândească
cât mai multe recunoaşteri, succese, să îi depăşească pe cei de vârsta lui. Din păcate succesele, oricât
de mari, nu reuşesc să satisfacă expectanţele mereu crescânde ale subiectului cu TAC. Aceasta se
datorează eşecului timpuriu în a aprecia mai mult faptul de a da şi a primi afecţiune, decât de a acumula
valori materiale, putere, statut. Creşterea statutului social sau economic al acestor oameni,
accentuează, în mod paradoxal diminuarea stimei de sine.
Temerile cu privire la viitor. Insecuritatea celor cu TAC este dată mai ales de anticiparea
permanentă a dezastrelor care s-ar putea întâmpla în viitor. Friedman dă exemplul preşedintelui unei
mari corporaţii care nu merge la dineul organizat în cinstea creşterii cu 34 % a profitului anual pentru că
se gândeşte că, în anul care vine, corporaţia ar putea să nu aibă profit sau, în orice caz, profitul să
scadă.
Sensibilitatea mare la critică şi insensibilitatea la laude. Rosenman descrie cazul unui pacient, om
de ştiinţă, care rămâne inexpresiv şi nemişcat la festivitatea la care este premiat. “M-am întrebat de ce –
spune pacientul. Cred că toate acestea ar fi însemnat ceva dacă părinţii mei ar fi fost în viaţă şi prezenţi
în sală când am primit premiul”.
Relaţia dintre depresie, anxietate şi insecuritate, la TAC. Stima de sine scăzută, insecuritatea pot
avea un rol semnificativ în declanşarea stărilor de anxietate şi depresie. Creşterea ritmului activităţilor
pentru mărirea stimei de sine sporeşte anxietatea, iar scăderea voluntară a ritmului pentru combaterea
anxietăţii incipiente poate accentua insecuritatea, lipsa respectului faţă de propria persoană.

381
DANIELA MUNTELE

Tipul B de comportament presupune lipsa carcteristicilor tipului A. Însușirile psihologice

fundamentale ale tipului B de comportament sunt stima de sine adecvată şi sentimentul de securitate.
Persoana cu tip B de comportament este descrisă ca având:
- Abilitatea de a dărui dragoste şi afecţiune, dar şi de a primi
- Uşurinţa autoironiei pentru că este capabil să suporte ideea că ea/el este mai puţin capabil, mai puţin
eficient, mai caraghios sau mai amuzant decât alţii sau decât el însuşi în alte situaţii.
- Timp pentru a medita asupra scopurilor sau obiectivelor lor şi a-şi aminti trecutul (obişnuinţa oamenilor
de a-şi aminti periodic, realizările, bucuriile şi satisfacţiile din trecut menţine la aceştia o stimă de
sine crescută şi încrederea că vor face faţă dificultăţilor în viitor)
- Tendinţa de a se gândi la timp ca la un prieten, nu ca la un inamic
- Uşurinţa de a ignora şi ierta răutatea altora (când cineva este încrezător în sine poate mai uşor ierta
răutăţile altora) (Friedman, 1996).
Meyer Friedman (1996) prezintă în cartea sa numită ”Type A Behavior Pattern: It’ s Diagnosis
and Treatment” o scrisoare trimisă unui tată bătrân cu tip B comportamental de către fiul său, care a
putut să îşi observe părintele vreme de 40 de ani.

O scurtă descriere a lucrurilor pe care le iubesc la tatăl meu

1. devotamentul său consistent şi nestrămutat pentru familie, în special dragostea pentru copii şi pentru
nepoţi.
2. valorile lui, incluzând autodisciplina şi munca cinstită; capacitatea de a accepta nemulţumiri pe
termen scurt pentru satisfacţii pe termen lung.
3. dragostea, respectul şi bucuria pentru cunoaştere, pentru minunata companie a cărţilor din biblioteca
pe care singur şi-a procurat-o.
4. cultivarea prieteniilor pentru care a dedicat timp şi efort, menţinerea prieteniilor apropiate
recompensată prin dragostea şi respectul a multor, foarte multor prieteni, colegi, admiratori.
5. capacitatea de a aprecia arta, natura, bucuriile simple ale familiei.
6. capacitatea de a ierta jignirile primite şi opinia clară şi stabilă asupra calităţilor proprii, asupra
propriului talent.
7. abilitatea încântătoare de a interacţiona cu copiii, prietenii, animalele din curte, cu viaţa în general,
inclusiv arta atât de dificilă de a râde de el însuşi.
8. disponibilitatea nediminuată de a interacţiona viguros, la 70 de ani cu viaţa, munca, prietenii,
cluburile, călătoriile şi familia.
9. capacitatea de se acomoda şi a accepta dificultăţile, încercările, provocările pe care le-au adus
inevitabil în viaţa noastră, timpul, căsniciile, profesiile, relaţiile.

382
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 3.
MECANISME DE COPING

1. ASPECTE DEFINITORII ALE COPINGULUI

Coping-ul (engl. cope = a face faţă) este efortul cognitiv şi comportamental prin care o persoană
face faţă (reduce, stăpâneşte sau tolerează) solicitărilor interne şi/sau externe care îi depăşesc
resursele personale (Folkman&Lazarus, 1984, conf. Taylor, 1998). Relaţia dintre coping şi evenimentul
stresant reprezintă un proces dinamic. Lazarus arată că prin coping se realizează o tranzacţie între
persoană, care are un set de resurse, valori, şi mediu, care are propriile lui resurse, cerinţe şi
constrângeri. Astfel, coping-ul nu este o acţiune singulară, ci este un set de răspunsuri reciproce care
se petrec de-a lungul timpului, prin care persoana şi mediul se influenţează reciproc. De exemplu,
ruptura unei relaţii romantice poate avea o varietate de urmări, de la reacţii emoţionale precum tristeţea
sau indignarea, până la acţiuni precum eforturile de reconciliere. Aceste eforturi de coping vor fi
influenţate de felul în care răspunde partenerul (încurajare vs. respingere). Din procesul de coping fac
parte atât reacţiile emoţionale precum depresia şi furia, cât şi acţiunile realizate în mod voluntar pentru
confruntarea cu evenimentul.
Atunci când ne aflăm într-o situaţie solicitantă ameninţătoare, încercările de a face faţă pot servi
unor diferite scopuri. Înainte de un examen dificil, de exemplu, ne putem reduce teama spunându-ne că
succesul nu este chiar atât de important; sau ne putem pregăti mai serios prin muncă intensă. Înainte
de o operaţie chirurgicală, de exemplu, putem lua calmante sau ne putem informa prin lecturarea de
cărţi medicale asupra şanselor de succes şi a neplăcerilor postoperatorii. Evident că ceea ce gândim
sau facem într-o situaţie critică este mai mult sau mai puţin în conformitate cu scopul, ori mai mult sau
mai puţin eficient. Înainte de un examen, este mai bine de cele mai multe ori să ne pregătim bine, decât
să deformăm percepţia ; iar înainte de o operaţie ar fi mai bine să ne abatem gândurile sau să ne
liniştim, deoarece sub anestezie suntem oricum la dispoziţia cunoştinţelor de specialitate ale experţilor.
Funcţia unei strategii de coping este însă ceva diferit de efectul acesteia. La începutul cercetărilor
asupra copingului dominau reprezentările normative, conform cărora o anumită modalitate de a face
față era considerată ca fiind bună şi alta ca fiind rea. Astăzi se descrie mai întâi neutru modul în care se
desfăşoară procesul de coping şi abia mai târziu se verifică empiric ce efecte rezultă.
Lazarus diferenţiază între copingul orientat spre rezolvarea de probleme şi coping-ul orientat spre
reglarea emoţională. În cazul copingului centrat pe rezolvarea de probleme, persoana acţionează într-
un mod care poate conduce direct la îndepărtarea sau diminuarea problemei, realizându-se o activitate
instrumentală (de exemplu, a se pregăti pentru un examen, a încerca să facă ceva constructiv în
legătură cu agentul stresor: a analiza, a rezolva, a minimiza situaţia stresantă). Prin aceasta, nu se
spune că acţiunea respectivă se va finaliza cu succes. În opoziţie cu acesta, coping-ul emoţional
defineşte încercările de a regla emoţiile apărute ca rezultat al evenimentului respectiv, ceea ce se poate
realiza prin monologuri, reinterpretări, metode de liniştire etc. Funcţia este privită independent de efectul
respectivului mecanism de coping pentru că nu ştim cu siguranţă ce efect va avea.

ÎNTREBARE
Prin ce se deosebește copingul emoțional de cel care se orientează spre rezolvarea de probleme?

De multe ori, cele două tipuri se produc împreună. O persoană care întreprinde ceva pentru a
diminua poluarea fonică în localitatea sa poate să îşi reducă furia, revolta, dar şi să aibă simultan un
efect asupra agentului stresor. În 1980, Lazarus şi Folkman au efectuat un studiu asupra stresului şi

385
DANIELA MUNTELE

coping-ului la 100 de persoane, timp de 12 luni. Subiecţii erau intervievaţi lunar asupra celor mai
stresante experienţe din ultimul timp, iar apoi completau chestionarul cu 66 de itemi, numit „Ways of
Coping”, pentru a indica gândurile şi acţiunile de care făceau uz în acele împrejurări stresante.
Rezultatele au arătat că ambele tipuri de coping erau folosite în situaţii stresante. Măsurarea trebuie să
se facă ţinând cont de contextul şi de procesul actual şi ar trebui să se ia în considerare condiţiile date,
specifice ale tranzacţiei respective între persoană şi mediul înconjurător. Cele 66 de expresii ale acestei
scale pot fi subîmpărţite în opt dimensiuni sau subscale.
În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalităţi de coping centrate pe
rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe emoţii, poate pentru
că afectarea sănătăţii cuiva este un eveniment care trebuie tolerat şi nu este necesară acţiunea directă.
În situaţiile în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat coping-ul orientat pe problemă, iar în
cele care trebuie acceptate, coping-ul centrat pe emoţii. În continuare sunt exemple de afirmaţii din
structura instrumentului lui Lazarus şi Folkan şi descrieri pentru fiecare proces de coping în parte.
1. Confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotaţie agresivă de a schimba situaţia.
Sugerează un anumit grad de ostilitate şi de asumarea riscului. („mi-am mobilizat cu toate puterile
pentru scopul pe care îl aveam”)
2. Distanţarea – descrie eforturile de autodetaşare faţă de situaţia stresantă, (ex. „Am refuzat să mă
gândesc la acest lucru”)
3. Autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoţii (ex. „Nu am spus nimănui despre ceea ce
simţeam”)
4. Căutarea suportului social – caracterizează efortul de a obţine suport emoţional şi informaţii de la
alte persoane („Am vorbit cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţie”)
5. Acceptarea responsabilităţii – este o scală ai cărei itemi operaţionalizează conştientizarea propriului
rol în problema respectivă concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine („M-am criticat şi
m-am certat singur”)
6. Evadare/evitare – gândirea inspirată din dorinţe şi iluzii sau efortul de a evita, de a ieşi din situaţie
mâncând, bând, fumând, consumând droguri sau medicamente („Mi-am dorit ca situaţia să dispară”)
7. Planificarea rezolvării de probleme – descrie eforturile deliberate pentru rezolvarea situaţiei
problematice şi, în plus, abordarea analitică a problemei („Am făcut un plan de acţiune şi l-am
urmat”)
8. Reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificaţie pozitivă în experienţă cu
efecte benefice asupra evoluţiei personale.

IMPORTANT
Taylor arată că strategiile de coping caracterizate prin confruntare, căutarea suportului social şi
planificarea rezolvării de probleme sunt mai mult legate de dimensiunea copingului legată de problemă,
iar celelalte 5 strategii specifice de coping sunt mai curând orientate către reglarea emoţională.

Se poate ca un anumit tip de coping să aibă consecinţe bune pe termen scurt, dar după un timp
mai îndelungat să apară disfuncţii secundare. Aceasta poate să se întâmple de exemplu atunci când
cineva îşi menţine temporar căsnicia distrusă, prin deformarea realităţii (ex. distanţare, evadare) şi prin
evitarea confruntării cu realitatea, şi abia peste ani se dovedeşte că o acţiune instrumentală, şi anume
divorţul, ar fi putut încheia cu succes criza. În final rămâne întrebarea, cine hotărăşte dacă este eficient
mecanismul respectiv de coping, persoana afectată sau un observator neutru? În cercetare se
recomandă a fi utilizate toate sursele disponibile. De exemplu, se folosesc interviuri, evaluarea
participanţilor la studiu de către alte persoane şi măsurători obiective, pentru a obţine informaţii asupra
procesului de coping.

386
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

2. Coping-ul, timpul și incertitudinile

Există nenumărate strategii de coping. Pentru a le sistematiza, au fost făcute numeroase

încercări de identificare a dimensiunilor supraordonate. Astfel, se deosebeşte, după cum am văzut deja,
coping-ul orientat asupra problemei de coping-ul orientat asupra emoţiei. O altă deosebire constă în
coping-ul raportat la sarcină şi cel raportat la emoţie. Încercările tradiţionale de a găsi astfel de
dimensiuni implică un eveniment efectiv sau stresant din punct de vedere ipotetic, care fie a avut deja
loc, fie va avea loc în viitor. Ceea ce lipseşte este partea pozitivă a copingului în sensul creşterii
personale, a stăpânirii asupra mijloacelor de a rezolva cerinţele şi a orientării spre scopurile vieţii.
Acceptarea pentru acestea constă în faptul că viaţa în general este stresantă şi necesită o stăpânire
permanentă, inclusiv a provocărilor pozitive şi a şanselor.
Ca o completare a dimensiunilor iniţiale ale copingului, Schwarzer deosebeşte între coping
reactiv, anticipativ, preventiv şi proactiv. Clasificarea aceasta are la bază o axă temporală, precum şi
diferite grade de certitudine asupra evenimentul stresant incert. Copingul reactiv este orientat spre
înapoi şi conţine evaluări cognitive ale păgubirii şi pierderii. Celelalte trei tipuri de coping sunt orientate
spre viitor şi conţin evaluări cognitive ale ameninţării sau ale provocării.

Fig. Patru tipuri de coping într-un sistem bidimensional (Schwarzer, 2004).

În cazul copingului reactiv este vorba despre un efort de a se descurca cu un eveniment care
tocmai s-a întâmplat, de exemplu compensând dauna sau pierderea. Exemple în acest sens pot fi:
divorţul, un accident, un refuz profesional, şomajul sau critica prin alţii. Copingul se poate orienta către
redefinirea scopurilor, căutarea sensului sau refacerea a ceea ce s-a pierdut.
Copingul anticipativ este fundamental diferit, deoarece evenimentul critic încă nu a avut loc. În
acest caz este vorba despre un efort de a se descurca cu o ameninţare iminentă sau care va avea loc
cu o probabilitate foarte mare. Exemple în acest sens sunt o consultaţie la dentist, un examen, o
apariţie în public, pensionarea sau respectarea unui termen de predare. Paguba sau pierderea pot
apărea în cazul în care persoana nu reuşeşte să deţină controlul asupra acestui risc, adică să
minimalizeze, respectiv să învingă prin efort activ ameninţarea.
În cazul copingului preventiv este vorba despre riscuri necunoscute din viitorul îndepărtat. Este
incert dacă evenimentul critic se va petrece cândva. Exemple în acest sens sunt posibila pierdere a unui
loc de muncă, a deveni victima unei infracţiuni, o îmbolnăvire, pierderea cheii locuinţei, o catastrofă
naturală sau falimentul unei afaceri. Pentru a se pregăti pentru astfel de riscuri incerte de-a lungul vieţii,
oamenii au o a doua cheie, încheie o asigurare, economisesc bani, menţin relaţii calde şi suportive cu

387
DANIELA MUNTELE

cei apropiaţi şi, în general, îşi construiesc resurse pentru orice eventualitate. Evaluarea unei ameninţări
stă la baza comportamentului preventiv.
Şi în cazul copingului proactiv avem de-a face cu o perspectivă de lungă durată şi presărat cu
destul de multă incertitudine. Comportamentul este totuşi asemănător cu cel din cazul coping-ului
preventiv. Construim diverse resurse de rezistenţă cu care să ne descurcăm cu succes în viaţă. În acest
caz însă, hotărâtor este caracterul pozitiv al evaluării cognitive, deoarece este vorba despre provocarea
prin scopurile din viaţă fixate de sine însuşi. Coping-ul nu este în acest caz un management al riscului,
ci un management al scopului. Oamenii nu sunt reactivi, ci proactivi în sensul că îşi creează o cale
constructivă de acţiune şi ocazia pentru dezvoltare şi succes. Coping-ul proactiv înseamnă a tinde spre
îmbunătăţiri, a optimiza condiţiile de viaţă şi a creşte permanent calitatea propriilor performanţe.
Managementul autoreglator al scopului conţine fixarea de scopuri înalte, acceptarea provocărilor şi
urmărirea perseverentă a scopului. Copingul proactiv este favorizat de percepţia unei bune eficienţe
personale, deci de convingerea optimistă că suntem capabili să fixăm scopuri dificile şi să le apărăm de
eventualele bariere, piedici sau obstacole care pot apărea.
Ralf Schwarzer, vorbind despre atitudinea proactivă, arată că este o caracteristică de
personalitate care are implicaţii asupra motivaţiei şi acţiunii. Este credinţa în potenţialul de schimbare
care poate fi realizată pentru îmbunătăţirea mediului propriu şi al celorlalţi. Atitudinea proactivă include
faţete precum posedarea de resurse, responsabilitatea, valorile şi viziunea.
Individul proactiv crede în existenţa unui număr suficient de resurse interne sau externe. Există
numeroase bunuri, servici, persoane, care pot fi influenţate pentru a sprijini atingerea obiectivelor
propuse. Inteligenţa, curajul şi tăria de exemplu, sunt resurse interne care permit fixarea scopurilor şi
persistenţa în urmărirea realizării lor.
Cei cu atitudine proactivă îşi asumă responsabilitatea pentru propria creştere. Cursul existenţei
nu este determinat numai de forţe externe ci el poate fi şi ales. Nici evenimentele pozitive şi nici cele
negative nu pot fi atribuite doar cauzelor exterioare. Din contra, indivizii proactivi se confruntă cu
realitatea şi adoptă o viziune echilibrată privind vina personală sau vina altora în cazul rezultatului
negativ. Pot fi deosebite două tipuri de responsabilităţi, responsabilitatea pentru evenimente din trecut şi
responsabilitatea pentru influenţarea celor din viitor. Cel de-al doilea tip de responsabilitate este esenţial
în structura atitudinii proactive. Individul proactiv se centrează asupra soluţionării problemei, indiferent
dacă problema a fost generată de el sau de alte persoane.
Persoanele cu atitudini proactive sunt cel mai adesea conduse de propriile valori, în contrast cu
cei care acţionează în acord cu mediul social de apartenenţă. Cu toate că valorile oamenilor sunt
influenţate de ceilalţi de-a lungul procesului de socializare, oameni diferă după măsura în care
existenţele lor depind de aceste valori. Odată ce valorile au fost interiorizate, ele devin forţe care conduc
comportamentul indivizilor proactivi. Din păcate, valorile nu trebuie neapărat să fie acceptabile social.
Tot proactivi sunt şi criminalii şi teroriştii care acţionează în virtutea unor valori în care cred, chiar dacă
acestea sunt antisociale.
O altă caracteristică este viziunea. Individul proactiv are o imagine, o finalitate imaginată către
care ţinteşte. Din nou, această viziune nu este neapărat dezirabilă social, dar ea este o viziune în acord
cu care persoana îşi fixează obiectivele. Adesea aceşti oameni au o misiune autoimpusă pentru
realizarea căreia acumulează resurse, preîntâmpină irosirea resurselor şi mobilizează forţele având un
obiectiv pe termen lung în minte.
Atitudinea proactivă este un construct psihologic conectat cu alte variabile. Optimismul, locul
controlului, autodeterminarea, autoeficacitatea percepută şi speranţa sunt corelate semnificativ, deşi
conceptual distincte. Schwarzer a găsit o corelaţie de 0,56 între atitudinea proactivă şi eficienţa
personală generală. În alt studiu a confirmat ipoteza conform căreia atitudinea proactivă ar trebui să fie
incompatibilă cu burn-out-ul. Asocieri semnificative negative au fost identificate între atitudinea proactivă
şi epuizarea emoţională (-0,56), lipsa de realizări personale (-0,63) şi respectiv depersonalizarea (-40).

388
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

APLICAŢIE
Gândiți-vă la exemple de strategii de coping pentru fiecare din cele patru direcții indicate de sistemul
bidimensional al lui Schwarzwer.

3. CONȘTIENTIZARE ȘI AUTOMATISM ÎN MECANISMELE DE COPING

Trecând în revistă studii care vizau coping-ul, A. Baban (1998) precizează că există elemente
controversate, cum ar fi conştientizarea sau lipsa conştientizării cu privire la eforturile de a face faţă. În
general, coping-ul este conştientizat, este un răspuns conştient la stimuli negativi, dar se automatizează
dacă este des practicat. Unii autori au inclus în cadrul mecanismelor de coping şi mecanismele
defensive descrise de psihanaliză şi acest fapt ar presupune accepatarea lipsei caracterului conştient şi
voluntar al eforturilor de coping. Hann (1985, apud Băban 1998) ierarhizează procesele adaptative ale
Eu-lui şi plasează copingul la nivel superior, urmat apoi de mecanisme defensive care au un grad
oarecare de adaptabilitate, cum ar fi intelectualizarea şi situează la polul inferior formele nonadaptative,
care ar duce la o adaptare imatură. A. Băban arată că mecanisme de apărare precum negarea sau
reprimarea pot fi, în anumite situaţii, procese de coping conştiente, de exemplu în confruntarea cu o
emoţie negativă. Studiile au dovedit că negarea bolii a fost eficientă pentru recuperarea celor deja
operaţi chirurgical având afecţiuni neoplazice, însă a fost extrem de nefavorabilă pentru cei cu aceleaşi
tipuri de diagnostice, aflaţi abia în faza de interpretare a simptomelor. Adesea se constată că evitarea
este eficientă pe termen scurt, în timp ce confruntarea este eficientă pe termen lung. Aşadar efectul mai
mult sau mai puţin adaptativ nu este dat de mecanismul defensiv sau mecanismul de coping în sine ci
de situaţia dată sau momentul în care se află persoana. Autoarea compară într-un tabel pe care îl
preluăm mai jos mecanismele de coping cu cele defensive.

Tabel 3.1. Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive (A. Băban, 1998, p.51)
MECANISME DE COPING MECANSIME DEFENSIVE
Proces conştient şi subconştient Proces inconştient
Produse în contact cu realitatea Produse la interfaţa dintre eu şi id
Permit confruntarea cu realitatea Distorsionează realitatea
Implică scop şi perspective Implică automatisme
Orientarea spre prezent şi viitor Orientate spre trecut
Caracter flexibil Caracter rigid, ritualizat
Permit exprimare afectivă Blochează exprimarea afectivă
Preced sau succed reacţia de stres Sunt procese post-afective
Orientate spre controlul stresorilor externi sau Orientate spre blocarea pulsiunilor instinctuale
interni interne
Eficienţă situaţională Organizare ierarhică: mature vs. imature

ÎNTREBARE
Care sunt diferențele între mecanismele de coping și mecanismele defensive?

O altă dilemă teoretică privind eforturile de coping este dacă putem considera copingul drept
trăsătură sau doar un proces situaţional. Deşi citează autori precum McCrae şi Costa, care afirmă că
faţă de personalitate coping-ul are un statut independent, A. Baban (1998, p.152) prezintă rezultatele

389
DANIELA MUNTELE

propriei cercetări, în care este relevată o înaltă asociere pozitivă între coping-ul situaţional şi cel
general. Ea susţine că oamenii tind să dezvolte un stil de coping care mobilizează preferenţial anumite
strategii de coping în confruntarea cu situaţii ameninţătoare.

4. EVALUAREA COPINGULUI

Evaluarea copingului este o chestiune dificilă deoarece în cele din urmă nu reacţionăm ca un
automat, în acelaşi fel, în situaţii diferite şi în momente diferite. Întrebarea care se pune mai întâi este
cum reacţionează cineva faţă de provocări, ameninţări, păgubiri sau pierderi foarte diferite? Dispunem
pentru aceasta de un arsenal de tactici diferenţiate sau apare mereu, oriunde, una şi aceeaşi schemă
de reacţie? Apoi urmează întrebarea referitoare la stabilitate: folosim mereu acelaşi set de strategii sau
mijloace sau suntem capabili să acţionăm flexibil interindividual şi să încercăm sau să dezvoltăm în
continuare o serie de tehnici mai mult sau mai puţin adecvate? În final, trebuie să ne întrebăm dacă nu
există şi diferenţe sistematice durabile între oameni, unii preferând să scape de stres într-un fel şi alţii,
mai degrabă, în alt fel. Înţelegerea diferenţelor interindividuale depinde însă, evident, de faptul că
trebuie luate în calcul simultan deosebirile între situaţii şi cele interindividuale. Nu prea are sens, de
exemplu să comparăm examenele, operaţiile, pierderile partenerilor şi cutremurele între copii şi adulţi,
pentru a afla cum stăpânesc efectiv oamenii stresul, cu excepţia eventualităţii în care s-ar găsi norme
unitare pentru coping, care se vor dovedi ca fiind universal valabile.
Această direcţie de cercetare a început prin studierea mecanismelor de apărare cunoscute din
psihanaliză, precum refularea, raţionalizarea sau proiectarea, deoarece se credea că toţi oamenii ar
respinge încărcările dificile în acest fel inconştient. În prezent domină tocmai concepţia că, în cazul
copingului, este vorba despre procese conştiente sau care pot fi conştientizate, astfel încât se pot oferi
informaţii la obiect despre acestea. În concordanţă cu aceasta au fost introduse aproape exclusiv
chestionare pentru cuprinderea diferitelor strategii de a face faţă. Există numeroase încercări
interesante de evaluare a copingului, însă fundamentarea lor teoretică şi calitatea lor psihometrică, mai
lasă de dorit. Cele mai multe formulări se orientează asupra dimensiunilor fundamentale ale coping-ului,
aşa cum au fost avansate de mulţi teoreticieni. După cum se ştie, conform lui Lazarus (1991) se poate
diferenţia coping-ul orientat asupra problemei de cel orientat asupra emoţiei. Mai există şi distincţia între
un stil atenţional-confruntativ de coping şi unul evitant (Krohne, 1993, 1997, apud Schwarzer, 2004). În
jurul acestor două dimensiuni bipolare se grupează cele mai multe încercări de măsurare a coping-ului.
Suls şi Fletcher (1985) au verificat într-o meta-analiză numeroase descoperiri şi au constatat că
strategiile de evitare au fost mai degrabă avantajoase pe termen scurt, în timp ce strategiile de
confruntare atentă s-au dovedit a favorabile pe termen lung, dacă este vorba despre adaptarea şi
sănătatea psihosocială.

ÎNTREBARE
Dintre strategiile de coping de evitare și cele de confruntare, care sunt avantajoase pe termen lung?

Carver, Scheier şi Weintraub au elaborat în 1989 au elaborat 14 scale pentru măsurarea a tot
atâtor forme de coping care pot avea un caracter preponderent activ sau pasiv. Chestionarul (COPE)
cuprinde Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind evaluată prin patru itemi, cu
excepția coping-ului prin recurgerea la alcool şi medicamente, care se măsoară printr-un singur item. În
enumerarea de mai jos, numerele dintre paranteze indică itemii conţinuţi de scala respectivă, iar la
Anexa 2 găsiţi instrumentul în întregime.

390
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

1. coping activ. Vizează acţiuni concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau diminuarea efectelor
lui. (1,14,31,40)
2. planificarea. Se referă la orientarea gândirii către direcţiile de acţiune şi etapele de parcurs
(2,15,30,45)
3. eliminarea activităţilor concurente. Evaluează tendinţa persoanelor de a evita distragerea de la
situaţia problematică pentru a se putea orienta şi concentra mai mult asupra soluţionării ei (3, 16, 28,
42).
4. reţinerea de la acţiune. Măsoară opusul tendinţelor impulsive şi premature de a acţiona atunci când
situaţia nu o permite. Este o formă de coping activ în sensul focalizării pe stresor, dar, în acelaşi
timp, o strategie pasivă în aşteptarea momentului în care circumstanţele vor permite acţiunea (4, 17,
29, 43).
5. căutarea suportului social instrumental. Este procesul prin care persoana caută la ceilalţi sfaturi,
informaţii sau ajutor material necesare în acţiunile de ameliorare a situaţiei. Este o forma activă de
coping (5, 18, 32, 44).
6. căutarea suportului social emoţional. Itemii identifică în ce măsură persoana caută suport moral,
căldură, acceptare şi înţelegere de la prieteni, rude etc. Este o formă de coping focalizată pe emoţie.
(6, 19, 33, 46).
7. reinterpretarea pozitivă. Identifică tendinţa unei persoane de a găsi beneficii chiar în situaţii
indezirabile. Adesea, acest procedeu nu are ca efect doar reducerea nivelului stresului, ci poate fi şi
punct de plecare pentru un alt gen de acţiune asupra stresorului (7, 20, 34, 48).
8. acceptarea. Acest procedeu vizează fie acceptarea faptului că nu este nimic de făcut în faţa agentului
stresor, fie acceptarea existenţei agentului stresor în vederea acţionării asupra lui (8, 21, 35, 47).
9. negarea. Se referă la refuzul de a crede că stresorul există sau la acţiunile întreprinse care ignoră
stresorul ca şi cum el nu ar exista. (11, 24, 38, 52).
10. descărcarea emoţională. Măsoară tendinţa persoanei de a-şi reduce nivelul stresului prin
exprimarea emoţiilor negative (10, 23, 37, 51).
11. orientarea spre religie. Această scală evaluează măsura în care individul apelează la ajutor de la
divinitate în momente incerte sau dificile. Carver şi ceilalţi autori ai chestionarului consideră că acest
procedeu poate avea multiple funcţii: reinterpretare pozitivă, căutarea de suport emoţional sau o
formă de coping activ cu un stresor (9, 22, 36, 49).
12. pasivitatea mentală. Scala identifică intensitatea strategiei de a evita confruntarea cu problema.
Pasivitatea mentală are lor prin imersia în alte activităţi, vizitarea de filme, vizitarea prietenilor,
practicarea de sporturi, somn etc. Este tendinţa contrară celei definite de procedeul numit eliminarea
activităţilor concurente (13, 26, 27, 53).
13. pasivitatea comportamentală. Măsoară reducerea efortului sau abandonarea oricărui efort pentru
atingerea scopului. Este un concept similar celui de neajutorare (12, 25, 41, 50).
14. recurgerea la alcool sau medicamente. Acest item măsoară intensitatea tendinţei de a recurge la
medicaţie anxiolitică sau la alcool pentru a evita disconfortul psihic rezultat din trăirea situaţiilor
ameninţătoare.
La aplicarea unui instrument pentru evaluarea strategiilor de coping, se are în vedere scopul
urmărit atunci când se formulează consemnul, indicaţia dată participantului. Dacă dorim să evaluăm
stilul de coping (copingul ca trăsătură), vom cere participanţilor să spună cum reacţionează în general
atunci când se confruntă cu situaţii problematice. Pentru a evalua copingul situaţional, participanţii la
evaluare vor fi solicitaţi să se gândească la o situaţie specifică pentru care să analizeze modalităţile în
care au reacţionat. Întrucât dacă lăsăm fiecărui participant posibilitatea de a se gândi la ce agent stresor
doreşte el, atunci fiecare va putea alege cu totul alt tip de stresor, trebuie să ne amintim că procedeele
de coping diferă şi în funcţie de situaţia în care ele sunt activate. De aceea, dacă aplicăm chestionare
de coping în cadrul cercetărilor, optimă ar fi utilizarea unor indicaţii unitare pentru toţi participanţii cu
privire la tipul de agent stresor la care să reflecteze.

391
DANIELA MUNTELE

APLICAŢIE
Aplicaţi scala pentru strategii de coping de la Anexe la două persoane foarte cunoscute şi comparaţi
rezultatele obţinute cu ceea ce deja ştiaţi despre persoana respectivă.

392
DANIELA MUNTELE

Unitatea de învățare 4.
FACTORI DE PROTECȚIE ÎMPOTRIVA STRESULUI

1. SUPORTUL SOCIAL, DEFINIŢII ŞI DIMENSIUNI

Sociologul francez Durkheim a observat, în secolul al XIX-lea, că sinuciderea are loc mai ales în
rândul celor cu legături sociale slabe. Astăzi este binecunoscut faptul că sănătatea mentală deficitară
este o problemă mai ales a celor cu integrare socială scăzută. Mai mult decât atât, longevitatea şi
sănătatea fizică par să depindă în parte de factori sociali. Teoria ataşamentului a lui Bowlby (1969)
arată că ataşamentul emoţional timpuriu promovează un simt al securităţii şi o stimă de sine care au ca
efect structurarea bazei pe care indivizii în viaţa adultă construiesc relaţii afective durabile şi
securizante.
Termenul de suport social este adesea utilizat atât cu sens de reţea socială, cât şi de integrare
socială. Reţeaua socială reprezintă baza obiectivă a integrării sociale şi a suportului social, numărul de
persoane din mediul individului care ar putea furniza suport. Integrarea socială se referă la structura şi
numărul relaţiilor sociale, frecvenţa interacţiunilor, iar uneori se referă la percepţia subiectivă a
apartenenţei la reţeaua respectivă. Suportul social se referă la funcţia şi calitatea relaţiilor sociale,
precum disponibilitatea percepută pentru acordarea de ajutor de către ceilalţi sau suportul deja primit.
Suportul social se produce în cadrul unui proces interactiv şi este legat de altruism, sentimentul
obligaţiei, percepţia reciprocităţii.
Suportul social poate fi privit ca resursă furnizată de ceilalţi, ca sprijin pentru a face faţă unui
stres, ca schimb de resurse. O distincţie importantă se face între suportul perceput ca fiind disponibil şi
suportul primit. Primul este prospectiv, în timp ce al doilea mai curând retrospectiv. Nevoia de suport
social, mobilizarea suportului, perceperea şi recepţionarea lui diferă sistematic de la o populație la alta.
Pe lângă circumstanţele vieţii şi agenţii stresori, sunt diferenţe şi între sexe, statusuri maritale şi
categorii de vârstă. În general, femeile au prieteni mai apropiaţi decât bărbaţii de-a lungul vieţii şi reţele
sociale mai extinse. În plus, femeile furnizează mai mult suport social atât femeilor, cât şi bărbaţilor, şi
primesc în schimb mai mult ajutor decât primesc bărbații. Astfel de diferenţe se explică prin diferenţele
emoţionale între sexe şi diferenţele în exprimarea emoţiilor.
Indivizii mai bine integraţi social primesc mai mult suport decât alţii. Indivizii izolaţi social sunt cu
mare risc de morbiditate şi mortalitate. Integrarea socială influenţează instalarea bolii, evoluţia bolii şi
recuperarea, refacerea după boală. Astfel de concluzii s-au formulat în studii realizate cu pacienţi
afectaţi de răceli banale, cancer, HIV, boli cardiovasculare. De exemplu, integrarea socială creşte rata
supravieţuirii la pacienţi care au avut un infarct miocardic. Teoriile despre suportul social sunt strâns
legate de stres şi de coping. De exemplu, evaluarea stresului depinde și de suportul social disponibil
perceput. Mai mult, mobilizarea suportului social poate fi privită ca mecanism de coping.
Importanţa suportului social în sănătate şi în boală a fost sugerată de rezultate ale cercetărilor
care subliniau asocieri semnificative între boli somatice şi mentale şi variabile precum statut social,
marital, izolare socială, statut social minoritar, mobilizare sau migraţie geografică. Kasl şi colaboratorii
fac primele cercetări asupra relaţiei dintre stres, boală şi procesele psihosociale (apud. Baban, 1992,
p.110). Kasl pune în circulaţie, în 1976, termenul de suport social. El defineşte suportul social ca sistem
de relaţii interpersonale caracterizate prin sentimentul de acceptare şi iubire, de stimă şi apreciere, de
apartenenţă la o reţea de comunicare şi obligaţii mutuale, de ajutor emoţional şi concret în perioade de
criză.

394
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

DEFINIŢIE
Kaplan defineşte suportul social în termeni de ataşament între indivizi sau între indivizi şi grup, care
conduce la îmbunătăţirea competenţei adaptative în situaţii de stres. Cobb susţine că suportul
social este informaţia care îi determină pe oameni să creadă că sunt iubiţi, stimaţi, valorizaţi şi că
aparţin unei reţele de comunicare şi de obligaţii mutuale, iar Wills spune că suportul social este
percepţia sau experienţa de a fi iubit, valorizat, stimat şi sentimentul apartenenţei la un mediu social de
asistenţă şi obligaţii mutuale. Cu alte cuvinte suportul social este suma resurselor furnizate individului
de ceilalţi: bunuri, sfaturi, informaţii utile şi susţinere afectivă.

Atunci când ne referim la mediul social este important să facem distincţia între componenta
structurală şi cea funcţională a suportului social. Componenta structurală a suportului social reprezintă
aspectul cantitativ al suportului social, deoarece reflectă de obicei numărul de persoane pe care le
cunoaşte şi cu care interacţionează un individ în mediul său social (frecvenţa contactelor sociale,
apartenenţa ca membru într-o organizaţie etc.). Componenta funcţională se referă la aspectul calitativ
al suportului social, cel mai uzual şi mai cunoscut, adică la resursele pe care oamenii ce aparţin unei
reţele sociale le acordă unei persoane care se află într-o situaţie problematică.
În general în literatura de specialitate, suportul social este identificat ca având trei dimensiuni:
suport emoţional (empatie, interes pentru persoana în nevoie, imagine pozitivă despre persoana care
solicită sprijin, ceea ce o face pe aceasta să se simtă competentă şi valorizată), suport centrat pe
acţiune sau instrumental (asistenţă directă) şi suport informaţional (sfaturi, opinii asupra acţiunilor
receptorului de suport).
Suportul emoţional se referă la comportamentul de ascultare, la simpatie şi acordare de sprijin,
la a-l face pe celălalt să se simtă valoros, iubit, acceptat. Acesta este tipul de suport la care majoritatea
oamenilor se gândesc atunci când aud cuvântul „suport social”. Astfel, persoana care primeşte suport
emoţional simte că nu este singură, că celălalt este prezent, este gata să îi ofere sprijin, că are
încredere în ea şi în capacitatea sa de a depăşi situaţia dificilă. Într-o perioadă de stres, oamenii suferă
adesea şi pot avea stări de depresie, anxietate, scăderea stimei de sine. Prietenii şi familia pot acorda
un suport emoţional prin asigurarea persoanei că este importantă, valoroasă pentru ei, că lor le pasă de
ceea ce i se întâmplă. Căldura şi sprijinul furnizat de ceilalţi pot ajuta o persoană aflată într-o situaţie de
stres, să îi facă faţă în condiţii mai securizante.
Suportul instrumental sau ajutorul direct se referă la oferirea unui ajutor tangibil cum ar fi
servicii diverse în viaţa de zi cu zi, ajutor financiar sau la treburile gospodăreşti. De exemplu, în unele
ţări, după moartea cuiva, familiei îndoliate i se aduc cadouri care constau în mâncare gătită. Acest gest
dă de înţeles că membrii familiei îndurerate nu vor trebui să gătească pentru ei şi musafiri, într-un
moment în care energia şi entuziasmul pentru astfel de activităţi sunt scăzute. Acest tip de suport social
poate fi la fel de reconfortant ca şi cel emoţional, însă se pare că cel mai adecvat tip de suport este
dependent de situaţie şi de caracteristicile personale ale fiecărui individ.
Suportul informaţional se referă la un comportament de acordare de informaţii şi îndrumare în
vederea soluţionării unei probleme cu care se confruntă un individ, un sfat, o altă modalitate de a privi o
situaţie problematică. Prietenii, familia pot sugera celui aflat în situaţia stresantă anumite strategii de
acţiune sau îi pot oferi propriile opinii cu privire la proiectele, planurile lui. De exemplu, dacă un profesor
spune că are probleme la şcoală cu elevii, nu mai ştie cum să facă astfel încât lucrurile să meargă bine,
un coleg i-ar putea oferi o nouă modalitate de a aborda această situaţie dificilă, i-ar putea spune cum
face el cu elevii săi ca să rezolve situaţiile conflictuale.

395
DANIELA MUNTELE

TEMĂ DE REFLECŢIE
Alegeţi 3 situaţii dificile trăite de dumneavoastră în care aţi beneficiat de interacţiunea cu măcar o
persoană din anturajul dumneavoastră. Descrieţi ce fel de suport aţi primit de fiecare dată utilizând cele
3 categorii de suport descrise mai sus.

2. SUPORT SOCIAL PRIMIT VERSUS SUPORT SOCIAL PERCEPUT

O serie de studii subliniază efectele benefice ale suportului social perceput în detrimentul
suportului social primit. Suportul social perceput a fost evaluat întrebând oamenii în ce măsură cred că
persoanele din anturajul lor sunt dispuse să le ajute în rezolvarea unei probleme sau la terminarea unor
sarcini în gospodărie (ex. În ce măsură este soţia dumneavoastră dispusă să vă asculte problemele?).
Ceea ce se măsoară este percepţia asupra suportului disponibil în grupul social al fiecărui individ.
Suportul social primit reprezintă ajutorul propriu-zis pe care o persoană îl primeşte de la grupul său de
suport (ex. V-a ascultat cineva problemele? V-a oferit cineva un sfat atunci când aţi avut nevoie?).
Există unele dificultăţi în măsurarea suportului primit, care în mod obişnuit se realizează prin percepţia
persoanei dacă a primit sau nu suport (ex. În ultimele 3 luni a fost cineva care v-a ascultat problemele?
În ultimele 3 luni doctorul dumneavoastră v-a oferit informaţii sau sfaturi despre cum să vă îngrijiţi?),
astfel ceea ce se măsoară de fapt este doar percepţia asupra primirii de suport. Se pare că modalitatea
cea mai adecvată, care măsoară într-adevăr suportul primit este observarea suportului oferit. În astfel
de studii, există persoane care observă tranzacţiile suportive şi codifică tipurile de suport care sunt
folosite, însă aceste observaţii se efectuează de obicei în laborator ceea ce ridică semne de întrebare
asupra gradului de generalizabilitate a datelor obţinute în cadrul acestor studii observaţionale.

IMPORTANT
Superioritatea suportului perceput asupra suportului primit este susţinută de numeroase cercetări.
Percepţia suportului social se bazează pe caracteristici de personalitate. Unii oameni percep existenţa
unui suport care este disponibil şi astfel de oameni sunt consideraţi mai sănătoşi din punct de vedere
psihologic. Un alt aspect important este acela că perceperea suportului social este în legătură directă cu
abilităţile sociale, şi astfel oamenii care percep suportul social vor dispune şi de abilităţile sociale
necesare pentru a solicita acest suport.

În studiile efectuate asupra suportului social au fost identificate o serie de cauze principale pentru
a explica superioritatea suportului perceput faţă de cel primit. Uneori suportul acordat prea insistent,
uzând de comportamente prea sufocante pentru cel sprijinit, poate fi mai curând o sursă de stres decât
una de protecţie împotriva stresului. Nu întotdeauna încercarea cuiva de a acorda sprijin este înţeleasă
de celălalt ca o intenţie benefică, ci de multe ori este văzută ca o încercare de a deţine controlul şi a
influenţa viaţa.
Suportul social pe care membrii unui grup îl oferă poate fi diferit de suportul social aşteptat, de
suportul social de care are nevoie o persoană. De exemplu, o femeie care îi împărtăşeşte soţului ei o
problemă cu care se confruntă poate avea nevoie ca acesta să îi ofere suport emoţional, să o sprijine,
să empatizeze cu ea, să o înţeleagă, însă acesta poate să îi ofere o soluţie la problema ei, să îi spună
cum să rezolve situaţia, deci un suport informaţional şi astfel pot apărea conflicte datorită existenţei unor
percepţii diferite asupra nevoilor de suport social în cadrul interacţiunilor sociale. Relaţiile sociale pot
avea atât o dimensiune pozitivă, cât şi una negativă, ele pot fi generatoare de forţă şi liniştitoare, dar pot
fi şi o sursă de tensiune, de conflict. Aceste tipuri de interacţiuni negative au fost evidenţiate la

396
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

persoanele cu cancer, care susţin că oamenii din anturajul lor încearcă să-i încurajeze, să-i facă să fie
optimişti, veseli, să vadă situaţia într-o manieră pozitivă, când de fapt ei ar dori să îşi exprime altfel de
sentimente în aceste momente. O altă problemă legată de solicitarea de suport vine din aceea că,
pentru mulţi oameni, prezentarea propriilor probleme în faţa altora duce la scăderea stimei de sine, mai
ales dacă reacţia celorlalţi este evaluativă sau de neaccceptare. Tot problematic este şi faptul că,
adesea, în societăţile dezvoltate contemporane care valorizează timpul pentru muncă foarte mult, a
solicita sprijin cuiva este perceput ca un gest prin care uzezi resursele şi atenţia şi timpul acelei
persoane. Poate fi folositor şi liniştitor pentru o persoană să ştie că în situaţii dificile nu este singură, că
există persoane cărora le pasă de ea, de ceea ce trăieşte, iar aceasta pare a fi mai util pentru a reduce
stresul decât sprijinul efectiv primit de la ceilalţi membrii ai reţelei sociale.

Factori care influenţează suportul social primit şi perceput

Diferenţele între sexe au fost adesea în atenţia cercetătorilor, şi femeile au dovedit o utilizare mai
înaltă a suportului social. Mărimea reţelei sociale, frecvenţa contactelor cu membrii grupului de
apartenenţă, numărul mai mare de confidenţi, gradul mai ridicat al empatiei şi, nu în ultimul rând,
capacitatea mai dezvoltată a femeilor de a-şi exprima emoţiile susţin ipotezele a numeroase studii care
au considerat că femeile acordă şi primesc mai mult suport social decât bărbaţii. Astfel femeile par să
aibă mai mulţi confidenţi şi să fie, de asemenea, şi mai des confidente. Precum era de aşteptat,
confidentul principal în cazul femeilor este cel mai adesea o altă femeie, în schimb, bărbaţii vor alege în
egală măsură ca şi confident principal fie o persoană de sex masculin, fie de sex feminin.
Stima de sine a fost corelată în mod repetat cu suportul. Astfel, persoanele care au o imagine
pozitivă despre ele însele au tendinţa de a fi mai satisfăcute de relaţiile lor personale. De asemenea,
studiile arată că suportul social şi depresia se găsesc în strânsă legătură. Astfel persoanele care suferă
de depresie au tendinţa de a beneficia mai puţin de suport social, susţin că au mai puţini prieteni în
apropiere care să-i ajute şi se declară mai puţin satisfăcuţi de relaţiile lor cu prietenii şi cu rudele. În
numeroase cercetări este susţinută ideea că acele persoane care prezintă simptome depresive au
nevoie de suport social, dar ceea ce este poate mai important este că şi aceste persoane au nevoie să
ofere ajutor celorlalţi, să fie apreciate şi valorizate de membrii reţelei sociale, astfel ele reuşesc să
devină conştiente de potenţialul de care dispun şi învaţă să fie activi şi nu pasivi.
De asemenea, se pare că, deşi femeile beneficiază adesea de mai mult suport social decât
bărbaţii, numeroase studii efectuate atât pe eşantioane clinice, cât şi pe eşantioane comunitare,
dovedesc în mod constant că femeile sunt cele care suferă cel mai adesea din cauza depresiei, chiar de
două ori mai mult decât bărbaţii. Astfel, în pofida datelor care susţin efectele pozitive ale suportului
social asupra stării psihologice de bine, femeile sunt încă dezavantajate în faţa depresiei. O posibilă
explicaţie pentru această situaţie paradoxală ar fi că femeile sunt adesea mai deprimate decât bărbaţii
deoarece rolurile lor diferite le expun la un număr mai mare de agenţi stresori (Gove, 1972; Gove,
1978).
Alţi cercetători susţin că femeile au un grad mai ridicat de depresie nu ca urmare a expunerii la
agenţii stresori, ci mai degrabă pentru că sunt mai vulnerabile in faţa efectelor nocive ale stresului.
Indiferent de explicaţia pe care o alegem pentru a înţelege relaţia controversată dintre gen, suport social
şi depresie, un lucru este evident: în general femeile se confruntă cu mai multe conflicte în cadrul
grupurilor sociale ca urmare a gradului mai mare de implicare cantitativă şi calitativă în relaţii. Astfel,
efectul pozitiv al suportului social şi influenţa negativă a unor conflicte în reţelele mai numeroase par să
se anuleze una pe cealaltă în cazul persoanelor de sex feminin. Altfel spus, factori care permit femeilor
să primească mai mult suport emoţional de la reţelele sociale pot, de asemenea, să favorizeze un grad
mai ridicat de distres. Cu alte cuvinte, tendinţa femeilor de a ocupa mai des poziţia de confidente le
expune la experienţe stresante şi la conflicte care pot apărea datorită acestor experienţe.

397
DANIELA MUNTELE

ÎNTREBARE
Cum putem descrie legătura dintre stima de sine și suportul social perceput?

3. FACTORI PSIHOLOGICI INTERNI CARE AU ROL PROTECTOR FAȚĂ DE STRES

Dacă suportul social protejează cu mijloace exterioare persoanei, diminuând duritatea confruntării
între individ şi agentul stresor, variabilele trecute în revistă în continuare sunt resurse psihologice proprii
persoanei, cu un anumit grad de stabilitate, dar şi cu variabilitate situaţională.

Locul controlului
Termenul de loc al controlului este lansat de Rotter în 1966 şi desemnează modul în care o
persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau
necontrolabile. Locul controlului intern este convingerea că responsabilitatea pentru eşec, meritul pentru
succes au o prea mică legătură cu întâmplarea sau factorii de presiune din afară. Locul de control
extern se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative) se găseşte în soartă,
destin, noroc, în puterea altora etc.
După unii autori, LCI ar putea fi protector în stresul psihic prin receptivitatea crescută a persoanei
la informaţiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistenţa crescută, prin rezistenţa la presiuni
externe, ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie şi asumarea responsabilităţii pentru succes şi
eşec. Locul controlului extern este asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţie cu o predispoziţie
netă spre anxietate şi depresie.

Autoeficacitatea percepută
Autoeficacitatea percepută (engl. self-efficacy) reprezintă credinţele despre propria abilitatea de a
organiza şi a executa activităţile necesare pentru producerea unui rezultat propus (Bandura, 1997).
Teoria eficienţei personale vorbeşte despre credinţele individului legate controlul şi influenţa pe care el
le are asupra propriului comportament. Desigur, noţiunile de control personal sau de iniţiativă nu erau
necunoscute până în 1977, când Bandura a scris despre ele. Filosofi şi psihologi precum Spinoza,
Hume, Locke, William James, mai recent Gilbert Ryle, au încercat din răsputeri să înţeleagă rolul voinţei
în comportamentul uman. În psihologie, noţiuni precum motivaţia intrinsecă, locul controlului intern sau
extern, neajutorarea învăţată sunt orientate spre percepţia competenţei personale, a relaţiilor dintre
aceste competenţe şi eficienţa personală, realizările, starea de bine psihologică. Aceste modele
enumerate nu disting suficient de clar între credinţa că un anumit comportament va conduce la un
anumit rezultat şi credinţa în capacitatea de a produce cu succes comportamentul în chestiune. Una
dintre cele mai importante contribuţii ale lui Bandura în articolul din 1977 a fost definirea comprehensivă
a acestei noţiuni şi încorporarea ei într-o teorie clară a comportamentului. Ideea esenţială a
autoeficacității nu era nouă. Ce era nou era suportul teoretic dat conceptului şi rigoarea empirică cu
care eficienţa personală poate fi de atunci încoace examinată (Maddux şi Gosselin, 2003).
Autoeficacitatea nu este o trăsătură şi nu ar trebui măsurată ca o trăsătură, ci ea trebuie să se
refere la domenii specifice de interes (e.g. abilităţi sociale, dietă sănătoasă, exerciţiu fizic, abilităţi
aritmetice, control medical regulat etc.). Măsurarea autoeficacității specifice pentru un domeniu trebuie
elaborată astfel încât să surprindă trăsăturile multifaţetate ale comportamentului şi ale contextului în
care el se produce. Cel care elaborează instrumentul trebuie să stăpânească teoria autoeficacității şi să
fie un bun cunoscător al domeniului comportamentului în chestiune, inclusiv al tipurilor de abilităţi
necesare acelui comportament şi al situaţiilor în care pot fi folosite (Bandura 1997).

398
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Autoeficacitatea personală este rezultatul informaţiilor integrate din cinci surse: experienţa
propriei performanţe a comportamentului vizat, experienţa vicariantă, experienţa imaginară,
persuadarea verbală şi starea afectivă şi fiziologică.
Propriile noastre performanţe în realizarea comportamentului sunt cea mai importantă sursă de
informaţii pentru încrederea în eficienţa personală. Succesele în a efectua un anumit lucru vor spori
autoeficacitatea personală, în timp ce eşecurile este de aşteptat să o diminueze. După ce s-a consolidat
o puternică încredere în autoeficacitatea personală în baza mai multor succese, un eşec ocazional nu
va reuşi prea lesne să o influenţeze. Când anumite eşecuri sunt depăşite prin efort susţinut şi hotărât,
este instilată o încredere robustă în autoeficacitatea personală exact prin intermediul experienţei care îi
indică individului că este capabil să stăpânească şi să facă faţă situaţiei.
Autoeficacitatea personală este determinată şi de experienţe vicariante, observarea
comportamentului altora şi a consecinţelor acestui comportament. Oamenii formulează apoi expectanţe
cu privire la propriul comportament şi la rezultatul lui, în funcţie de măsura în care se consideră similari
cu persoana observată. Experienţele vicariante au în general o influenţă mai scăzută decât experienţele
directe.
Şi prin imaginarea unui comportament eficient sau ineficient în situaţii ipotetice eficienţa
personală se poate modifica. Astfel de imagini pot fi ruminaţii inadecvate sau pot fi strategii intenţionate
de sporirea autoeficacității personale. Imaginile pot fi desprinse din experienţe reale sau vicariante, cu
situaţii similare celei anticipate, sau pot fi induse prin persuasiune verbală, ca atunci când terapeutul
ghidează clientul în cadrul intervenţiilor bazate pe imaginaţie ghidată, ca în desensibilizarea sistematică
sau modelarea fără expunere in vivo. Simplul fapt că ne imaginăm pe noi făcând ceva bine nu poate
avea aceeaşi influenţă precum experienţa reală a succesului.
Încrederea în autoeficacitatea personală este influenţată şi de persuasiunea verbală, adică ceea
ce alţii spun despre propria noastră capacitate şi probabilitate de succes. Dar eficienţa persuasiunii
verbale în a dezvolta încrederea în autoeficacitatea personală este influenţată la rândul ei de factori
precum expertiza, credibilitatea, atractivitatea sursei, după cum sugerează cercetarea în persuasiune şi
schimbare de atitudine. Persuasiunea verbală are efect mai puţin însemnat asupra construirii
autoeficacitatea personale decât experienţa directă şi cea vicariantă.
Stările fiziologice şi emoţionale influenţează autoeficacitatea personală atunci când oamenii au
învăţat să asocieze slaba performanţă sau eşecul, cu o stimulare fiziologică aversivă, iar succesul cu
emoţii plăcute. Astfel, dacă oamenii devin conştienţi de o stare fiziologică neplăcută, ei sunt mai înclinaţi
să se îndoiască de autoeficacitatea personală decât într-o stare pozitivă sau neutră. În mod
asemănător, senzaţii fiziologice plăcute sunt capabile să genereze încredere în capacităţile individuale
de a face faţă situaţiei în curs. Întrucât stimularea intensă debilitează performanţele de cele mai multe
ori, oamenii au tendinţa să evalueze slab autoeficacitatea personală când se simt încordaţi şi visceral
agitaţi. Reacţiile de frică generează în continuare frică, prin anticiparea stimulării fiziologice.
Tratamentele care diminuează sau elimină stimularea emoţională la ameninţări subiective sporesc
autoeficacitatea personală percepută şi implicit măresc performanţa corespunzătoare (Bandura, 1982).
Autoeficacitatea percepută descreşte anxietatea, depresia şi sporeşte parametrii benefici ai
sănătăţii (Bandura, 1992) astfel încât conceptul a fost utilizat drept variabilă cheie în psihologia clinică şi
a sănătăţii, şi acelaşi lucru se poate spune şi despre domeniile educaţional, social, al dezvoltării. Alături
de percepţia riscului şi de expectanţele privind urmările unui comportament, autoeficacitatea percepută
este utilizată pentru predicţia adoptării şi menţinerii comportamentelor sanogenetice sau abandonarea
celor dăunătoare (Schwarzer şi Fuchs, 1995).

ÎNTREBARE
Care sunt principalele surse care stau la baza autoeficacității percepute.

399
DANIELA MUNTELE

Robusteţea psihologică. Robusteţea (engl. hardiness) este o trăsătură ilustrativă pentru

rezistenţa la stresul psihic, pentru eficienţa mecanismelor de coping. Robusteţea reprezintă o aptitudine
a individului de a fi neobosit, implicându-se în activităţi diverse cu multă curiozitate, gust pentru risc şi
pentru schimbare. Kobassa (1979) arată că robusteţea este o constelaţie de trăsături de personalitate
care funcţionează ca resurse ale rezistenţei în confruntarea cu evenimente stresante. Aceste trăsături
sunt mai ales angajarea în activităţi, evenimente (the commitment disposition), controlul exercitat
asupra mediului şi asupra sinelui (the control disposition)şi receptivitatea la provocări, la schimbări,
credinţa că schimbarea este mai bună decât stabilitatea, că este un stimulent al dezvoltării personale şi
nu o ameninţare, un pericol (the challenge disposition). Stresul şi boala sunt asociate, numeroase studii
demonstrând corelaţia pozitivă dintre simptome şi evenimente stresante. S-a demonstrat că robusteţea
diminuează susceptibilitatea pentru instalarea simptomelor.
Optimismul. Optimismul este o trăsătură mult explorată în ultimul timp. Se constată că
persoanele optimiste dezvoltă strategii de coping mai eficiente în condiţii de stres. Schreier şi Carver îşi
încep în anii ‘80 cercetările, elaborând un instrument pentru evaluarea optimismului ca dispoziţie, adică
a aşteptărilor că rezultatele vor fi pozitive. Instrumentul are 12 itemi şi se numeşte ”Life Orientation Test”
(LOT). Studii efectuate și cu acest instrument arată că persoanele mai optimiste utilizează mai curând
strategii de coping centrat pe problemă şi de reevaluare pozitivă şi mult mai puţin evadarea – evitarea.
Studii longitudinale arată că cei cu scoruri înalte la LOT sunt mai puţin susceptibili de a dezvolta
simptome decât cei cu scoruri scăzute.
Optimismul acţionează sanogenetic atât prin minimizarea gravităţii evenimentelor, cât şi prin
supraestimarea propriilor resurse pentru a le face faţă. Alături de umor, el reduce impactul
evenimentelor stresante şi are o valoare predictivă pentru longevitate; este chiar factor predispozant
pentru evoluţia favorabilă a unor boli precum cancerul. Într-o cercetare din 1978, Matlin şi Stang (cf.
Peterson 2000) au trecut în revistă sute de studii care dovedeau că limbajul, memoria şi gândirea sunt
selectiv pozitive. De exemplu, oamenii utilizează mai multe cuvinte pozitive decât negative, atât în
limbajul scris cât şi cel vorbit. În amintirea liberă, oamenii tind să îşi amintească mai multe lucruri
pozitive decât negative, iar autoevaluarea este cel mai frecvent mai bună decât heteroevaluarea. R.
Lazarus (1983) descrie ceea ce el a numit “negarea pozitivă” şi arată că ea poate fi asociată cu starea
de bine în momentul apariţiei adversităţii. A. Beck (1967) începe dezvoltarea abordării cognitive a
depresiei pornind de la aserţiunea că depresia este caracterizată de o perspectivă negativă asupra
sinelui, experienţei şi viitorului, adica de pesimism şi lipsa de speranţă. Deşi iniţial el consideră
depresivii ca fiind ilogici, iar pe cei fără depresie, capabili de procesări raţionale de informaţie, recent
(1991), într-un articol apărut în American Psychologist, admite că persoanele fără simptome depresive
au aşteptări pozitive neraţionale legate de experienţa actuală şi de viitor.

IMPORTANT
Shelley Taylor şi Jonathan Brown (1988) au trecut în revistă studii despre iluziile pozitive. S-a dovedit că
oamenii au în general o tendinţă/înclinare pozitivă, excepţie de la această regulă făcând numai
depresivii şi anxioşii. Shelley Taylor (1989), în cartea sa Positive Illusions propune ideea că tendinţa
oamenilor de a se vedea pe sine în cea mai bună lumină posibilă este semn al stării de bine. Ea face
distincţie între optimismul ca iluzie şi optimismul ca delir: iluzia rămâne sensibilă la semnele realităţii, în
timp ce delirul nu. Antropologul Lionel Tiger, în cartea sa Optimism: The Biology of Hope, localizează
optimismul în biologia speciei noastre şi argumentează că este una dintre cele mai înalt definitorii si mai
adaptative dintre caracteristicile umane. Optimismul a fost dezvoltat în cursul evoluţiei alături de
abilităţile cognitive. Optimismul apare atunci când omul începe să anticipeze, să se gândească la ce va
fi. Odată ce omul începe să îşi anticipeze viitorul, el se gândeşte şi la lucruri înfricoşătoare precum
propria moarte. Ceva anume trebuia să se dezvolte pentru a contracara efectul paralizant al acestui tip
de gânduri şi acel ceva a fost optimismul. Din acest punct de vedere, optimismul este inerent în

400
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

alcătuirea psihicului uman şi nu este doar un derivat al altor caracteristici psihologice. Tiger a
caracterizat optimismul ca fiind uşor de gândit, uşor de învăţat şi plăcut, iar psihologii evoluţionişti
moderni îl caracterizează drept un mecanism psihologic evoluat (Buss, 1991, cf. Peterson, 2000).

Numeroase cercetări care au investigat optimismul ca trăsătură individuală arată că oricum am

măsura optimismul, el este puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverenţa,
realizările profesionale, sănătatea. Michael Scheier şi Charles Carver (1992) au studiat o variabilă de
personalitate identificată ca optimism dispoziţional: expectanţa globală că în viitor lucrurile/întâmplările
bune vor fi din belşug, în timp ce lucrurile/întâmplările rele vor fi din ce în ce mai puţine. După ei, toate
domeniile activităţilor umane pot fi exprimate ca scopuri, iar comportamentul uman determină
identificarea şi adoptarea unor astfel de scopuri, precum şi adaptarea activităţilor în funcţie de scopuri.
Schreier şi Carver îşi consideră modelul ca fiind unul autoreglator. Optimismul intră în procesul
autoreglării atunci când oamenii se întreabă asupra obstacolelor care pot împiedica atingerea scopurilor
propuse. Cei optimişti cred că scopurile pot fi atinse şi atunci când se află în faţa dificultăţilor, în timp ce
pesimiştii nu cred că pot realiza ce şi-au propus atunci când apar impedimente.
Aşteptările pozitive cu privire la rezultate pozitive (ex. “Voi găsi o maşină cu care să ajung chiar
dacă am pierdut trenul”) sunt subsumate “micului” optimism, în timp ce aşteptările mai ample şi mai
puţin specifice (ex. “Ţara noastră va deveni mai puternică şi mai civilizată.”) aparţin optimismului “mare”.
Optimismul mic versus optimismul mare este o distincţie care ne aminteşte de faptul că optimismul
poate fi descris la diferite grade de abstractizare. Optimismul mare poate fi o tendinţă biologică
satisfăcută prin cultură şi având un conţinut acceptabil social. El duce la rezultate dezirabile deoarece
produce o stare generală de vigoare şi rezilienţă. În contrast, optimismul mic poate fi produsul învăţării
particulare, specifice unui individ şi istoriei lui; duce la rezultate dezirabile deoarece predispune la
acţiuni specifice care sunt adaptative în situaţii concrete. Altfel spus, mecanismele care leagă
optimismul de rezultate poate varia în funcţie de tipul de optimism avut în vedere. De exemplu, una
dintre cele mai notabile corelate ale optimismului este starea de sănătate. Această legătură sugerează
multiple alte conexiuni, inclusiv robusteţea imunitară, absenţa dispoziţiei afective negative,
comportamentele sanogenetice. Distincţia optimism mare – optimism mic, ajută la înţelegerea
modalităţilor de realizare a diverselor instanţe ale stării de bine. Traseul unei boli grave precum cancerul
sau SIDA este prezis mai bine de optimismul mare, care influenţează sistemul imunitar şi dispoziţia, în
timp ce instalarea bolilor şi susceptibilitatea de a fi victima traumatismelor de tot felul sunt prezise mai
mult de micul optimism care se exprimă prin intermediul comportamentelor şi opţiunilor concrete legate
de stilul de viaţă.
Un aspect foarte important este legătura optimismului cu realitatea. Optimismul nerealist, mai
ales în legătură cu riscurile pentru starea de sănătate, poate fi costisitor prin efectele neglijării
conduitelor elementare necesare promovării şi menţinerii sănătăţii. În general, optimismul excesiv,
materializat în gânduri deşarte, iluzii, poate împiedica persoana de la a-şi face planuri concrete pentru
atingerea scopurilor (Oetingen, 1996, apud Peterson, 2000). Cu toate astea, prezenţa optimismului este
decisivă pentru realizarea de sine. Seligman şi colaboratorii au realizat un program de intervenţie cu
copiii din şcoli. Au predat utilizând tehnici cognitiv-comportamentale, având ca scop învăţarea
optimismului. Rezultatul a fost că episoadele de depresie ulterioare au fost mult mai puţine la cei care
au participat.

4. RELAŢIA OPTIMISMULUI ŞI A PESIMISMULUI CU SĂNĂTATEA

Edificator pentru relaţia optimismului şi pesimismului cu sănătatea este un studiu celebru al lui
Peterson, Seligman şi Vaillant, publicat în 1988. Autorii s-au întrebat dacă obiceiurile noastre de a
explica evenimentele negative atunci când suntem tineri prezic starea noastră de sănătate fizică mai
târziu pe durata vieţii? Câteva dovezi implică faptul că stilurile explicative ar putea prezice o stare de

401
DANIELA MUNTELE

sănătate proastă în viitor. De exemplu, cercetările pe animale sugerează faptul că evenimentele

negative determină o slabă funcţionare a imunităţii şi o mai mare probabilitate de boală. Cercetările cu
participanţi umani sugerează că indivizii care explică astfel de evenimente negative pesimist au o
funcţionare mai slabă a imunităţii şi că de-a lungul unui an fac mai multe vizite la doctor decât indivizii
care explică evenimentele negative optimist. Peterson şi colaboratorii au investigat dacă indivizii care
explică evenimentele negative pesimist la începutul maturităţii suferă de mai multe boli în timpul
maturităţii mijlocii şi al celei târzii. Studiul lor a fost longitudinal şi a acoperit o perioadă de 35 de ani.
Starea de sănătate a participanţilor a fost cunoscută şi era bună la începutul studiului. Au fost utilizaţi 99
de participanţi şi au beneficiat de evaluări medicale cotate numeric de un internist care nu a avut acces
la alt tip de date despre participanţi.

IMPORTANT
Studiul a descoperit că stilul atribuţional este o variabilă cognitivă care prezice sănătatea de peste două
şi trei decenii de viaţă. Stilul atribuţional este modul obişnuit în care oamenii explică evenimentele
negative care li se întâmplă (Peterson & Seligman, 1984). Sunt trei dimensiuni ale acestor atribuiri
cauzale: stabilitate versus instabilitate, globalitate versus specificitate, şi internalitate versus
externalitate. O cauză stabilă invocă un factor de durată mare (“n-o să dispară niciodată”), în timp ce o
cauză instabilă este tranzitorie (“s-a întâmplat doar o dată”). O cauză globală este una care afectează
un domeniu larg de activităţi (“o să-mi dea peste cap tot ce fac”), în timp ce o cauză specifică este
circumscrisă (“nu are nici o legătură cu viaţa mea”). În fine, o cauză internă arată către ceva despre sine
(“aşa sunt eu”), în timp ce o cauză externă este îndreptată spre alţii sau spre alte circumstanţe (“e
căldura de aici”). Stilul atribuţional a apărut din reformularea modelului învăţat de neajutorare ca un mod
de a explica diversitatea de răspunsuri a oamenilor cu privire la evenimente negative incontrolabile
(Abramson, Seligman, & Teasdale, 1978). O persoană care explică astfel de evenimente prin cauze
stabile, globale şi interne prezintă un nivel mai sever de neajutorare decât o persoană care le explică
prin cauze instabile, specifice şi externe. Aceste deficite includ pasivitatea, depresia, o slabă capacitate
de rezolvare a problemelor, o slabă funcţie imunitară şi o mai mare morbiditate (Kamen et al., 1987;
Maier & Seligman, 1976; Peterson, 1988; Seligman, 1975). Stilul explicativ este un candidat de primă
mână la a fi un precursor psihologic al stărilor bune sau proaste de sănătate, deoarece afectează
severitatea deficitelor care urmează evenimentelor aversive incontrolabile. Ipoteza majoră a studiului a
fost că oamenii care au explicat evenimentele negative pesimist, cu atribuiri cauzale stabile, globale şi
interne vor avea drept rezultat sănătate mai bună mai târziu în timpul vieţii decât cei care explică
evenimentele negative făcând atribuiri cauze instabile, specifice şi externe.

Studiul a început cu membri sănătoşi mental şi fizic ai promoţiilor din 1942 până în 1944 la
Universitatea Harvard. Subiecţii potenţiali au fost mai întâi selectaţi pe baza succesului academic (40%
din întregul număr de studenţi a fost exclus), apoi pe baza sănătăţii psihologice şi fizice (alţi 30% au fost
excluşi) şi în fine pe baza nominalizărilor de către decanii colegiului, a celor mai independenţi şi
sănătoşi indivizi. În total în studiu au fost incluşi 268 de tineri. Fiecare subiect, înainte de absolvire, a
trecut printr-o examinare fizică elaborată şi a completat o baterie de teste de inteligenţă şi de
personalitate. După absolvire, subiecţii au completat chestionare anuale despre serviciu, familie,
sănătate şi aşa mai departe. Rezultatele examinărilor fizice periodice ale fiecărui subiect, realizate de
către proprii lor medici au fost de asemenea disponibile. Un total de 10 participanți s-au retras din studiu
în timpul colegiului şi încă 2 după absolvire. Pentru studiul prezentat, Peterson şi colaboratorii au studiat
99 de subiecţi, aleşi arbitrar în funcţie de prima literă a numelui. A fost analizat răspunsul participanţilor
la chestionare cu final deschis completate în 1946. Erau întrebări despre experienţele dificile din timpul
războiului: Ce situaţii dificile personale aţi întâlnit (dorim detalii), fie că erau sau nu în luptă, că au avut
loc în relaţii cu superiorii sau cu subordonaţii? Unde a trebuit să daţi aceste lupte interioare? Cât aţi avut

402
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

dreptate menţinându-vă părerea în aceste situaţii? Cum erau acestea legate de munca sau sănătatea
dumneavoastră? Ce simptome fizice sau mentale aţi experimentat la acea vreme? Când era descris un
eveniment negativ implicând subiectul, alături de o explicaţie cauzală, ambele erau extrase şi scrise în
fişe. Fişele au fost prezentate unui număr de 4 judecători, care nu cunoşteau sursa datelor, şi erau
străini şi de informaţii privind starea de sănătate a individului, şi de alte afirmaţii pe care acesta le
făcuse. Judecătorii au cotat fiecare cauză pe scări de 7 puncte în funcţie de stabilitatea, globalitatea şi
internalitatea acestora. Cotele au fost calculate în medie într-un compus (între judecători, între
evenimente şi între dimensiuni) astfel încât fiecare participant la studiu a avut un scor al stilului
explicativ cu variaţii între relativ instabil şi extern până la relativ stabil, global şi intern. Pentru 99 de
persoane au fost identificate 1102 de evenimente negative şi un fost identificare explicaţii cauzale.
Starea de sănătate la opt etape de vârstă a fost punctată în urma unor serii de examinări fizice de
către medicii personali şi cotate de către un internist în următorul fel: 1=sănătate bună, normal;
2=multiple nemulţumiri minore, probleme uşoare cu spatele, gută, pietre la rinichi, probleme cu
articulaţiile, probleme cronice cu urechile; 3=boli cronice probabil ireversibile fără dizabilitate; boli care
nu se remit complet şi care probabil vor progresa, de exemplu, hipertensiune tratată, emfizem pulmonar
şi diabet; 4= boli cronice probabil ireversibile cu dizabilitate, de exemplu, infarct miocardic cu angină,
probleme cu spatele care împiedică activitatea normală, hipertensiune şi obezitate extremă, diabet şi
artrită severă şi scleroză multiplă; şi 5 = deces. Cotaţiile stării de sănătate au fost disponibile pentru
fiecare subiect la vârstele de 25 (vârsta aproximativă a completării chestionarelor de la care au fost
extrase explicaţiile cauzale), 30, 35, 40, 45, 50, 55, şi 60. De la vârsta de 50 de ani şi mai departe
internistul a avut la dispoziţie teste de urină şi de sânge, o electrocardiogramă şi o investigaţie cu raze X
a toracelui pentru majoritatea subiecţilor.
Rezultate au indicat că, în general, indivizii care au explicat evenimentele negative cu cauze
stabile, globale şi interne la vârsta de 25 de ani au fost mai puţin sănătoşi mai târziu în timpul vieţii
decât oamenii care au dat explicaţii instabile, specifice şi externe. Această corelaţie s-a menţinut chiar şi
atunci când starea iniţială de sănătate fizică şi emoţională au fost menţinute constante. După cum ar fi
de aşteptat, starea generală de sănătate s-a înrăutăţit treptat cu vârsta. Au fost corelate scorurile
compuse ale stilului explicativ cu măsurătorile obiective ale stării de sănătate disponibile la diferite
vârste, în mod particular starea de sănătate la vârsta de 25 de ani. Stilul atribuţional este iniţial
neasociat cu boala fizică, dar pe măsură ce timpul trece apare şi corelaţia presupusă în ipoteză. Nivelul
cel mai robust al acestei corelații a fost atins la vârsta de 45, la aproximativ 20 de ani după momentul
evaluării stilului explicativ (r=0,37).
Aşadar stilul atribuţional pesimist prezice boli peste o perioadă de douăzeci şi treizeci de ani.
Predicţia este un succes chiar atunci când este controlată variabila sănătate la momentul iniţial. Întrucât
dezbaterile legate de influenţa psihicului asupra sănătăţii sunt interminabile, probele empirice sunt
absolut necesare. Studiul lui Peterson este un sondaj empiric în interiorul acestei controverse, una care
ia partea celor care susţin că factorii psihologici pot influenţa sănătatea fizică şi boala. Stilul explicativ
nu a prezis starea imediată de sănătate. Acest lucru nu este surprinzător deoarece la început varianţa
este redusă. Dar la începutul maturităţii mijlocii (35-50 ani), sănătatea devine mai variabilă, iar factorii
psihologici vin să joace un rol, probabil contribuind la stilul de viaţă, la grija faţă de sine şi la suportul
social. La sfârşitul acestui interval de vârstă (50-60 ani), relaţia dintre stilul explicativ şi sănătate mai
scade puţin şi autorii susţin că nu există încă o explicaţie clară pentru acest rezultat. Poate factorii
constituţionali sau alcoolismul, sau amândouă, domină peisajul stării de sănătate, iar factorii psihologici
din tinereţe joacă un rol mai mic astfel.
Oamenii care oferă explicaţii stabile, globale şi interne pentru evenimente negative tind să fie
slabi în rezolvarea problemelor (Alloy, Peterson, Abramson, & Seligman, 1984). Aceştia ar putea
experimenta evenimente negative mai numeroase şi mai grave în viaţă deoarece nu reuşesc niciodată
să înăbuşe o criză din faşă. Starea de boală mai gravă poate fi o consecinţă a acestor modificări
acumulate ale vieţii, dar un alt mecanism posibil este singurătatea şi lipsa suportului social. Persoana
care acordă explicaţii negative pentru evenimentele negative este retrasă din punct de vedere social.

403
DANIELA MUNTELE

Contactele sociale de sprijin cu ceilalţi ar putea fi un remediu împotriva bolii (Cobb, 1976), şi poate că
stilul explicativ afectează sănătatea pe termen lung printr-o traiectorie interpersonală. În fine, stilul
explicativ negativ ar putea afecta funcţia imunitară, făcând mai probabile morbiditatea şi mortalitatea.
Prin analogie cu studiile pe animale, oamenii pesimişti ar putea avea sisteme imunitare mai puţin
competente. Datele de la grupul de cercetare din studiul lui Peterson sugerează că oamenii care dau
explicaţii stabile, globale şi interne pentru evenimente negative au prezentat o imunosupresie crescută.
Peterson a condus o investigaţie preliminară despre ceea ce mediază corelaţia dintre stilul explicativ şi
boală şi a descoperit faptul că stilul explicativ pesimist a prezis evenimente de viaţă stresante, obiceiuri
nesănătoase şi eficienţa personală pentru a modifica aceste obiceiuri în bine. Acestea, la rândul lor, au
prezis o sănătate mai slabă. Într-un alt studiu longitudinal, Peterson şi Lin au descoperit faptul că
studenţii pesimişti din colegiu care au suferit de răceli sau gripe au fost mai puţin predispuşi decât
colegii lor optimişti să facă paşi pentru a-şi combate bolile, cum ar fi să doarmă mai mult, să bea mai
multe lichide şi să scurteze durata activităţilor. Influenţa bidirecţională între fiecare dintre aceste
variabile, sănătate şi stilul explicativ, este probabil ceva de aşteptat. Deşi mecanismele rămân să fie
investigate, este clar că persoana care, de obicei, explică evenimentele negative prin cauze stabile,
globale şi interne la începutul maturităţii se supune unui risc de deteriorare a sănătăţii în timpul
maturităţii mijlocii. Ar fi foarte important ca programele de prevenţie timpurie să aibă în vedere
corectarea stilului atribuţional în sens pozitiv.

APLICAŢIE
1. Pornind de la explicaţiile din curs, formulaţi pentru fiecare caracteristică de personalitate cu rol
protector împotriva stresului, câte un chestionar cu 5 itemi.
2. Alegeţi 3 persoane din cercul de cunoscuţi apropiaţi care au tendinţa să facă atribuiri stabile, globale
şi interne pentru evenimente negative. Analizaţi la aceste persoane măsura în care realizează
comportamente favorabile sănătăţii lor, pornind de la un regim de viaţă sănătos şi până la
respectarea prescripţiilor medicale în situaţii de boală. Remarcaţi în ce măsură observaţiile
dumneavoastră coincid cu concluziile studiilor lui Peterson.

404
DANIELA MUNTELE

Unitatea de învățare 5.
ASPECTE PSIHOLOGICE LEGATE DE FUMAT

Gochman propune o definiţie de lucru pentru comportamentele importante pentru sănătate,

care include nu doar acţiunile deschise, direct observabile, ci şi evenimentele care se desfăşoară la
nivel mental şi stările emoţionale, care pot fi raportate şi măsurate. Definiţia lui, incluzând determinanţi
ai comportamentelor, precum şi comportamentele însele, circumscrie cu largheţe aria comportamentelor
importante pentru sănătate.

DEFINIŢIE
Comportamentele importante pentru sănătate (engl. health behavior) sunt acele atribute personale
precum credinţele, aşteptările, motivaţiile, valorile, percepţiile şi alte elemente cognitive, caracteristicile
de personalitate, incluzând aici stările şi trăsăturile afective şi modelele comportamentale, acţiuni şi
obişnuinţe care sunt legate de menţinerea sănătăţii, recăpătarea sănătăţii şi îmbunătăţirea sănătăţii
(Gochman, 1982, p.169).

În capitolele 5 și 6, noţiunea de comportament important pentru sănătate se va referi doar la

comportamente direct observabile, cum sunt fumatul, exerciţiul fizic, dieta. Importanţa studierii acestor
comportamente este argumentată şi de statisticile demografice cu privire la morbiditatea şi mortalitatea
care au la bază conduite defavorabile sănătăţii. Societatea Americană a Cancerului prefigura la
începutul mileniului 3 o creştere a deceselor datorate cancerului şi arăta că o treime din acestea sunt
puternic legate de obezitate, sedentarism şi nutriţie. În România, aceste teme au devenit de o mare
importanţă în contextul în care se înregistrează creşteri ale frecvenţei deceselor din caza tumorilor
neoplazice. În Anuarul demografic al României (2006), care prezintă numărul deceselor şi după cauzele
mortalităţii, aflăm că, în timp ce în 1980 au fost 29976 decese datorate neoplasmelor, în 2005 numărul
acestora ajuns la 44906.

1. RĂSPÂNDIREA ȘI CONSECINȚELE FUMATULUI

Fumatul este considerat cauză indirectă şi evitabilă a deceselor. După o jumătate de secol de
cercetări realizate în cadrul ştiinţelor despre sănătate, este acceptat, în mod incontestabil, faptul că
fumatul reprezintă cauza specifică cea mai puternică a numeroase boli grave. Doar în SUA, fumatul
este responsabil anual pentru aproximativ 155 000 de decese datorate cancerului şi 115 000 decese în
urma afecţiunilor coronariene. În general, aproape o treime dintre decesele datorate îmbolnăvirii de
cancer se datorează fumatului. La acestea se mai adaugă şi decesele provocate de fumatul pasiv, prin
inhalarea de-a lungul mai multor ani a aerului viciat de fumul de ţigară de către membrii familiei şi de
către colegii de serviciu. Fumul tutunului conţine numeroase substanţe cancerigene şi atacă îndeosebi
căile respiratorii. Industria tutunului împiedică uneori publicarea constatărilor rezultate în urma
cercetărilor privind fumatul pasiv (Ong & Glantz, 2000, apud Schwarzer, 2004).
Riscul fumătorilor de a muri de cancer este mai mare decât riscul datorat afecţiunilor coronariene,
aceasta însemnând că raportul între fumat şi cancer este mai strâns, însă afecţiunile coronariene
reprezintă o cauză mai răspândită a decesului, astfel încât şi ponderea cazurilor de deces în urma
afecţiunilor inimii cauzate de fumat este foarte mare. Circa trei pătrimi din cazurile de decese în urma
cancerului la plămâni şi o pătrime din cazurile de decese în urma afecţiunilor inimii sunt atribuite
fumatului. Pe lângă aceasta, cercetătorii din ţările dezvoltate susţin că trebuie să se ia în considerare şi
morbiditatea ridicată în rândul fumătorilor, precum şi deficitele de productivitate legate de aceasta
pentru economia naţională, astfel încât să se solicite mereu măsuri tot mai eficiente ale controlului

406
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

tutunului. Cancerul la plămâni a fost, cel puţin în primul sfert al acestui secol, o boală extrem de rară
care, de cele mai multe ori, nici nu era menţionată în manualele şcolare medicale. După ce, în 1913, a
început fabricarea industrială a ţigărilor, a apărut o nouă modă a fumatului şi, aproximativ 20 de ani mai
târziu, a crescut vizibil incidenţa cancerului la plămâni.
Decesele însele sunt foarte relevante cu privire la consecinţele fumatului, totuşi trebuie să luăm
în considerare şi morbiditatea. Fumătorii sunt în general mai puţin sănătoşi; aceştia suferă de
numeroase boli, dintre care, îndeosebi de bronşită cronică, pneumonie, ulcer gastric şi boli infecţioase;
în medie, copiii femeilor fumătoare au la naştere o greutate mai mică decât copiii nefumătoarelor; mai
apoi, trebuie să ne gândim şi la accidentele şi rănile provocate în urma incendiilor. Aprecieri exacte ale
acţiunilor nocive ale fumatului asupra sănătăţii sunt greu de făcut, între altele şi pentru că mulţi fumători
neglijează sănătatea şi din alte puncte de vedere şi, de exemplu, beau alcool şi cafea şi practică mai
puţin sport, astfel încât fumatul nu poate fi izolat ca fiind singura cauză.
În sens statistic, fumatul exercită o acţiune principală asupra sănătăţii, însă interacţionează şi cu
alţi factori de risc. Un astfel de efect sinergic există atunci când cei doi factori de risc nu numai că se
combină, ci şi interacţionează multiplicativ, amorsându-se reciproc. Au fost descoperite şi alte efecte
sinergice. Perkins (1985) a descoperit o interacţiune între fumat şi colesterină, combinarea celor doi
factori crescând substanţial riscul de a suferi un infarct. Acest lucru se poate întâmpla datorită faptului
că sinteza colesterolului bun ar fi diminuată şi sângele fumătorilor s-ar coagula mai repede decât cel al
nefumătorilor. Nu este clar dacă există un sinergism al fumatului şi stresului. Ambii factori cresc
frecvenţa bătăilor inimii şi tensiunea arterială şi se pare că, în multe cazuri, ar exista un efect mai mult
decât aditiv atunci când se fumează în situaţii de stres. De aceea, acesta este un punct important
asupra căruia trebuie să reflectăm, deoarece fumătorii fumează cel mai adesea în situaţii de stres,
pentru a se relaxa. Faptul că fumatul are sau nu un efect relaxant sau excitant este determinat, pe
lângă numărul de ţigări fumate, şi de factorii cognitivi, ca de exemplu aşteptările pe care o persoană le
are într-o situaţie specifică de la fumat. În afară de aceasta, s-a descoperit că persoanele cu
comportament de tip A, au alte obişnuinţe în privinţa fumatului în comparaţie cu persoanele de tip B, cei
dintâi inhalând mai prelung şi astfel în alveolele pulmonare pătrunde mai mult dioxid de carbon.
Acţiunile dovedite alte fumatului activ şi pasiv sunt atât de mari, încât controlul tutunului şi măsurile
psihologice şi pedagogice individuale sunt indispensabile pentru a proteja sănătatea tuturor.

Extinderea fumatului
În ciuda unei vaste informări a populaţiei, există încă foarte mulţi fumători. Conform raportului din
1998 privind sănătatea pentru Germania, în anul 1995 existau în Germania 36% fumători în rândul
bărbaţilor şi 22% fumătoare în rândul femeilor. Numărul fumătorilor a scăzut puţin de-a lungul deceniilor.
Înainte de toate, însă, este evident că îndeosebi persoanele tinere sunt atinse de acest comportament
de risc. Fumatul este mai larg răspândit în rândul păturilor sociale inferioare decât în rândul păturilor
sociale înalte. Studii realizate în Germania cu scopul prevenţiei arată că numărul bărbaţilor cu
bacalaureat care fumează este de doar 50% din numărul celor fără bacalaureat care fumează.
Dacă se ia în considerare nivelul de pregătire şi trendul epocii de renunţare la fumat, atunci se
constată că nu toţi oamenii abandonează fumatul în acelaşi mod, ci mai întâi cei cu studii superioare.
Într-un studiu din 1990, din grupa persoanelor cu studii superioare din SUA făceau parte numai 16%
fumători; în cazul medicilor şi dentiştilor cota se situa la numai 10%. În timp ce diferenţa în ceea ce
priveşte fumatul între sexe se nivelează în mod crescând, se adânceşte diferenţa între păturile sociale
şi astfel se prognozează că fumatul ar putea degenera într-un comportament problematic al subculturii
păturilor sociale inferioare.

ÎNTREBARE
Cum anume variază renunțarea la fumat în funcție de nivelul de pregătire și gen?

407
DANIELA MUNTELE

Epidemiologia comportamentală ne oferă astfel de informaţii diferenţiate în funcţie de pătura

socială, vârstă şi sex. Totuşi astfel de caracteristici de clasificare nu trebuie substituite cu factorii
cauzali. O persoană nu fumează pentru că este de sex masculin, tânăr şi mai puţin educat. În cazul
caracteristicilor de acest fel, este vorba mai degrabă de atitudinile corelate comportamentului pe care
le-am putea specifica într-un model cauzal ca variabile de fundal şi cărora le-am putea atribui eventual o
acţiune indirectă. Cauza unui comportament individual cum este fumatul trebuie căutată într-o serie de
sfere de influenţă situaţionale şi personale, care sunt mai aproape de întâmplare, decât aceşti factori de
fundal. Persoana care este mai educată şi mai matură poate avea mai multe experienţe în viaţa sa care
să o lămurească asupra riscurilor, poate să aprecieze mai bine importanţa propriei sănătăţi şi, din
aceste sau din alte motive, poate lua hotărârea să nu fumeze. Caracteristicile socio-demografice sunt
legate din punct de vedere statistic de alte condiţii ale fumatului, dintre care determinantele cele mai
importante sunt de natură psiho-socială. Deşi la noi în ţară studii cu astfel de statistici nu sunt
cunoscute, ne putem orienta într-o oarecare măsură după cifre raportate de Institutul Naţional de
Statistică (vezi www.insse.ro) care indică o creştere a producţiei de tutun brut în România de la 14800
tone în 1990 la 16700 tone în 2000 şi o creştere a importului la capitole precum alimente, băutură şi
tutun de la 30 milioane de euro în 1990 la 115 milioane euro în 2004.

2. MOTIVAŢIA PENTRU FUMAT

Dacă o persoană fumează, nu fumează sau nu mai fumează de mult timp, ea este motivată de
diverse procese care pot fi ierarhizate în diverse stadii. Un tânăr care fumează prima sa ţigară are alte
motive decât au adulţii care fumează deja de câteva zeci de ani. R. Schwarzer evocă teorii conform
cărora sunt trei stadii în procesul de adoptare a comportamentului de fumător. Există o fază de iniţiere
(engl. preparation and initiation), un stadiu experimental (engl. learning and discovery) şi o fază de
obişnuinţă (engl. habituation). În faza de iniţiere, oamenii se gândesc la posibilitatea de a fuma şi fac
primele experienţe de care depinde dacă va urma trecerea la stadiul de experimentare. În timpul acestui
stadiu, o persoană devine fumătoare prin încercări repetate, până când, în cele din urmă, în multe
cazuri intervine o obişnuinţă şi o dependenţă psihică şi fizică.

ÎNTREBARE
Care sunt fazele procesului de adoptare a comportamentului de fumător după Ralf Schwarzer?

Trecerea de la prima fază la cea de-a doua se pare că este legată de aşteptările sociale,
resimţindu-se tocmai presiunea conformităţii faţă de un grup social de referinţă, în timp ce trecerea de la
faza a doua la cea de-a treia este legată mai mult de aşteptările privind acţiunea binefăcătoare a
fumatului, de exemplu, de aşteptarea că prin fumat pot fi reglate propriile emoţii.
Se pare că fumatul experimental a trei până la patru ţigări atrage peste 90% dintre tineri într-o
cursă a dependenţei de nicotină, în care vor rămâne prinşi în medie 30 până la 40 de ani. Le sunt clare
oare tinerilor avantajele şi dezavantajele pe care le aduce fumatul? Înainte de a dezbate aspectele
emoţionale şi contextul social, trebuie să aruncăm o privire asupra proceselor cognitive legate de fumat.
Pentru aceasta ne ajută teoria comportamentului planificat (Ajzen). Conform acestei teorii este nevoie
mai întâi de o intenţie comportamentală (intenţionez să abandonez fumatul de luna viitoare). Intenția
este influenţată de atitudine (găsesc că este bine/rău să fumez) şi de norma subiectivă (cele mai multe
persoane importante pentru mine consideră că (nu) ar trebui să fumez). Această normă subiectivă
rezultă din produsul convingerii normative (părinţii mei cred că (nu) ar trebui să fumez) şi starea de
pregătire pentru a accepta (în ce măsură doresc să ceea ce le-ar plăcea părinţilor mei?). Atitudinea
rezultă din produsul convingerilor comportamentale («Fumatul m-ar relaxa») şi evaluarea rezultatului
(«relaxarea ar fi bună/rea pentru mine»).

408
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Însuşi Fishbein (1982) a realizat o lucrare empirică în care, mai înainte de toate, au fost
comparate deosebirile privind cogniţiile între cei care intenţionează să fumeze şi cei care nu
intenţionează acest lucru. În acest scop, el a formulat 16 afirmaţii despre consecinţe ale fumatului şi a
verificat pentru aceasta convingerile comportamentale şi evaluarea subiectivă a rezultatului.
Consecinţele alese pentru acest studiu au fost jumătate pozitive şi jumătate negative. Fishbein a
prezentat aceste cogniţii unui număr de 186 de studente la colegiu, dintre care 36 au manifestat intenţia
de a fuma în curând. S-a comparat o grupă cu intenţia de a fuma cu o altă grupă care nu avea această
intenţie. Conform aşteptărilor, toate consecinţele negative au fost clasificate de ambele grupe ca fiind
negative, iar cele pozitive ca fiind pozitive. Cu toate acestea, s-a observat o deosebire semnificativă în
intensitate a evaluărilor pozitive sau negative între cele două grupe de femei. Cine a manifestat intenţia
de a fuma a apreciat consecinţele negative ca fiind mai puţin nefavorabile şi pe cele pozitive ca fiind mai
accentuat benefice decât sunt de fapt.

Aşteptările privind consecinţele fumatului (Fishbein, 1982)

Consecinţe pozitive ale fumatului Consecinţe negative ale fumatului
 înlătură tensiunea  dăunează sănătăţii
 relaxează  risc sporit de cancer
 sporeşte puterea de concentrare  afecţiuni respiratorii
 facilitează interacţiunile sociale  vigilenţa sporită a celorlalţi oameni
 conduce la aprecierea celorlalţi  miros al gurii
 oferă mâinilor o ocupaţie  miros al hainelor
 reglează greutatea corporală  provoacă dependenţă
 experienţă gustativă plăcută  este scump

APLICAŢIE
Aplicați precum în studiul lui Fishbein un chestionar elaborat pe baza tabelului de mai sus, unui mic
grup de fumători și de asemenea unui grup de nefumători. Observați dacă răspunsurile tind să confirme
rezultatele lui Fishbein.

Aproape toţi tinerii cred că fumatul este nesănătos şi, cu toate acestea, foarte mulţi se apucă de
fumat. În acest moment de debut nu există încă dependenţă de nicotină, deci trebuie să existe alte motive
care incită la acest comportament. Aceste motive sunt adesea puternice, deoarece primele ţigări nu au
gust bun. Dimpotrivă, acestea provoacă deseori tuse, ameţeală şi stare de rău. Totuşi, mulţi tineri îşi dau
silinţa să „deprindă” fumatul şi numai o parte dintre aceştia sunt speriaţi pentru o lungă durată, de primele
experienţe negative. În anumite cercuri, fumatul este asociat cu o imagine pozitivă, aceasta conducând la
tolerarea gustului neplăcut, a cheltuielilor financiare şi a pericolelor care ameninţă sănătatea. Imaginea
socială atractivă este alimentată de modelele comportamentale şi de publicitatea sugestivă făcută ţigărilor.
Dacă un copil trăieşte permanent alături de părinţi care, deşi cunosc nocivitatea acestui obicei, continuă
să fumeze cu plăcere, atunci el înţelege că fumatul este oarecum de dorit. Aşteptarea părinţilor de a se
putea relaxa sau recompensa prin fumat se va transmite mai departe prin modelare comportamentală. În
anii copilăriei, părinţii reprezintă cele mai importante modele comportamentale, în timp ce în perioada
pubertăţii rolul acestora este preluat de grupul copiilor de aceeaşi vârstă sau de colegii puţin mai mari.
Aceşti parteneri de aceeaşi vârstă sunt recunoscuţi ca modele pentru un stil de viață specific generaţiilor.
Generaţia următoare imită generaţia anterioară şi preia modurile de comportament care marchează
drumul spre rolul de adult, inclusiv fumatul şi consumul de alcool. Tinerii se simt astfel adulţi şi acceptaţi;
modelele sunt imitate din dorinţa de a deveni precum adulţii. Acest comportament imitativ poate surveni
mai mult sau mai puţin de bună voie. Aşteptările sociale explicite pot fi transmise atunci când membrii unui
grup de referinţă dau de înţeles că fumatul face parte din standardul grupului. Există totuşi şi „grupuri de

409
DANIELA MUNTELE

referinţă imaginare” pe care o persoană doar şi le imaginează şi care îl însoţesc în multe gânduri şi
acţiuni. Numai numărul de fumători dintr-un grup de referinţă nu reprezintă în mod obligatoriu o scală a
presiunii la conformitate exercitată de grupul dominant. Trebuie să facem diferenţa dintre aşteptările
transmise explicit şi nevoia subiectivă de conformitate pentru a fi acceptat. A fi acceptat de alţii reprezintă
încă din adolescenţă o sursă însemnată pentru dezvoltarea stimei de sine şi cel care are ghinionul să fie
membru al unui grup în care domneşte un standard nesănătos, cu greu va putea să-i opună rezistenţă
fără să atragă după sine izolarea socială. Pericolul de a ceda presiunii implicite sau explicite a grupului la
elevii cu sentiment de autoapreciere scăzut, cu tendinţe spre dependenţă socială şi cu expectanţe reduse
privind eficienţa personală în privinţa abilităţilor sociale este inevitabil mai mare (Bandura, 1997).
În situaţii de stres, tinerii se aşteaptă ca fumatul să le uşureze starea şi încearcă să depăşească
problemele, apucându-se de fumat. Grupele sociale de referinţă – chiar dacă produc norme care pot
avea consecinţe nedorite asupra sănătăţii – nu sunt în nici un caz numai o pacoste. Ele reprezintă o
condiţie necesară de socializare şi sunt o sursă de informaţii şi de menţinere a valorii care poate
exercita de asemenea şi efecte pozitive. Una şi aceeaşi grupă de referinţă stimulează, în anumite
circumstanţe, în acelaşi timp, moduri de comportament care pot fi atât avantajoase, cât şi dăunătoare.
Astfel, de exemplu, în urma unui studiu longitudinal efectuat asupra a 97 de ucenici berlinezi, s-a
descoperit că buna integrare socială merge mână în mână cu fumatul şi consumul de alcool, însă
totodată şi cu mai multă activitate sportivă (Schwarzer, Jerusalem & Kleine, 1990). Persoanele solitare,
dimpotrivă, au prezentat mai puţin comportamente de risc, însă pe de altă parte, practicau mai puţin
sport. Aşadar trebuie să îi recunoaştem integrării sociale ambele feţe.
Cea de-a treia faza este faza de deprindere şi dependenţa. Motivele fumatului se schimbă în faza
de deprindere. Motivele anterioare, ca, de exemplu, imaginea socială atractivă şi presiunea
conformităţii, pierd o parte din importanţă în favoarea altor factori, în primul rând dependenţa fizică şi
psihică. Există o serie de concepţii diferite referitoare la motivul pentru care oamenii nu pot renunţa la
fumat. Astfel, s-au făcut responsabile pentru aceasta, printre altele, caracteristicile personalităţii. Hans
Eysenck susţine că persoanele extravertite dovedesc o mai mare necesitate de stimulare externă
pentru a-şi menţine nivelul optim de excitaţie. În acest scop, caută situaţii stimulative şi activităţi
incitante, de care ţine şi fumatul. Persoanele introvertite dimpotrivă, au nevoie de mai puţină stimulare
externă, deoarece dispun deja de un nivel ridicat de excitaţie şi sunt mai sensibile faţă de excitaţia
senzorială. Aceste deosebiri nu sunt dobândite, ci sunt înnăscute, aşadar fumatul ca deprindere poate fi
realimentat de diferenţele genetice. Există o serie de studii care au descoperit corelaţiile pozitive dintre
extraversiune şi fumat, însă pe baza unor astfel de date nu se poate formula o constatare de
cauzalitate. Această opinie a lui Eysenck este considerată speculativă şi nu şi-a găsit adepţi. Pe lângă
extraversie, există şi alte trăsături ale personalităţii care au slabe legături cu fumatul, ca de exemplu
neuroticismul şi tendinţele antisociale, însă, în general, noţiunea de personalitate are parte de slab
sprijin în ştiinţă, deoarece alte modele furnizează o bază mai solidă de explicare a fumatului.
O teorie bio-psihologică vede în dependenţa de nicotină cauza fumatului continuu. Conform
acestei teorii de reglare a nivelului nicotinei, persoana afectată trebuie să-şi menţină constant nivelul
nicotinei şi să evite simptomele generate de reducerea numărului de ţigări. Într-un experiment, au fost
distribuite fumătorilor cronici ţigări cu conţinut mai mare sau mai mic de nicotină, fără ca persoanele
testate să cunoască conţinutul acestora (Schachter, 1980). Deşi aceştia nu ştiau dacă fumau ţigări
uşoare sau tari, totuşi, prin comportamentul lor, involuntar, reacţionau la această diferenţă mascată. Din
ţigările uşoare fumau în medie, cu 25% mai mult decât din cele tari. Acelaşi autor a numărat, în alt
experiment, numărul de fumuri pe care fumătorii le trăgeau din ambele tipuri de ţigări şi a constatat că
au fost trase mai multe fumuri dacă ţigările erau sărace în nicotină. În alt experiment a fost stabilită
valoarea pH-ului din urină în legătură cu fumatul, după care s-a observat că nicotina era eliminată prin
urină. Dacă valoarea pH-ului scade sub o anumită valoare, deci conţinutul de acid este ridicat şi este
eliminată multă nicotină, ar trebui de fapt să fumeze mai mult pentru a compensa această pierdere.
Persoanele testate au primit în cadrul experimentului tablete cu vitamina C, deoarece acestea scad

410
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

valoarea pH-ului şi măresc conţinutul acid din sânge. Într-adevăr, cei care primiseră vitamina C şi-au
intensificat consumul de tabac în comparaţie cu cei care primiseră doar tabletele placebo, fără vitamina C.

APLICAŢIE
Elaborați un text prin care vă propuneți să explicați fumătorilor teoria bio-psihologică a dependenței de
nicotină.

Experimentele au arătat că fumatul serveşte la reglarea nivelului de nicotină. Criticii au afirmat că

fumatul este şi o reacţie la stres, teamă sau stări emoţionale similare, dar Schachter obiectează, afirmând
că valoarea pH-ului din urină scade şi în condiţii de stres, astfel încât stresul reprezintă doar cauza
indirectă, în timp ce reglarea fizică a nicotinei este cauza imediată, directă, a fumatului înrăit. Deşi aceste
teste sunt foarte impresionante, ele nu pot explica suficient comportamentul. Dacă ar fi vorba numai
despre asimilarea nicotinei, atunci ar trebui să fie indiferent în ce mod pătrunde nicotina în corp. Guma de
mestecat cu nicotină, sau substitutele transdermale de nicotină (plasture pe piele care eliberează continuu
nicotină) trebuie să ajungă să-i facă pe fumători să renunţe la ţigări. Dar această metodă are succes doar
în puţine cazuri. Recidiva nu poate fi explicată prin modelul de reglare a nicotinei, deoarece foştii fumători
devin recidivişti abia după săptămâni, sau chiar luni, după ce nivelul nicotinei a fost deja zero de foarte
mult timp. Deci, enunţurile bio-psihologice pot să prezică doar parţial în ce circumstanţe şi cât de mult
fumează cineva. Pe lângă aceasta, fumatul rămâne înainte de toate, o problemă motivată psihologic.
Leventhal şi Cleary (1980) au dezvoltat un model multiplu de reglare. Ei văd cauza principală a
fumatului în stările sufleteşti şi cred că nicotina este legată astfel de ele, prin condiţionare. În faza
iniţială, fumatul este motivat, de exemplu, de nevoia de mărire a propriei valori şi de apreciere socială.
Fumatul duce, în multe situaţii, la diminuarea temei sociale, însă după un timp teama revine şi, totodată,
nivelul de nicotină scade. Asocierea frecventă dintre creşterea temei şi scăderea nivelului nicotinei
produce o reacţie condiţionată. Întotdeauna când apare indispoziţia emoţională, în legătură cu scăderea
nivelului nicotinei, nevoia de ţigări devine foarte puternică.
Nu există nici un dubiu că dependenţa de nicotină joacă un rol esenţial în menţinerea fumatului,
chiar dacă acţionează în acelaşi timp cu factori psihologici. O dovadă în acest caz constă în existenţa
fenomenelor de sevraj. Despre sevraj vorbim în cazul în care cineva a fumat zilnic timp de mai multe
săptămâni, apoi a renunţat deodată şi în decurs de o zi apar minim patru din simptomele următoare:
(a) nevoia (craving) de nicotină, (b) iritabilitate, sentimentul de frustrare sau supărare, (c) teama,
(d) dificultăţi de concentrare, (e) nelinişte, (f) frecvenţă redusă a bătăilor inimii şi (g) apetitul mărit sau
creşterea în greutate. Câteva dintre aceste simptome pot fi îndepărtate prin gumă de mestecat cu
nicotina, însă nevoia de a fuma rămâne chiar şi atunci, fapt ce ne trimite din nou la motivaţia psihogenă.
Toate modelele teoretice care au fost dezvoltate în scopul prezicerii fumatului conţin un sâmbure de
adevăr, însă nici unul nu este în stare să furnizeze o explicaţie cuprinzătoare a fenomenului la toate
nivelurile procesului de dependenţă şi în toate situaţiile. La fumători interacţionează diferite motive în
diferite momente (Ashton & Golding, 1989, apud Schwarzer, 2004).
Un alt punct de plecare este teoria privind neuro-reglarea, pentru care sunt citaţi Pomerleau şi
colaboratorii. Ei pleacă de la ideea că nicotina modifică disponibilitatea factorilor neuroreglatori specifici
comportamentului, astfel încât fumatul poate fi înţeles ca o reacţie farmacologică de rezolvare a
problemelor, care duce la o îmbunătăţire a stării afective. Astfel de neuro-regulatori sunt, de exemplu,
acetilcolina, norepinefrina, dopamina şi opioidele endogene. Acestea duc la amplificarea stărilor pozitive
(de exemplu, creşterea bunei dispoziţii, sprijin în rezolvarea problemelor, îmbunătăţirea memoriei) şi
diminuarea stărilor negative (de exemplu, diminuarea fricii şi încordării, uşurare după eliminarea nicotinei,
evitarea creşterii în greutate). Aşadar, fumătorii înrăiţi, prin comportamentul lor, sunt în stare să-şi regleze
o mulţime de procese neuro-fiziologice, folosindu-se de fumat ca de o acţiune farmacologică, de rezolvare.
Această teorie lămureşte mai bine decât celelalte, dependenţa şi dificultatea eliminării comportamentului,
însă şi în acest caz componenta psihologică este prezentată prea pe scurt. Începutul fumatului nu poate fi

411
DANIELA MUNTELE

prognozat prin această teorie. După fumat, persoanele testate pot suporta în general, mai uşor,
zgomotele, se pot concentra mai bine, rezolvă cu mai multă atenţie sarcinile de vigilenţă şi îşi aduc mai
bine aminte, însă această diferenţă este intraindividuală, adică toate acestea ar fi putut fi realizate mai
bine decât dacă nu ar fi fumat. În nici un caz nu trebuie să înţelegem greşit aceste rezultate ale studiilor de
laborator, şi anume nu trebuie să credem că fumătorii ar realiza mai multe decât nefumătorii.

ÎNTREBARE
Cum anume sunt în stare să-şi regleze fumătorii o mulţime de procese neuro-fiziologice, folosindu-se de
fumat ca de o acţiune farmacologică de rezolvare?

Fumatul la tinerii care tocmai se apucă de acesta îndeplineşte în parte alte funcţii decât la
fumătorii obişnuiţi, mai vechi. În timp ce, la început, predomină funcţiile sociale, mai târziu sunt cele
emoţionale care predomină, însă în ambele cazuri este de menţinut ideea privind înfruntarea anumitor
solicitări din mediul înconjurător sau a stresului psihic. În acest caz, fumatul poate să fie inserat într-un
şir de moduri de comportament din care face parte şi alimentaţia, consumul de alcool şi de droguri,
sportul şi relaxarea, deci toate tehnicile posibile de reglare
Faptul că fumatul poate servi în mai multe scopuri, a fost ilustrat şi de Tomkins (1966, 1968). El a
propus diferenţierea a patru tipuri de fumat şi anume (a) din obicei, (b) cu nuanţă pozitiv-emoţională,
(c) cu nuanţă negativ-emoţională şi (d) dependent. Prin fumători din obicei sunt desemnaţi oamenii care
nu dobândesc nici o plăcere anume în urma fumatului; aceştia s-au apucat de fumat probabil mai
devreme din motive emoţionale, dar între timp fumează din rutină şi de multe ori nu-şi dau deloc seama
că şi-au aprins o ţigară. Fumătorii cu afectivitate pozitivă sunt aceia care urmăresc amplificări pozitive,
deci plăcere, destindere, stimulare În mod tipic aceştia fumează în societate şi după masă. În cazul
fumătorilor cu afectivitate negativă este vorba despre reglarea urmărită în cazul stărilor negative, deci
despre diminuarea sentimentelor de nervozitate, a temei, neliniştii, vinei sau a încordării. Ei fumează în
special în situaţiile de stres. În final, fumătorii dependenţi trăiesc conştient perioada în care nu fumează;
ei sunt atât de legaţi de reglarea nicotinei, încât ştiu mereu când au fumat ultima ţigară şi au grijă să
aibă mereu o rezervă suficientă pentru a nu ajunge într-o situaţie deficitară. Această teorie s-a confirmat
parţial. Leventhal şi Avis (1976) au efectuat un experiment impregnând ţigările în oţet şi uscându-le din
nou, în aşa fel încât calitatea gustului să se degradeze puternic. Ei au testat fumătorii cu afectivitate
pozitivă şi cei dependenţi. Cele două grupe, după cum era de aşteptat, au reacţionat diferit la ţigările
acrite de oţet: Fumătorii orientaţi afectiv au preferat să renunţe la ele, în timp ce fumătorii dependenţi au
fumat cantitatea obişnuită. Best şi Hakstian (1978) au prezentat o mulţime de situaţii în care nevoia de a
fuma creşte şi apoi au calculat dimensiunile care stau la bază, cu ajutorul unei analize factoriale.
Situațiile în care nevoia de a fuma crește sunt:
 Încordarea (când suntem agitați);
 Preocuparea pentru propria imagine (când dorim să ne simțim mai atractivi);
 Frustrarea (când ne simțim frustrați);
 Relaxarea (când ne odihnim);
 Rutina (când aprindem o țigară în mod inconștient);
 Sociabilitatea (când cineva oferă o țigară);
 Indispoziție (când suntem nerăbdători);
 Plictiseala (când vrem să apucăm ceva cu mâinile);
 Evitarea hranei (când dorim să ne menținem supli);
 Obișnuința (după masă);
 Excitația (când avem nevoie de mai multă energie)

412
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

3. RENUNŢAREA LA FUMAT

Pentru a renunța la fumat şi pentru a preveni recidiva se poate pleca de la reflecţii asupra
situațiilor identificate de Best şi Hakstian (1978). Deoarece, în anumite situaţii, fumatul îndeplineşte
anumite funcţii, persoanelor în cauză trebuie să le punem aceste situaţii în faţa ochilor şi, de fiecare
dată când îşi aprind o ţigară, să înregistreze aceste contingenţe.
Fumatul ca opțiune pentru a face față stresului se aplică mai ales în cazul stresului colectiv.
Inclinația spre fumat este mai accentuată dacă se promovează şi se face reclamă fumatului. Grupurile
de oameni care se află în situaţii dificile, de tranziţie, efectuează un şir de acţiuni de înfruntare din care
face parte şi reglarea emoţiilor inclusiv prin fumat. În cadrul unui studiu longitudinal, Ralf Schwarzer a
chestionat peste o mie de emigranţi din Republica Democrată Germană care au venit în 1989, în
general ilegal, în Berlinul de Vest, şi a constatat în această grupă de persoane stresate psihic cote
extrem de mari de fumători, şi anume 79% la bărbaţi şi 70% la femei, ceea ce reprezintă aproximativ
dublu faţă de cei din Germania de Vest şi, de asemenea, mai mult decât în fosta RDG. În acest caz este
vorba despre o populaţie „stresată” care a trăit în condiţii precare din punct de vedere economic şi
politic şi care, prin fumat, încercau o evadare parţială.

IMPORTANT
Dacă întrebăm fumătorii de ce fumează, aflăm că ei minimizează riscurile fumatului şi, de asemenea,
consideră extrem de redusă şansa lor de succes într-o eventuală tentativă de abandon a fumatului.
Fumătorii ştiu că sunt expuşi la riscuri pentru sănătate prin comportamentul lor şi pot enumera în cele
mai multe cazuri anumite boli la care sunt preponderent vulnerabili. Mulţi dintre ei pot face o estimare
corectă a riscului general al morbidităţii sau al mortalităţii fumătorilor, însă îşi subestimează sistematic
propria periclitare. Acest cunoscut fenomen este desemnat ca iluzia invulnerabilităţii sau o distorsiune
optimistă după Weinstein, ca optimism defensiv după Schwarzer şi ca iluzie pozitivă după Taylor.

Lebovits şi Strain (1990) au chestionat 129 de muncitori care își desfășurau activitatea într-un
mediu poluat cu azbest, în legătură cu motivul pentru care fumează sau nu. Persoanele chestionate erau
conştiente de faptul că erau de două ori periclitate, dacă, pe lângă factorii nocivi de la locul de muncă, mai
consumau şi tutun. Însă, dintre aceştia, fumătorii au recunoscut că atribuie sănătatea şi boala întâmplării,
deci nu se simţeau personal responsabili pentru sănătatea lor şi aveau o atitudine fatalistă în această
privinţă. Ei respingeau la nivel cognitiv riscurile fumatului, dar nici nu erau pregătiţi, printr-o informare mai
bună, să-şi recunoască propria vulnerabilitate şi să tragă concluzii despre consecinţe.

413
DANIELA MUNTELE

Unitatea de învățare 6.
EXERCIȚIUL FIZIC ȘI DIETA SĂNĂTOASĂ

Omul conştient de sănătatea sa şi de importanţa ei nu numai că îşi reglează greutatea prin

asimilarea limitată de calorii, evitând de exemplu pe cât posibil sarea, grăsimile şi zahărul, ci îşi alege
hrana conştientizând şi încărcarea cu substanţe toxice a multor alimente. Controlul greutăţii nu este
doar o chestiune legată de mâncare, ci are legătură de fapt şi cu stilul de viaţă. În acest caz, activitatea
fizică joacă un rol important, însă, deoarece acest lucru a fost deja tratat într-un capitol separat, această
temă trebuie ignorată în acest paragraf. Fiinţele vii dispun de mecanisme complexe pentru absorbţia
alimentelor şi pentru reglarea greutăţii. Nervilor gustativi, de exemplu, le revine funcţia de a diferenţia
substanţele comestibile de cele necomestibile. Senzaţia de saţietate ne indică dacă am mâncat destul.
„Sistemul periferic de saturaţie” reglează pofta de mâncare cu ajutorul hormonilor pancreasului şi ai
tractului stomac-intestin, în timp ce hrana pătrunde în organism. Mecanismul nervos central de
absorbţie a alimentelor reglează sistemul alimentar prin neuropeptide şi alţi neurotransmiţători. Chiar
dacă natura a organizat foarte bine acest sistem, din păcate nu funcţionează întotdeauna aşa cum ar
trebui.

IMPORTANT
Oamenii nu mănâncă mereu conform legilor biologice privind alimentaţia, deoarece influenţele culturale,
educaţia, stresul sau intenţiile specifice prezintă particularităţi în sistemul alimentar, care se pot
răsfrânge asupra sănătăţii. Greutatea excesivă este una din consecinţe. Exercițiul fizic și dieta
sănătoasă sunt comportamente importante pentru sănătate, pe care psihologia sănătății caută să le
cunoască din perspectiva creșterii eficienței intervențiilor psihologice menite să ajute sănătatea.

1. ACTIVITATEA FIZICĂ ȘI EFECTELE SALE

A fi în plină formă fizică este, în general considerat a fi un scop nu numai pentru avantajele pe
care le are din punctul de vedere al sănătăţii, ci şi pentru că aceasta ţine de imaginea oamenilor plini de
viaţă şi atractivi. Persoanele active fizic sunt mai rar supraponderale, sunt mai puţin predispuse la boli,
trăiesc mai mult şi beneficiază de o calitate superioară a vieţii faţă de persoanele inactive. Pe de altă
parte, un astfel de mod viaţă este costisitor, cu alte cuvinte costă timp şi adesea şi bani şi nu este total
lipsit de pericol, deoarece sportul poate provoca şi accidentări sau chiar poate cauza moartea. În ciuda
acestor limitări, exerciţiul fizic este considerat un comportament important pentru sănătate, plin de
avantaje. Numărul de oameni din rândul populaţiei care practică sportul în mod regulat este scăzut,
ceea ce stârneşte întrebarea următoare: de ce unii sunt activi şi alţii nu, care sunt deci motivele cruciale
care determină activitatea fizică.
Prin activitate fizică ne referim de fapt la orice mişcare a musculaturii scheletului prin care se
consumă energie. Atenţie, aceasta nu ţine doar de fotbal, ci şi de grădinărit şi căratul sacilor. Dar prin
noţiunea de exerciţiu fizic înţelegem, dimpotrivă, activitatea fizică din timpul liber. Am putea alege şi
cuvântul „sport”, însă şahul şi pescuitul sunt tipuri de sport care nu consumă energie. În zilele noastre,
când vorbim despre efectele fiziologice ale activităţii fizice, ne gândim în primul rând la antrenamentul
aerob. În acest sens trebuie înţeleasă activitatea fizică în continuare.
Dacă întrebăm sportivii ce simt după antrenament, aflăm, în general, că starea imediată de bine
este intensificată. Ne simţim mai puternici, mai bine dispuşi, mai siguri de sine sau, pur şi simplu, „în
formă”. Această senzaţie ţine aproximativ două până la cinci ore (Brown, 1990). Chiar şi câteva
săptămâni de activitate fizică sunt suficiente la majoritatea oamenilor pentru a-şi îmbunătăţi starea

416
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

generală. Înainte să ne punem întrebări referitoare la transformările psihice şi la consecinţele pe termen

lung înregistrate asupra sănătăţii, trebuie să descriem mai întâi efectele fiziologice care sunt mai
degrabă de scurtă durată.
Antrenamentul aerob favorizează fitness-ul cardiovascular deoarece măreşte puternic necesarul
de oxigen şi, prin aceasta, determină sistemul cardiovascular să lucreze mai mult. Inima trebuie să
pompeze mai mult sânge prin sistemul vascular. O inimă antrenată este mai mare şi bate mai încet
decât una neantrenată. Performanţa (eficacitatea) sistemului cardiorespirator este intensificată printr-un
antrenament fizic de durată. Câştigul fitness-ului aerob constă printre altele în faptul că, în stare de
repaus, frecvenţa bătăilor inimii este redusă şi că scade tensiunea arterială. Alte aspecte ale fitness-ului
care nu sunt menţionate aici sunt forţa şi rezistenţa musculaturii şi flexibilitatea.

ÎNTREBARE
Care este efectul antrenamentului aerob asupra fitness-ului cardiovascular și cum se explică el?

Mulţi oameni practică sport pentru a scădea în greutate şi pentru a îmbunătăţi aspectul corpului.
Prin antrenament, raportul dintre ţesutul muscular şi ţesutul adipos devine mai favorabil. Însă este foarte
util să compensăm surplusul de alimente prin mai mult sport deoarece trebuie să lucrăm foarte intens
timp de câteva ore pentru a „arde” un ospăţ îmbelşugat. În loc să ardem cu efort energia obţinută prin
alimentaţie ar fi mult mai simplu dacă am renunţa de la început la savurarea deserturilor şi a snacks-
urilor. Deşi în principiu această teorie este corectă, există totuşi şi un alt aspect: modul arderii caloriilor
prin activitatea fizică nu este suficient pentru a explica efectele exerciţiului fizic asupra greutăţii corpului.
Se acceptă mult mai mult faptul că „rata schimbului metabolic de substanţe” creşte, deci schimbul
principal de substanţe este intensificat astfel că putem mânca mai mult fără să mărim în acelaşi timp
greutatea corpului. Activitatea fizică serveşte prin aceasta, indirect, la controlul greutăţii în cadrul unei
reglări total îmbunătăţite ale funcţiilor corpului. Exerciţiul fizic nu este un remediu general, ci reprezintă
un element dintr-un set de măsuri pentru îmbunătăţirea şi menţinerea sănătăţii.
Starea subiectivă de bine pe care o trăiesc majoritatea sportivilor se explică atât prin procesele
psihologice, cât şi prin cele fiziologice care se produc în timpul fazei active. Conform unei ipoteze foarte
citate, endorfinele pot produce un sentiment de euforie excesivă („runner’s high”). Endorfinele sunt
opiate proprii corpului, care se formează în creierul uman. Ele reduc senzaţia de durere, induc o stare
de bine şi modifică starea conştiinţei. La efort fizic puternic găsim în sânge un nivel ridicat de ß-
endorfină, ceea ce ne face să ne gândim că această substanţă este responsabilă pentru starea
euforică. Pe de altă parte, dovada cantităţii ridicate de endorfină în sânge nu înseamnă neapărat că şi
în creier trebuie să fie ridicat nivelul de endorfină.
Depresia a fost cercetată atât ca fenomen clinic, cât şi ca trăsătură de personalitate. Un şir de
studii a arătat că la sportivi valorile depresiei erau în medie mai mici decât la ceilalţi, însă acest fapt nu
indică nimic despre legăturile cauzale. Sime (1987) a efectuat un studiu longitudinal, în cadrul căruia 15
persoane moderat depresive au susţinut un antrenament de fitness aerob. După o fază de observare de
două săptămâni (baseline) s-au antrenat timp de 10 săptămâni, efectuându-se patru antrenamente pe
săptămână. Deşi nu a putut fi constatată nici o creştere a fitness-ului cardio-vascular (măsurat de
ergometrul bicicletei) s-a constatat o evoluţie clară în domeniul psihic. Valorile medii ale depresiei au
scăzut semnificativ de la testul iniţial (140,2) la testul ulterior (90,4).
Se acceptă faptul că activitatea fizică acţionează favorabil asupra toleranţei la stres, deci asupra
capacităţii de rezistenţă la suprasolicitare. Aceasta se exprimă printre altele în parametri fiziologici, ca
de exemplu reactivitatea cardio-vasculară (tensiunea arterială, frecvenţa bătăilor inimii, distribuirea
adrenalinei etc). Conform opiniei lui Brown (1990), nu a fost adusă încă dovada de netăgăduit privind
creşterea toleranţei la stres datorită fitness-ului, deoarece lucrările publicate prezintă prea multe

417
DANIELA MUNTELE

deficienţe metodice, însă Crews şi Landers (1987) au desluşit printr-o meta-analiză că persoanele cu un
fitness aerob bun reacţionează mai puţin intens la stres decât celelalte.
Schwarzer face o sinteză în urmă căreia afirma că antrenamentul aerob produce în general
efecte psihice favorabile, fără ca aceasta să fie valabil pentru fiecare caz în parte. În medie, activitatea
fizică provoacă diminuarea fricii şi a stării depresive, precum şi o sporire a stimei de sine. El subliniază
şi faptul că efecte la fel de puternice pot fi produse şi prin alte intervenţii şi că, de fapt, cauza nu trebuie
să se afle neapărat în activitatea corpului însuşi, ci ar putea să fie explicată prin distragerea subiecţilor
de la preocupările cotidiene sau prin influenţe sociale. În prezent, sunt în discuţie trei posibile cauze:
activitatea fizică mijloceşte (a) o conştientizare a controlului, (b) o sustragere de la evenimentele
cotidiene nefericite şi (c) o ocazie de consolidare a comportamentului respectiv (Brown, 1990; Fuchs,
Hahn & Schwarzer, 1994). Faptul că, în ziua de azi, se ştiu foarte puţine lucruri despre cauzele
avantajelor psihice ale sportului nu diminuează importanţa efectelor demonstrate. De asemenea, în
medicină este curentă administrarea de medicamente care produc un efect curativ fără să ştim
întotdeauna cu exactitate de ce au efect. Cunoaşterea legăturilor cauzale este dorită dar nu şi neapărat
necesară pentru aplicarea măsurilor preventive sau corectoare în practică.
Efectele exerciţiului fizic asupra bolilor şi speranţei de viaţă este în general favorabil. Persoanele
care practică regulat activităţi fizice prezintă o rată mai scăzută a mortalităţii. Odinioară, bărbaţii
sedentari care au început să practice cu regularitate sportul şi care au continuat timp de mai mulţi ani au
trăit mai mult decât cei care au rămas sedentari. Cel mai bine a fost demonstrată legătura dintre
activitatea fizică şi cancerul de colon. În zilele noastre, dimpotrivă, nu există încă afirmaţii certe în
privinţa legăturii dintre activitatea fizică şi celelalte boli canceroase. La bătrâneţe, mişcarea poate
întârzia degradarea funcţională a organelor precum şi a aparatului locomotor. La oamenii foarte înaintaţi
în vârstă, care sunt inactivi, prin programe bine adaptate de mişcare, se produc îmbunătăţiri evidente
ale capacităţii fizice funcţionale şi, prin aceasta, ale calităţii vieţii. Activitatea fizică oferă protecţie
împotriva apariţiei diabetului care nu este insulinodependent. Activitatea fizică protejează în special
femeile după instalarea menopauzei împotriva degradării rapide a masei osoase (osteoporoză).
Exerciţiul fizic nu măreşte doar speranţa de viaţă, ci şi calitatea acesteia, în special pentru că
oamenii activi sunt mai puţin predispuşi la boli cronice degenerative şi prezintă o stare generală mai
bună, care le oferă mai multă poftă de viaţă. Începând cu anii ’50, cercetarea epidemiologică a sintetizat
un şir de descoperiri care furnizau o imagine foarte clară privind legătura dintre activitatea fizică şi
speranţa de viaţă. Aceste date se bazează, pe de o parte, pe mişcarea condiţionată de activitatea
profesională, ca de exemplu în cazul docherilor, al factorilor poştali sau al şoferilor de autobuz, iar pe de
altă parte, pe activităţile din timpul liber ale funcţionarilor sau ale foştilor studenţi de la colegiu. Dacă am
compara persoanele active cu cele sedentare, stabilind riscul mortalităţii persoanelor sedentare la
10,00, atunci persoanele active prezintă un risc redus de doar 0,72. A fi activ înseamnă, în acest caz,
un consum de energie de peste 2000 de kcal pe săptămână.
Hipertensiunea arterială este un fenomen larg răspândit, de care mulţi pacienţi nu sunt conştienţi,
care însă este considerat un factor de risc pentru infarctul miocardic şi alte boli. Atât tensiunea arterială
diastolică, cât şi cea sistolică pot scădea până la aproximativ 10 mmHg printr-un antrenament sportiv
regulat. Pentru o hipertensiune arterială moderată, cu valori între 140/90 şi 160/105 mmHg, sportul este
opţional, în timp ce pentru o tensiune arterială foarte ridicată este prioritar tratamentul medicamentos, şi
apoi antrenamentul. O intensitate medie a antrenamentelor este suficientă, deoarece până acum nu a
putut fi demonstrat nici un avantaj al antrenamentelor foarte intensive. Această informaţie este foarte
importantă pentru generaţia mai în vârstă, la care atât hipertensiunea arterială, cât şi lipsa de mişcare
sunt preponderente.
Osteoporoza este o boală degenerativă de care suferă în mod special femeile în vârstă. În acest
caz, este vorba despre o tasare şi fragilitate a oaselor pentru care, până acum, nu a putut fi descoperită
nici o cauză particulară. Lipsa de mişcare este considerată un factor laolaltă cu bătrâneţea, alimentaţia
deficitară (lipsa de calciu), precum şi diminuarea hormonilor sexuali feminini la menopauză. Scheletul
este un ţesut viu, care este în continuă transformare şi regenerare prin activitatea celulelor osoase.

418
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Masa osoasă atinge maximul la vârsta de 30-40 de ani, iar în final, procesul de dezvoltare este stopat şi
înlocuit cu scăderea masei osoase. Activitatea fizică acţionează împotriva acestei degradări, persoanele
active având în medie mai multă masă osoasă decât cele sedentare. Tasarea şi slăbirea oaselor, deci
osteoporoza, reprezintă o problemă pentru mulţi oameni în vârstă, deoarece la aceştia fracturile sunt
mult mai frecvente decât la tineri. Perseverenţa în sport şi alimentaţia bogată în calciu nu ajută doar la
prevenirea, ci şi la tratarea acestei boli.
În prezent se ştiu puţine lucruri despre influenţa antrenamentului fizic asupra bolilor infecţioase şi
a cancerului. În ambele cazuri se acceptă concepţia conform căreia un sistem imunitar rezistent poate
împiedica atât declanşarea bolii, cât şi temporiza sau favoriza evoluţia acesteia. Activitatea fizică
regulată duce la creşterea capacităţii imunologice şi la menţinerea unui grad de sănătate general; e
drept că efectul este doar de dimensiuni moderate. Lipsesc descoperiri clinice importante care să
demonstreze că perseverenţa în sport poate într-adevăr să prevină bolile infecţioase şi cancerul. În mod
normal, persoanele active fizic trăiesc în general mai sănătos, adică fumează mai puţin şi se
alimentează mai echilibrat. Modul de viaţă urmat timp de mai mulţi ani ar trebui să aibă efect pozitiv
asupra sistemului imunitar, însă factorul „antrenament fizic” este greu de distins ca efect specific.
Studiile epidemiologice arată că la persoanele active fizic riscul de îmbolnăvire de cancer de colon, la
sân şi la organele genitale feminine este mai scăzut, fără să se poată constata cauza exactă.

2. MOTIVAŢIA ŞI PARTICIPAREA LA ACTIVITĂŢI FIZICE SUSŢINUTE

Dacă ne plimbăm duminica prin parcurile din ţările occidentale, întâlnim oameni care practică
jogging, merg pe bicicletă şi se plimbă, sau copii care se joacă, ceea ce poate produce impresia că
întreaga populaţie este activă sportiv. Cât de mare este într-adevăr numărul persoanelor active în
rândul populaţiei şi ce motive sunt esenţiale pentru practicarea sportului sunt întrebări la care
cercetarea răspunde într-o anumită măsură. Dacă ne propunem să participăm la un program sportiv şi
dacă vom continua în ciuda dificultăţilor, depinde de o mulţime de factori. Aceştia se împart în
caracteristici ale persoanei, ale mediului înconjurător sau chiar ale însăşi activităţii respective.
Activitatea fizică susţinută nu pare să fie determinată foarte mult de cunoaşterea pericolelor
sedentarismului asupra sănătăţii. Un mod de viaţă sănătos întâlnim în jurul nostru doar la o minoritate a
populaţiei. În general, activitatea nu este expresia unei rutine pe tot parcursul vieţii, ci mai degrabă a
unui proces motivaţional cu multe întreruperi, decizii şi reorientări. Practicarea sportului la vârsta adultă
este predictibilă doar în mică măsură prin exemple în familie sau prin participare la sportul practicat la
şcoală. E drept că cei care au participat odată la un program de antrenament, probabil că vor participa
şi mai târziu la un astfel de program. Activitatea anterioară este un bun pronostic pentru activitatea
ulterioară. Pe lângă experienţele anterioare şi informaţiile deţinute cu privire la efectul benefic al
sportului, există factorii psihici care par să joace un rol mai important în adoptarea şi menţinerea
comportamentului în discuţie, ca de exemplu satisfacţia practicării, starea de bine de după sau
aprecierea socială în grupa sportivă respectivă. La persoanele active găsim o mai mare convingere
internă privind controlul. Aceştia consideră deci că au viaţa în propriile lor mâini, contrar concepţiei că
propriul destin este determinat de circumstanţele externe. Această idee seamănă cu enunţurile din
teoria social-cognitivă a lui Bandura (1997), care plasează în centru expectanţele privind eficienţa
personală. Convingerea că suntem capabili să terminăm un program solicitant de antrenament fizic
reprezintă o condiţie pentru planificarea, executarea şi menţinerea unei astfel de activităţi.
Schwarzer (2004) descrie că, în urma unui studiu efectuat asupra a 174 de persoane cu vârsta
medie de 66 de ani, McAuley, Jerome, Elavsky, Marquez şi Ramsey (2003) au putut demonstra şi
efectele de lungă durată ale eficienţei personale asupra activităţii fizice. După ce aceste persoane au
fost implicate timp de o jumătate de an într-un program sportiv, s-a măsurat eficienţa personală a lor,
care a fost folosită ca pronostic pentru activitatea fizică ulterioară. După o jumătate de an şi, respectiv,
după 18 luni, au rezultat pronosticuri remarcabile pentru diferenţele individuale privind exerciţiul fizic.

419
DANIELA MUNTELE

Activitatea fizică nu a fost pusă empiric în corelaţie doar cu variabilele individuale, ci şi cu

modele teoretice care solicită explicarea şi prezicerea comportamentelor importante pentru sănătate.
De exemplu, după modelul credinţelor privind sănătatea (Health Belief-Model), evoluţia unui
comportament sănătos se bazează în special (a) pe ameninţarea unei boli, unde vulnerabilitatea
percepută şi gravitatea percepută a bolii joacă un rol important şi (b) pe o reflecţie asupra avantajelor şi
cheltuielilor, conform căreia profitul aplicării comportamentului ar trebui să fie mai mare decât cheltuielile
necesitate de depăşirea obstacolelor pentru aplicarea acelui comportament. Studiile disponibile nu au
cercetat modelul în totalitate, ceea ce de altfel pare greu realizabil, deoarece modelul reprezintă mai
curând o euristică decât o structură cauzală care să poată fi verificată experimental. Nu numai
persoanele sedentare, ci şi cele active consideră că lipsa de timp, accesibilitatea insuficientă, vremea
nefavorabilă şi efortul care trebuie depus reprezintă obstacole. Pe lângă aceasta, nu se simt vulnerabile
doar persoanele sedentare, ci şi cele active: deci nu se poate spune că persoanele care se consideră
vulnerabile practică mai mult sport cu intenţie preventivă. Importanţa vulnerabilităţii percepute a fost
supraestimată; majoritatea oamenilor se simt mai puţin vulnerabili decât sunt în realitate, iar acest fapt
este expresia unui optimism nerealist, care este adaptabil într-adevăr pentru înfruntarea vieţii, dar care
este nepotrivit pentru mobilizarea oamenilor în obţinerea unui comportament sănătos mai corect.
În cadrul studiului BRAHMS (Berlin Risk Appraisal and Health Motivation Study)– Studiul privind
evaluarea riscurilor şi motivaţiile referitoare la sănătate din Berlin, echipa de cercetători de la
Departamentul de Psihologia Sănătăţii de la Universitatea Liberă din Berlin a cercetat, de asemenea,
activitatea fizică efectuată de o parte din populaţia berlineză. Era vorba, printre altele, despre predicţia
exerciţiului fizic cu ajutorul variabilelor sociocognitive culese cu o jumătate de an înainte. După cum se
poate vedea în imaginea de mai jos, intenţia privind practicarea sportului prezicea activitatea ulterioară
(0,44). Intenţia, la rândul ei, era pronosticată prin aşteptarea privind autoeficacitatea (0,28) şi prin
expectanțele cu privire la consecințele practicării sportului (0,42), precum şi prin percepţia riscului (0,04,
nesemnificativ). Pe lângă aceasta, autoeficacitatea (0,25) permitea prezicerea activităţii ulterioare,
conform modelului HAPA (Schwarzer, 1992).

Model sociocognitiv de predicţie pentru activitatea fizică/practicarea unui sport (Health Action Process
Approach, după Schwarzer, 2004).

O situaţie absolut tipică, ce solicită schimbarea comportamentală în sfera exerciţiului fizic este
reabilitarea ulterioară restricţiilor medicale. Protecţia sănătăţii prin reabilitare are ca scop îmbunătăţirea
speranţei de viaţă şi a calităţii vieţii, modurile de comportament riscant fiind suprimate şi pledând pentru
un stil de viaţă care favorizează sănătatea. Deoarece deprinderile de viaţă riscante (de exemplu
alimentaţia, mişcarea, stresul psiho-social, drogurile cotidiene) au o importanţă deosebită în apariţia
multor boli, sunt indicate intervenţiile de reducere a factorilor de risc.

420
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

APLICAŢIE
Alcătuiţi câte 5 itemi pentru fiecare variabilă din modelul HAPA al lui Ralph Schwarzer (autoeficacitatea
percepută pentru a face sport cu regularitate, aşteptările privind rezultatele activităţii sportive regulate,
percepţia riscului sedentarismului, intenţia de a face sport susţinut regulat şi frecvenţa sau/şi
intensitatea comportamentului propriu-zis) cu privire la activitatea de a face exerciţii fizice mod regulat și
susținut. Aplicaţi itemii construiţi prin tema de mai sus la 2 persoane sedentare şi două persoane care
fac un sport în mod regulat şi observaţi la ce variabile sunt diferenţele cele mai importante.

3. ALIMENTAŢIA ŞI CONTROLUL GREUTĂŢII

Trebuie remarcat de la bun început faptul că alimentaţia şi controlul greutăţii se deosebesc de

celelalte comportamente sănătoase (ca de exemplu activitatea fizică) sau riscante (ca de exemplu
fumatul) prin ambiguitate, conţinând atât elemente sănătoase, cât şi elemente riscante. Cu toţii trebuie
să ne hrănim, însă problema este cum ne comportăm faţă de supraoferta produselor alimentare fără ca
aceasta să ne dăuneze. Dezbaterea acestei chestiuni se limitează aici asupra societăţilor din ţările
industrializate şi bogate, deoarece în lumea a treia (sau chiar şi în unele grupe defavorizate ale
societăţii noastre) se pun probleme total diferite legate de alimentaţie. În lumea a treia, supragreutatea
este mai degrabă un fenomen al păturii sociale privilegiate; acolo obezitatea poate să fie chiar un simbol
al nivelului social dorit, căci arată cât de bogaţi sunt indivizii respectivi. În societăţile prospere, din
contra, supragreutatea este întâlnită mai mult în păturile sociale de jos decât în cele superioare
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1998).
Mai întâi trebuie lămurit pe scurt ce înţelegem prin greutate excesivă şi de ce reprezintă ea un
risc pentru sănătate. Greutatea corpului este mărită atunci când în corp este depusă mai multă grăsime
decât ar trebui să fie în funcţie de înălţime, greutate şi sex. La femei, grăsimea trebuie să fie de
aproximativ 20–27% din ţesutul corpului, iar la bărbaţi de circa 15–22%. Numărul şi dimensiunea
celulelor de grăsime influenţează greutatea corpului în mod hotărâtor. Ţesutul muscular cântăreşte mai
mult decât ţesutul gras şi de aceea este posibil ca o persoană să cântărească mai mult şi în acelaşi
timp să fie mai slabă decât normal, după cum observăm uneori la sportivi. Înţelegerea corectă a
supragreutăţii se efectuează prin măsurarea sub apă, când o persoană se scufundă într-un bazin plin cu
apă, dând astfel posibilitatea de a deduce proporţia părţii de grăsime a corpului. Deoarece această
metodă nu este deloc la îndemână, ne bazăm în general pe valorile standardizate din tabele. Plecând
de la o anumită înălţime şi formă a corpului se poate stabili cât de mare trebuie să fie greutatea normală
şi ideală la bărbaţi şi la femei. Pentru stabilirea normelor greutăţii corpului au fost propuse diferite
modalităţi sau procedee de calcul. Există greutatea standard BROCA, care rezultă ca diferenţă între
înălţimea corpului în centimetri minus 100. Cine are de exemplu 170 cm în înălţime ar trebui să
cântărească 70 kg. Această regulă empirică duce la greutăţi relativ mari, astfel încât trebuie să scădem
din rezultat încă 10% la bărbaţi şi 15% la femei pentru a obţine „greutatea ideală”. Valoarea de mai sus
se corectează atunci, ajungând la 63 kg la bărbaţi şi 59,5 kg la femei. Această greutate nu este „ideală”
datorită standardelor estetice, ci datorită speranţei de viaţă legate de aceasta. Statisticile de asigurări au
calculat la ce greutate a corpului – în raport cu înălţimea – este atinsă cea mai ridicată speranţă de
viaţă.
Astăzi, cel mai uzual este indexul masei corporale sau Body Mass Index (BMI), un raport între
greutatea corpului (în kg) şi pătratul înălţimii corpului (în m); deci cine cântăreşte 50 kg şi are 1,70 în
înălţime are un BMI de 50/(1,7)2=17,3. Conform WHO (1998) dacă o persoană are un BMI cuprins între
18,5 şi 24,9 se consideră că are o greutate normală ; dacă o persoană are un BMI cuprins între 25,0 –
29,9 este considerată supraponderală, iar cea cu un BMI > 30 este o persoană cu ţesut adipos peste
limita normală. Pe această bază, 40% din populaţia adultă din ţările industrializate este supraponderală

421
DANIELA MUNTELE

şi până la 20% are ţesut adipos peste limită (Friedman, 2000, apud Schwarzer, 2004). Greutatea mare
a corpului reprezintă un factor de risc pentru multe boli, nu doar prin acţiune directă, ci şi pentru că se
asociază cu alţi factori de risc, ca de exemplu hipertensiunea arterială şi nivelul prea ridicat al
colesterolului. Există legături între greutatea excesivă şi artrită, ateroscleroză, diabet, anumite tipuri de
cancer, bolile colecistului şi cele renale şi hipertensiunea arterială (WHO, 1998).

APLICAŢIE
Calculați indexul de masă corporală pentru câțiva colegi sau prieteni care par a cântări mai mult decât
ar fi recomandabil.

Pe lângă aceasta, există un risc ridicat la unele intervenţii chirurgicale, la anestezii şi la naşteri.
Aceste riscuri nu se reflectă doar prin rata morbidităţii, ci şi prin rata mortalităţii. Femeile care au un
exces ponderal de 30% au de trei ori mai multe şanse să sufere de o boală cardiologică decât femeile
care au o greutate normală; riscul este chiar de cinci ori mai ridicat dacă aceste femei mai şi fumează.
Repartizarea grăsimii în corp poate juca de asemenea un rol, deci este important dacă ţesutul adipos
este localizat îndeosebi în zona abdomenului sau mai degrabă a coapselor şi şoldurilor. Femeile au
tendinţa de a se îngrăşa mai mult în zona şoldurilor şi la coapselor (tipul ginoid), iar bărbaţii mai mult în
zona abdomenului (tipul android). În cazul femeilor la care grăsimea se depune pe abdomen s-a
descoperit o predispoziţie mai mare la diabet, hipertensiune arterială şi boli ale colecistului. În cazul
persoanelor cu grăsime pe abdomen, riscul de infarct cardiac s-a dovedit a fi mai ridicat. În general, în
cazul greutăţii în exces de tip android există un risc mai ridicat de a suferi de boli ale sistemului
circulator şi de inimă.
O altă poziţie o au Polivy şi Herman (1987, apud Schwarzer, 2004). Aceştia bănuiesc că urmările
negative asupra sănătăţii nu se explică prin greutatea în plus, ci prin mâncarea excesivă. În special
dacă atitudinea faţă de mâncare duce la variaţii în sfera comportamentului alimentar, a fost semnalat
pericolul de hipertensiune arterială, diabet, boli ale sistemului circulator cardiac şi afecţiuni ale
colecistului. Conform acestei ipoteze, modificările greutăţii produse prin cure de slăbire şi prin revenirea
la greutatea iniţială ar fi o cauză suplimentară a riscului de îmbolnăvire coronară. Este posibil ca
greutatea corpului să nu fie considerată un factor de risc, ci doar un indicator de risc, indicând faptul că
o persoană mănâncă prea mult şi necorespunzător şi că face prea puţină mişcare, aceştia din urmă
reprezentând adevăraţii factori de risc.

4. CORELATE ALE SUPRAPONDERALITĂŢII

Greutatea prea mare poate să apară atunci când există un bilanţ pozitiv de energie, deci când se
primeşte mai multă energie decât se consumă. Există o mulţime de factori care influenţează raportul
aport-consum de energie. În ceea ce priveşte aportul energiei există obiceiurile privind mâncarea şi
procesele de reglare a senzaţiei de foame-saţietate. În ceea ce priveşte consumul de energie,
importante sunt activitatea fizică, formarea căldurii şi volumul energetic de bază (cantitatea de energie
necesară în repaus). În cazul persoanelor moderat supraponderale, celulele de grăsime sunt mari fără
ca acestea să fie excesiv de multe. În cazul persoanelor corpolente, dimpotrivă, celulele de grăsime
sunt atât în număr mare, cât şi de dimensiuni mari. Într-adevăr, nu s-a cercetat suficient ce determină
ambii factori, însă majoritatea descoperirilor denotă cauze familiale. Părinţii supraponderali au mai
degrabă copii supraponderali. Acest lucru poate fi condiţionat, fie genetic fie de alimentaţie, fie de
ambele. Astfel s-a descoperit, de exemplu, că gemenii au tendinţa de a fi supraponderali dacă provin
din părinţi supraponderali, chiar şi atunci când sunt crescuţi separat în medii familiale foarte diferite.
Obiceiurile legate de alimentaţia din timpul copilăriei timpurii pot amplifica o predispoziţie ereditară deja

422
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

existentă spre creştere excesivă în greutate. Majoritatea copiilor care mănâncă prea mult şi fac prea
puţină mişcare devin la maturitate supraponderali. Aceasta are legătură cu faptul că numărul de celule
de grăsime este stabilit mai ales în primii ani de viaţă, influenţele genetice şi cele legate de mediu
interacţionând şi în această privinţă. Numărul mare de celule de grăsime favorizeză acumularea de
grăsime şi prin aceasta apariţia obezităţii la adulţi. Dacă mai târziu, în tinereţe, mâncăm prea mult,
atunci acest fapt se răsfrânge mai mult asupra dimensiunii celulelor de grăsime decât asupra numărului
acestora.
Nivelul socio-economic este corelat negativ cu greutatea corpului, adică în păturile sociale
inferioare greutatea medie este mai mare, însă această legătură se referă la femei, deoarece la bărbaţi
şi la copii apar mai rar astfel de diferenţe între păturile sociale. Femeile din păturile sociale de mijloc au
interiorizat în măsură mai mare imaginea ideală privind supleţea şi depun un efort mai mare pentru a
corespunde acestui ideal, diminuându-şi aportul de calorii şi practicând sport.
Diferenţele de sex joacă şi ele un rol important. La femei, raportul dintre grăsime şi muşchi este
mai mare. Deoarece ţesutul gras este mai puţin activ din punct de vedere metabolic decât ţesutul
muscular, volumul energiei de bază este mai mic decât la bărbaţi. Pe lângă aceasta, deoarece femeile
sunt în medie mai mici de înălţime, necesită mai puţină energie. La femei, de-a lungul vieţii există trei
stadii în care se poate ajunge uşor la creşterea masei grase în organism şi anume pubertatea, sarcina
şi menopauza, în timp ce la bărbaţi, pe parcursul vieţii nu există modificări care să cauzeze creşterea
masei de grăsime. Pentru femei, presiunea socială şi psihică de a rămâne sau de a deveni suple este
deosebit de puternică, şi de aceea eforturile lor de a scădea în greutate sunt deosebit de intense.
Stresul nu influenţează doar cantitatea hranei, ci şi alegerea alimentelor. Pe parcursul combaterii
emoţionale a stresului, „persoana stresată” tinde spre un consum mai mare de sare, mai sărac în calorii
şi mai multă apă, în timp ce, încordată fiind, tinde mai mult spre o hrană bogată în calorii. Deoarece
multe persoane supraponderale mănâncă prea mult în starea de depresie, se naşte gândul de a trata
mai degrabă depresia, decât comportamentul alimentar. Aceasta este exact ce au făcut Guerdan,
Flannick şi McKenna (1989), administrând celor 24 de pacienţi un medicament antidepresiv (protiptilin),
fără a le prescrie o dietă. S-a constatat în fapt o scădere semnificativă în greutate în medie de 6
kilograme în aproximativ patru luni. În cadrul unui alt studiu s-a tratat teama de foame, efectuându-se o
desensibilizare sistematică a acesteia. După un an, 25 de pacienţi supraponderali au pierdut circa 7,5%
din greutatea corpului prin reducerea caloriilor, în timp ce 10 persoane s-au îngrăşat cu 6,5%. Succesul
a fost explicat prin faptul că pacienţii s-au stabilizat din punct de vedere emoţional faţă de foame, ceea
ce a îmbunătăţit capacitatea de rezistenţă.

IMPORTANT
De-a lungul timpului, recomandările privind o alimentaţie sănătoasă s-au modificat. De peste trei
decenii, în SUA sunt promovate patru categorii de alimente: (a) grupa lactatelor (brânză, unt, lapte, iaurt
etc.), (b) grupa carne (carne, peşte, ouă etc.), (c) grupa fructelor şi legumelor şi (d) grupa pâinii şi
cerealelor. O regulă mai veche privind alimentaţia ne recomandă să consumăm zilnic alimente din
aceste patru grupe, iar ultimele două ar trebui preferate de două ori mai mult decât primele două. Între
timp, accentul s-a mutat, după ce au fost demonstrate ştiinţific urmările negative ale grăsimilor şi
zahărului şi urmările pozitive ale unor carbohidraţi. Eforturile nutriţioniştilor tind să înlocuiască cele patru
grupe de alimente printr-o piramidă a alimentaţiei, la baza căreia sunt situate alimentele cu carbohidraţi
complecşi, în special pâinea integrală, orezul integral, paste făinoase integrale şi cereale. Pe a doua
treaptă, mai îngustă, urmează legumele şi fructele, pe cea de-a treia treaptă, produse lactate şi produse
din carne şi în vârful piramidei se află grăsimile şi dulciurile, care nu ar trebui să reprezinte decât un
minim din alimentaţie.

423
DANIELA MUNTELE

5. INTERVENŢII PENTRU MODIFICAREA COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR

Persoanele supraponderale sunt conştiente de abaterea lor de la normă şi de faptul că li se

aplică în general un stigmat social, astfel încât sunt supramotivate să schimbe ceva. Fie că dorim să
controlăm greutatea pentru a diminua riscul de infarct cardiac, fie şi simplu pentru a arăta mai bine,
măsura de luat este acelaşi: ne abţinem de la mâncare şi ţinem dietă. Ce posibilităţi ne stau la
dispoziţie ?
În timpul unei diete, pe de o parte se reduce cantitatea de alimente şi pe de altă parte sunt
eliminate anumite substanţe nutritive şi preferate altele. Calea cea mai uşoară constă doar în reducerea
aportului de calorii. Persoanele vizate trebuie să înveţe astfel cât de bogate în energie sunt anumite
alimente şi conform acestor date, să mănânce mai puţin. Această îngustare a perspectivei asupra
caloriilor nu este soluţia ideală nici pentru o alimentaţie sănătoasă şi nici psihologic. Dacă cineva se
alimentează dezechilibrat, de exemplu cu prea multe grăsimi şi zaharuri, nu are nici un sens doar
înjumătăţirea consumului de alimente. Persoana trebuie să se orienteze mai corect. Există o mulţime de
propuneri rafinate de dietă care îmbină reducerea caloriilor cu echilibrarea substanţelor nutritive. În
general, efectul dietelor este însă limitat şi de scurtă durată. În loc să ţinem o dietă timp de câteva zile,
este mai util să modificăm modul de alimentaţie şi de viaţă pe termen lung, pentru a nu intra într-un ciclu
de reducere-creştere a greutăţii.
În modificarea comportamentului alimentar este vorba, printre altele, despre managementul
contingențelor pentru renunţarea la comportamentele alimentare problematice şi constituirea
comportamentului competent. Călăuzitoare pentru aceasta a fost lucrarea lui Stuart (1967), care a
determinat pacienţii supraponderali să modifice acele tentaţii din mediul înconjurător care declanşau
comportamentul alimentar nedorit. Au învăţat să mănânce numai la anumite ore şi în anumite locuri, să
renunţe la substanţele nesănătoase, dând la o parte tot ce nu era recomandabil pentru ei, cumpărând
de la început altfel şi eliminând alimentele bogate în calorii. Au fost, de asemenea, sfătuiţi să nu mai
mănânce în timp ce privesc la televizor sau în timpul altor activităţi. Succesele acestui antrenament prin
managementul contingențelor au fost mai mari decât în cazul dietelor obişnuite. Pe parcursul anilor
ulteriori, această metodă a fost cercetată în continuare, a fost îmbunătăţită şi combinată cu alte practici
de dietă. Un astfel de program de modificare a comportamentului începe în mod obişnuit cu o analiză a
comportamentului. Persoanele supraponderale învaţă să se observe atent şi să contabilizeze sistematic
comportamentul lor faţă de alimentaţie, notând ce, când, unde şi cât mănâncă. Prin aceasta, află în mod
conştient şi, adesea, pentru prima oară, ce deprinderi de alimentaţie au. În a doua etapă este vorba
despre determinarea contingenţelor, deci despre legăturile dintre condiţiile specifice de declanşare şi
comportament. Dacă ştim în ce condiţii ale mediului înconjurător ne alimentăm necontrolat, ne putem
organiza mediul, astfel încât aceste tentații să nu mai apară, sau să încercăm să le evităm. Un alt
aspect constă în dominarea a însuşi procesului de alimentaţie. Pentru a evita alimentarea precipitată,
pacienţii învaţă să numere îmbucăturile şi să lase tacâmurile după câteva îmbucături şi mai întâi să
mestece în linişte până termină. Astfel de încetiniri care cauzează o diminuare a asimilării alimentelor
sunt introduse în partea a doua a mesei şi de fiecare dată sunt amânate la începutul mesei, pentru a nu
suprasolicita prematur persoanele flămânde cu dificila sarcină de a se controla. Pacienţii învaţă astfel să
savureze mai conştient, mâncând mai încet, şi să acorde atenţie alimentaţiei. Pe lângă aceasta, sunt
stimulaţi să se motiveze singuri, dacă au reuşit să-şi regleze competent comportamentul alimentar.
Componentele esenţiale ale unui astfel de program de modificare a comportamentului alimentar
constau deci în analiza comportamentală, în controlul stimulilor şi în automotivare. Pe deasupra, s-a
dovedit a fi avantajoasă îmbunătăţirea unui astfel de program de antrenament pentru persoanele
supraponderale prin alte elemente cum este activitatea fizică, suportul social, restructurarea cognitivă.
În acest caz este vorba despre modificarea monologurilor disfuncţionale, ca de exemplu „voi rămâne
mereu gras pentru că toate încercările mele de dietă au eşuat”. Dialogurile interne de acest fel
acţionează descurajator şi trebuie înlocuite cu afirmaţii constructive şi anume cu speranţa rezultatului
pozitiv („dacă îmi modific comportamentul alimentar, atunci voi slăbi”) şi prin aşteptări optimiste privind

424
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

eficienţa personală („sunt convins că pot rezista cu tărie unui program de lungă durată de modificare a
comportamentului”).
Prin aceste trei completări – mişcarea, suportul social şi restructurarea cognitivă – modificarea
comportamentului devine un program multimodal, cuprinzător, care aduce cu sine succese mai mari
decât toate abordările tradiţionale de dietă. Acest lucru este valabil însă numai atunci când sunt depuse
eforturi sistematice de a rezista pe o perioadă mai lungă şi de a evita eşecurile.

APLICAŢIE
Discutaţi cu o persoană supraponderală care afirmă că este motivată să slăbească. Realizaţi împreună
o analiză a comportamentului cu privire la deprinderile alimentare şi cu privire la elementele contingente
comportamentului alimentar. Descrieţi în scris informaţiile astfel obţinute şi apoi formulaţi în câteva fraze
o intervenţie de tip prescripţie comportamentală prin care să modificaţi cantitatea de alimente ingerate la
o masă. Însoţiţi prescripţia şi de argumente care să edifice pacientul asupra rezultatelor schimbării
comportamentale intenţionate.

425
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 7.
REACȚIA PACIENTULUI ÎN RAPORT CU PRESCRIPTIILE MEDICALE ȘI
PSIHOLOGICE

DEFINIŢIE
Prin complianţă se înţelege, în general, realizarea modalităţilor comportamentale care sunt stabilite pe
baza unui ordin, a unei prescripţii, recomandări sau norme cunoscute. Prin complianţă medicală se
defineşte respectarea prescripţiei personalului medical şi se exprimă gradul de concordanţă între
indicaţiile medicale şi comportamentul pacienţilor, însă şi alte tipuri de conduite cum ar fi concordanţa
dintre comportamentul privind conducerea maşinii cu obligativitatea de a purta centura de siguranţă.
Conceptul are o dimensiune particulară paternală, implicând o asimetrie în relaţia socială, între cel care
prescrie şi cel care respectă. Un termen sinonim este şi aderenţa (ex. aderenţa la tratament). Leventhal
notează că trecerea conceptuală de la complianţă la aderenţă reprezintă un pas important de la rolurile
bazate pe obedienţă, la instrucţiuni pentru modelarea activităţilor autoreglatoare ale pacientului. Noi
vom utiliza deopotrivă termenii de complianţa şi aderenţă, întrucât ambii pot fi întâlniţi în literatură.

În mod ideal, medicul şi pacientul ajung, pe baza unui dialog raţional, la o hotărâre comună
asupra programului adecvat de tratament pe care pacientul vrea să îl respecte. Bineînţeles că, de cele
mai multe ori, nu se întâmplă aşa şi aici se află unul dintre numeroasele motive pentru care complianţa
reprezintă o mare problemă. Pacienţii nu sunt de regulă aderenţi, sau mai bine zis măsura în care
pacienţii pot fi consideraţi complianţi diferă şi în funcţie de definiţia complianţei. Atunci când este vorba
despre schimbarea stilului de viaţă, a dezobişnuirii de moduri comportamentale cu risc şi de construirea
unor moduri comportamentale sănătoase, cotele aderenţei sunt şi mai scăzute. Folosirea
prezervativului, controlul greutăţii, activitatea fizică şi alimentaţia preventivă sunt exemple pentru moduri
de comportament dificile, faţă de care majoritatea celor afectaţi sunt slab aderenţi. Din 1968 încoace,
există mai mult de 9 000 de titluri în literatură, care conţin în titlu cuvântul complianţă. Cu toate acestea,
complianţa rămâne un subiect al cărui conţinut problematic solicită rezolvări mai bune decât cele oferite
până acum.

1. Măsurarea complianţei medicale

Ca întotdeauna în ştiinţele sociale și aici se face distincţia între metodele obiective şi cele
subiective de evaluare. În principiu, activitatea fizică, alimentaţia, măsurile de protecţie etc. pot fi
observate, deşi adesea acest lucru pare complicat sau impracticabil. De fapt, pacienţii înşişi ar trebui să
ştie mai bine dacă iau medicamentele prescrise cu respectarea efectivă a prescripţiei. Adesea însă,
aceştia nu înţeleg corect ceea ce le-a explicat medicul sau medicul a omis să comunice perseverent şi
pe înţeles prescripţia. Pacienţii uită adesea să ia medicamentele şi nu îşi pot aminti la cerere, când
anume au omis să le ia sau nu pot raporta corespunzător. La aceasta se adaugă şi faptul că mulţi
pacienţi iau hotărâri autonome de a-şi schimba comportamentul de administrare şi nu sunt pregătiţi să
comunice acest lucru, deoarece relaţia medic-pacient s-ar putea transforma într-un mod nedorit. În
raport cu aceste realităţi trebuie prudență în analizarea răspunsurilor la întrebări precum următoarele, la
care se poate răspunde prin da sau nu: „Uitaţi uneori să vă luaţi medicamentele?”, „Terminaţi uneori
administrarea mai repede dacă vă simţiţi mai bine?”, „Terminaţi uneori administrarea mai repede dacă
vă simţiţi mai rău?”. Astfel de întrebări sunt tipice în cercetarea complianţei privind utilizarea
medicamentelor. Acestea sunt însă prea globale şi se ghidează mai mult după atitudinile pacienţilor faţă
de medicaţie, în loc să se ghideze după un comportament concret din procesul gestionării solicitărilor

427
DANIELA MUNTELE

zilnice. La aceasta se adaugă agravant regula arbitrară a evaluării. Un criteriu de neaderenţă este
considerat, de exemplu atunci când la o cincime din aceste întrebări s-a răspuns cu nu. Astfel, se obţin
în mod arbitrar două grupe de pacienţi care vor fi clasificaţi fie ca aderenţi, fie ca neaderenţi. Este
evident că o astfel de cercetare poate furniza cunoştinţe prea puţin valoroase. Dacă ne hotărâm pentru
metode subiective de evaluare, trebuie să procedăm mult mai diferenţiat, ceea ce, de cele mai multe ori,
s-a şi făcut între timp. Aproape jumătate din toate studiile referitoare la complianţa privind
medicamentele sunt realizate exclusiv pe bază de chestionare. Acestea conduc în general la o
supraevaluare a aderenţei (Petermann, 1998, apud Schwarzer, 2004). În ceea ce priveşte metodele
obiective pentru măsurarea complianței, ele sunt adesea impracticabile. Acestea cuprind numărarea
tabletelor folosite, dovada nivelului din sânge sau urină, precum şi urmărirea nemijlocită a luări de
medicamente sau a administrării de unguente etc. O diferenţiere raţională este cea realizată în funcţie
de procedeele de măsurare directe sau indirecte. Procedeele directe sunt cele ca nivelul
medicamentelor în sânge sau în urină, administrarea medicamentelor observata direct, iar procedeele
indirecte sunt sistemele de monitorizare medicală, chestionarul sau interviul aplicate pacientului,
medicilor, personalului de îngrijire, numărarea medicamentelor rămase, analiza listelor farmaceutice, a
prescripțiilor medicale din dosarele pacienților.

IMPORTANT
Cea mai bună metodă de măsurare este observaţia directă, deoarece în acest fel nu se poate face,
practic, nici o greşeală. Se înregistrează când şi ce medicamente iau pacienţii. Atunci când neaderenţa
la tratament atrage după sine urmări fatale pentru pacienţi, poate fi necesar să se dispună
administrarea sub observaţie.

2. Cauzele noncomplianţei

Cauzele pentru neîndeplinirea prescripţiilor date de medic sunt variate. Comportamentul vizat
poate fi prea complex sau prea dificil pentru a fi realizat în mod amănunţit, reţeaua socială poate acorda
prea puţin ajutor sau însăşi persoana nu este destul de competentă sau nu are destulă voinţă. Medicii
practicieni consideră adesea că aderenţa este mai ales o problemă care ţine de personalitatea
pacientului. Această concluzie greşită corespunde cunoscutei erori a observatorului neutru. Persoana
neutră care observă (de exemplu, medicul) pune comportamentul pacientului pe seama personalităţii
acestuia, deoarece dispune de puţine alte informaţii. Din contră, persoana care acţionează (pacientul)
înclină să decline răspunderea pentru omiterea comportamentului vizat şi o atribuie mai curând
factorilor legaţi de situaţiile prin care a trecut.
O cauză pentru neaderenţă constă în relaţia medic-pacient. Dacă pacienţii sunt implicaţi mai
mult în procesul de luare a unei decizii pentru un tratament, creşte disponibilitatea spre cooperare.
Scopurile fixate independent necesită internalizare pentru a deveni eficiente în acţiune. Comunicarea
între medic şi pacient poate fi deficitară în mai multe puncte. Medicul trebuie să comunice
recomandările pe înţelesul pacientului şi convingător, iar pacientul trebuie să preia această informaţie
cu precizie şi să fie capabil să şi-o amintească mai târziu, la fel de precis. În general însă, atmosfera din
timpul orei de consultaţii este pentru pacient o situaţie socială caracterizată prin încordare, la care va
reacţiona cu un anumit grad de nervozitate şi lipsă de concentrare, ceea ce poate prejudicia procesul de
prelucrare a informaţiilor. Întrebarea care se pune atunci este dacă se poate forma măcar o intenţie
bună în privinţa respectării recomandărilor, având în vedere că această comunicare apare de la bun
început ca fiind deficitară. Chiar şi atunci când se formează intenţia, apar ulterior alte probleme.

428
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

APLICAŢIE
Elaboraţi câteva soluţii pentru ca pacientul să preia cu precizie informaţia de la medic şi să fie capabil să şi-o
amintească mai târziu, la fel de precis. 

Un alt aspect important constă în gradul de dificultate a sarcinii, ca de exemplu renunţarea la

fumat, folosirea centurii de siguranţă sau administrarea de trei ori pe zi a pastilelor. Este relativ simplu
să-ţi injectezi un medicament la intervale mari de timp, în timp ce, pentru un diabetic, este o cerinţă
primordială să realizeze un control efectiv al glicemiei, din acest control făcând parte alimentaţia
corectă, mişcarea fizică, managementul riscului, abandonul fumatului, medicaţia, testarea glicemiei şi
îngrijirea picioarelor. În acest caz este vorba despre un exerciţiu de autoreglare care pentru a fi stăpânit
solicită competenţă. Cu cât competenţa privind autoreglarea obiectivă şi subiectivă este mai mare, cu
atât mai mare este şansa de a putea opune rezistenţă situaţiilor potrivnice care apar pe neaşteptate.
Existenţa unei intenţii reprezintă premisa pentru procesele de autoreglare. Intenţionalitatea are
o importanţă deosebită, deoarece pe baza acestui criteriu pacienţii se împart în două grupe, şi anume
cea a celor care neglijează pasiv şi cea a celor care neglijează activ. Din prima grupă fac parte şi cei
care au uitat pur şi simplu recomandarea. Câteva exemple pentru neaderenţă activă sau intenţionată
sunt descrise de Schwarzer (2004), pe care le prezentăm pe scurt în continuare. Un antibiotic trebuie
administrat zilnic, o dată pe zi, timp de 10 zile. Un pacient nu resimte a doua zi nici o îmbunătăţire a
simptomelor şi dublează doza din proprie iniţiativă. Un alt pacient nu mai resimte după patru zile nici un
simptom şi întrerupe prematur administrarea. Un altul uită să ia a doua zi medicamentul şi
compensează acest lucru prin administrarea unei doze duble în cea de-a treia zi. În sfârşit, după citirea
instrucţiunilor de administrare, unui pacient i se face teamă de efectele secundare şi renunţă de la bun
început la administrarea acestuia. Aceste patru cazuri de neaderenţă intenţională sunt deosebite în
esenţă, totuşi au în comun faptul că pacientul decide în baza unor reguli neştiinţifice să modifice
comportamentul prescris.
Nenumărate studii au încercat să identifice determinanţii specifici ai aderenţei, pentru a amplifica
eficienţa intervenţiilor. Sakett şi Haynes nu au găsit nici o corelaţie între rasă, gen, educaţie, inteligenţă,
statusul marital şi ocupaţional, venit sau etnie şi complianţa medicală. Unele studii au evidenţiat corelaţii
între starea de sănătate, tipurile de tratament şi aderenţa. Gradul aderenţei variază de la complexitatea
regimului medicamentos la regimurile mai simple, acestea din urmă fiind asociate cu niveluri ridicate ale
complianţei. Alţi cercetători au subliniat importanţa anumitor factori cum ar fi relaţia medic-pacient şi
credinţele pacientului cu privire la sănătate. Horne consideră că oamenii au anumite mituri despre
medicamentele care pot afecta gradul de aderenţă, că aderenţa este multifactorială, cu o gamă largă de
determinanţi şi că este mai bine să o privim ca pe o stare şi nu ca pe o trăsătură, argumentând că
pacienţii nu trebuie consideraţi aderenţi sau non-aderenţi. Mai degrabă, ar trebui să înţelegem de ce
anumiţi pacienţi preferă anumite tipuri de tratamente, lucru care implică o evaluare şi o înţelegere a
credinţelor oamenilor. Horne şi Weinman au cercetat măsura în care modelele teoretice socio-cognitive
oferă explicaţii complete despre comportamentele specifice aderenţei, ajungând la concluzia că nici un
model nu este universal valid.
Horne (1998) a notat că non-aderenţa poate fi rezultatul dorit de pacient în urma unui proces
decizional şi nu un comportament accidental sau iraţional. În concordanţă cu aceste informaţii, Donovan
şi Blake au studiat 54 de pacienţi cu boli reumatismale şi au descoperit că non-aderenţa a fost o reacție
bazată pe deciziile pacienților înșiși.. Analiza calitativă a interviurilor semi-structurate a dezvăluit că
pacienţii au experimentat dozarea şi temporizarea medicamentelor pentru a face faţă efectelor
secundare şi au luat deciziile în funcţie informaţiile culese dintr-un anumit număr de surse (media,
familie, prieteni). În general, pacienţii au vrut mult mai multe informaţii despre boala şi tratamentul lor
pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.

429
DANIELA MUNTELE

Raynor (1998) sugerează că de oferirea informaţiilor pot beneficia două tipuri de pacienţi non-
complianţi: cei care au nevoie de mai multe informaţii şi cei cu multă frică şi concepţii care nu le permit
asimilarea informaţiilor. Raynor a concluzionat ca informaţia scrisă are un efect pozitiv asupra
aderenţei, cu condiţia să fie bine scrisă şi prezentată într-o manieră care este eficace şi care motivează
pacientul pentru complianţă. El a mai notat că efectele adiţionale pot fi observate la oferirea informaţiilor
personalizate sau individualizate. Horne a concluzionat că aderenţa comportamentelor poate fi crescută
prin instrucţiuni clare, uşor de reţinut şi cu regim personalizat.

4. COMPLIANŢA MEDICALĂ LA HIV/SIDA

Noile forme de tratament dau persoanelor infestate cu virusul HIV şi bolnavilor de SIDA speranţă
de supravieţuire. Terapiile antiretrovirale au menirea de a reduce încărcătura virală (viral load).

Scopul
Acest lucru trebuie să se realizeze printr-o terapie combinată (terapia antiretrovirală foarte activă)
din diverse clase de medicamente care încearcă să întrerupă reproducerea viruşilor.
Această terapie este foarte complexă şi ridică pretenţii extreme la adresa pacienţilor. Trebuie să
fie luate mai multe medicamente (cca. 20 de tablete), zi şi noapte, conform unui orar complicat, unele
înainte de masă, altele după masă. Unele trebuie păstrate în frigider. La acestea se adaugă diverse
efecte secundare care prejudiciază grav sănătatea. În acest caz, aderenţa reprezintă o provocare
puternică pentru pacienţi şi cere atât un management efectiv al bolii din partea sistemului de îngrijire,
cât şi o autoreglare comportamentală competentă din partea pacienţilor. Consecinţele unei întreruperi
sunt fatale. Se poate ajunge la tulpini rezistente de viruşi, astfel încât încărcătura virală să fie mărită în
continuare şi medicamentele să nu mai aibă efect.
În acest caz, este vorba despre un tratament care durează întreaga viaţă, care este şi scump şi al
cărui succes nu poate fi garantat. De aceea, nu este de mirare că pacienţii privesc cu scepticism acest
tratament. Prin medicaţia permanentă, le este amintită în permanenţă starea în care se află.
Complexitatea, durata şi intensitatea unei astfel de terapii combinate reprezintă, alături de alţi factori, o
barieră mare în calea aderenţei. La aceasta se adaugă faptul că multe persoane infestate cu virusul HIV
sunt deviante din punct de vedere social, resimt stresul situaţiei lor foarte intens, consumă droguri, sunt
pesimiste şi deprimate, frecventează diverse subculturi şi au puţină încredere în îngrijirea medicală.

IMPORTANT
Din cauza condiţiilor de viaţă ale acestei categorii de pacienţi, intervenţiile în vederea sporirii aderenţei
devin stringent necesare. Explicarea naturii bolii şi a mecanismelor de acţionare a terapiei nu sunt
suficiente pentru a crea aderenţa. Un procedeu multimodal care depăşeşte aceasta, include măsuri
precum ajutor tehnic pentru aducerea aminte (engl. electronic pill dispensers), training pentru
management propriu, exerciţii pentru recunoaşterea situaţiilor de mare risc, management al recidivei,
mobilizarea reţelei sociale şi construirea bunelor expectanțe privind autoeficacitatea percepută.

5. COMPLIANŢA MEDICALĂ LA DIABETUL ZAHARAT

Diabetul este o boală care are la baza tulburărilor în funcţionarea insulinei, un homon secretat de
pancreas care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism. În
cazul diabetului de tip I, care apare adesea la vârste tinere, lipseşte insulina, astfel încât ea trebuie
injectată de mai multe ori pe zi. În cazul diabetului de tip II (diabetul oamenilor în vârstă) producerea

430
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

insuficientă de insulină poate fi influenţată prin comportamentele prescrise de medic: pacienţii trebuie să
ţină o dietă, să fie activi fizic şi, dacă este cazul, să ia medicamente. Cerinţele faţă de aceşti pacienţi
sunt în orice caz, înalte şi complexe. Alături de dietă, exercițiu fizic, renunțarea la fumat şi medicaţie,
este necesară controlarea zilnică a glicemiei prin recoltarea de sânge din buricul degetului. În afară de
aceasta, picioarele trebuie controlate în mod regulat pentru a putea recunoaşte din timp dacă se ajunge
la vasoconstricţii (microangiopatii) care, dacă nu sunt tratate, pot conduce într-un final la amputare.
Problemele la nivelul ochilor şi al rinichilor, precum şi un risc general crescut de îmbolnăviri
cardiovasculare sunt riscuri care descriu destul de bine situaţia pacienţilor bolnavi de diabet.
Pacienţii trebuie deci să îndeplinească de-a lungul întregii vieţi cerinţe complexe, pentru a limita
riscul îmbolnăvirilor şi pentru a menţine calitatea vieţii. Complianţa scăzută poate avea urmări fatale
atunci când se ajunge, de exemplu, la o deviere hiperglicemică de metabolism. În ciuda acestui pericol
mare, aderenţa la pacienţii bolnavi de diabet pare a nu avea o valoare prea înaltă, în special în privinţa
dietei. În timp ce anumiţi pacienţi stăpânesc bine unele aspecte ale propriului tratament, ei nu reuşesc
totuşi să regleze alte aspecte. Dacă, de exemplu, pacienţii nu şi-au putut reduce surplusul de greutate
cu decenii înainte de diagnosticarea cu diabet, atunci acest lucru nu va fi mult diferit nici după
diagnosticarea cu diabet. Conştiinţa câştigată privind un risc mai mare de boală şi deces nu este
suficientă pentru a obţine o modificare radicală a comportamentului. Aşa cum mulţi pacienţi care au
suferit infarcturi sau care au cancer la plămâni nu renunţă la fumat în ciuda bolii grave, tot aşa şi mulţi
bolnavi de diabet continuă stilul riscant de viaţă, în ciuda intenţiei bune. După cum se ştie, percepţia
riscului şi intenţia nu sunt suficiente pentru a construi o motivaţie puternică pentru schimbarea stilului
de viaţă.
Un factor esenţial al motivaţiei este autoeficacitatea percepută, aşa cum au arătat diverse lucrări
de cercetare privind aderenţa în cazul diabeticilor. Atunci când cineva crede cu fermitate că poate
stăpâni prin propria putere condiţii dificile de viaţă, şansele pentru motivaţie şi comportament sunt
favorabile. S-a dovedit că acest factor socio-cognitiv are o mare influenţă în toate domeniile aderenţei.
Psihoeducaţia (şcolarizarea pacienţilor) este aşadar necesară pentru a putea transpune persoanele
afectate de boală în situaţia de a face faţă solicitărilor complexe. Pe de altă parte, îngrijirea medicală şi
cea psihosocială pot fi, la rândul lor, astfel concepute încât să fie diminuată dificultatea subiectivă pentru
pacienţi.

IMPORTANT
Încercarea cea mai eficientă de a spori aderenţa la pacienţii bolnavi de diabet a fost demonstrată de-a
lungul mai multor ani în Diabetes Control and Complications Trial, un program desfăşurat in SUA, la
Institutul Naţional pentru Diabet, Boli Digestive şi Renale. Peste 1 400 de pacienţi care sufereau de
diabet de tipul I au primit o îngrijire intensivă, vizitele medicale efectuându-se în toate clinicile conform
unui plan bine organizat care s-a supus unui control permanent al calităţii. Succesele au fost mari, însă
rămâne întrebarea dacă astfel de măsuri costisitoare pot fi extinse şi dacă nu există o cale mai
economică de a convinge pacienţii să-şi realizeze un management propriu multiplu.

6. TIP A DE COMPORTAMENT SI ADERENȚA LA SCHIMBĂRILE PSIHOCOMPORTAMENTALE NECESARE

Evidenţele sugerează că cei cu tipul A de comportament pot cheltui energie mai mult decât
necesar sau o pot cheltui ineficient în procesele de coping. În comparaţie cu indivizii mai puţini reactivi,
cei cu tip A evaluează ca stresante şi cele mai mici schimbări sau supărări şi reacţionează la crize
minore la fel de intens ca la cele majore. Mai mult decât atât, datorită insensibilităţii lor la semnele de
oboseală şi boală, ei sunt mult mai înclinaţi să treacă de la o situaţie stresantă la alta, fără odihnă şi
recuperare. Astfel, în loc să monitorizeze şi să controleze consumul de energie, tipul A îşi risipeşte

431
DANIELA MUNTELE

energia, mobilizându-se nejustificat să câştige un joc de tenis, să rezolve o problemă de serviciu dificilă
sau pur şi simplu să spumege din cauză că liftul merge prea încet.
În cele din urmă, efectul cumulativ al perceperii prea multor situaţii ca fiind stresante şi reacţia
prea intensă şi prea îndelungată pot conduce la uzura fizică, cum ar fi apariţia afecţiunilor coronariene
(CHD = engl. Coronary Heart Disease). Chiar şi după o scurtă perioadă, cei cu tipul A de comportament
care, aparent, sunt mai sănătoşi, manifestă semne de oboseală. Adesea, această oboseală provoacă
maladii fizice: dureri musculare, de stomac, de cap, probleme cu somnul. În plan emoţional, aproape
întotdeauna se întâlnesc stări de iritare, de furie, şi, periodic, de slăbiciune şi tristeţe. Pe deasupra,
această stare de tensiune cronică explică de ce creşterea consumului de alcool pare să fie un model de
comportament al celor de tipul A, soluţie de destindere a tensiunii, care de fapt creează mai departe
necazuri.
Puţini indivizi cu tipul A văd vreo legătură între gânduri, acţiuni şi aceste stări de tulburare fizică şi
emoţională. În schimb, tendinţa este de a blama mediul prea solicitant şi insuficient suportiv; a spune
că, şeful are solicitări nerezonabile, un angajat nu este conştiincios, soţia nu înţelege responsabilităţile,
maşinile nu funcţionează când e nevoie, alţi şoferi incomodează în trafic şi aşa mai departe. Totuşi, în
fiecare caz, soldatul bun continuă să mărşăluiască. Cei cu tip A de comportament nu țin cont de
afecţiunile fizice sau mentale, acesta fiind pentru ei preţul unui stil de viaţă productiv şi activ.
Astfel, în modul de coping al tipului A sunt două probleme distincte. Prima este reactivitatea
excesivă la provocările minore şi la agenţii iritanţi din viaţa de zi cu zi. A doua problemă, mult mai
serioasă, este credinţa de neclintit că această hiper-reactivitate constitue o condiţie necesară pentru
realizare şi randament. Singura cale de a ieşi din acest cerc este să rezolvi în primul rând a doua
problemă, adică să demonstrezi că modelul obişnuit de coping al tipului A este nu numai dăunător
sănătăţii şi stării de bine, dar că el poate fi îmbunătăţit tocmai pentru eficienţă şi productivitate. Cei de
tip A consideră, pe bună dreptate, că stresul zilnic face parte inevitabil din viaţa fiecărui om. Dar, tot pe
bună dreptate, ei trebuie să se întrebe dacă şi reactivitatea la acest stres este într-adevăr inevitabilă,
așa cum susțin ei.

IMPORTANT
Aflaţi în aceleaşi situaţii, indivizii se comportă diferit nu numai în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor,
ci şi în privinţa costurilor de coping implicate. Tipul A de comportament reprezintă o utilizare ineficientă
a resurselor personale în solicitări ce variază mult în importanţă, răspunzând invariabil în stilul “totul sau
nimic”. În contrast, o mai eficientă utilizare a energiei ar putea fi obţinută print-o estimare a stresului şi
printr-o varietate sporită şi o flexibilitate crescută, în reacțiile la stres. Abilitatea de a înţelege şi de a
exercita un control efectiv asupra gândurilor, comportamentelor şi reacţiilor fizice permit individului să-şi
sporească eficienţa în coping, răspunzând la provocare sau ameninţare într-o manieră care
maximizează eficienţa răspunsului şi minimizează tensiunea.

Scopul tratamentului pentru tipul TAC, prin urmare, este pur şi simplu să scadă costurile implicate
în coping, prin creşterea conştientizării şi a controlului percepţiilor şi a reacţiilor la stres. Indivizii cu tipul
A de comportament şi-au demonstrat abilitatea în managementul mediului extern, dar noua provocare
este aceea de a îmbunătăţi managementul resurselor personale, interne. În loc să răspundă
nedescriminativ şi automat la toate provocările inevitabile şi la ameninţările de zi cu zi, individul va
deveni în mod ideal şi mai selectiv în alegerea bătăliilor, dar şi mai priceput în realizarea scopurilor cu
un cost minim în planul suferinţelor personale şi în cel al afectării relaţiilor cu ceilalţi. Pentru aceasta,
sunt implicate mai mult decât învăţarea tehnicilor specifice de coping, precum relaxarea sau
managementul timpului. Individul trebuie să redefinească criteriul de competenţă al copingului astfel
încât acest criteriu să includă eficienţa managementului personal.

432
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Contrar a ceea ce TAC ar vrea, energia umană nu este inepuizabilă, constituind o resursă
preţioasă, dar limitată. În consecinţă, din perspectiva duratei unei vieţi întregi, satisfacţia şi realizarea
sunt de presupus a fi câştigate mai curând de o persoană care îşi poate conduce eficient energia către
scopurile sale, decât de marioneta care răspunde automat, într-un mod stereotip, la fiecare provocare
trecătoare.
Conceptualizarea deficienţelor de coping şi a scopurilor implicite pentru tratamentul psihologic
este acceptabilă de către cei cu tipul comportamental A. Acest model este o recunoaştere a sănătăţii la
fel de mult cum este un diagnostic de boală. El face o distincţie clară între sănătoşii cu tip A de
comportament, care satisfac roluri sociale multiple şi complexe, şi bolnavii cu tip A, care nu sunt capabili
să facă faţă cerinţelor elementare ale contextului. Recunoaşterea funcţionării adecvate este o condiţie
esenţială pentru orice încercare de intervenţie, deoarece tipul A îşi valorizează abilitatea de a duce la
bun sfârşit ceea ce a început, şi, în consecinţă, clienţii din această categorie se vor opune cu îndârjire
să fie consideraţi bolnavi cu tip comportamental A, această categorie nefiind în concordanţă cu
percepţia lor despre ei înşişi. Ei ar respinge orice tratament bazat pe acceptarea iniţială a rolului de
bolnav. Astfel, modelul utilizat evită capcana asocierii tipului comportamental A cu boala; el nu îşi
propune tratarea mecanismelor eronate de coping, ci îmbunătăţirea celor funcţionale, deja existente.
Acest program scurt de intervenţie poate fi foarte eficient în modificarea obiceiurilor profund întipărite în
cazul celor cu tip A tocmai pentru că ei au demonstrat din plin abilitatea lor de a se confrunta cu multe
alte provocări dificile.
Un al doilea avantaj al acestui mod de lucru este că el nu ameninţă scopurile valorizate de cei cu
tip A de comportament, ci caută să îmbunătăţească metodele folosite pentru atingerea aceste scopuri.
Managementul stresului pentru tipul A de comportament nu este o încercare de reconstruire a
individului conform cu gustul şi preferinţele terapeutului sau cu vreun ideal de personalitate sănătoasă.
De exemplu, dacă un client acordă importanţă mai mare realizării profesionale decât relaţiilor personale,
atunci scopul intervenţiei nu este să afecteze această preferinţă în avantajul apropierii de familie. În
mod similar, cuiva cu un stil de viaţă sexuală caracterizat prin cuceriri multiple nu i se va recomanda
monogamia, sau cuiva înnebunit după jocuri de noroc în cazinouri nu i se va impune plimbarea în aer
curat prin pădure. Scopul tratamentului este limitat la a arăta indivizilor cum să folosească resursele mai
eficient în atingerea ţelurilor şi a angajamentelor lor.
Cel de-al treilea mare avantaj al acestui model este că el conduce la focalizarea asupra
dobândirii de noi abilităţi, mai mult decât asupra inactivităţii şi odihnei. Pentru persoanele cu tipul A de
comportament sunt deja cunoscute caracteristicile acestui comportament şi riscurile lui. În ciuda faptului
că sunt sfătuiţi de medici şi de apropiaţi să mai reducă din sarcinile stresante, ei nu văd posibilă o astfel
de alternativă comportamentală. Pentru un om activ, este de neimaginat viața relaxată într-un
balansoar. De fapt, mulţi indivizi cu tipul A care au încercat să fie mai cumpătaţi/domoli, după cum le-au
cerut medicii sau partenerii de viaţă, au găsit aceste încercări chiar mai stresante decât obişnuia să fie
rutina vieţii lor de până atunci. Modelul de management al stresului prezentat în continuare nu
urmăreşte ca individul cu tipul A de comportament să devină mai puţin activ, în schimb, subliniază
preocuparea activă pentru noi provocări.
În special în Statele Unite ale Americii se dezvoltă de câteva decenii strategii de combatere a
stresului. Acest fapt se datorează şi unor cauze economice: pierderile datorate concediilor medicale
pentru afecţiuni generate de stres sunt mai costisitoare decât programele de prevenţie. Multe instituţii
au decis să îşi ajute astfel angajaţii pentru a face faţă chiar agenţilor stresori pe care îi au la serviciu.
Majoritatea programelor de management al stresului includ trei mari faze: 1. Educaţională (participanţii
învaţă ce este stresul şi cum să îl identifice în viaţa lor). 2. Deprinderea abilităţilor necesare (se
urmăreşte dobândirea abilităţilor şi exersarea lor). 3. Practica (punerea în practică în viaţa reală a
abilităţilor dobândite şi monitorizarea eficienţei lor).
Managementul stresului pentru tipul A de comportament (Ethel Roskies, 1987), are drept scop
furnizarea de metode de coping noi şi bune în faţa problemelor de zi cu zi. Primul pas în îndeplinirea
acestui ţel este o înţelegere clară a ceea ce este indezirabil în modelele de coping actuale şi a modului

433
DANIELA MUNTELE

în care intervenţia propusă va remedia aceste deficienţe. Este imperios necesar ca diagnosticul şi
tratamentul să fie exprimate, prezentate în termeni care sunt înţeleşi şi acceptaţi de potenţialul client.
Acordul reciproc între terapeut şi client asupra conceptualizării problemei este un element necesar şi
important în însuşi procesul de tratament.
Premiza de bază a acestui program este că nu pot fi identificate dinainte toate situaţiile în care
hiper-reactivitatea la stres s-ar putea produce şi nici toate formele în care poate apărea. Individul trebuie
să facă deosebirea între stresul pozitiv şi cele negativ şi să implementeze strategiile de coping pentru a
transforma stresul negativ în unul pozitiv.
Tipul A nu poate fi caracterizat ca fiind fără abilităţi de coping, dar cei cu acest stil
comportamental tind să manifeste o lipsă de abilităţi în anumite domenii, cum ar fi reducerea tensiunii
fizice. Unul dintre scopurile acestui program este să crească aria abilităţilor valabile prin învăţarea unor
tehnici specifice, incluzând relaxarea musculară progresivă, controlul comportamentului prin întârzierea
lui şi focalizarea asupra comportamentelor incompatibile, abilităţilor de comunicare, restructurare
cognitivă şi rezolvarea problemelor. Dar coping-ul eficient înseamnă nu doar abilităţile respective, ci şi a
şti cum să le foloseşti. Multe persoane cu tip A nu conştientizează felul în care se simt de-a lungul unui
episod stresant şi nici efectele acestor stări asupra organismului, asupra stării fizice şi psihice. Ei nu
conştientizează relevanţa unei strategii anume de coping pentru o situaţie stresantă sau pentru reacţia
la ea şi nici nu o utilizează. De aceea, scopul nu este numai de a-i învăţa pe cei cu tip A de
comportament noi strategii de coping, dar şi să facilităm utilizarea eficienta a celor care deja există.
În termeni operaţionali, obiectivele acestui program pot fi concluzionate în patru puncte:
1. Sporirea conştientizării legată de producerea de răspunsuri disfuncționale la nivelurile fiziologic,
comportamental, emoţional, cognitiv şi cu privire la situaţiile în care se produc răspunsuri
disfuncţionale.
2. Achiziţionarea de noi strategii de coping prin învăţarea de noi tehnici şi mobilizarea celor care deja
există, pentru a evalua şi a răspunde la potenţiali stresori.
3. Abilitatea de evaluare a efectului diferitelor strategii de coping asupra stării mentale şi fizice.
4. Practica repetată a noilor modele de coping într-o şi mai largă varietate de situaţii până când acestea
devin obiceiuri.

Procesul de învăţare
Programul este conceput pentru 20 de sesiuni. Durata aceasta a fost selectată ca maximum
tolerabil de către cei de tipul A. Achiziţionarea strategiilor de coping se realizează cu paşi gradaţi.
Scopul final este divizat în multe scopuri mai mici. Astfel, clienţii vor gusta succesul mai repede şi mai
frecvent, iar aceasta îi va motiva să continue procesul de învăţare. Este mai uşor să te focalizezi pe
rând asupra sarcinilor precis definite, în special atunci când subiectul este nefamiliar şi când sunt
implicate noi metode de învăţare şi noi conţinuturi.
Programul este divizat în 8 module. Primul este general, introductiv, după care urmează
construirea abilităţilor de bază prin învăţarea clienţilor să monitorizeze şi să moduleze reacţiile cognitive
la stres. Următoarele 2 module învaţă clienţii să combine şi să aplice aceste abilităţi, mai întâi prin
anticiparea stresorilor predictibili, iar apoi prin recăpătarea rapidă a controlului după confruntarea cu
situaţii stresante neaşteptate. Al şaptelea modul extinde scopul managementului personal în sfera
plăcerilor: clientul este învăţat cum să obţină odihnă şi recuperare, planificându-le. Modulul final se
centrează asupra prevenirii recăderilor: se conştientizează posibilităţile de a reveni la vechi obiceiuri şi
metode de a lucra cu aceste recăderi.

Structura programului
Module Deprinderi predate
1. Introducere în program Prezentare generală
2. Relaxare: Cum să controlezi fizic răspunsurile la Auto-monitorizarea semnelor de tensiune
stres. emoţionale şi fizice: relaxarea musculară progresivă.

434
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

3. Autocontrolul: Cum să controlezi răspunsurile Auto-monitorizarea semnelor comportamentale de

comportamentale la stres.
4. Gândeşte productiv: Cum să controlezi cognitiv
răspunsurile la stres.
5. Fii pregătit: Cum să anticipi şi să planifici situaţiile
de stres predictibile
6. Linişteşte-te: Cum să stopezi starea de urgenţă în
situaţiile impredictibile de stres.
7. Dezvoltarea rezistenţei la stres: Cum să-ţi
organizezi odihna şi recuperarea
8. Apără-ţi investiţia: Managementul stresului ca o
investiţie pe termen lung, pentru viaţa întreagă
tensiune; comportamente incompatibile, abilităţi de
întârziere, amânare a comportamentelor, abilităţi de
comunicare
Auto-monitorizarea monologului interior;
restructurarea cognitivă
Identificarea surselor de stres care apar frecvent;
antrenamentul de inoculare a stresului.
Identificarea semnelor de tensiune extremă;
aplicarea controlului fizic, comportamental, şi
cognitiv; controlul furiei
Identificarea activităţilor plăcute; rezolvarea
problemelor.
Prevenirea recidivării

Pentru cei cu tip A, metoda acestor paşi poate fi greu de acceptat, dacă ei nu văd relaţia dintre
ceea ce fac şi scopul pe care îl au. Se cere deopotrivă divizarea problematicii acestei intervenţii în paşi
foarte mici, precum şi furnizarea unei mape a întregului traseu, astfel încât relevanţa fiecărei părţi pentru
întreg să fie clar vizibilă. Se pune la dispoziţia clienţilor un manual cu cele 8 module şi cu argumente.
Primul argument este o trecere în revistă a programului şi a problemei de tratat cu punctarea scopurilor
tratamentului şi rezumarea conţinutului şi metodelor programului. Următoarele 7 argumente se referă
chiar la modulele propriu-zise, definind ceea ce trebuie învăţat la fiecare modul şi de ce, precum şi paşii
implicaţi în învăţare. Acest manual ajută de-a lungul ședinţelor din programul de intervenţie la integrarea
sarcinii actuale, atât în contextul celor învăţate până atunci, cât şi în ceea ce implică scopurile viitoare.
După încheierea programului, manualul poate fi utilizat pentru reactualizarea experienţelor, informaţiilor,
abilităţilor.
În timpul acestui curs, manualul scris ajută participantul să aşeze sarcina curentă în context.
După introducerea generală, aceeaşi succesiune este folosită în celelalte 7 module: identificarea
problemei, învăţarea tehnicilor de remediere, punerea în aplicare într-o anumită situaţie şi evaluarea
efectelor şi generalizarea în alte situaţii. Pentru a folosi modulul în modificarea răspunsurilor
comportamentale la stres, de exemplu, persoana învaţă întâi să monitorizeze semnele
comportamentale de tensiune (ex. ridicarea vocii, întreruperea, maimuţăreala, înghiţirea mâncării
repede şi insuficient mestecată, şofatul agresiv etc.). şi să identifice consecinţele negative ale afişării
necontrolate a comportamentului tensionat (ex. stomac frământat, stare de nervi etc.). Următorul pas
este să selecteze ţintele pentru schimbare şi să identifice tehnicile existente de coping sau să înveţe
altele noi, care ar putea fi folosite pentru schimbarea acestui comportament. De exemplu, o persoană
care a dorit să schimbe modul agresiv al vocii când vorbeşte la telefon la serviciu se poate angaja în
amândouă aceste comportamente incompatibile (făcând o pauză pentru relaxare înainte de a telefona
sau răspunde, vorbind încet, ascultând cu atenţie cealaltă persoană) şi aştepta (10 secunde când
persoana percepe că are o tonalitate agresivă). După deciderea metodei pe care să o folosească, unde
şi când (ex. mâine dimineaţă la servici, de fiecare dată când telefonează) persoana ar putea fi angajată
într-un test, monitorizând atât succesul în utilizarea metodei, cât şi efectul fiecărei schimbări în calitatea
vocii sale asupra stării sale, relaţiei cu persoana cu care vorbeşte, conţinutului conversaţiei telefonice
etc. Odată ce procesul de modificare a unui comportament specific într-o situaţie specifică a devenit
familiar, persoana va extinde gradat numărul şi complexitatea ţintelor comportamentale, dezvoltând,
implementând şi evaluând strategiile de coping necesare. Aceeaşi succesiune de învăţare, de la
conştientizarea iniţială la generalizarea finală, este repetată în fiecare modul.

435
DANIELA MUNTELE

Caracteristicile distincte ale programului

O deviere demnă de atenţie de la procedurile cognitiv-comportamentale este amestecul dintre
fazele de evaluare şi tratament în acest program; în loc de completarea inventarierii exhaustive a
problemelor de coping ale tipurilor A înainte de începerea intervenţiei, procedura folosită aici este de a
alterna problema identificării cu acţiunea de remediere, în fiecare modul. Această succesiune a fost
adoptată pentru rezolvarea enigmei întâlnite de terapeuţii care lucrează cu cei de tipul A: pentru a schimba
comportamentul, indivizii trebuie să conştientizeze ceea ce este disfuncţional în acţiunile de zi cu zi. Cei
mai mulţi indivizi cu tipul A de comportament nu sunt conştienţi de ceea ce ei experimentează sau fac în
situaţii de stres, şi chiar mai mult de atât, ei nu doresc să devină altfel, deoarece sunt convinşi că nu este
nimic de făcut în această privinţă. Se urmăreşte construirea încrederii în procesul terapeutic, prin startul cu
minimă autodezvăluire (ex. înregistrări ale variaţiei tensiunii psihice) şi, imediat, instituirea acţiunii de
remediu (ex. pregătirea relaxării). Odată ce persoana cu tip A îşi măreşte încrederea în abilitatea sa de a
schimba reacţiile disfuncţionale, ea devine, de asemenea, mult mai dornică de a-şi îmbunătăţi existenţa.
O a doua caracteristică distinctă a acestui program este sublinierea importanţei sarcinilor
comportamentale sau a “temei pentru acasă”. Fiecare sesiune are sarcina corespunzătoare pentru tema
pentru acasă. Întâlnirile terapeut-client sunt prevăzute în principal ca o fază premergătoare “temei pentru
acasă”. Focalizarea pe sarcinile comportamentale reflectă convingerea că abilităţile de coping, ca, de fapt,
orice altă abilitate, pot fi învăţate doar prin practici repetate şi feedback-uri corective. În plus, este
important ca aceste abilităţi să fie practicate în condiţiile şi în mediul în care ar trebui folosite. Învăţarea
mai bună a coping-ului este mai bine realizată când cineva o experimentează practic. Nu este deloc un
lucru uşor să-i convingi pe cei cu tip A, presaţi de timp, să adauge încă o cerinţă nouă într-o zi încărcată.
Programul este împărţit în sesiuni. În conţinuturile acestor sesiuni intră : elaborarea unui jurnal al
tensiunilor fizice, practica tehnicilor de relaxare, conştientizarea tensiunilor comportamentale,
modificarea comportamentului într-o situaţie urmată de modificarea comportamentului în câteva situaţii,
observarea comportamentului în situaţii de grabă, jurnalul monologului interior, modificarea combinată a
comportamentului şi a monologului interior, introducerea scurtelor relaxări, conştientizarea factorilor
generatori de stres, aplicarea abilităţilor de prevenire a stresului, abilităţi de combatere a frustrării,
consolidarea rezistenţei la stres, protejarea comportamentelor învăţate şi prevenirea recăderilor,
menţinerea comportamentelor modificate într-o lume neschimbată.

436
 PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

ANEXA 1
EXAMINAREA CLINICĂ A TIPULUI A DE COMPORTAMENT

DETECTAREA MANIFESTĂRII IMPACIENŢEI

a. Simptome şi trăsături ale impacienţei
1. viteza cu care merge, mănâncă, graba cu care se ridică de la masă 15
- mergeţi repede? (5)
- mâncaţi repede? (5)
După ce aţi terminat de mâncat vă ridicaţi repede de la masă? (5)
2. cei din jur îl sfătuiesc să încetinească ritmul 15
Cei apropiaţi vă sfătuiesc vreodată să încetiniţi ritmul, să vă relaxaţi sau să fiţi mai puţin grăbit?
3. resimte o neplăcere intensă când trebuie să aştepte la rând 10
- Vă deranjează mult când trebuie să aşteptaţi la rând la cumpărături, la doctor, la bancă, să aşteptaţi
chelnerul la restaurant?
Se punctează exprimarea viguroasă a neplăcerii
4. implicarea în mai multe activităţi simultan 15
- obişnuiţi să priviţi la TV, sau să citiţi ziarul şi să mâncaţi în acelaşi timp? (5)
- faceţi şi alte lucruri în timp ce vorbiţi la telefon? (5)
- vă gândiţi adesea şi la alte lucruri în timp ce discutaţi cu partenerul/a? (5)
5. subiectul este conştient de impacienţa sa 20
- credeţi că de obicei vă grăbiţi să terminaţi treburile?
6. frecvenţa f. redusă a momentelor în care persoana evocă amintiri, contemplă natura sau visează cu 10
ochii deschişi
- vi se întâmplă adesea să vă amintiţi evenimente din trecut, să meditaţi, să contemplaţi florile, copacii,
animalele sau pasările?
Se cotează răspunsul negativ ptr. toate acestea
7. punctualitate extremă 10
- dacă stabiliţi o întâlnire cu cineva la o anumită oră, sunteţi întotdeauna acolo, la momentul stabilit?
Se punctează răspunsuri de tip „nu întârzii niciodată”, „sunt acolo la fix sau câteva minute mai
devreme ”, „Aş fi cu siguranţă punctual şi m-aş înfuria dacă cealaltă persoană ar întârzia”.

b. Semnale psihomotorii ale impacienţei

1. vorbirea rapidă 10
- subiectul vorbeşte mai mult de 140 cuvinte/minut făcând dificilă înţelegerea
2. postura tensionată 5
- mişcări rapide, smucite, postura încordată
3. grăbeşte discursul altora 20
- în timp ce ascultă pe cineva vorbind individul foloseşte repetitiv interjecţii (aha, aha) sau „da, da...”,
crescând implicit frecvenţa vorbirii celuilalt
Chiar şi prezenţa numai a acestui simptom sugerează puternic prezenţa TAC
4. ridicarea frecventă a sprâncenelor 5
- apare de 3-10 ori în 15-20 minute
5. ridicarea şi coborârea frecventă a unui umăr sau a ambilor 5
(frecvenţă ca la 4)
6. tensiunea facială permanentă 20
- muşchii maseteri şi cei frontali încordaţi, pleoapele apropiate
7. anticiparea întrebării examinatorului 20
- de trei ori în cursul interviului, examinatorul sa formuleze întrebări previzibile, într-un ritm lent, să le
formuleze uşor bâlbâit (î,î,î...)
dacă de 2 ori din cele 3, subiectul întrerupe examinatorul pentru a-i continua întrebarea, itemul se
cotează
8. plescăitul limbii prin desprinderea ei de incisivii superiori 20
- sunetul este creat prin separarea bruscă a limbii de dinţi
- partea anterioară a limbii apasă asupra incisivilor superiori atunci când muşchii masticatori sunt

439
DANIELA MUNTELE

încordaţi
- când această presiune devine cronică, faţa anterolaterală a limbii este permanent modelată, uşor
zimţat după forma posterioară a dinţilor
plescăit 5 puncte; aspect modificat al limbii 20 puncte
9. inspirul zgomotos al aerului 10
- subiectul trage aer în piept, cu zgomot, în timp ce vorbeşte rapid
10. oftatul la expiraţie 20
5 puncte pentru >=1 dată
20 puncte pentru >= 5 ori
11. clipitul 5
min. 25 clipiri pe minut
12. transpiraţia facială excesivă (frunte, buza superioară) 40
se punctează dacă temperatura camerei este normală;
indică activitatea intensă a sistemului nervos simpatic
DETECTAREA MANIFESTĂRII OSTILITĂŢII
a. Simptome şi trăsături ale ostilităţii
1. probleme cu somnul din cauza furiei, frustrării 10
Vi se întâmplă să adormiţi greu din cauza supărării pe care v-a provocat-o cineva?
Se punctează numai când pacientul relatează că se întâmplă în mod frecvent
2. neîncredere în altruism 5
Credeţi că cei mai mulţi oameni sunt necinstiţi, sau incapabili să îi ajute pe alţii?
Se punctează răspunsul „DA”
3.pierderea răbdării la volan 10
Deveniţi iritat la volan?
Când conduceţi, partenerul de drum vă îndeamnă să fiţi mai calm?
Vi se întâmplă să strigaţi nervos la alt şofer?
„Da” la oricare din itemi se cotează
4. Competiţie şi tensiune maritală 15
Aveţi sentimentul că soţul sau soţia vi se împotriveşte adesea sau că este prea critic cu dvs.?
Se cotează dacă răspunsul este afirmativ sau dacă în timp ce răspunde ridică vocea, îşi modifică
expresia feţei
5. dinţii strânşi 25
Obişnuiţi să ţineţi dinţii strânşi?
6. dificultate în relaţiile cu copiii 10
Consideraţi că este/a fost dificil să vă înţelegeţi cu copiii dvs. ?
Se cotează răspunsul „da”, ridicarea tonului, faţa întunecată oricare ar fi răspunsul
7. iritabilitatea uşor de provocat de erorile nesemnificative ale altora 15
Puteţi să îmi spuneţi ce lucruri vă supără sau vă enervează frecvent?
Se cotează când subiectul enumeră cu o voce iritată aspecte nesemnificative, legate de şoferi,
vânzători, poştă.

b. Semnale psihomotorii ale ostilităţii

1.pigmentaţia periorbitală 25
depozit permanent de melanină în jurul ochilor în special în zona inferioară
(este un semn care sugerează puternic TAC indiferent de alte semne depistate)
2.ostilitatea facială 25
- contracţia fină permanentă a muşchilor periorbitali, a celor din jurul gurii, a muşchilor masticatori
- pleoapa superioară ridicată face vizibilă porţiunea superioară a irisului
- coborârea sprâncenelor accentuează impresia de privire cruntă
- buzele strânse
3. râsul ostil 10
se cotează când examinatorul consideră râsul exploziv, f. zgomotos, neplăcut prin intensitate, ton sau
volum
4. pumnii strânşi în timpul conversaţiei 10

440
 PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

mâna cu pumnul strâns(5) bate pe masă în timp ce vorbeşte (10)

5. retracţia rapidă a colţurilor buzelor 25
- retracţia scurtă, rapidă, suficientă pentru expunerea marginilor dinţilor
6. retracţie rapidă a pleoapelor superioare (uneori şi inferioare) 25
- expune rapid sclera, porţiunea albă de deasupra irisului şi de sub iris
7. vocea ostilă 25
- vocea zgomotoasă, neplăcută, iritantă, se cotează

DETECTAREA STIMEI DE SINE NEADECVATĂ (sunt 8 aspecte asupra cărora subiectul este chestionat)
1. Afecţiunea primită de la alte persoane (5 puncte)
Puteţi spune că cele mai multe persoane pe care le cunoaşteţi vă îndrăgesc măcar puţin?
Cotare 5-NU
2. Afecţiune suficientă sau necondiţionată din partea părinţilor (15 puncte)
Mulţi pacienţi cu boli de inimă afirmă că nu au primit destulă afecţiune din partea părinţilor. Dvs. Credeţi că aţi
fost tratat cu destulă iubire de părinţi?
Cotare 15-NU
3. Insecuritatea cu privire la aspecte financiare, căsnicie, carieră (5-10-20)
Sunteţi şi dvs. Ca şi alţi oameni, nesigur cu privire la problemele financiare, la carieră, căsnicie?
Cotare 5-uneori 10-adesea 20-întotdeauna
4. Inferioritatea socială (5-15)
Se întâmplă ca atunci când intraţi într-o încăpere unde se află colegi de-ai dvs. să credeţi/gândiţi că prea
puţini dintre ei ar dori să vorbească sau să stea lângă dvs.?
Cotare 5-uneori 15-adesea
5. Inferioritate în conversaţie (5-15)
În conversaţia cu 3sau mai multe persoane vi se întâmplă să aveţi impresia că îşi vorbesc mai mult unul altuia
decât dumneavoastră?
Cotare 5-uneori 10-frecvent
6. Aşteptările subiectului cu privire la propria înmormântare (5)
Dacă ar fi să vă gândiţi la momentul morţii, vă aşteptaţi ca multă lume să vină la înmormântare?
Cotare 5-Nu
7. Dificultăţi în a trăi stări de reverie, de reactualizarea amintirilor plăcute.
Găsiţi că este dificil să staţi pur şi simplu, să visaţi cu ochii deschişi şi să treceţi în revistă amintiri, gânduri
plăcute?
Cotare 10-Da
8. Sentimentul ascuns al eşecului (5-12-20)
William James scria că şi dacă ar exista cel mei fericit om, cel mai invidiat de lume, până şi la acesta ar exista
conştiinţa ascunsă a eşecului. Se poate spune asta în cazul dumneavoastră?

441
DANIELA MUNTELE

ANEXA 2
SCALA DE COPING COPE (Carver şi colaboratorii, 1989)

Mai jos aveţi enumerate o serie de fraze care exprimă modul în care oamenii simt sau acţionează când se
simt stresaţi sau se confruntă cu o problemă gravă. Gândiţi-vă cum simţiţi şi acţionaţi dumneavoastră înşivă, în
general, în astfel de situaţii, şi alegeţi varianta care se potriveşte cel mai bine cazului dumneavoastră. Notaţi pe
foaia de răspuns cifra:
1 = De obicei nu fac acest lucru
2 = Rareori fac acest lucru
3 = Fac uneori acest lucru
4 = Fac deseori acest lucru

1. Mă angajez în activităţi suplimentare care pot contribui la rezolvarea problemei.

2. Încerc să-mi formulez o strategie despre ce am de făcut.
3. Las de-o parte alte activităţi pentru a mă concentra asupra problemei.
4. Îmi impun să aştept momentul potrivit pentru a reacţiona.
5. Îi întreb pe oamenii care au trecut prin experienţe similare ce au făcut în acea situaţie.
6. Spun cuiva ce simt.
7. Caut ceva bun în ceea ce mi se întâmplă.
8. Învăţ să trăiesc cu problema mea.
9. Caut ajutorul lui Dumnezeu.
10. Sunt prost dispus şi îmi exteriorizez emoţiile.
11. Refuz să cred ce s-a întâmplat.
12. Renunţ la încercarea de a obţine ceea ce vreau.
13. Mă implic în muncă sau în alte activităţi pentru a-mi abate gândul de la problemă.
14. Îmi concentrez eforturile spre a rezolva într-un anumit fel problema.
15. Îmi fac un plan despre cum să acţionez.
16. Mă concentrez asupra situaţiei care îmi dă de furcă şi dacă e nevoie las celelalte lucruri mai în voia lor.
17. Mă ţin deoparte, nu fac nimic, până când situaţia nu o permite.
18. Încerc să caut sugestii despre ce ar fi bine să fac.
19. Încerc să obţin suport moral de la prieteni sau de la rude.
20. Încerc să privesc lucrurile printr-o lumină diferită, mai favorabilă
21. Accept că faptul s-a petrecut şi nu mai poate fi schimbat.
22. Îmi pun speranţele în Dumnezeu.
23. Îmi las sentimentele să iasă la iveală.
24. Îmi spun că nu s-a întâmplat cu adevărat.
25. Renunţ să mai lupt pentru a-mi scopurile.
26. Merg la filme, mă uit la TV pentru a mă gândi mai puţin la problemă.
27. Prefer să visez la alte lucruri.
28. Mă feresc de a fi distras de alte gânduri sau activităţi.
29. Mă asigur că nu înrăutăţesc lucrurile acţionând prea curând.
30. Mă gândesc bine la paşii pe care i-am de făcut.
31. Fac ceea ce trebuie făcut, pas cu pas.
32. Vorbesc cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţia respectivă.
33. Îmi împărtăşesc cuiva sentimentele mele.
34. Învăţ din lucrurile care mi se întâmplă.
35. Mă obişnuiesc cu ideea că faptul s-a petrecut.
36. Încerc să găsesc liniştea în religie.
37. Mă simt foarte stresat şi îmi exprim sentimentele.
38. Mă comport ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
39. Consum alcool sau iau medicamente pentru a mă gândi mai puţin la problemă.
40. Acţionez direct pentru a soluţiona problema.
41. Reduc efortul pe care obişnuiam să îl depun în rezolvarea problemelor.
42. Mă străduiesc să previn ca alte lucruri să se suprapună în eforturile mele de a trata problema.
43. Mă feresc să acţionez prea repede.

442
 PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

44. Vorbesc cu cineva care poate face ceva concret legat de problema mea.
45. Mă gândesc cum aş putea să mă descurc cel mai bine cu problema.
46. Caut înţelegere de la cineva.
47. Accept ca realitate faptul că s-a petrecut.
48. Încerc să mă dezvolt ca persoană, ca urmare a acestei experienţe.
49. Mă rog lui Dumnezeu mai mult ca de obicei.
50. Mă obişnuiesc cu ideea că nu pot să mă descurc cu problema şi abandonez încercările.
51. Sunt deprimat şi îmi dau seama de asta.
52. Îmi spun mie însumi: „nu poate fi adevărat”.
53. Dorm mai mult ca de obicei.

443